Texte filocalice care se impun atentiei de la prima lectura


Texte filocalice care se impun atentiei de la prima lectura

Stimati ascultatori, ieri seara am spus ca pentru seara de acum, pentru intalnirea din seara aceasta, ne vom intretine in legatura cu textele filocalice care se impun atentiei de la prima lectura. Se stie ca citind o carte, oricare ar fi ea, de fiecare data cand o citim pentru prima data, si dupa aceea si daca reluam lectura ei, avem in vedere niste afirmatii care totdeauna ni se impun atentiei, de fapt ni se impun atentiei de la prima lectura si raman la aceeasi valoare, la aceeasi cota, de fiecare data cand citim cartea respectiva. Asa este si cu Filocalia, asa este cu scrierile din Filocalie.

Poate ca sunt foarte putini aceia care pot citi intreaga Filocalie. Adevarul este ca oricare dintre scrierile filocalice are importanta ei si in cuprinsul oricareia dintre scrierile filocalice sunt si texte care se anina cumva de minte chiar de cand citim pentru prima data scrierea respectiva. Nu voi spune acum, cu acest prilej, numai texte propriu-zise ci voi si atrage atentia asupra unor scrieri care ni se par de la prima lectura mai importante decat altele. E adevarat ca fiecare dintre noi are receptivitatea lui fata de scrierile pe care le are in vedere, scrierile la care ajunge. Oricare dintre scrierile filocalice au fost scrise pentru un grup de oameni sau pentru o persoana oarecare, si dupa aceea au ajuns sa aiba si circulatie. Adevarul este ca Filocalia totusi n-a avut mare circulatie. Cea mai raspandita carte este Sfanta Scriptura, Biblia, si dupa ea "Urmarea lui Hristos", asa se stie.

Filocalia este o colectie de carti, o colectie de scrieri, scrise de calugari si pentru calugari. Parintele Staniloae cand a tradus Filocalia, ajutat de Parintele Arsenie Boca de la Sambata, de la Manastirea Brancoveanu - in sensul ca Parintele Arsenie a scris dupa dictatul parintelui Staniloae, Parintele Staniloae traducea si dicta iar Parintele Arsenie copia cele dictate de Parintele Staniloae - Parintele Staniloae cand s-a gandit la traducerea Filocaliei nu i-a avut in vedere numai pe calugari, sau nu i-a avut in vedere in special pe calugari, ci a avut in vedere spiritualitatea ortodoxa, care, prin tiparirea Filocaliei, urma sa se raspandeasca in Biserica noastra romaneasca. Parintele Serafim Popescu de la noi de la manastire, Dumnezeu sa-l odihneasca, zicea ca "Parintele Staniloae, prin traducerea Filocaliei, a adus cerul ortodox pe pamantul romanesc". E frumos si e si adevarat, pentru ca exista un cer ortodox, un cer de gandire ortodoxa, Filocalia fiind un monument de cultura ortodoxa.

Eu, cand am citit pentru prima data Filocalia, volumele I, II, pana la IV de fapt, chiar si volumul III pe care dupa aceea nu l-am mai reluat - v-am spus seara trecuta - am ramas cu niste ganduri care m-au urmarit de cand m-am intalnit cu ele. Mai intai cea dintai scriere din Filocalie, din volumul I, Sfantul Antonie cel Mare, m-a impresionat prin referirile la omul rational. El spune ca "om rational este acela care-L cunoaste pe Dumnezeu si care Ii multumeste lui Dumnezeu". Cu alte cuvinte un om rational este acel om care stie de Dumnezeu, care se raporteaza la Dumnezeu. Fara o cunostinta de Dumnezeu, fara o raportare la Dumnezeu nu exista om rational. El nu intelege ca om rational pe acel om care are ratiune, care rationeaza, ci il socoteste om rational pe acela care rationeaza corect in raport cu Dumnezeu. Si chiar spune ca om rational e acela cere-L cunoaste pe Dumnezeu, care se raporteaza la Dumnezeu, si afirma ca oamenii se socotesc rationali dar pe nedrept, si mai ales pe nedrept se socotesc rationali aceia care nu se raporteaza la Dumnezeu. Si spune mai departe ca cei care nu tin seama de Dumnezeu se deosebesc de animale numai prin forma madularelor si prin grai, deci prin capacitatea de a vorbi. Bineinteles ca capacitatea de a vorbi este in legatura cu capacitatea de a gandi, dar nu orice gandire il prezinta pe om ca rational. La fel, are Sfantul Antonie cel Mare si cuvantul ca "Cea mai rea boala a sufletului este necredinta si necunostinta lui Dumnezeu". Cineva care nu cunoaste pe Dumnezeu, care nu tine seama de Dumnezeu, poate sa duca o viata oricum, si acela nu este intr-o traire religioasa, si nefiind intr-o traire religioasa nu este nici intr-un progres religios. Sunt 170 de capete scrise de Sfantul Antonie cel Mare si scrierea lui trebuie studiata, nu citita ca o lectura simpla, si atunci gasesti mai multe cuvinte care se pot implanta in minte de la prima lectura, daca lectura este o lectura sub forma de studiu, sub forma de cercetare. Sa stiti ca Parintele Staniloae mi-a spus - l-am intrebat eu despre Filocalie si mi-a spus - ca Filocalia trebuie citita ca Scriptura, revenind. Daca n-o citesti revenind, daca n-o citesti studiind, n-ai mare folos de pe urma scrierilor filocalice.

Evagrie Ponticul are cateva scrieri: "Schita monahiceasca", "Despre vise" si mai ales "Despre rugaciune". Are un cuvant despre rugaciune impartit in 153 de capete, dupa numarul celor 153 de pesti pe care i-au pescuit la pescuirea minunata, prezentata de Sfantul Evanghelist Ioan in capitolul 21, respectiv de ucenicii Sfantului Evanghelist Ioan dar cuprinsa in Sfanta Evanghelie de la Ioan. E vorba de cei 153 de pesti pe care i-au pescuit ucenicii prin puterea minunata a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Se spune in Sfanta Evanghelie ca au prins 153 de pesti mari si totusi mreaja nu s-a rupt. Dupa numarul acestor 153 de pesti a impartit Evagrie Ponticul cuvantul sau despre rugaciune, in care intre altele se spune ca "rugaciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu". In cuvantul acesta despre rugaciune se afirma ca ceea ce faci impotriva celui ce te-a nedreptatit iti va sta ca piedica la rugaciune. Se pomeneste acolo si de rugaciunea curata, are in vedere Evagrie Ponticul golirea mintii de toate imaginile si o staruinta in rugaciune. Zice el ca "daca mintea e surda si muta in vremea rugaciunii, atunci te poti ruga". Mai are cuvinte despre ganduri si acestea sunt foarte importante, de fapt sunt primele ganduri din Filocalie despre ganduri. El face deosebire intre trei feluri de ganduri, imparte gandurile in trei categorii: ganduri ingeresti, ganduri omenesti si ganduri dracesti, si afirma ca ganduri ingeresti sunt acele ganduri care ne ridica spre Dumnezeu, care din lucrurile obisnuite te ridica spre Dumnezeu, spre Dumnezeu Creatorul, face o legatura intre lucrurile vietii acesteia si Dumnezeu. El ia de pilda aurul si spune ca atunci ai ganduri ingeresti cand aurul la care te gandesti il pui in legatura cu Dumnezeu si cu lucrurile lui Dumnezeu. Sunt apoi ganduri omenesti care sunt ganduri de mijloc, ganduri asa cum sunt acelea pe care le ai in vedere cand te gandesti la apa si cu sete si fara sete, ca notiune in special. Iar gandurile dracesti sunt amestecate cu patimile, cu iubirea de argint, cu iubirea de avere de pilda.

Dupa scrierile lui Evagrie urmeaza niste scrieri foarte importante ale Sfantului Ioan Casian, doua scrieri, una intitulata "Despre cele opt ganduri ale rautatii", pe care le-am prezentat cand am vorbit despre "Patimi si nepatimire", si cea de-a doua scriere cuprinde doua convorbiri cu parintii din pustia sketica: una despre "Scopul si tinta vietii calugaresti" - am prezentat aceasta in conferinta despre "Scopul si tinta vietii crestine" - si cea de-a doua "Despre darul deosebirii", despre dreapta socoteala sau despre dreapta socotinta. Ocupandu-se de cele opt ganduri ale rautatii, adica despre cele opt patimi, pe care unii le socotesc doar sapte si anume: lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de avere, mania, intristarea, trandavia, slava desarta si mandria, pe fiecare o ia in parte, fiecare patima din acestea, si o analizeaza aratand si mijloacele de despatimire. In cuprinsul acestor prezentari Sfantul Ioan Casian face niste afirmatii care se implanta dintr-o data in minte. De pilda ca Sfantul Vasile cel Mare ar fi zis: "Nici femeie nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt", sau cuvantul aceluiasi sfant Vasile cel Mare adresat unui senator care s-a lepadat fara hotarare de lume vrand sa se faca calugar, catre care Sfantul Vasile cel Mare a zis: "Si pe senator l-ai pierdut si nici pe monah nu l-ai facut". In cuprinsul acestei scrieri "Despre cele opt ganduri ale rautatii" Sfantul Ioan Casian se prezinta ca un bun cunoscator al firii omenesti, al impatimirii si al despatimirii, si luand fiecare patima in parte, o analizeaza facandu-ne posibila o cercetare de sine.

In cuvantul despre intalnirea cu Sfantul Moise Arapul - pentru ca amandoua scrieri, amandoua convorbirile cu parintii din pustia sketica de fapt sunt convorbiri cu Sfantul Moise Arapul, care mai intai a fost talhar si din talhar a devenit sfant, si-a schimbat directia de viata, bineinteles s-a angajat cu toate energiile pe care odinioara le-a folosit in talharie, s-a angajat in viata spirituala - spune Sfantul Ioan Casian, ca l-a gasit ca "cel mai iscusit dintre parintii din pustia sketica". Mare lucru. E o incredintare despre adevarul ca Dumnezeu are puterea sa sfinteasca si pe cei mai mari pacatosi. Cand? Cand se intorc la Dumnezeu. Sa ne gandim la talharul de pe cruce de pilda, pe care Domnul Hristos l-a primit in ultimele clipe ale vietii lui si l-a primit in rai. Si chiar e scris in Sfanta Evanghelie de la Luca ca a zis Domnul Hristos: "astazi vei fi cu Mine in rai" (Luca 23, 43). E o mare nadejde pentru noi sa stim ca primul mostenitor al raiului a fost un talhar pocait. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca Domnul Hristos cand l-a primit pe talhar in rai n-a intinat raiul ci a sfintit raiul, pentru ca mai intai l-a sfintit pe mostenitorul raiului, pe talhar. E o mare nadejde pentru noi sa stim lucrul acesta, asa cum mare nadejde este si sa ne gandim ca cea dintai femeie care L-a vazut pe Domnul Hristos, respectiv cea dintai dintre oameni care L-a vazut pe Domnul Hristos inviat a fost Maria Magdalena, despre care se spune in Sfanta Evanghelie de la Marcu de pilda, ca din ea scosese Domnul Hristos candva sapte draci. E o lumina de gand pentru toti care doresc sa duca o viata alta decat viata intinata pe care a putut s-o duca pana la o vreme in existenta sa.

Urmeaza apoi in Filocalia volumul I o scriere care nu e foarte importanta si priveste mai mult pe cei din manastiri, si anume scrierile Sfantului Nil Ascetul. Dupa care urmeaza indata scrierile Sfantului Marcu Ascetul care-mi plac tare, tare mult. De la inceput mi-au placut. Sunt sentinte. Sunt patru scrieri de fapt: prima este "Despre legea duhovniceasca", a doua este "Despre cei ce cred ca se indrepteaza prin fapte", a treia este "Despre Botez" si a patra este "Epistola catre Nicolae Monahul". Sa nu uit sa va spun ca eu consider ca toata Filocalia se poate socoti ca fiind cuprinsa in doua scrieri principale din Filocalie si anume: "Epistola catre Nicolae Monahul" si cuvantul "Despre Avva Filimon". Cuvantul "Despre Avva Filimon" este in volumul IV. Bineinteles ca asta nu inseamna ca daca ai citit cele doua scrieri ai rezumatul Filocaliei, ci inseamna ca ai citit, cred eu, scrierile cele mai reprezentative din Filocalie: "Epistola catre Nicolae Monahul" si cuvantul "Despre Avva Filimon". Acestea mi s-au implantat mie in minte de prima data si mi-au ramas ca niste scrieri deosebite, practice. Bineinteles Avva Filimon este mai mult pentru oamenii retrasi, dar oricum si ceilalti gasesc invataturi folositoare si mai ales gasesc ceva de admirat in Avva Filimon.

Scrierile cele doua de la inceput ale Sfantului Marcu Ascetul: "Despre legea duhovniceasca" si "Despre cei ce cred ca se indrepteaza din fapte" sunt niste sentinte scurte care pot fi invatate pe de rost. De altfel daca nu le inveti pe de rost nu le stii, n-ai cum sa le stii. De pilda: "Credinta neclintita este un turn intarit si Hristos Se face toate celui ce crede". E un cuvant care imi place foarte mult si care l-am luat in seama de la prima lectura. As vrea sa va spun si asta, ca nu inseamna ca un cuvant care l-am avut in consideratie de la prima lectura a Filocaliei, cat am citit eu din Filocalie, n-am mai revenit asupra lui. Am revenit, dar de fiecare data cu aceeasi bucurie. Mai departe are Sfantul Marcu Ascetul un cuvant care de cate ori am posibilitatea sa scriu pentru cineva demonstrand cum scriu la masina, totdeauna il folosesc ca cel dintai. Si anume cuvantul acesta: "Cand iti aduci aminte de Dumnezeu, inmulteste rugaciunea, ca atunci cand Il vei uita, Domnul sa-Si aduca aminte de tine". Exceptional de frumos: "Cand iti aduci aminte de Dumnezeu, inmulteste rugaciunea, - de ce? - ca atunci cand Il vei uita, - tu pe Dumnezeu - Domnul sa-Si aduca aminte de tine". Aceasta inseamna ca la Dumnezeu trebuie sa ne gandim cu rugaciune, in atmosfera de rugaciune. Multi dintre credinciosii nostri se raporteaza la Dumnezeu nu ca la un Dumnezeu al religiei ci ca la un Dumnezeu al filozofiei. Sunt multi care spun: "Cred intr-o forta", sunt unii care spun: "Cred in ceva mai presus de noi", sunt unii care spun: "Cred intr-o idee", altii au in vedere pe Dumnezeu ca o probabilitate.

Ori noi Il avem in vedere pe Dumnezeu ca o realitate, ca o fiinta la care ne raportam, ca la o fiinta personala cu care intram in legatura si despre care stim ca este in legatura cu noi. Aceasta e religia. Religia este o legatura reala cu Dumnezeu si asa Il avem in vedere pe Dumnezeu cand ne rugam lui Dumnezeu. Rugaciunea Il aduce pe Dumnezeu in constiinta noastra ca Dumnezeu, pentru ca rugaciunea, am zis - scrie Evagrie Ponticul - este "vorbirea mintii cu Dumnezeu". Iar Sfantul Marcu Ascetul cand zice "Cand iti aduci aminte de Dumnezeu, inmulteste rugaciunea, ca atunci cand Il vei uita, Domnul sa-Si aduca aminte de tine" are in vedere tocmai aceasta legatura cu Dumnezeu care Il face pe Dumnezeu lucrator in viata noastra, constientizeaza in mintea noastra legatura cu Dumnezeu. Va spuneam ieri seara ca la Sfantul Munte este un cuvant care circula pe acolo si care zice asa: "La Dumnezeu sa te gandesti ca la Dumnezeu - adica cu evlavie, cu respectul cuvenit - nu ca la om, si sa-L respiri pe Dumnezeu in toata vremea". Bineinteles ca Dumnezeu nu este un element care poate fi respirat, dar vrea sa spuna cu aceasta expresie ca la Dumnezeu trebuie sa ne gandim cat mai des si sa-L avem pe Dumnezeu totdeauna cu evlavia cuvenita, sa-L avem in vedere.

Sfantul Marcu Ascetul are cuvinte care sunt foarte importante pentru a intelege anumite situatii din viata religioasa, de exemplu cuvant despre pocainta. El spune ca "Pacat de moarte este orice pacat nepocait". Oamenii isi pun problema care-i pacatul de moarte, prin ce pacat moare sufletul? Ce inseamna moartea sufletului? Inseamna departarea de Dumnezeu, despartirea sufletului de Dumnezeu. E moartea spirituala. Prin ce pacat se desparte sufletul de Dumnezeu? El zice asa, ca prin oricare pacat pe care nu-l parasesti. Orice pacat nepocait este pacat de moarte. Asta imi aduce aminte de un cuvant al poetului si scriitorului Tudor Arghezi. Tudor Arghezi are o expresie fericita in legatura cu pacatul de moarte si cu greseala, si zice cam asa: "Inteleg, fratele meu, greseala, dar sa fie o greseala adevarata, ca daca greseala s-a facut in tine asezare si adevar, atunci nu mai e greseala ci este pacat de moarte". Ce inseamna aceasta? Inseamna ca atunci e o greseala greseala adevarata gand o recunosti ca greseala, cand ti se atrage atentia asupra ei ca greseala si n-o mai faci. Se zice ca unui intelept nu mai trebuie sa-i spui si a doua oara acelasi lucru. Il intelege de la prima atentionare. Asa trebuie sa ne raportam, sa ne comportam fata de greseala. Daca stim ca ceva e gresit, sa nu mai facem greseala si atunci greseala e greseala adevarata. Daca insa greseala s-a facut in tine asezare - adica deprindere - si adevar, atunci nu mai e greseala ci-i pacat de moarte. De ce? Pentru ca un lucru pe care il faci ca deprindere, il repeti mereu si pe care il justifici - "s-a facut in tine adevar" -, atunci nu mai e greseala ci e pacat de moarte. Sfantul Marcu Ascetul spune ca pacat de moarte este orice pacat nepocait.

Mai are Sfantul Marcu Ascetul cuvinte in legatura cu pacatul si in sensul acesta ca "Diavolul dispretuieste pacatele cele mici, pentru ca altfel nu poate duce spre cele mari". Cand esti nepasator fata de pacatele mici poti ajunge si la pacate mari. Cand nu ti-e frica de pacat si cand ti se pare ca pacatul e mic, atunci poti ajunge si la pacate mari. Pacatele se cheama unele pe altele, asa cum si lucrurile bune se cheama unele pe altele. Sfantul Marcu Ascetul scrie ca "Orice lucru incepe de la ceva mic si pe masura ce e hranit creste". Si tot Sfantul Marcu Ascetul spune ca "Trebuie sa ocolim pricinile pacatelor pentru ca altfel ajungem la pacatuire".

Se mai ocupa Sfantul Marcu Ascetul si de suferinta si spune ca "Ceea ce seamana omul aceea va si secera" numai ca, pentru ca secerisul nu-i indata dupa semanat, ni se pare ca n-am culege ceea ce am semanat noi. Suferinta este de multe ori o plata a pacatului. Parintele Arsenie zicea ca "Omul se roaga de Dumnezeu sa-l scape de necazuri si Dumnezeu ii cere omului sa se lase de pacate". Si zice: "Spuneti, care pe care trebuie sa asculte?". Mai departe Sfantul Marcu Ascetul are in vedere practica invataturii crestine cand spune ca "Daca esti iubitor de invatatura fa-te si iubitor de osteneala, pentru ca invatatura singura indeamna la nelucrare, pe cand iubirea indeamna la rabdarea tuturor". Ne mai invata Sfantul Marcu Ascetul sa fim cu luare aminte la suferinta pentru ca nu e important sa stii din ce pricina a venit suferinta, ci cum trebuie sa suporti o suferinta. Asta imi aduce aminte de exemplu de doctorul Suciu Sibianul, Dumnezeu sa-l odihneasca, a lucrat el mult in "Oastea Domnului" si zicea el ca "Mai ales doua lucruri nu poti face fara credinta in Dumnezeu: sa cresti copii buni si sa suporti o suferinta grea". Sa cresti copii buni si sa suporti o suferinta grea nu se poate face fara credinta in Dumnezeu.

In scrierea "Despre Botez" e o prezentare a Botezului ca inceput a starii de viata noua a omului celui nou, si sunt intrebari si raspunsuri in legatura cu starea celui botezat, cu inceputurile cele bune, cu continuarea in viata duhovniceasca si mai ales arata ca pricina a pacatelor necredinta in Dumnezeu. Poruncile nu sunt numai negative, adica de inlaturare a pacatului, ci sunt si de implinire a binelui. Si implinirea binelui Il aduce pe Domnul Hristos in existenta noastra, iar cunostinta noastra fata de Domnul Hristos este pe masura implinirii poruncilor.

Tot de la prima lectura mi s-a implantat in minte un cuvant al Sfantului Marcu Ascetul care se refera la slabanogul din Capernaum: cum slabanogul din Capernaum a fost dus in fata Domnului nostru Hristos de patru insi, si cei patru care l-au transportat zice el ca sunt cei patru Evanghelisti care duc sufletul credincios in fata Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Si zice ca cel ce asculta cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos primeste in sine pe Dumnezeu Cuvantul: "Cel ce asculta cuvintele Cuvantului lui Dumnezeu primeste in suflet pe Dumnezeu Cuvantul".

In "Epistola catre Nicolae Monahul" prezinta Sfantul Marcu Ascetul legatura dintre manie si mandrie, si zice ca "Copacul maniei este udat la radacina cu apa puturoasa a mandriei". Unde e manie de obicei e si mandrie. Pot sa fie si alte pricini ale maniei: iubirea de placere, iubirea de avere, dar de foarte multe ori mania este determinata de mandrie. Oamenii mandri sunt si maniosi, pe cand oamenii smeriti sunt si blanzi si nemaniosi. Tot in "Epistola catre Nicolae Monahul" este si cuvantul ca: "Cei trei uriasi care merg inaintea oricarui pacat sunt nestiinta, uitarea si nepasarea trandava". Acestia sunt cei trei uriasi care merg inaintea a tot pacatul.

Urmeaza apoi cuvantul lui Diadoh al Foticeii care da niste explicatii in legatura cu starea omului inainte de Botez, cand diavolul lucreaza dinauntru inafara, si starea de dupa Botez, cand Domnul Hristos ocupa inima si diavolul lucreaza dinafara inauntru. El are si niste definitii in legatura cu anumite virtuti si anumite pacate. De exemplu una din ele este definitia neiubirii de argint, si zice Diadoh al Foticeii ca neiubirea de argint o are acela care doreste sa nu aiba bani, cum cei iubitori de argint doresc sa aiba.

Ultimul cuvant din Filocalia volumul I este al lui Isaia Pustnicul, care de fapt are scrieri si in volumul XII din Filocalie, acolo are mai multe decat in volumul I. In volumul I e foarte scurt cuvantul lui Isaia Pustnicul.

In volumul II sunt scrieri ale Sfantului Maxim Marturisitorul, dintre care cea mai la indemana si cea la care avem cea mai multa aderenta - cei mai multi - este prima scriere, "Cuvantul Ascetic", cuvantul impartit in intrebari si raspunsuri: un frate intreaba si batranul raspunde. Acolo este vorba despre scopul vietii duhovnicesti, care este sa iubim pe Dumnezeu mai presus de orice si pe aproapele ca pe noi insine, se pun anumite intrebari in legatura cu aceasta si se raspunde de catre batran. Ieri seara v-am spus despre definitia pe care o da Sfantul Maxim Marturisitorul rugaciunii neintrerupte, ca fiind o stare in care mintea e lipita de Dumnezeu cu multa evlavie si cu dor, in care sufletul atarna pururea cu nadejdea de Dumnezeu si se increde in El in orice ar face si i s-ar intampla.

A doua scriere din Filocalia volumul II este scrierea intitulata "Cele patru sute capete despre dragoste". O scriere foarte importanta unde Sfantul Maxim Marturisitorul prezinta iubirea ca fiind iubire dupa porunca sau duhovniceasca, iubire fireasca si iubire patimasa, trei feluri de iubire. Si in care precizeaza el ca nu toti cei care nu iubesc si urasc, sau ca nu are iubire dupa porunca acela care pe unul il iubeste si pe altul il uraste sau pe acelasi odata il iubeste si altadata il uraste. Nu are iubire duhovniceasca dupa porunca acela care are iubire fireasca, cum au parintii fata de copii si copiii fata de parinti si prietenii intre ei, insa aceasta este o iubire pe care Dumnezeu o binecuvinteaza, pentru ca iubirea sadita in fiinta omeneasca e o iubire de mijloc, nici duhovniceasca nici patimasa, o iubire fireasca care ramane totusi o valoare autentica. Si in sfarsit nu are iubire duhovniceasca sigur, acela care are iubire patimasa, adica acela care ii iubeste pe cei care-i dau posibilitatea sa-si implineasca anumite patimi, de exemplu cum iubeste iubitorul de placere pe acela care ii da posibilitatea sa isi implineasca placerea, cum iubeste iubitorul de avere pe acela care ii inmulteste averea, cum iubeste iubitorul de slava pe acela care ii da posibilitatea sa-si implineasca lauda, dorinta de slava de la oameni. In cuprinsul si chiar la inceputul scrierii acesteia despre dragoste, Sfantul Maxim Marturisitorul ne prezinta si un urcus duhovnicesc pe care eu vi l-am prezentat inainte cu mai multa vreme. Cand am vorbit despre "Urcusul duhovnicesc" v-am prezentat patru urcusuri duhovnicesti din cuprinsul Sfintei Scripturi: urcusul bucuriei in legatura cu Fericirile, urcusul spre preamarirea lui Dumnezeu in legatura cu "Tatal nostru", urcusul spre iubire in legatura cu roada Duhului din Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Galateni, capitolul 5, v-am prezentat atunci urcusul duhovnicesc prezentat de Sfantul Apostol Pavel in al 3-lea capitol din Epistola catre Coloseni si inca un urcus din Epistola a doua a Sfantului Apostol Petru, urcusul spre iubire, si am prezentat si un urcus din Filocalie care e prezentat in scrierea aceasta a Sfantului Maxim Marturisitorul si in care se spune ca cel care crede se teme, cel care se teme se infraneaza, cel care se infraneaza are rabdare si indelunga-rabdare, cel care are rabdare si indelunga rabdare are nadejde, cel care are nadejde are nepatimire si dragostea e nascuta de nepatimire. Acesta este un urcus duhovnicesc care incepe cu credinta in Dumnezeu care duce la cunostinta de Dumnezeu prin faptuire, dupa care urmeaza frica de Dumnezeu, apoi infranarea, dupa infranare rabdarea, dupa rabdare nadejdea, dupa nadejde nepatimirea. Si spune expres Sfantul Maxim Marturisitorul ca dragostea duhovniceasca cea adevarata este nascuta de nepatimire. Intai trebuie sa ajungi la nepatimire ca sa poti ajunge la iubirea nepatimasa. Cine nu are nepatimire acela nu ajunge nici la iubire adevarata, la iubire nepatimasa.

Urmeaza apoi "Capetele gnostice" sau despre cunostinta de Dumnezeu, sunt doua sute de capete in care sunt aprecieri, de pilda in legatura cu curatirea, cu contemplarea naturala in duh si cu teologia sau cu desavarsirea.

O scriere iarasi la indemana tuturor, din volumul II din Filocalie, o scriere destul de accesibila este "Scurt comentar la rugaciunea Tatal nostru". Despre asta v-am mai vorbit eu cand am prezentat urcusul duhovnicesc. Poate va aduceti aminte ca v-am spus atunci - cei care ati fost atunci de fata - ca urcusul duhovnicesc este cuprins si in rugaciunea "Tatal nostru". De fapt rugaciunea "Tatal nostru" este o rugaciune, o rugaciune care are sapte cereri, o invocare, sapte cereri si o incheiere. Sfantul Maxim Marturisitorul prezinta rugaciunea aceasta si ca un urcus duhovnicesc, dar zice el ca privita dinspre sfarsit spre inceput ne prezinta o cale spre preamarirea lui Dumnezeu. Si anume, ferirea de cel rau si de tot ce e rau, de raul din gand, din cuvant si din fapta, de raul sub cele trei manifestari ale lui. Cand ne ferim ce cel rau ajungem sa ocolim apoi pricinile patimilor care pot fi ispitele - "si nu ne duce pe noi in ispita". Dupa aceea ajungem la iertare, cand iertam ca sa fim iertati si noi, apoi la mijloc este "painea noastra cea spre fiinta" care o cerem de la Dumnezeu dar pe care trebuie s-o si cautam, si aceasta este o cerere care are in vedere painea in trei feluri. Si anume: painea duhovniceasca Sfanta Euharistie, painea duhovniceasca sub forma de cuvant al lui Dumnezeu si painea materiala pentru existenta fizica si spirituala, ca daca nu traiesti fizic nici spiritual nu poti sa te manifesti si sa te angajezi. Dupa aceea dorinta de a implini voia lui Dumnezeu aici pe pamant cum o implinesc cei din ceruri duce mai departe la imparatia lui Dumnezeu in care se manifesta preamarirea lui Dumnezeu. Asa intelege Sfantul Maxim Marturisitorul in comentarul la rugaciunea "Tatal nostru", rugaciune ca urcus duhovnicesc.

Urmeaza apoi niste comentarii scurte la anumite texte din Scriptura, dupa aceea in volumul III stiti, v-am spus ca l-am cam ocolit eu, si-l ocolesc in continuare. Sunt foarte multe comentarii la texte grele din Scriptura, 65 de raspunsuri catre Talasie, insa foarte subtile si foarte greu de asimilat. Nu prea au multi aderenta la comentariile acelea, de altfel Parintele Staniloae a cuprins raspunsurile catre Talasie ale Sfantului Maxim Marturisitorul fara sa fie cuprinse ele in Filocalia greaca. Le-a pus pentru ca el le-a socotit importante. In perspectiva de gandire si in profunzimea de gandire a parintelui Staniloae lucrurile acestea sunt foarte importante. Insa la masurile noastre sunt mai putin importante.

Urmeaza apoi volumul IV in care sunt niste texte care se impun de la prima lectura, si anume scrierea lui Filotei Sinaitul si a lui Isihie Sinaitul, parinti trezvitori, unde se arata si cum se realizeaza pacatul in om: se porneste de la gand, intai apare ca un atac fara forma, ca un gand simplu care dupa aceea aduce insotirea, invoirea si la urma fapta. Sunt patru trepte ale pacatului, ale implinirii pacatului. In volumul IV din Filocalie mai sunt si alte scrieri practice, si anume cuvintele lui Talasie Libianul, poate e acelasi catre care a fost scris cuvantul Sfantului Maxim Marturisitorul cu comentarii din volumul III din Filocalie, si avem scrierile lui Ioan Carpatiul care se ocupa foarte mult de calugari si socoteste viata calugareasca ca viata cea mai inalta. Apoi sunt cuvinte ale lui Teognost, ale lui Ilie Ecdicul si ale lui Teodor al Edesei. Sunt mai mult compilari de fapt, este un cuvant important care se impune atentiei, si anume un cuvant despre contemplatie.

Din volumul V, unde sunt puse scrierile Sfantului Simeon Metafrast si ale Sfantului Petru Damaschin, sunt unele lucruri care e bine sa le avem in vedere. Sfantul Petru Damaschin este un scriitor cu multa cunostinta duhovniceasca, dar nu este original ci este un compilator. Dar pune in vedere niste lucruri care nu se poate sa le citesti si sa nu le ai in vedere. De pilda in legatura cu smerenia este ceva care nu am gasit in alta parte, si anume ca pe masura in care implinim binele, pe masura ce facem binele, trebuie sa ne smerim tot mai mult. De ce? Pentru ca suntem datori lui Dumnezeu, suntem datori lui Dumnezeu intrucat Dumnezeu ne primeste pe noi ca pe niste colaboratori ai Lui. Orice fapta buna pe care o facem nu este numai a noastra ci este si a lui Dumnezeu in noi. Si in cazul acesta, noi fiind primiti de Dumnezeu drept colaboratori ai Lui, noi trebuie sa ne silim la si mai mult bine, ca un fel de recunostinta adusa lui Dumnezeu. Cei mai multi dintre oameni, cei care nu sunt ancorati intr-o viata duhovniceasca autentica, cand fac binele se lauda cu el, au ganduri de slava pentru ca au facut un bine. Ori Sfantul Petru Damaschin are acest gand, aceasta perspectiva, ca facand binele trebuie sa te adancesti in smerenie nu sa intri in mandrie, pentru ca tu esti mai mult dator lui Dumnezeu pentru bucuria aceasta ca Dumnezeu te-a facut colaborator al Sau la implinirea binelui.

Tot in scrierile Sfantului Petru Damaschin mai este un text care se impune atentiei de la inceput, si anume vorbeste el despre casa duhovniceasca. Stiti ca Domnul Hristos sfarseste Predica de pe Munte cu cuvinte ca acestea: "Cel ce asculta cuvantul Meu si-l implineste este asemenea omului care si-a zidit casa sa pe temelie de stanca. Si au venit vanturile si au venit puhoaiele si au izbit in casa aceea si n-au putut-o clinti pentru ca era intemeiata pe stanca. Pe cand cel care asculta aceste cuvinte ale mele si nu le implineste, este asemenea omului care si-a intemeiat casa pe nisip si au venit vanturile si au venit puhoaiele si au lovit in casa aceea si ea a cazut si naruirea ei a fost mare" (Matei 7, 24-27). De la acest cuvant pornind, Sfantul Petru Damaschin vorbeste despre "casa duhovniceasca" pe care I-o pregatim noi ca locuinta Mantuitorului nostru Iisus Hristos in fiinta noastra. Si zice el ca cel care vrea sa faca o casa o intemeiaza pe pamantul rabdarii. Si pune pe pamantul rabdarii temelia credintei, a credintei in Hristos. Pe temelia credintei zideste cu caramizile virtutilor, caramizile faptelor bune, pe care le lipeste cu lut luat din pamantul smereniei. Si apoi o acopera cu acoperisul dragostei. Daca se implineste asa ceva in viata omului, nu atat imaginar cat real, daca omul are rabdare, are credinta in Mantuitorul, are fapte bune izvorate din credinta, are smerenia cu care invaluieste faptele bune si deasupra pune acoperisul dragostei, in cazul acesta Ii pregateste Domnului Hristos o locuinta, adica isi face sufletul propriu pentru a se uni cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pentru a-L avea oaspe in el pe Domnul Hristos.

Am uitat ceva sa va spun, ma intorc la volumul IV. In volumul IV mai este si o scriere a Sfantului Ioan Damaschin. Si in scrierea aceasta se fac niste categorisiri de patimi si de virtuti si se spune ceva foarte important, si anume ca "Nici binele nu-i bine daca nu se lucreaza bine". Ca sa fie binele bine cu adevarat trebuie sa se lucreze bine, adica trebuie sa se lucreze dupa porunca lui Dumnezeu, si atunci binele e bine.

Dupa aceea urmeaza volumul VI din Filocalie unde avem scrieri ale Sfantului Simeon Noul Teolog, ale Sfantului Simeon Evlaviosul si ale Sfantului Nichita Stithatul. In volumele VII si VIII sunt scrieri ale Sfantului Grigorie Palama, scrieri profunde, mai putin accesibile. Sunt insa si niste aprecieri in legatura cu rugaciunea de toata vremea, din scrierile Sfantului Simeon Noul Teolog, din scrierile lui Nichifor din singuratate. Volumul VIII cuprinde scrieri ale lui Ignatie si Calist, in care exista o afirmatie foarte importanta, si anume ca "Masura credintei e masura vietii". Cum ti-e viata asa ti-e credinta. De multe ori oamenii se prezinta pe ei ca credinciosi si in realitate nu sunt credinciosi. Cel putin eu am experienta asta. Vin la mine la spovedit, mireni in special, si cand am vreme sa ma ocup de ei intreb de obicei: crezi in Dumnezeu? Si omul se mira ca-l intreb daca crede in Dumnezeu, ca doar el face un act de credinta. Si zice: "Da, parinte!" Si atunci zic eu: ce faci tu ca om credincios? Si el de obicei raspunde: "Ma silesc sa fiu om cumsecade". Si eu la asta raspund ca om cumsecade poate sa fie si cineva care e necredincios. Sunt oameni corecti fara sa fie credinciosi, corecti in viata sociala, corecti in viata de familie, corecti in viata morala, insa nu fac fapte de credincios. Dar zic: totusi, daca zici tu ca esti credincios, ce fapte de credincios faci, care numai credinciosii le fac. De pilda: la biserica mergi? Si el zice: "Nu parinte". Si eu zic: nici necredinciosii nu merg. Si il intreb mai departe: te rogi dimineata si seara? Si zice: "Nu prea". Si eu zic: nici necredinciosii nu se roaga. Postesti? "Nu prea, parinte". Nici necredinciosii nu postesc. Zici vorbe rele? "Pai ma mai scapa gura". Si necredinciosii zic vorbe rele. Si dupa aceea il intreb: acum spune tu ce esti, credincios ori necredincios? Si omul zice: "Parinte, aveti dreptate, sa stiti ca-s mai mult necredincios decat credincios". Daca nu-i deschid eu capul, nu stie. Asa ca pana la urma au dreptate - si asa este - Sfintii Ignatie si Calist cand spun ca masura credintei e masura vietii. Cum ti-e viata asa ti-e credinta.

In volumul IX sunt doi autori importanti. Sfantul Ioan cel ce a scris "Scara", scara raiului, scara virtutilor, in 30 de trepte dupa cei 30 de ani de viata ai Mantuitorului inainte de inceputul activitatii Sale. Sunt prezentate patimi si virtuti, e vorba acolo si despre nepatimire si despre smerenie, blandete, contine lucruri foarte frumoase si foarte importante, surprinzatoare chiar. De exemplu din "Scara" Sfantului Ioan Scararul intelegem ca "Nepatimirea e cerul cel de pe pamant". E foarte frumos spus. Ce-i nepatimirea? Cerul cel de pe pamant. De ce? Pentru ca nepatimirea este o stare in care vine Domnul Hristos in suflet, si Domnul Hristos nu vine singur, vine cu Dumnezeu-Tatal si cu Dumnezeu-Duhul Sfant, Sfanta Treime Isi face locas in sufletul celui nepatimitor. Sufletul lui devine cer. De aceea spune Sfantul Ioan Scararul ca nepatimirea e cerul cel de pe pamant. Sau despre smerenie spune ca "Inalta smerita cugetare este dezradacinatoare a patimilor". Despre smerenie de exemplu spune ca este "un har fara de nume" pe care il stie numai acela care il are. Cine n-are harul acesta al smereniei nu cunoaste smerenia. Si are el un cuvant de comparatie cand zice ca asa cum nu poti sa-i explici cuiva prin cuvinte dulceata mierii asa incat el sa cunoasca dulceata mierii din cuvintele tale, tot asa nici maretia smereniei si esenta smereniei nu o poti intelege, nu o poti descrie pentru a o intelege altcineva, si o intelege numai cel care o are. Acela cunoaste ce e smerenia, care are smerenie. Sunt apoi cuvinte in legatura cu pomenirea de rau. Pomenirea raului o prezinta Sfantul Ioan Scararul ca fiind "rugina sufletului, viermele mintii, pacat neincetat, faradelege neadormita, cui infipt in suflet". Sunt niste cuvinte care te surprind de cand citesti prima data "Scara" Sfantului Ioan Scararul si chiar daca nu le inveti atunci, dar le ai in vedere, te simti dator sa te mai intalnesti cu acele cuvinte. Are niste aprecieri in legatura cu ascultarea, spune ca "Ascultarea este mormantul vointei proprii si invierea sufletului". Tot ca inviere a sufletului considera Sfantul Ioan Scararul si nepatimirea, si zice ca "Nepatimirea este invierea sufletului inainte de invierea cea de obste". In lumea aceasta inviaza sufletul prin nepatimire si se face cer pamantesc.

Cred ca va mai aduceti aminte ca v-am spus, in legatura cu martorii Invierii Domnului Hristos - in primavara, in mai cand am fost aici - ca despre invierea Sa ne incredinteaza Domnul Hristos Insusi. Si am adus aminte de un cuvant din Sfantul Ioan Scararul care zice asa, in legatura cu smerenia si cu blandetea, ca a zis Domnul Hristos: "Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima, si veti avea odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Si acest cuvant avandu-l in vedere Sfantul Ioan Scararul, spune asa: "A zis Domnul: Invatati-va - nu de la inger, nu de la om, nu din carte, ci - de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima - si cu felul de a fi - si veti avea odihna sufletelor voastre - de patimile care va asupresc pe voi". Iata un cuvant care ne da de gandit in intelesul acesta ca adevarurile mai presus de lume si mai presus de fire ni le descopera Mantuitorul Insusi. Nu putem ajunge noi prin puterea noastra. Ganditi-va de pilda la cuvantul din Sfanta Evanghelie de la Matei in legatura cu Sfantul Apostol Petru, cand Sfantul Apostol Petru L-a marturisit pe Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu: "Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu". Ce i-a spus Domnul Hristos? "Fericit esti Simone, ca nu trup si sange ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 17). Deci nu trup si sange ti-a descoperit aceasta, nu din puterea omeneasca, din intelegerea omeneasca ai ajuns la aceasta, ci ti-a descoperit aceasta Tatal Meu Cel din ceruri. Asa este cu oricare din adevarurile de credinta, numai atunci le cunoastem cu adevarat cand suntem incredintati despre ele din puterea lui Dumnezeu. "Invatati-va de la Mine - deci nu de la inger, nu din carte ci de la Mine, nu de la om ci de la Mine, din lucrarea mea cea din voi - ca sunt bland si smerit cu inima si veti avea odihna sufletelor voastre". Odihna adevarata este odihna din nepatimire. Sfantul Maxim Marturisitorul in capetele despre dragoste spune ca "Rugaciunea curata este dovada de nepatimire".

Sa trecem acum la cuvintele Cuviosului Dorotei, care la fel impresioneaza prin imaginile pe care le aduce, prin afirmatiile pe care le face. Sunt foarte la indemana, multe sunt despre patimi, sunt multe cuvinte despre virtuti. Sunt solutii pe care le da el, de exemplu ce solutie da pentru linistirea sufletului: sa te rogi lui Dumnezeu zicand "Doamne, miluieste pe fratele meu acesta, si pe mine pentru rugaciunile lui", si sa zici cat poti de mult, pana faci o lucrare oarecare, numai asta sa o zici, o vreme, pana cand ti se linisteste sufletul si nu mai ai resentimente fata de acela care ti-a facut vreun rau sau fata de acela care nu-l poti aduce pe cale buna. E o solutie a Sfantului Dorotei. El spune ca cu cat se apropie omul de Dumnezeu cu atat se vede pe sine mai pacatos. Are o imagine foarte frumoasa in legatura cu afirmatia ca cu cat se apropie omul de Dumnezeu, cu atat se apropie si de fratele sau, de aproapele sau. Si imagineaza un cerc cu razele care pornesc de la centru spre periferie si care cu cat se indeparteaza de centru, cu atat sunt mai departe si unele de altele, si cu cat se apropie mai mult de centru, cu atat se apropie si unele de altele. Si zice ca cu cat se apropie omul de Dumnezeu, imaginand pe Dumnezeu in centrul cercului, cu atat se apropie si de fratele sau, imaginand pe oameni ca razele cercului care spre centru sunt mai inghesuite si spre periferie sunt mai departate. Deci daca esti departe de Dumnezeu esti departe si de fratele tau, iar daca esti aproape de Dumnezeu esti aproape si de fratele tau. Sunt niste lucruri odihnitoare, niste lucruri frumoase.

Si acum am sa va mai spun cateva cuvinte ale Sfantului Isaac Sirul din volumul X din Filocalie. In volumul X din Filocalie sunt niste scrieri ale Sfantului Isaac Sirul foarte placute, foarte odihnitoare pentru un om care deja e obisnuit cu gandirea aceasta filocalica. Sfantul Isaac Sirul spune ca "Desavarsirea este un adanc de smerenie". Cu cat e omul mai inaintat in viata duhovniceasca, cu atat e mai smerit. V-am spus ce zice Sfantul Petru Damaschin, ca cu cat cineva face mai mult bine, cu atat trebuie sa fie mai smerit pentru ca e mai mult dator lui Dumnezeu care l-a primit pe el ca sa-I fie colaborator. Aici Sfantul Isaac Sirul spune ca desavarsirea este un adanc de smerenie. Cu cat esti mai inaintat spre desavarsire, cu atat esti mai smerit. Si asta este semnul ca mergi pe calea desavarsirii, smerenia. De ce, spune el. Pentru ca fiecare dintre noi trebuie sa poarte chipul Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ori Fiul lui Dumnezeu S-a facut om smerindu-Se. Nu poti avea chipul lui Dumnezeu in tine fara smerenie, pentru ca Dumnezeu S-a smerit pe Sine, chipul robului luand. Nu iei chip de rob, nu esti smerit. In legatura cu smerenia, Sfantul Isaac Sirul spune ca exista o smerenie care se realizeaza prin virtuti, cu cat esti mai inaintat in virtuti, cu atat esti mai inaintat in smerenie. Si pe masura ce iti lipsesc virtutile, in aceeasi masura iti lipseste si smerenia. Zice ca "Nu a ajuns inca la smerenie cel care nu a trecut inca prin conacele tuturor virtutilor". Stradania noastra de a ne imbunatati, de a trece prin virtuti, ne indeamna si spre smerenie. Cred ca va mai aduceti aminte ca v-am mai spus eu si alta data, raspunzand la intrebari, ca smerenia este si smerita cugetare si smerenie privita in general, si exista doua feluri de smerenie: smerenie de pe urma pacatelor, recunoasterea pacatelor, recunoasterea starii de pacatosenie, cum a fost smerita femeia pacatoasa care a spalat cu lacrimi cinstitele picioare ale Domnului Hristos, si vamesul din pilda cu vamesul si fariseul, care si-a recunoscut pacatele. Dar mai exista si o smerenie a Maicii Domnului, care nu-i de pe urma pacatelor ci de pe urma virtutilor, smerenia Sfantul Ioan Botezatorul, care a zis "Acela - adica Domnul Hristos - trebuie sa creasca iar eu sa ma micsorez". Aceasta smerenie a Maicii Domnului si a Sfantului Ioan Botezatorul o are in vedere Sfantul Isaac Sirul cand spune ca smerenia o ai atunci cand ai trecut prin conacele tuturor virtutilor, ti-ai inmultit virtutile si ai ajuns la smerenie. Dar am un cuvant care imi place mie tare, tare mult, din scrierile Sfantului Isaac Sirul, o afirmatie, si anume: "Impaca-te cu tine insuti si va fi in pace cu tine si cerul si pamantul". Tare de multe ori spun eu cuvantul acesta, ca-mi place: impaca-te cu tine insuti, si va fi in pace cu tine si cerul si pamantul.

Are un cuvant Sfantul Isaac Sirul in volumul X din Filocalie, cuvantul 72, de care m-au luat frigurile cand l-am citit prima data. Si asa mi-a placut, si asa m-a impresionat. In acest cuvant spune el ca "Dragostea de Dumnezeu - care-i fericirea sufletului - este vinul care veseleste inima omului". Stiti ca in Psalmul 103 e scris ca "vinul veseleste inima omului". S-a facut odata o experienta interesanta, la un curs de preoti. Si anume la Sibiu s-a facut experienta asta. I-a intrebat pe preoti ca ce se spune in Scriptura despre vin. Si toti au zis ca "vinul care veseleste inima omului". Dupa aceea i-a intrebat: dar despre cer ce se spune? Si in acelasi Palm se spune "Cel ce intinzi cerul ca un cort". Si nu le-a mai venit in minte ce se spune mai departe, numai despre vin. Vinul care veseleste inima omului. Acum ce spune Sfantul Isaac Sirul despre vinul care veseleste inima omului. Spune ca e dragostea de Dumnezeu, dragostea fericitoare. Si zice el ca "Din acest vin au baut pacatosii si s-au pocait. Au baut bogatii si au dorit sa fie saraci. Au baut bolnavii si s-au facut sanatosi. Au baut desfranatii si au uitat calea ratacirii lor". Cititi cuvantul acesta, sa vedeti cat e de frumos. Dar bineinteles, s-ar putea intampla sa nu aiba toti receptivitate pentru asta, si dintr-o data se le placa, dar daca citim de mai multe ori intelegem maretiile, comorile cuprinse in acest cuvant. Sfantul Isaac Sirul tot in cuvantul acesta spune despre iubire ca este si raiul lui Dumnezeu si ca este pomul vietii din raiul lui Dumnezeu. Si are niste aprecieri despre pocainta care duce spre limanul dragostei. Si zice ca "Trebuie sa mergem pe marea urat mirositoare a acestei lumi spre limanul dragostei in corabia pocaintei, avand drept vaslasi frica lui Dumnezeu", si ajungem la limanul dragostei unde este Tatal, Fiul si Sfantul Duh.

Celelalte volume, XI si XII, sunt de asemenea destul de grele de continut, eu nu sunt inca destul de bine cunoscator al acestor volume. Imi plac scrierile Sfantului Varsanufie si Ioan din volumul XI, dar sa stiti ca ceea ce imi place si mai mult este delicatetea lor. Am un prieten, profesor, si e foarte delicat. Si imi spune el mie odata: "Parinte, ma gandesc cateodata cat de delicat e Dumnezeu". Si imi place. Pentru ca omul de obicei cand gandeste pe Dumnezeu pune ceva si din sufletul sau in cunostinta de Dumnezeu, si mai ales sesizeaza niste laturi ale persoanelor dumnezeiesti, cat putem noi sa le cunoastem, si dupa starea lui. Eram odata la Ocna Sibiului cu un parinte de la noi de la manastire, Parintele Serafim Popescu, am vizitat un parinte de acolo, Parintele Miron Mihailescu, si el era si pictor. Parintele Serafim a fost coleg cu el la Teologie - Parintele Miron are in jur de 80 de ani acum, v-a fi fost inainte cu vreo 20 de ani - si zice Parintele Serafim catre Parintele Miron: "Mai frate - avea o icoana cu Sfantul Nicolae, pictata de Parintele Miron - n-ai bagat de seama ca Sfantul Nicolae are ceva din figura fratiei tale?"

Sa stiti ca asa e si cu cunostinta de Dumnezeu, si cu cunostintele filocalice, si cu cunostintele din Scriptura, ai o aderenta pe masura ce te-ai format. Iata, sa-mi aduc aminte din Filocalie, de la Evagrie Ponticul, un cuvant care merita sa fie implantat in mintile noastre, si anume cuvantul care zice asa: "Bate la portile Scripturii cu mainile virtutilor". Trebuie sa ne invrednicim cumva de Dumnezeu si de lucrurile lui Dumnezeu, pentru ca cuvantul lui Dumnezeu nu e cuvant omenesc, ca sa poata fi primit in sufletul nostru ca orice cuvant, ci trebuie sa avem o receptivitate. Receptivitatea aceasta se castiga, se formeaza. Ganditi-va de pilda ca la sfanta slujba se spune: "Si ne invredniceste pe noi, Stapane, cu indraznire, fara de osanda, sa cutezam a Te chema pe Tine, Dumnezeul Cel ceresc, Tata, si a zice" "Tatal nostru". Asta se spune la Liturghie si cununie inainte de rugaciunea "Tatal nostru". Cerem o invrednicire ca sa-L numim pe Dumnezeu Tata si sa spunem rugaciunea "Tatal nostru". Sau zicem inainte de Evanghelie: "Si pentru ca sa ne invrednicim noi a asculta Sfanta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru sa-L rugam". Asta inseamna ca noi avem constiinta ca cu masurile noastre nu putem intelege masurile lui Dumnezeu. De aceea cerem o invrednicire speciala pentru a cunoaste Evanghelia.

Stimati ascultatori, eu zic ca v-am spus destule deodata, din Filocalie, din texte care mie mi s-au implantat in minte de la prima lectura si cu care m-am mai intalnit de multe ori si cu care ma voi mai intalni cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca, spun inca o data, Parintele Staniloae spune ca Filocalia trebuie citita ca Scriptura, revenind si aprofundand. Dumnezeu sa ne ajute.

Care este diferenta intre smerenie si falsa smerenie?

Falsa smerenie cred ca o cunosc multi. Atunci cand iti asumi niste lucruri bune pe care nu le-ai facut si cu care te afirmi, dar in acelasi timp vrei ca sa le si acoperi cumva, ca sa se stie si ca esti smerit. Sa stiti ca smerenia este virtutea care nu se arata. Cand vrei sa o arati sa stii ca nu o ai, e falsa smerenie. Smerenia am spus ca are doua aspecte: smerita cugetare si smerenia propriu-zisa. Smerita cugetare inseamna sa te supui cu mintea. Ganditi-va la Sfantul Apostol Petru la Pescuirea Minunata, cand Domnul Hristos i-a spus: "Mana la larg si lasati mrejile in jos ca sa pescuiti". Si el a zi "Doamne, toata noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvantul Tau arunc mreaja in mare" (Luca 5, 4-6). Si a facut asa si a scos multime mare de pesti. De ce? Pentru ca L-a ascultat pe Domnul Hristos, L-a ascultat supunandu-se cu mintea. "Cel ce vrea sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24) spune Domnul Hristos, iar lepadarea de sine inseamna in primul rand lepadarea de parerea proprie, lepadarea de preconceptii, de ceea ce se impotriveste poruncii Mantuitorului. Cand omul se supune cu mintea atunci Ii slujeste lui Dumnezeu in smerenie. Parintele Arsenie zicea ca "noi avem mintea care discuta cu Dumnezeu in loc sa se supuna fara discutie". Si despre omul care e mandru si care nu-si recunoaste greseala zice asa: "Bobul lui de grau se preschimba in taciune, iar el se crede grau nedreptatit", nu se socoteste taciune. Asta este ceea ce trebuie sa stim. Sa stiti ca Sfantul Apostol Petru, care s-a supus la inceput - si-a inceput ucenicia cu supunerea, cu smerenia - la spalarea picioarelor la Cina cea de Taina, prezentata de Sfantul Evanghelist Ioan in capitolul 13 din Evanghelie, se relateaza ca s-a impotrivit Domnului Hristos si a zis: "Doamne, Tu sa-mi speli mie picioarele?" Si Domnul Hristos a zis: "Ceea ce fac Eu acum tu nu intelegi, dar mai tarziu vei intelege". Si el a zis "Nu, niciodata n-o sa-mi speli picioarele". Si Domnul Hristos a zis "Daca nu te voi spala, nu ai parte cu mine". Sfantul Apostol Petru cand a aflat asa ceva a zis: "Doamne, nu numai picioarele, ci si mainile si capul" (Ioan 13, 6-9), deci s-a lasat in cele din urma, dar dupa ce se impotrivise. E vorba aici de o lipsa de smerenie, si totusi de o cinstire a Mantuitorului, nu a vrut sa-L lase pe Domnul Hristos sa-i spele picioarele pentru motivul ca se socotea nevrednic de asa ceva. Si Domnul Hristos l-a atentionat ca daca nu se smereste nu poate sa aiba parte cu Domnul Hristos. Asta este smerenia, cand Ii dai dreptate lui Dumnezeu, cand te lasi modelat de Dumnezeu prin invataturile Lui, prin poruncile Lui, atunci te smeresti. Iar daca vrei sa faci pe smeritul, fara indoiala ca nu esti smerit. Mai sunt unii care tot timpul vreau sa fie la urma, dar vreau sa fie la urma ca sa se stie ca sunt la urma. Asta-i falsa smerenie.

Pornind de la reprezentarea Sfantului Dorotei, apropierea de semeni implica apropierea de Dumnezeu?

Nu intotdeauna. Poti sa te apropii de om fara sa te apropii de Dumnezeu. Daca te apropii de Dumnezeu sigur te apropii si de om, pentru ca stii ca omul este purtator al chipului lui Dumnezeu si din considerente de felul acesta, ca stii ca Dumnezeu l-a pus pe om in fata ta ca sa-I slujesti prin om lui Dumnezeu. Ganditi-va de pilda la cuvantul acela din Pateric ca "Nimenea nu poate zidi o casa de la acoperis in jos, ci o zideste de la temelie in sus". Si au intrebat fratii pe Avva Ioan Colov ca ce inseamna asta. Si el a spus ca "Temelia aproapele este, ca pe el mai intai sa-l folosesc, pentru ca de el sunt atarnate toate poruncile lui Hristos". Asta inseamna ca Il am in vedere pe Hristos, am in vedere si pe omul in legatura cu Hristos. Daca nu-L am in vedere pe Hristos, pe om il am in vedere in raport cu mine insumi nu in raport cu Dumnezeu, si atunci pot sa-l tratez diferit, dupa asezarea mea. Important este intai sa fim in legatura cu Dumnezeu, caci intai e Dumnezeu si dupa aceea este omul. Stiti ca Domnul Hristos a spus cuvantul: "Cel ce iubeste pe tatal sau pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeste pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe mine nu este vrednic de mine. Cel ce nu-si ia crucea sa-Mi urmeze nu este vrednic de mine" (Matei 10, 37-38). Asta nu inseamna ca nu poti sa iubesti pe fiu sau pe fiica sau pe tata sau pe mama dupa randuiala, dar intai trebuie sa-L iubesti pe Domnul Hristos ca sa ramai neclintit in iubirea fata de cei apropiati ai tai.

Ce importanta are gandul la moarte?

Este o metoda de imbunatatire sufleteasca gandul la moarte. Sfantul Vasile cel Mare spune ca adevarata filosofie este gandul la moarte care te ajuta sa nu pacatuiesti si te ajuta sa nu te lipesti de lumea aceasta. Tot in Filocalie se spune, si tot la Evagrie Ponticul pe care l-am pomenit de mai multe ori, ca omul trebuie sa traiasca in aceasta lume ca si cand ar trai o mie de ani, trebuie sa se angajeze in actiune pentru viata ca si cand ar trai o mie de ani, si trebuie sa fie dezlipit de lumea aceasta ca si cand ar muri maine. Datoriile sociale trebuie implinite, e o metoda de fapt aceasta. Si Sfantul Ioan Scararul spune ca gandul la moarte - chiar are un capitol despre gandul la moarte - este important. Poate ca ar fi si alte metode, tot importante, fara sa te gandesti la moarte, pentru ca e si greu sa te gandesti la moarte. Pe la noi pe-acasa era o vorba, ca "Mi-am uitat ca de moarte". Adica cum iti uiti de moarte asa iti uiti si de niste lucruri in lumea asta. Nu prea e firesc sa te gandesti la moarte pentru ca omul nu e facut spre moarte, e facut spre viata, te poti gandi foarte bine si la viata in inteles superior, si atunci nu trebuie neaparat sa te gandesti la moarte. Sfantul Ioan Scararul zice ca sa te inchipui in sicriu, mort, ca si cand ai fi mort. Apoi eu ma pot inchipui in sicriu, dar viu. Mort nu ma pot inchipui. Ma inchipui ca sunt culcat in sicriu cu fata in sus si ca nu misc si ii aud pe astia din jurul meu ca ori ma lauda, ori ma hulesc, ce stiu eu ce mi-or face cand voi muri.

Vorbiti-ne va rugam despre cultura in viata duhovniceasca.

Multi dintre parinti au fost oameni de cultura si au scris lucruri importante, cum sunt si acestea din Filocalie. Filocalia este un monument de cultura, de cultura religioasa ortodoxa. Insa este pentru cei care sunt deja angajati intr-o viata cu gandul la Dumnezeu. Poate sa fie citita Filocalia si de oameni care nu au credinta, sa-si imbogateasca cunostintele de cultura crestina. In orice caz, Sfintii Parinti chiar daca au fost oameni de cultura, nu s-au gandit cum sa inmulteasca cultura, ci s-au gandit cum sa le fie de folos oamenilor catre care le-a fost cuvantul. Ei nu au scris cum au scris oamenii de litere, o carte asa ca sa se inmulteasca gandurile si sa circule, sa fie cum am zice noi acuma o carte tiparita scrisa de cineva care a avut inspiratie sa scrie. Ci Sfintii Parinti au trait in smerenie si au scris pentru cei care i-au solicitat sa scrie ceva despre credinta in Dumnezeu, despre experienta lor, eventual sa scoata niste concluzii, sa le puna lor la indemana experienta pe care au facut-o ei ca oameni duhovnicesti. Insa nu s-au gandit sa creeze o cultura sau monumente de cultura. De exemplu Sfantul Ioan Gura de Aur are multe predici scrise, toate spre imbunatatirea oamenilor, ca sa-i ajute pe oameni, el ca propovaduitor, ca predicator. Acestea pot dupa aceea sa intre in patrimoniul culturii universale si sa fie folosite si de oameni de credinta si de oameni de mai putina credinta, chiar de necredinta. Poate unii din curiozitate, poate unii din dorinta de a avea si o astfel de cultura.

Va rugam sa ne talcuiti cuvantul: "Maniati-va dar nu gresiti".

Mania e sadita in existenta omului impotriva raului. Si atunci ne maniem impotriva raului din noi, dar nu pacatuim prin manifestari de manie necontrolate si nedorite de Dumnezeu. Zice Sfantul Ioan Casian ca nu trebuie sa ne maniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru ca daca-ti pui pe ochi foita de aur sau foita de plumb, tot atata-i, ca tot nu vezi. Asa ca nu e cazul sa dezlantuim mania asupra oamenilor, ci zic parintii ca numai asupra dracilor si asupra patimilor noastre.

Va rugam se ne vorbiti despre vamile vazduhului.

Draga, despre vamile vazduhului cititi, ca este o carte de doua volume cu vamile vazduhului. Nu pot eu sa va spun ceva deosebit. In orice caz, in Traditia crestina ortodoxa autentica si sigura, nu exista nimic in legatura cu vamile vazduhului. Slujbele noastre de inmormantare sunt cereri catre Dumnezeu pentru iertarea pacatelor, pentru odihna celor raposati, dar nu se pomeneste nimic in slujba inmormantarii, in slujbele de pomenire a mortilor, absolut nimic despre vamile vazduhului. Asa ca poate fi o chestiune cu semnul intrebarii si in cazul acesta fiecare se raporteaza cum crede el. Important este sa traim in asa fel sa nu ne opreasca pe la nici o vama, daca or fi niste vami pe undeva. Eu cred asa, ca daca un suflet este lipit de Dumnezeu si merge cu Dumnezeu, se departeaza toti dracii de el, nu numai asa ca sa poata trece el, dar cred ca mai pot trece si altii pe langa el.

Vorbiti-ne despre rolul monahismului in Ortodoxie.

Rolul monahismului in Ortodoxie este un rol pozitiv, in sensul ca mai intai de toate cumuleaza energii duhovnicesti, vocatii, oameni, oameni hotarati pentru Dumnezeu si ii foloseste in slujirea lui Dumnezeu si pentru binele Bisericii. Ca rugatori in primul rand, dupa aceea ca exemple de viata, apoi foloseste energiile acestea care ar putea sa se risipeasca in viata obisnuita, sau care ar putea sa se imputineze daca cineva nu-si merge calea aceasta a calugariei. Insa trebuie sa fim foarte atenti, pentru ca nu tuturor care se fac calugari le este data calea calugariei. Si mai ales trebuie sa se aiba in vedere sa nu fie angajati in viata calugareasca oameni care sunt iresponsabili in sensul ca nu stiu inca ce au de facut, oameni care nu stiu ce inseamna calugaria, oameni care inca nu sunt verificati destul de bine, care isi cunosc vocatia dupa ce si-au inceput viata in manastire, dar care nu se mai pot intoarce pentru ca au deja o angajare care de fapt nu e calea lor adevarata. Sa stiti ca viata calugareasca fiind o viata de exceptie, nu poate fi traita de oricine, nici dintre cei care se socotesc la inceput atrasi pentru calugarie. Asa incat eu cred ca trebuie multa atentie si lasat timp de verificare pana cand cel care a pornit pe calea aceasta stie ce are de facut, pentru ca altfel ramane - cum zic eu - un priponit toata viata, adica un improvizat.