Dimensiuni ale procesului de deznationalizare si asimilare


Dimensiuni ale procesului de deznationalizare si asimilare

Deznationalizarea este un proces istoric, care atenteaza la limba, cultura si religia unei comunitati, fie pe cale "pasnica", fie materializata prin dezinteresul sau lipsa totala a sprijinului moral si material acordat de catre oficialitati scolii, bisericii si al altor institutii ale comunitatii respective, fie pe cale mai putin "pasnica", prin masuri legislative (vezi legile Trefort, Appony etc.) sau pe cale violenta de "purificare", din care nu lipsesc mijloacele extremelor violente din timpul Diktatului de la Viena, de exemplu. Asimilarea, ca proces complex, este compusa din numeroase faze succesive ce se suprapun, sau se succed unele altora, in timpul carora are loc renuntarea la propria limba si adoptarea alteia in loc, ca si un complicat mixaj si o adaptare a codurilor culturale, caracteristicilor structurii sociale si specificitatiilor afective.

Dizolvarea totala in organismele informale ale societatii acceptate este precedata de etapa aculturalizarii; preluarea limbii comunitatii acceptate, si insusirea codurilor culturale de baza, este urmata de integrarea structurala si sociala, cand, in sistemele de relatii publice, mecanismele de integrare devin preponderente fata de cele antagonice. Amestecul socialetnic, de mari proportii, s-a produs de o indelungata perioada de timp in intreaga zona a Secuimii. La mijlocul secolului trecut, fenomenul deznationalizarii romanilor era foarte avansat, aproape incheiat in localitatiile din zona centrala a spatiului care ne preocupa in prezentul demers. Despre vechile comunitati romanesti disparute prin deznationalizare mai vorbesc doar urmele activitatii materiale si vestigiile documentare.

Pentru cunoasterea dimensiunilor procesului de deznationalizare si asimilare a romanilor din judetele Covasna si Harghita in secolele XVII-XX, sunt revelatoare insasi datele statistico-demografice oficiale din aceasta perioada. In lucrare, pentru fiecare localitate in parte, sunt redate cifrele privind numarul romanilor. O corecta interpretare a informatiilor prezentate impune urmatoarele precizari: cifrele se refera la "credinciosi romani", si au fost obtinute prin insumarea credinciosilor de confesiune ortodoxa si a celor grecocatolici; pentru perioada 1850-1992, datele sunt cele inregistrate la recensamintele oficiale (la recensamintele din 1956, 1966 si 1977, ele se refera la nationalitatea "roman" si nu la cele doua confesiuni mentionate); pentru perioada 1699- 1835, datele sunt preluate din conscriptiile confesionale si fiscale cunoscute: cea din 1733, initiata de Episcopul Inocentiu Micu Klein, conscrierea lui Petru Pavel Aron, din 1750, cea din 1760 ordonata de generalul Nicolaus Adolf von Buccow etc. Desi conscriptiile confesionale si fiscale nu sunt scutite de fenomenul de subinregistrare, ele neavand acelasi grad de rigurozitate ca si al recensamintelor oficiale, totusi, in lipsa altor izvoare demografice, acestea pot oferi o imagine cat mai apropiata de realitatea care priveste evolutia structurii etnice si confesionale a comunitatilor din estul Transilvaniei, cu un secol si jumatate inainte de anul 1850. Aproape jumatate din comunitatile romanesti din judetul situatie, peste 75%, din comunitatile romanesti ceea ce a facut ca acestea sa fie foarte "vulnerabile" la procesul de maghiarizare desfasurat atat pe cale "pasnica" si legislativa, cat si violenta (indeosebi in anii 1848, 1867, 1914-1918, 1940-1944, 1989-1990).

In perioada analizata, din totalul celor 124 comunitati cercetate din judetul Covasna, in 31 numarul populatiei de etnie romana a crescut, in celelalte 93 populatia romaneasca a scazut, in multe cazuri pana la disparitia comunitatilor. In judetul Harghita, din totalul de 176 de comunitati studiate, in doar 28 populatia a crescut, iar in 148 a scazut drastic. in sec. al XX-lea, cinci sunt orase, 10 sunt etnic mixte si 13 monoetnice (9 dintre acestea sunt sate noi, infiintate prin "roirea" populatiei din localitatile invecinate). Semnificativ este si faptul ca aproape jumatate din aceste localitati (11) nu au facut parte din teritoriul cedat Ungariei, in toamna anului 1940, prin Dictatul de la Viena. In patru localitati (Araci, Belin Vale, Doboseni si Valcele), la cresterile demografice inregistrate, un plus substantial l-a adus populatia tiganeasca de limba romana. In afara oraselor Sfantu Gheorghe, Targu Secuiesc, Covasna, Intorsura Buzaului si Baraolt, cele mai mari cresteri s-au inregistrat in localitatile: Barcani, Sita Buzaului, Saramas, Zabala, Doboseni, Papauti, Belin-Vale, Ladauti s.a. Cresterea populatiei romanesti a avut loc doar in mediul urban, si in primul rand in cele doua resedinte de judet: Sfantu Gheorghe si Miercurea-Ciuc, in mod deosebit dupa desfiintarea Regiunii Mures Autonoma Maghiara, si in localitatile romanesti de la marginea celor doua judete, din depresiunile Buzaului si Toplitei. In linii mari, si in judetul Harghita situatia localitatilor in care numarul romanilor a crescut este aceeasi. In afara oraselor Miercurea-Ciuc, Toplita, Balan, Gheorghieni, Odorhei, Cristur, Borsec si Baile Tusnad, s-au inregistrat cresteri demografice in localitatile monoetnice din bazinul Toplitei: Bilbor, Corbu, Tulghes, Subcetate, Galautas, si in satele Livezi, Sacel, Vidacut si Voslobeni. Specific judetului Harghita este castigul etnic realizat in cateva localitati cu populatie majoritar romaneasca, de catre populatia de etnie maghiara. Astfel, in Voslobeni, ponderea populatiei maghiare a crescut de la 0.92% in 1850 la 37,8% in 1992, in Toplita de la 7,7% la 29%, in Sarmas de la 6,3% la 22%, in Borsec de la 45% la 80% (in aceeasi perioada 1850-1992).

Cateva dimensiuni concrete si relevante ale procesului de asimilare a romanilor din "secuime" sunt redate de scaderea drastica a numarului acestora in majoritatea localitatilor din cele doua judete. Dupa perioada cand a avut loc aceasta descrestere sau chiar dupa disparitia populatiei de nationalitate romana, ca urmare a deznationalizarii, cele 124 de comunitati, se grupeaza astfel:

a. Pentru judetul Covasna:

- in sec. al XVIII-lea - 20 comunitati (21% din totalul celor

disparute);

- in sec. al XIX-lea- 34 comunitati (37%), din care 11 dupa

1848 si 20 dupa 1867);

- in sec. al XX-lea - 39 comunitati (42%), din care 32 dupa 1940 (in urma intolerantei fata de romani practicata de catre

autoritatile maghiare instalate dupa Dictatul de la Viena) si

7 dupa 1944 pana in zilele noastre.

b. Pentru judetul Harghita, situatia se refera la cele 144 de comunitati romanesti, reduse drastic din punct de vedere numeric sau disparute care se grupeaza astfel:

- in secolul al XVIII-lea - 37 de comunitati (26 % din total);

- in secolul al XIX-lea - 63 de comunitati (44% din total), din care 48 dupa 1940 si 15 dupa 1944.

Se observa in mod clar ca marile lovituri aduse dainuirii romanesti in aceste vetre au avut loc in perioada dualismului austro-ungar (1867-1918), cand actiunea sovina de deznationalizare era ridicata la rangul de politica de stat, si in perioada de teroare a ocupatiei ungare din anii 1940-1944. Printre comunitatile judetului Covasna care, in sec. al XVIII-lea aveau o populatie romaneasca numeroasa iar astazi este drastic diminuata sau chiar disparuta, sunt: Ghelinta (600 romani in 1760, iar in 1992 doar 60), Sanzieni (de la 200 in 1760, la 4 in 1992), Valea Crisului (de la 180 la 7), Borosneul Mic (de la 180 la 5), Moacsa (de la 171 la 11), Dalnic (de la 155 la 17); Bodoc (de la 130 la 54), Magherus (de la 124 la 0); Brates (de la 115 la 6); Chilieni (de la 113 la 26); Zalan (de la 105 la 2), Doboli de Sus (de la 100 la 3) s.a. In continuare, aceleasi triste exemple pentru comunitatile romanesti din judetul Covasna, disparute in sec. al XX-lea: Micfalau (de la 851 in 1900, la 23 in 1992), Bixad (de la 674 la 37, in aceeeasi perioada), Dobolii de Jos (de la 926, maximul demografic, la 192), Belin (de la 685 la 170), Comandau (de la 418 la 79), Chichis (de la 433 la 154), Lisnau (de la 484 la 23), Aita Seaca (de la 316 la 44), Cernat (235 la 44), Batani Mari (de la 207 la 77), Lemnia (de la 185 la 11), Valea Zalanului (de la 172 la 7); Bicfalau (de la 164 la 19), Santionlunca (de la 159 la 20), Turia (de la 145 la 19), Ilieni (de la 131 la 11), Reci (de la 128 la 26), Poian (de la 111 la 1) s.a.

In judetul Harghita, pentru secolul al XVIII-lea situatia este urmatoarea: Bodogaia (300 in 1750, 5 in 1992, in secolul al XVIII-lea existau in Bodogaia 2 biserici romanesti: una ortodoxa si una greco-catolica), Porumbenii Mari (200 in 1750, 10 in 1992), Bradesti (121 in 1750, 9 in 1992), Casinu Nou (110 in 1750, 4 in 1992), Ciucsangiorgiu (178 in 1750, 3 in 1992), Ditrau (300 in 1750, 6 in 1992), Filias (100 in 1733, 5 in 1992), Joseni (286 in 1750, 71 in 1992), Martinis (105 in 1760, 5 in 1992), Plaiesii de Sus (325 in 1733, 64 in 1992), Satu Nou (300 in 1750, 1 in 1992), Sandominic (258 in 1750, 19 in 1992), Vidacut (400 in 1750 la, 216 in 1992).Pentru secolul al XIX-lea: Tomesti (240 in 1850, 5 in 1992), Meresti (431 in 1850, 1 in 1992), Lazaresti (259 in 1850, 4 in 1992), Valea Stramba (147 in 1850, 15 in 1992), Eliseni (182 in 1850, 6 in 1992), Suseni (110 in 1850, 14 in 1992), Cusmed (115 in 1850, 0 in 1992), Ciumani (127 in 1850, 17 in 1992), Craciunel (106 in 1850, 2 in 1992), Ocland (355 in 1869, 7 in 1992). In secolul al XX-lea: Frumoasa (588 in 1900, 13 in 1992), Mihaileni (493 in 1930, 4 in 1992), Armaseni (101 in 1930, 0 in 1992), Cristuru Secuiesc (333 in 1930, 110 in 1992), Lazarea (286 in 1910, 37 in 1992), Vlahita (644 in 1930, 62 in 1992)123 etc. Daca urmarim dispersia teritoriala a localitatilor monoetnice romanesti si a celor etnic mixte, in care romanii nu au fost asimilati, constatam ca toate acestea se afla la poalele muntilor de curbura, incepand de la Bretcu-Zabala-Covasna- Zagon-Valea Mare-Depresiunea Intorsurii Buzaului-Marcus- Dobarlau-Bacel si terminand cu zona Valcele-Araci-Haghig - aflata in vecinatatea localitatilor romanesti din judetul Brasov. Toate celelalte comunitati rurale romanesti situate in interiorul judetului au fost deznationalizate.

Graitoare este si dispunerea spatiala in cadrul localitatilor etnic-mixte a cartierelor locuite de romani, situate, de regula, la marginea dinspre padure a satului, impreuna cu modestele lor biserici de lemn (Bretcu, Martanus, Ojdula, Ghelinta, Zabala, Covasna, Papauti, Zagon, Lisnau, Aita Medie, Belin, Varghis s.a.). Bisericile ortodoxe construite in perioada interbelica in centrul localitatilor, cu sprijinul statului si a forurilor eclesiastice superioare, reprezentand si un alt raport al convietuirii interetnice, au fost toate daramate in toamna anului 1940 (11 in judetul Covasna si 6 in judetul Harghita). Aceeasi situatie este valabila si pentru judetul Harghita. Satele romanesti sunt concentrate la poalele muntilor si in depresiunea Toplita.

Deznationalizarea romanilor din "secuime" a fost pusa in evidenta de mai multi calatori straini. La 1584, Antonio Possevino scria ca printre secui traiesc "multi valahi" care nu stiu ungureste, dar care continuau sa treaca la catolicism, precum cei din Vlahita. Si, odata trecuti, au fost deznationalizati. In 1761, calatorul aristocrat ardelean "groful Domokos Teleki", in descrierea voiajului sau prin Transilvania, relateaza ca in zona Trei Scaune (jud. Covasna) "mare parte din tarani fiind romani, isi uita graiul, pe care aproape numai popii lor il cunosc; confesiunea insa si-o pastreaza peste tot". Fenomenul este observat pe la anul 1840 de francezul Augustin De Gerando, iar cativa ani mai tarziu de insusi guvernatorul austriac al Transilvaniei (1849-1850) L. Wohlghemuth, care facea "o constatare interesanta" despre imprejurarile din Secuime. Cu mare neplacere observa ca aici romanii erau adeseori maghiarizati, incat se gaseau unele sate ce odinioara fusesera locuite numai de romani, unde nu se mai vorbea decat "limba secuiasca". Planuia sa introduca in astfel de sate numai functionari romani, spre a pune stavila procesului maghiarizarii.

Secuizarea masiva a romanilor a fost evidenta si pentru un grup de eruditi istoriografi si etnografi maghiari in a doua jumatate a sec. al XIX-lea: Carol Benkö, Francisc Kozma, Pál Hunfalvy, Paul Balogh, inclusiv de Orbán Balázs (care prezinta procesul secuizarii in mod deformat si tendentios). Astfel, istoricul Hunfalvy P. aprecia ca "in general, consideram neindoielnic faptul ca, intre secuii de azi, o parte este de obarsie romaneasca". Iar etnograful german Rudolf Bergner (1860-1899) era in masura sa stabileasca etapele procesului: I. Etapa bilingvismului - acceptarea ca a doua limba a "maghiarei"; II. Etapa "uitarii limbii natale, dar cu pastrarea confesiunilor ortodoxa sau greco-catolica"; III. Etapa finala marcata si de pierderea vechii confesiuni. O asemenea desfasurare a procesului de maghiarizare este

confirmata si de rezultatele recensamantului populatiei din 1910. Astfel, prin corelatia apartenentei religioase si apartenentei etnice din localitatile celor doua judete, rezulta urmatoarea situatie: in judetul Covasna erau, in 1910, un numar de 19.434 romani, 25.020 ortodocsi si 3.110 grecocatolici, inregistrandu-se o diferenta de 8.696 persoane intre cetatenii apartinand celor doua confesiiuni romanesti si cei inregistrati ca romani dupa limba materna. In judetul Harghita, la acelasi recensamant, s-au inregistrat 15.061 romani, 4.583 ortodocsi si 17.378 greco-catolici, inregistrandu-se o diferenta de 6.900 persoane. In fostele judete Ciuc, Trei Scaune si Odorhei (actualele judete Covasna si Harghita), la recensamintele populatiei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XXlea au fost inregistrati "maghiari de religie romana" (ortodoxa si greco-catolica), respectiv romani maghiarizati, dupa cum urmeaza: 1880 - 13.047 persoane; 1890 - 13.506; 1900 - 15.838; 1910 - 16.854126.

Si pentru romanii din estul Transilvaniei, casatoria mixta a reprezentat un instrument de alterare a calitatii etnice, dar aici el a fost - materializat intr-un comportament matrimonial discriminatoriu, bazat pe ostilitate fata de casatoriile mixte si fata de ideea inrudirii cu "strainii".

Conditiile concrete din zona au determinat insa incheierea unui numar mare de casatorii mixte, in multe din localitatile judetului, inca inainte de 1918. Un exemplu ni-l ofera localitatea Cernatu de Jos unde, in 1909, existau "16 familii romanesti intregi, 37 mixte si 16 vaduve". Din totalul celor 154 de copii rezultati din aceste familii, 92 erau de religie ortodoxa iar 62 aveau "alta religie". Conscriptia credinciosilor "neuniti" din Marcusa din 1829, mentioneaza existenta a 28 de familii romanesti, din care 15 etnic mixte. Din aceeasi conscriptie rezulta ca la Dalnic, din totalul de 23 de familii romanesti, 10 erau etnic mixte. Numarul familiilor etnic mixte a sporit in perioada interbelica si, mai ales, dupa 1944.

Structura familiilor consemnata la recensamantul din 1992 arata ca in judetul Covasna, din cele 55.622 nuclee familiale complete, o pondere de 95.1% erau omogene sub aspect etnic - sotii avand aceeasi nationalitate -, iar un numar de 2.724, respectiv 4.9% din totalul nucleelor complete, aveau soti apartinand de nationalitati diferite, constituind nuclee mixte. In judetul Harghita, din totalul celor 83.787 nuclee familiale, 2.960 sunt etnic mixte, reprezentand 3.5% din total. Asimilarea pe cale naturala, prin casatorii mixte, a fost insotita de momente de mare dramatism pentru romanii din cele doua judete, cand au avut loc treceri fortate la confesiunile de expresie maghiara si emigrari masive din zona. Cronologic, aceste manifestari de maxima intoleranta fata de confesiunea si etnia romanilor din secuime au avut loc dupa cum urmeaza:

anii 1848-1849, toamna anului 1916 (dupa retragerea Armatei romane din Ardeal); perioada ce a urmat Dictatului de la Viena (1940-1944); lunile ce au urmat retragerii administratiei romanesti si instalarii administratiei Comisiei aliate de Control (noiembrie 1944 - martie 1945); primavara anului 1990. In urma acestor "lovituri", majoritatea comunitatilor rurale nu si-au mai revenit. Prezente in memoria colectiva a romanilor din judetele Covasna si Harghita, aceste momente reprezinta o "piatra grea" a convietuirii interetnice, manifestandu-se ca o adevarata "teroare a istoriei". In legatura cu procesul de deznationalizare a romanilor din sud-estul Transilvaniei, cercetatorul bacauan Anton Cosa face o delimitare intre "procesul de secuizare" si "procesul de maghiarizare".

Din aceasta perspectiva, procesul de secuizare a fost unul natural, firesc in conditiile unui spatiu de interferenta pe multiple planuri. Initial, acesta a avut loc la nivel individual. In evul mediu transilvan - apreciaza Anton Cosa - nu oricine putea deveni secui, aspect trecut adesea cu vederea, ci doar acela care facea dovada prestarii unui serviciu in schimbul dobandirii acestei calitati, realitate pusa in evidenta de documentele vremii. Fata de aceasta, procesul de maghiarizare a avut loc dupa un plan bine stabilit, elaborat si aplicat de autoritatile statului, cu participarea institutiilor maghiare, a bisericii, scolii, administratiei locale si cu sustinerea societatii civile si a mass-media. Inceput dupa revolutia din 1848-1849 si atingand apogeul in anii 1867-1918 si 1940-1944, procesul de maghiarizare, cu formele sale violente sau "pasnice" s-a desfasurat permanent, continuand, in forme actualizate si mult mai "subtile" si in prezent.

Urmarind viata istorica a romanilor din fostele scaune secuiesti, constatam existenta unor aspecte negative care tin de propriile slabiciuni: folosirea prioritara a rezistentei pasive, cedarile si compromisurile facute pentru pastrarea unor privilegii, lipsa unor raspunsuri adecvate la provocarile specifice fiecarei etape istorice, "oarba neunire", "ciuma politicianismului", disensiunile dintre biserica ortodoxa si cea greco-catolica, calitatea modesta a unor lideri, deficiente in organizarea comunitara, in stabilirea prioritatilor si realizarea acestora s.a. Unele cercetari recente au relevat ca, pentru maghiari si cultura maghiara in zona Covasna-Harghita specifica este tendinta de absorbire a oricarui grup alogen - de romani, germani, tigani - dublata de cea de enclavare, separare brutala de cei ce le rezista si vor sa-si pastreze identitatea proprie. Ca mediu aculturativ, aici, cultura maghiara este putin deschisa la interschimburi culturale reciproce, putin permisiva si ospitaliera fata de nevoia celorlalti de a-si afirma si dezvolta propria identitate, pe care o apreciaza ca pe o amenintare la identitatea sa. In aceste conditii, una din prioritatile dezvoltarii regiunii o reprezinta generalizarea modelului european de convietuire interetnica, de acceptare a alteritatii si dezvoltarea unei societati multietnice si pluriconfesionale. Cu toate acestea, de-a lungul celor peste 800 de ani de convietuire romano-secuiasca-maghiara din arealul est-transilvan, aici s-a produs o puternica osmoza intre membrii acestor etnii. Aceasta realitate, desi aparent, este produsul unei propagande de tipul "internationalismului proletar" este redata sugestiv, printre altii, de Jozsef Attila in poezia La Dunare, tradusa in romaneste de Veronica Porumbacu: "Cumana era mama, iar tatal meu secui/ un pic si-un pic roman sau pe de-a intregul poate/ Din dulcea gura-a mamei luai hrana si crescui/ Si de la gura tatei, cuvant despre dreptate".

Pornind de la acceptiunea unanima asupra faptului ca atat confesiunile ortodoxa si greco-catolica sunt religii "romanesti" traditionale, in lucrare am reconstituit sirul datelor statistice prin insumarea numarului credinciosilor celor doua biserici, din conscriptii, sematisme si recensaminte. Din recensamintele oficiale pentru anii 1850-2002 (pentru recensamantul din anul 2002 datele sunt preliminare), reiese o semnificativa evolutie demografica a credinciosilor romani (ortodocsi si greco-catolici) in judetele Covasna si Harghita. Studiile demografice au pus in evidenta mutatiile intervenite in aceasta perioada in structura etnica si confesionala a comunitatilor romanesti din cele doua judete. Concluziile unui asemenea studiu intitulat "Structuri etnice si confesionale in judetele Covasna si Harghita" (teza de doctorat sustinuta in decembrie 2002 de Ioan Lacatusu, la Universitatea Babes- Bolyai din Cluj-Napoca, conducator stiintific prof. univ. dr. Traian Rotariu) ne arata pe de o parte amplul proces de deznationalizare a populatiei romanesti din localitatile situate in zona centrala a "secuimii", iar pe de alta parte sporul natural peste media judetelor, inregistrat in localitatile monoetnice romanesti situate in principal in Depresiunea Intorsurii Buzaului si Depresiunea Toplitei. Se remarca si cresterile semnificative inregistrate de populatia romaneasca dupa 1968 in orase, in mod deosebit in resedintele de judet - Sfantu Gheorghe si Miercurea-Ciuc, schimbul de polpulatie facandu-se, in primul rand, cu judetele vecine, apoi, cu judetele din Transilvania si in mica masura cu cele din Moldova si Muntenia. In perioada 1850-2002 desi populatia de etnie romana a fost numeric minoritara ea a facut dovada unei natalitati viguroase, care impreuna cu sporul migratoriu din perioada 1968-1989 i-a permis sa-si mareasct ponderea in ansamblul populatiei celor doua judete si sa atenueze pierderile substantiale inregistrate in urma proceselor de maghiarizare. Recensamintele de dupa 1945 nu mai cuprind rubrici referitoare la confesiunea locuitorilor. O imagine complexa a potentialului uman al comunitatilor romanesti este redata de recensamantul populatiei din martie 2002, cu detalierea unor indicatori de natalitate, mobilitate, varsta, sex, profesii si stare materiala.

Carti Ortodoxe

Cuprins