Repere de istorie locala


Repere de istorie locala

Prezenta si continuitatea straromaneasca de locuire in spatiul culturii intracarpatice, pana la venirea secuilor si dupa asezarea acestora in teritoriile cunoscute apoi drept "scaune secuiesti", constituie realitati atestate de numeroase marturii arheologice, lingvistice, etnografice si documentare si dupa retragerea imparatului Aurelian.


Convietuirea romano-secuiasca/maghiara in acest spatiu si-a lasat, de-a lungul secolelor, o profunda amprenta, care este pusa in evidenta de amplele interferente istorice socio-umane si culturale - valoroasa zestre a unui trecut comun, care n-a putut fi zdruncinat niciodata de perioadele dificile ale convietuirii. In istoriografie (inclusiv cea maghiara) este unanim acceptat faptul ca secuii s-au stabilit in arcul carpatic in secolele XII-XIII, unde traia "o numeroasa populatie romaneasca" (Alexandru Pal Antal). Secuii asezati in aceasta parte de tara, cu un rol militar bine precizat, au trait in organizatii tribale proprii pana la organizarea teritoriala in scaune, in secolul al XIV-lea, in cadrul regatului ungar, cand deja nu isi mai puteau alege conducatorii lor de triburi, conform traditiei lor, punandu-li-se in frunte comiti numiti de catre regii Ungariei. Intre acesti comiti se numarau, la sfarsitul secolului al XIV-lea, si nobilii romani Balc (Balita) si Drag, voievozi ai Maramuresului, Ioan Olahus (1390), Iancu de Hunedoara (1441-1446), Ioan Ungur de Nadasia (1467-1473), Bartolomeu Drag de Beltiug (1493-1498), iar mai tarziu, romanul Stefan Mailat, voievod/principe al Transilvaniei. Printre cele mai relevante marturii ale continuitatii romanesti in acest spatiu sunt si vestigiile arheologice, care atesta cu certitudine prezenta populatiei bastinase si dupa retragerea lui Aurelian, cand sunt probate concomitent si urme ale vietii crestine. Toponimia din interiorul curburii Carpatilor sta marturie a prezentei romano-slave in aceste vetre de locuire. Numeroase nume de localitati nu au origine maghiara, semn ca erau locuite, in continuare de romani si dupa venirea secuilor. Din multitudinea acestor denumiri se regasesc, de exemplu, cele ale localitatilor: Covasna, cu satul Voinesti, Toplita, Ghelinta, Zabala, Zagon, Harale, Ojdula, Poian, Papauti, Petecu, Hilib, Estelnic, Turia, Zalan, Ozun, Pava, Baraolt, Belin, Calnic, Casin, Capeni, Cernat, Hatuica, Dobarlau, Borosneu, Lisnau, Olteni, Saciova, Dalnic etc. precum si cele ale unor nume de locuri, dealuri, rauri, parauri, munti etc.

Prezenta romaneasca este atestata si prin denumirile romanesti sau de mentiunea "Romanesc / Romaneasca", precum sunt localitatile Satu Mare (Marefalu), Danesti (Danfalva), Vlahita (Olahfalu), Capalnita (Szentegyházoláhfalu), Reci (Rethy), Albis60 etc. Si chiar numele unor localitati din zona poarta pecetea prezentei "schismaticilor" in Evul Mediu timpuriu, astfel sunt satele Ilieni si Dumitreni, care purtau denumirea unor sfinti ortodocsi, respectiv Sfantul Ilie si Sfantul Dumitru. Inca din primele atestari documentare scrise, romanii sunt prezentati cu un statut de oameni liberi, participand alaturi de secui la importante evenimente militare si politice, cum erau apararea trecatorilor de tatari sau, pana la un timp, fiind prezenti la lucrarile dietei transilvane (asa cum atesta documente din secolul al XIII-lea)etc.

De altfel secuii, chiar de la inceputurile stabilirii lor in zona, constienti de faptul ca sunt inconjurati de o numeroasa populatie romaneasca, de faptul ca traiesc alaturi de romanii care munceau pamantul, cresteau vitele si erau mestesugari in aceste vetre, participau alaturi de ei la expeditii militare, au inteles ca trebuie sa colaboreze cu ei pentru dezvoltarea fireasca a societatii in general si a vietii lor comunitare in special.

Privilegiati apoi de domnii romani de peste munti: Stefan cel Mare, Petru Rares, Mihai Viteazul, Vasile Lupu s.a., fiind scutiti adeseori de taxe si liberi sa-si vanda produsele si sa-si achizitioneze marfuri in ambele tari romanesti, secuii au avut tot interesul sa intretina aceste legaturi comerciale, economice si interumane.

Odata cu inmultirea surselor documentare, atunci cand apar in documente si iobagii, sunt atestati nominal si romanii in numeroase sate locuite si de secui, alaturi de acestia, in diferite pricini de judecata, in conscriptii, lustre etc. Interesant este faptul ca apar si nume de romani liberi, desi majoritatea lor cazusera in iobagie. Relevanta in acest sens este lustra din 1614, in care sunt inscrisi si iobagii, jelerii si slujitorii, si in care figureaza, din motive de identificare in interiorul comunitatii cu numele de Oláh - Romanul, 478 capi de familie, locuitori in scaunele secuiesti. Dar romanii nu au fost numai iobagi. In prima sa sinteza, Istoria poporului roman (Geschichte des Rumannischen Volkes im Rahmen seiner Staasbildungen) aparuta la Gotha in 1905, Nicolae Iorga constata ca nobili se gaseau si printre romani, chiar de la 1291, si ca in secolul al XV-lea sunt pomeniti si anume "Wolachy nobiles", aflatori pana tarziu in Hateg, Banat si "Tara Secuilor". Sunt numeroase mentiuni documentare referitoare la nobilii romani sau la cei deveniti secui provenind din familii romanesti. Pe frontonul bisericii romanocatolice din Sanzieni, zidita in 1401, se afla stema Moldovei, fiindca, dupa traditia locala, biserica a fost ctitorita de Ruxandra, fiica lui Alexandru cel Bun, casatorita cu baronul Apor, fapt indeobste cunoscut. Cel mai vechi mormant din cimitirul de langa biserica-cetate romano-catolica din Lemnia, din anul 1514, este al lui Petru Mihalcea (Mihalcsa Peter), originar dintr-o familie domnitoare din Tara Romaneasca. Familia Csioria din Zagon, probabil Ciurea la origine, a primit titlul nobiliar in 1606, cu particula "de Papauti". O alta familie nobiliara din Simeria (azi cartier al municipiului Sfantu Gheorghe - in vechime denumit Breaza) a fost Baksa (Baxa), la origine posibil Bucsa, innobilata in 1610.

In 1776, in fata scaunului de judecata din Giurgeu, Mihai, Ioan si Oprea Judele (Zsudele) - iobagi, pretindeau libertate si boierie (bojersagukat), intrucat predecesorul lor, Lupu Judele (Lupuj Zsudele), a primit diploma de boier de la imparateasa de atunci, Maria .ereza. Fiul sau Radul, avea la randul sau patru fii: Oprea, Stan, Latcu si Bucur, care din cauza lipsurilor si a recoltei slabe au venit in Giurgeu. Oprea s-a reintors acasa iar ceilalti au ramas, fiind porecliti Tepes (Czepes). Tatal reclamantilor a fost Dumitru Latcu, care a slujit ca jeler, apoi au devenit iobagi, fiind originari din Harseni (Tara Fagarasului). Conscriptia de la 1614 inregistreaza in scaunele secuiesti, pe langa iobagi, si militari, oameni liberi si nobili romani. Printre acestia se aflau: Mark Miklos, nobil din Aninoasa (Reci), oraseni platitori de dare, in Odorhei, Sfantu Gheorghe, Bretcu; militari in Sanzaieni, Poian, Zagon, Belin, Aita Mare, Joseni, Cozmesti, Tomesti etc., multi oameni liberi in Lemnia, Let, Mereni, Nicolesti, Suseni, Zagon s.a. In anul 1619, locuitorul Popa din Lemnia, probabil chiar preotul roman de aici, a fost innobilat. Printre asesorii scaunului de judecata de la Cristur din 1634 se afla si Stefan Boier din Cobatesti, desigur boier roman. Din Turia de Sus era si nobilul secui de origine romana Kozma Istvan, candva Cozma Stefan, aidoma atator Kozma (Cozma) din zona innobilat in 1653. Foarte probabil, si familia de nobili Csoboth din Turia de Jos, innobilata in 1656, este de origine romana. Din Zagon au fost innobilate, in sec. XVII, familile Albu, Bura, Cozma si Olah, toate de origine romana.

Tot atunci au fost innobilate familile Kozma din Zabala, Kozma si Roman din Sanzieni, Kozma din Santionlunca. O alta dovada a prezentei romanesti in aceste sate o constituie si numerosii mestesugari romani, consemnati mai cu seama in conscriptia de la 1699, dar si in documente anterioare din secolul al XVI-lea, cum sunt: morarii (foarte numerosi), blanarii, fierarii, brutarii sau cadarii si funarii sau franghierii, selarii, macelarii, argasarii etc. Tot o pregnanta dovada a prezentei romanesti in zona este si ocupatia pastoritului si a prelucrarii laptelui si carnii la romanii din scaunele secuiesti. Daca in interiorul scaunelor sunt atestati numerosi pastori romani, in satele romanesti de la munte oieritul a devenit o ocupatie prospera, care a dobandit o reala faima. Chiar in documentele istorice cele mai vechi, transhumanta ardelenilor spre tarile romane, la est si sud si chiar mai departe, ne apare ca un asezamant social bine inchegat, incat vechimea ei se pierde departe in negurile Evului Mediu.

Bogata literatura de specialitate consacrata pastoritului romanesc cuprinde referiri la "barsanii din secuime"! Parte integranta a pastoritului bazat pe pasunea alpina si iernatul in campie, pastoritul covasnenilor, bretcanilor si cel din satele de la curbura interioara a Carpatilor arenumeroase asemanari cu cel din Sacele si din intreaga tara a Barsei, avand neindoielnic si aspecte specifice. Covasna si Bretcu fac parte din marile centre ale oieritului transhumant transilvan ce s-au dezvoltat de-a lungul vechii granite, pe linia de permanent si durabil contact cu cele doua tari romane, care le-au putut pune la dispozitie, in apropierea lor, cei mai buni munti pentru varat si campurile cele mai favorabile pentru iernatul animalelor. Pastoritul transhumant al "barsanilor din secuime" a fost favorizat de o serie de factori, precum: clima mai aspra si solul relativ saracacios, suprafata restransa de teren arabil aflata in stapanirea romanilor din zona, existenta pasunilor si fanetelor din padurile apropiate, vecinatatea cu cele doua importante trecatori din pasul Oituz si Valea Buzaului. Avand un numar considerabil de oi, dar nedispunand de rezerva de fan necesara, mocanii romani din secuime nu-si puteau ierna turmele numeroase decat recurgand la singura solutie posibila: plecarea cu turmele la campie.

In realitate, aceasta miscare pendulatorie a turmelor, intre munte si campie, intre o tara si alta, nu are in ea nimic intamplator, ci totul se desfasoara organizat, cu un "tipic" deja institutionalizat pe baza unor "legi" imuabile, bine statornicite, ajungandu-se mai tarziu la conventii intre statul austriac, Poarta Otomana si Tarile Romane, referitoare la "regimuri vamale, trecatori, itinerarii, dari, drepturi si indatoriri, regimuri juridice, regimuri fiscale". Transhumanta era mai mult o intreprindere. Nu se deplasau oamenii, ci turmele, cu numarul strict necesar de pastori, experti versati, cu echipamentul necesar vietii oamenilor si populatiei specifice, pe itinerarii uzuale bine stabilite, ce se constituiau intr-o tesatura complicata de drumuri cu destinatii precise.

Ca si mocanii saceleni, bogatii stapani de oi din Bretcu si Covasna nu insoteau oile nici la varat, nici la iernat. De obicei, fiind in genere mai varsnici, ei stateau pe acasa, unde se ocupau cu negustoria si carausia. In Bretcu, la fel ca si in Sacele si Covasna, un singur stapan avea mii de oi. De exemplu, in sec. al XIX-lea, oierii din Poiana Sarata, din cele vreo 46 de tarle, aveau numai doua stani in munti, restul, cele mai multe, in Crimeea (cca. 30 de tarle), in Basarabia, in judetele Cahul si Ismail si in Balta Brailei.

Bretcanii aveau numeroase stane si tarle in judetul Covurlui, in Balta Brailei si in Baragan, in Dobrogea, in Tecuci, Tutova, Iasi, Basarabia, iar restul in Muntii Vrancei, ai Bretcului si ai Ciucului. Din cele 35 de stani ale covasnenilor, aproape toate erau in Muntii Vrancei, numai vreo doua in Archita si nici una la campie. Oierii din Martanus aveau stani in podisul Covurlui si in Basarabia. Dupa Sabin Opreanu, intr-o tarla erau, prin anii 1860, in tovarasie, cam 3000 de oi. Aceasta ocupatie de veacuri a romanilor din arcul intracarpatic a creat o civilizatie materiala si spirituala specifica, cu stralucitoare datini si traditii, cum era Santilia, cu prilejul coborarii celor de la munte in sat etc. Mari iubitori de natura, "frati buni cu codrul", "barsanii" din curbura Carpatilor au creat un stil de viata propriu in privinta portului, locuintei, inventarului agricol, tesaturilor si cusaturilor.

In zona de interferenta culturala intre cele trei provincii istorice romanesti, unde s-a plamadit nemuritoarea "Miorita", la curbura interioara a Carpatilor, s-a creat un adevarat tezaur folcloric. Marele carturar George Baritiu, referindu-se la rolul pastorilor transilvaneni in privinta pastrarii constiintei si unitatii de neam, spunea ca acesti inainte-mergatori ai unirii tuturor romanilor - mocanii - mereu pe drumuri, au fost raspanditorii cantecelor si povestilor de pretutindeni, precum si ai cartilor, contribuind astfel la unificarea graiului si a sufletului romanesc.

Prin pozitia lor geografica, judetele Covasna si Harghita au jucat un rol important in decursul istoriei, fiind asezate la intretaierea de drumuri ce leaga sud-estul Transilvaniei de Moldova si Muntenia, prin mai multe pasuri. Reteaua drumurilor, potecilor si plaiurilor din zona Carpatilor de curbura a avut o insemnatate deosebita pentru mentinerea legaturilor economice, spirituale si nationale la locuitorii celor doua versante ale Carpatilor. Pe numeroasele poteci si plaiuri ale Carpatilor s-au intretinut astfel si legaturile dintre negustorii celor trei tari romanesti. Importanta unor asezari precum Sfantu Gheorghe, Ilieni, Targu Secuiesc, Bretcu, Intorsura Buzaului, Miercurea-Ciuc, Frumoasa, Gheorghieni, Toplita, Tulghes, Bilbor, situate la confluenta drumurilor care fac legatura intre Transilvania si Moldova, va creste in perioada de dupa secolul al XV-lea, perioada de cand majoritatea acestor localitati sunt cunoscute ca orase-targ (opidumuri).

Trecatorile din Carpatii de curbura asigurau, prin "drumurile mari de vami", "drumul Brasovului", "drumurile tarii", legaturile dintre Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca.Negustori romani si aromani sunt prezenti in Odorheiu Secuiesc unde, in anul 1600, construiesc o biserica ortodoxa. Timp de cateva secole, orasele Targu Secuiesc si Bretcu s-au judecat in legatura cu dreptul de carausie a produselor prin pasul Oituz. Inceputurile conflictului sunt consemnate documentar in anul 1562. Atunci, la plangerea bretcanilor, voievodul Transilvaniei, Sigismund Báthory, stabileste obligativitatea tuturor negustorilor straini din oras de a depune marfa ce trebuie transportata in Moldova in depozitele din oras, urmand ca de aici sa fie dusa mai departe de catre carausii din Bretcu. Tot ei transportau marfurile ce veneau din Moldova pana la Targu Secuiesc. Bretcanii s-au constituit chiar intr-o breasla a carausilor, atestata inca la inceputul secolului al XIX-lea.

In fosta localitate de sine statatoare Simeria, numita in vechime Breaza, azi cartier al municipiului Sfantu Gheorghe, a trait o comunitate romaneasca distincta, formata din negustori care au avut biserica proprie. In 1839, romanii din Sfantu Gheorghe locuiau intr-un cartier separat, numit Sfantu Gheorghe Romanesc (Oláh Szent Gyorgy). Negustori romani din Targu Secuiesc locuiau, in plin secol al XVIII-lea, in cartierul romanesc denumit, pana in anul 1850, satul Canta, unde se afla si biserica lor, ridicata din piatra in anii 1731-1733 "in locul celei vechi de lemn". Romanii, "cu credinta si datinile lor", locuiau in Canta, dar tineau "bolte" (magazine) in centrul orasului, predominand prin numar si intensitatea negotului fata de celelalte comunitati ale negustorilor sarbi si armeni. Un intens schimb de marfuri avea loc cu ocazia traditionalelor targuri din Targu Secuiesc.

Stransele legaturi existente intre Bretcu si localitatile moldovene vecine sunt reflectate si de sprijinul acordat in cazul unor calamitati. Consemnand marele incendiu din 1824 si apoi cel din 1839, care au mistuit orasul, distrugand 574 de case, documentele mentioneaza ajutorul de 300 de banite de porumb acordat sinistratilor de Alecu Aslan, ispravnicul Bacaului, cat si de alti boieri din zona. Tot atunci, Dimitrie Cantacuzino, cel mai mare proprietar de pamant din Borzesti, vine in ajutorul orasului Bretcu cu suma de 500 florini pentru inceperea lucrarilor de reparare a drumului din pasul Oituz.

Atat negustorii cat si oierii din fostele scaune secuiesti s-au stabilit in decursul anilor in tarile romanesti de peste munti si chiar mai departe. In comuna Casimcea (Babadag) aproape toti locuitorii sunt mocani din Marginimea Sibiului si din satele Vama si Intorsura Buzaului, Sita Buzaului, Covasna, Poiana Sarata, Bretcu. In anii 1860, acestia traiau si prin satele Ischi Baba si Deria (din Dobrogea). La sfarsitul secolului trecut si inceputul acestui secol, pe barsanii din "secuime" ii gasim in Transnistria, Crimeea si Caucaz intre cei 5000 de romani oieri, emigrati acolo, proprietari a peste un milion de oi. Din roiurile de populatie pornite din satele barsanesti s-au constituit satele Cosnea (desprins de Covasna), Ciughiesul si Poiana Sarata. Chiojdul Mic, judetul Buzau, dupa traditie, a fost intemeiat de ardeleni din regiunea izvoarelor raului Buzau.

O caracteristica mai putin cunoscuta a evolutiei demografice din zona o constituie dimensiunea miscarii migratorii a populatiei de-a lungul timpului. Studiile mai vechi si mai noi pe aceasta tema au pus in evidenta faptul ca "emigratia", mai ales a romanilor din Ardeal, dar si a ungurilor din asezarile "secuimii" in aceasta tara, a fost continua si nu era de mari proportii de-a lungul secolelor. Miscarea migratorie a cuprins orasele si satele, deopotriva pe secui/unguri ca si pe romanii, armeni, tigani sau alte nationalitati. Amploarea si intensitatea fluxului migratoriu au fost favorizate de pozitia geografica, respectiv de statutul de "tinuturi de granita" a teritoriilor de odinioara ale scaunelor secuiesti, insasi ratiunea lor de a fi. Multe secole, aceste migratii nu au avut un traseu stabil.

Intensele "miscari de populatie" de o parte si de alta a Carpatilor au fost favorizate de economia complementara, schimburi economice vitale, multiplele si statornicele raporturi interumane (colaborare, ajutor reciproc, solidaritate umana, casatorii mixte). Istoriografia maghiara sustine teza, profund eronata, a unei afluente romanesti spre Transilvania, de mare amploare, incepand cu secolele XVII-XVIII, teza "intrata adanc in constiinta publica, ba si in psihologia comuna maghiara". Drept cauze a acestei "imigratii" sunt invocate obligatiile tot mai mari ale taranilor in timpul fanariotilor, siguranta mai mare in Ardeal, nivelul de civilizatie mai inalt. Se afirma, totodata, ca emigratia din Ardeal nu se indreapta spre cele doua Principate Romane, ci spre Ungaria, teza infirmata de documente. In realitate, miscarea migratorie intre sud-estul Transilvaniei si Tara Romaneasca si Moldova s-a realizat in ambele sensuri, preponderente fiind deplasarile dinspre Transilvania spre celelalte doua provincii romanesti.

Studiul de caz de pe domeniul feudal Lazar din Lazarea, judetul Harghita, valabil pentru intreg secol al XVIII-lea (vezi tabloul miscarii populatiei a localitatilor din zona) este concludent in acest sens. Printre factorii care au asigurat continuitatea si amploarea migratiei dintre locuitorii "tinuturilor secuiesti" si cei de peste Carpati sunt si: persistenta in memoria colectiva a secuilor a unei imagini pozitive despre relatiile foarte bune pe care le-au avut ei cu domnitorii moldoveni si munteni (Stefan cel Mare, Petru Rares, Mihai Viteazul), despre raporturile excelente stabilite intre liderii locali ai comunitatilor situate de o parte si de alta a Carpatilor, despre prestigiul de care se bucurau barbatii si femeile din secuime in marile orase din Principatele Romane (harnicie, corectitudine, disciplina, profesionalism).

Stau marturie in acest sens intensitatea fluxurilor migratorii de la inceputul secolului al XX-lea din zona de referinta catre Bucuresti, Braila, Galati, Bacau, Focsani s.a. Din astfel de schimburi - mult indepartate in timp sau mai apropiate de vremurile noastre - s-au format comunitatile de ceangai, dar si numeroase sate de "ungureni" in Moldova, Tara Romaneasca si Dobrogea, in Bucovina si pana in Caucaz.

Intre judetele Prahova si Buzau, din "cele mai vechi vremuri pana la 1848", a existat un judet deosebit: Sacuieni (Saac), al carui nume vine de la populatia romaneasca mai ales, dar si secuiasca, emigrata din partile "sacuiene". Satele acestea au fost apoi inglobate in fostele judete Parhova si Buzau. Relatiile bune ale secuilor cu Stefan cel Mare sunt continuate si de alti domnitori moldoveni si munteni. Astfel, in 1541, Petru Rares emitea un hrisov prin care lua "orasul Vasarheiul (Tg. Secuiesc n.n.) sub tutela sa, drept recompensa pentru ospitalitatea de care s-a bucurat aici". Odorheiul Secuiesc avea in fruntea lui si a tinuturilor apartinatoare cetatii, la 1600, pe capitanul roman al acesteia, Stefan Lutul.

Amintirea trecerii voievodului unificator este pastrata si in toponimia locala, la Intorsura Buzaului existand pana astazi toponimul "Dealul taberei". Sunt multe momente din istoria Romaniei in care romanii si secuii s-au gasit alaturi si au colaborat in lupta pentru cucerirea unor drepturi si libertati sociale, asa cum au fost cele din 1437 si 1514.

In perioada urmatoare sunt, ce-i drept, mai putin cunoscute in istoriografie, numeroase plangeri ale romanilor la Guberniul Transilvaniei, ca si ale altor romani din tara, pentru diferite nedreptati si chiar pentru redobandirea libertatii de care se bucurau odinioara.

Pentru istoria relatiilor romano-secuiesti/maghiare este demn de remarcat si faptul ca in 1816-1817, cu ocazia foametei mari din Ardeal, potivit istoricului Kovári Lászlo, graul adus din Moldova a salvat viata populatiei din Ciuc si a unei mari parti din "Secuime".

Implicarea romanilor din Secuime in rascoala lui Horea beneficiaza de o tratare speciala in lucrarea cercetatorului dr. Ioan Ranca din Targu Mures, din care rezulta atasamentul lor la cauza rascoalei, legaturile lor cu tarile de peste munti (numai din Joseni, Lazarea, Subcetate, Sarmas si Bilbor s-au confiscat 93 de flinte, 18 pistoale si o carabina, buna parte din ele provenind din Tara Romaneasca si Moldova). Ioan Ranca adauga la toate acestea evidentierea constiintei ca ei sunt bastinasii pe aceste plaiuri si ca secuii sunt veniti din Scitia (afirmatie ce se datora nedreptatilor la care erau supusi acestia din partea nobililor maghiari, fiind totodata o perceptie generalizata despre toate popoarele migratoare venite din Asia). Constienti de prioritatea si permanenta lor in acest spatiu, romanii din scaunele secuiesti constituiau, in secolul al XVIII-lea, o forta de care autoritatile imperiale si locale se temeau. Organizati bisericeste in parohii si protopopiate, fie ele ortodoxe, fie greco-catolice, in timpul rascoalei romanii formau o mare si intinsa obste al carui liant, preotul satesc si dascalul modest de la tara, le tineau treaza implicit si concomitent constiinta nationala, cultivand cu sfintenie si facand apostolat din mentinerea cu statornicie a limbii romane si a credintei strabune.

Din documente rezulta ca in asezarile cu populatie romaneasca densa "situatia era apreciata ca extrem de periculoasa. Preotul roman din Canta (Targu Secuiesc) era pus sub urmarire secreta fiind banuit ca se afla in legatura cu moldovenii". In fruntea miscarilor in Secuime, din timpul rascoalei lui Horea, a fost si Iosif Kadar din Turia, alaturi de Gheorghe Ciocan din scaunul Gheorghieni. In urmatorul moment de rascruce al istoriei nationale, care a fost Revolutia de la 1848-1849, si romanii din interiorul arcului carpatic s-au dovedit a fi o prezenta activa. Delegatii lor participa la Adunarile Nationale de la Blaj, la Dieta din 29 mai 1848 din Cluj, unde au fost alesi in conducerea unor comisii si chiar ca delegati la aceste adunari. Protopopi precum Petru Pop din Bretcu si Ioan Moga din Valcele se afirma printre fruntasii revolutionari. In prima etapa a Revolutiei de la 1848, profitand de ridicarea iobagilor din restul Transilvaniei impotriva inegalitatilor sociale, s-au ridicat si romanii din secuime, alaturi de insurgenti secui, impotriva grofilor unguri si secui. In a doua etapa, cand obiectivele nationale ale romanilor ardeleni nu coincideau cu cele ale maghiarilor si secuilor, pentru romanii din "secuime" a inceput o perioada deosebit de grea. O parte dintre ei au continuat sa fie alaturi de secui, asa cum au procedat romanii din Subcetate, Toplita si din alte localitati din zona. Romanii din Micfalau, "acest cuib al daco-romanismului", la inceput si-au varuit biserica (atunci pictata si in exterior) pentru a "insela ostile kossuthiste", apoi au luptat "sub stindardul lui Kossuth Lajos si au facut cauza comuna cu maghiarii".

Ipoteza participarii unui roman din asezarea Satu Mare, de langa Odorhei si a altora din zona, la Adunarea Nationala din 3/15 mai 1848 de la Blaj, lansata recent in excelenta monografie demografica a acestui sat, datorata cercetatoarei Kovács Piroska este o realitate confirmata si de studii ulterioare. Preotii romani din zona, participanti la Adunarea de la Blaj, la intoarcerea acasa "au fost prigoniti, fiind nevoiti sa se refugieze" (pr. Ioan Bucsa din Belin, Ioan Csiki din Aita Mare), iar secuii, indemnati, desigur, de "ideologii veniti - cum se stie - chiar din Budapesta", au inceput "a maltrata pe pacinicii locuitori romani", banuiti a nutri sentimente ostile uniunii Transilvaniei cu Ungaria. De un tratament "special" s-au bucurat liderii populatiei romanesti, invatatorii, preotii, protopopii. Evocand cateva episoade din acei ani, protopopul Petru Pop din Bretcu spunea: "in vremurile revolutionare stiu ca pe mine m-au dezbracat de haine si [de] toate si de sanatate". Tot atunci, in mai multe localitati cu populatie mixta, romanii ortodocsi au fost trecuti cu forta la confesiunile maghiare. La Sfantu Gheorghe, romanii au fost adunati in piata centrala a orasului si constransi sa-si paraseasca religia. La Varghis si filiile sale, preotul Gheorghe Vatasan, ramas fara credinciosi, s-a refugiat la parohia Crit (jud. Brasov). In octombrie 1848, a murit in conditii pana acum neelucidate invatatorul Ioan Popovici din Sfantu Gheorghe. Un rol nefast pentru acei ani l-au avut apelurile si manifestele vehiculate in presa maghiara de la Cluj si Debretin, adresate secuilor,pentru a-i incita mereu contra romanilor, dar si contra sasilor, sarbilor si croatilor.

De precizat este si faptul ca dupa adunarea de la Lutita au pornit marile atrocitati, incendieri (sau "taciunarii", cum li se spuneau in epoca) si jafuri ale secuilor contra romanilor si sasilor. Alte detasamente de represiune secuiesti au devastat bisericile si scolile romanesti si au maltratat populatia din Depresiunea Buzaului Ardelean si din alte localitati. In Odorheiu Secuiesc au functionat "tribunale de sange", carora le-au cazut victime romanii din Zabala, Bretcu si alte localitati. Pomelnicul martirilor romani de la 1848-1849, publicat de A.P. Alexi in revista Transilvania din Sibiu in 1871-187282, cuprinde date si despre calvarul romanilor din secuime. Astfel, prin "tribunalul de sange unguresc, au fost ucisi 6 barbati romani din Vidacut", din Zagon "2 barbati puscati de insurgentii unguri", din Chichis 3 romani, din Ozun 1 barbat, si din Taureni "au fost ucisi - din ordinul lui Sarasi de la tribunalul de sange unguresc - Sandu Vulgain, Ioan si Nicolae Brenceanu, Gheorghe si Ioan Rosca". Slabiciunile unuia dintre liderii de marca ai romanilor din Ciuc- Giurgeu au avut grave repercursiuni asupra comunitatilor romanesti din zona. Din Sematismul Bisericii greco-catolice pe anul 1900 aflam ca protopopul greco-catolic de Giurgeu, Aron Boieriu, "rapit de valurile furioase ale revolutiunii din 1848/ 1849, a luat parte activa ca orator al secuilor". Acest comportament a condus la un conflict deschis intre protopopul mentionat si majoritatea credinciosilor sai si la persecutii din partea secuilor, care au jefuit parohiile romanesti din Subcetate, Toplita, Sarmas, Bilbor si au omorat pe preotii Teodor Precup din Telec si Teodor Dumbrava din Bicaz. Tot atunci au fost impuscati 21 de romani din Ciuc, corpurile lor fiind lasate neingropate intre 18 februarie si 13 aprilie 1849, fapt ce a contribuit atunci la adancirea prapastiei dintre cele doua etnii.

In umbra bisericii din Subcetate se odihneste capitanul Nicolae Musca (1786-1848), pe a carui piatra funerara scrie ca a fost "participant la rezbelul pentru libertate din 1848". Din aceeasi localitate a mai cazut in lupta Iacob Gafton, iar din Araci alt ofiter roman, Ioan Ciucasel. In acelasi sat Araci, un document de epoca spune ca la venirea ostilor tariste "locuitorii unguri care nu s-au putut refugia si au ramas in Araci, au inceput sa invete rugaciuni romanesti si sa aseze prin casa icoane ortodoxe(...) si sa treaca astfel drept romani". Momentul revolutionar de la 1848-1849 a generat o maxima incordare si tensiune in relatiile interetnice, cu consecinte regretabile de lunga durata.

Dupa ce actiunile revolutionare fusesera estompate, increzandu-se in dreptatea imparatului, romanii din arcul intracarpatic se trezeau din invalmasagul evenimentelor "descoperiti", atunci. Aceasta situatie aparent paradoxala, il face pe protopopul Petru Pop sa scrie in 1850 "ca noi acum inzecit suntem mai impilati ca mai inainte (...) ne-au jefuit de toate, suntem mai impilati in toate, n-avem nici un drept"

Totusi, dupa revolutia de la 1848 si romanii din secuime au fost eliberati din iobagie, chiar daca mai tarziu, prin Patenta din 1854 si dupa interventia "bunului nostru patron" (cum ii ziceau ei) George Baritiu, care i-a sprijint in numeroasele procese urbariale, asa cum celalalt mare patriot si carturar, Ioan Ratiu, ii va sprijini peste ani pe romanii din Toplita tot in procese de proprietate. Eliberarea din iobagie si "vantul de libertate" de dupa 1848 a fost prilejul, pentru romani, de a obtine pamantul lucrat de ei de secole la rand, de a-si ridica scoli si biserici, de a accede la cultura. Aceasta libertate a dus la diversificarea profesiilor la romani, la crearea unor lideri si a unor personalitati care s-au distins in viata culturala si in stiinta, precum si in viata publica.

In comitatele Ciuc, Trei Scaune si Odorhei functionau numerosi oficiali romani, cum a fost si Ioan Florian, presedintele Tribunalului din Odorheiu Secuiesc (1880-1890), Alexe Onitiu, judecator la Sfantu Gheorghe (1870), Ioan Pipos, dregator de stat la Sfantu Gheorghe si Cozmeni (1852-1861), Patriciu Barbu - "cancelist" (functionar) la Odorhei (intre anii 1861-1871), Anton Baritiu - "cancelist" la judecatoria cercuala din Miercurea Ciuc (1871-1882), Alexandru Sotropa la Gheorghieni (tot in a doua jumatate a secolului al XIX-lea), Alexandru Surdu (?-1882), judecator la Tribunalul cezaro-regesc din Odorhei, la moartea caruia ziarul Observatoriul din Sibiu scria, la 13/25 martie 1882: "Stima generala, fara deosebire de nationalitate, il concumitu (insotesc) pana dincolo de mormant". De altfel, in prima jumatate a secolului al XIX-lea functionau in regimentele de infanterie (graniceresti) si secuiesti (imperiale) de la Targu Secuiesc si Miercurea Ciuc, precum si in cel de cavalerie (de husari) de la Sfantu Gheorghe, si ofiteri romani, unii cu grade si functii importante in regiment (Gheorghe Popa, Matei Popp, Alexandru Crainic, Ioan Tet, David Domide, viitoriul taran David Urs de Margineni s.a.). In perioada cuprinsa intre revolutia de la 1848/49 si dualismul austro-ungar (1867), pe fondul "vantului de libertate" ce se facea simtit in Transilvania, si in aceste locuri dupa Conferinta Nationala a romanilor ardeleni de la Sibiu si a sprijinului primit de la mitropoliile din Sibiu si Blaj, a fost vremea "zidindelor biserici" si a scolilor confesionale romanesti. Este perioada imbunatatirii vietii comunitare, a constituirii unor fundatii, a reorganizarii sinoadelor parohiale si protopopesti, a reuniunilor invatatorilor si a infiintarii ASTREI (1861), a prezentei benefice a bancilor romanesti din Ardeal si a altor forme de asociere si solidaritate nationala. Este perioada intensificarii luptei pentru participarea egala a tuturor locuitorilor la conducerea treburilor locale. Semnificativ este in acest sens, Memoriul intocmit in numele a 11.000 de romani din scaunul Giurgeului din primavara anului 1861, in care este denuntata actiunea de a trimite in comitetul judetean a unor persoane agreate de oficialitate si nu a reprezentantilor autentici ai populatiei romanesti. In document este infierata atitudinea tradatoare a intereselor nationale a aceluiasi protopop Aron Boer, "aflat in pragul deznationalizarii, corupt si sedus de cercurile oficiale maghiare", care prin manevre oculte a impiedicat ajungerea la timp la Sumuleu-Ciuc a delegatiei romanilor din Giurgeu, compusa din 60 de reprezentanti, indeosebi preoti si invatatori ai satelor. Documentul mentionat mai cuprinde si alte date despre viata romanilor din Scaunul Ciuc, "care devine tot mai lipsita de drepturi". De fapt, petitionarismul romanilor din arcul intracarpatic, cu aspectele sale comune cu ale petitionarismului tuturor romanilor transilvaneni, dar si cu particularitatile determinate de insasi situatia lor specifica, a constituit o forma de lupta pentru pastrarea si afirmarea identitatii nationale, frecvent folosita, indeosebi in secolele al XIX-lea si al XX-lea.

Din sanul comunitatilor romanesti din sud-estul Transilvaniei s-a ridicat o patura de fruntasi proprietari de pamant si de unitati economice. La Bretcu functiona intreprinderea fratilor Nica, la Haghig, Araci, Filia si in alte localitati, patronii noilor fabrici erau din Brasov. Comerciantii din acest oras, Manole Diamandi si Tache Stanescu, in a doua jumatate a sec. al XIX-lea au construit un complex balnear si mai multe amenajari edilitare (inclusiv lacul Ciucas) in statiunea Baile Tusnad. In aceeasi perioada, din Bretcu se ridicasera mari comercianti din familiile: Gociman, Puscariu, Teaca, Spanu, Pavaluca, Ganea, Boros, Coltofeanu, Tarlungeanu, Fenechiu s.a., care isi desfasurau activitatea in cuprinsul judetului si in Bucuresti, Galati, Braila, Focsani, Brasov etc. Ioan Francu, un mare si respectat negustor din Targu Secuiesc, a sprijint permanent biserica si in calitatea sa de epitrop. Un alt mare negustor roman, care atunci "domina comertul in zona pasului Oituz", era Gheorghe Negoiescu, care prin competenta si omenia sa "a atras respectul tuturor locuitorilor judetului". Printre membrii fondatori ai Asociatiunii ASTRA se numara si negustorii romani din Tulghes, Toplita si Covasna. Documentele bisericesti vorbesc de faptele ziditoare ale unor fruntasi romani precum Daniel Mihalyko (Mihaicu, descendent) din Satu Mare (Bradesti), Gheorghe Matei - bogatas din Cernat, Todor Mocanu - fabricant de branzeturi si mare proprietar din Batanii Mari s.a. La Congresul National Roman din 1863 sunt invitati, alaturi de mari personalitati ale romanilor din Transilvania, si Alexandru Boieriu, administrator protopopesc in Odorheiu Secuiesc, Ioan Auranu, jude procesual in Tulghes, Aron Boieriu, protopop in Gheorghieni si Ludovic Graur - "cancelist" in Sumuleu-Ciuc. Noi greutati s-au abatut asupra romanilor din sud-estul Transilvaniei odata cu instaurarea dualismului austro-ungar in 1867, care a favorizat emiterea si generalizarea actiunii intensive de deznationalizare a lor prin: Legea minoritatilor (1868), Legea Trefort - prin care se impunea predarea limbii maghiare in toate scolile (1879), Legea maghiarizarii numelor (1881), Legea maghiarizarii denumirii localitatilor (1891), Legea invatamantului (Appony), prin care se desfiinteaza scoli confesionale romanesti91. Dupa aplicarea vestitei legi a lui Appony, de exemplu, numarul scolilor confesionale romanesti din Trei Scaune a scazut drastic de la 24 in 1883 la 9, pentru ca in 1917 sa functioneaze doar in 6 localitati. In atentia guvernului maghiar erau si aceste ultime scoli romanesti din judet, incluse in asa numita "zona (sau granita) culturala" (din care faceau parte scolile situate de-a lungul Carpatilor), care urmau sa fie declarate, incepand cu anul scolar 1917-1918, scoli de stat cu limba de predare maghaira. Autoritatile locale au mers pana acolo incat au dispus ca in scolile confesionale ortodoxe si greco-catolice pana si religia sa fie predata in limba maghiara, interzicandu-se invatarea cantecelor populare romanesti. Demersul vrednicului preot Stefan Sandor din Odorhei, intreprins in anul 1900 pentru ridicarea unui internat pentru cei peste 25 de elevi romani care invatau in scolile maghiare din oras, a fost stopat de catre autoritati pe motivul ca acesta ar conduce la "romanizarea" localitatii. Fobia "romanizarii" localitatii Odorheiu Secuiesc a bantuit si in presa ungara de la Cluj in 1882, cand era acuzat Ioan Florian, presedintele Tribunalului, ca romanizeaza Odorheiul pentru ca sprijina biserica romaneasca, si ca el a propus ca vice-presedinte de tribunal pe un roman care are doi fii, unul cu numele de Horia si unul de Closca, a inlesnit intrarea bancii "Albina" in Odorhei etc. Aceasta fobie va reveni in Odorhei, din nefericire, si in plina contemporaneitate, in cazul cunoscut pe plan european al Orfelinatului din oras92. In 1874, George Baritiu semnala, intr-un articol din Transilvania de la Sibiu, diferenta enorma dintre viata istorica a romanilor din scaunele sasesti si tratamentul aplicat acestora in comitatele feudale conduse de aristrocratii unguri si in scaunele secuiesti. In timp ce, mai ales in scaunele secuiesti, romanii au fost in mare parte deznationalizati, in scaunele sasesti s-au putut dezvolta, inclusiv demografic, multe sate ajungand la 1500-6000 de locuitori (Rasinari, Saliste, Sibiel, Zarnesti, Tohanu Vechi, Apold, Avrig si multe altele). Baritiu afirma ca acest fenomen se explica prin "principiul democratic pe care sasimea l-a nutrit si aparat ca ochii din cap" - pentru sine, dar si pentru romani93, principiu democratic pe care secuii/maghiari nu-l respectau, mai ales cand era vorba de romani.

Desi contextul istoric era nefavorabil, romanii din estul Transilvaniei au continuat mentinerea legaturilor cu fratii lor de peste Carpati. Izbucnirea Razboiului pentru Independenta din 1877 a fost un nou prilej de solidaritate romaneasca. Un gest cu valoare de simbol il reprezinta prezenta carausilor din Bretcu insirul convoaielor care transportau materialele necesare desfasurarii luptelor de pe front. Multiplele legaturi intre sud-estul Transilvaniei si Regatul Romaniei sunt reflectate si de influenta negativa a razboiului vamal dintre Austro-Ungaria si Romania (1886-1991) asupra mestesugarilor si negustorilor, ramasi fara pietele traditionale de desfacere de peste Carpati. Razboiul vamal a provocat, intre altele, masive emigrari ale populatiei secuiesti peste Carpati. Numai intre anii 1880-1890 au fost eliberate 13.405 pasapoarte pentru plecare in Romania unor locuitori din judetele Ciuc, Trei Scaune si Odorhei. Toate statiunile din estul Transilvaniei - Valcele, Malnas, Covasna, Tusnad, Borsec - isi aveau majoritatea turistilor de peste Carpati. Atunci cand nu isi petreceau "boierii valahi" concediile aici, sezoanele turistice erau compromise. Este de semnalat prezenta corifeilor culturii romanesti si elitei politice romanesti in statiunile zonei si implicatiile benefice ale acestora asupra vietii culturale romanesti locale.

Ecoul miscarii memorandiste (1892-1894) s-a resimtit si in judetele Ciuc, Odorhei si Trei Scaune. Este cunoscuta pozitia ferma a invatatorimii romane, prezenta la Sfantu Gheorghe la cursurile obligatorii de invatare a limbii maghiare, protestul lor avand un puternic ecou in toata Transilvania, fiind prezent si in marile cotidiene romanesti.

In preajma intrarii Armatei Romane in Transilvania, inca inainte ca Romania sa declare razboi Austro-Ungariei, a avut loc o adevarata prigoana asupra romanilor din zona. Este cunoscuta inscenarea "actiunii de spionaj", facuta impotriva unor intelectuali romani (actiune indrumata indeaproape de insusi primul ministru Tisza István), care urmarea sa dovedeasca Germaniei ca romanii transilvaneni sunt "tradatori ai patriei" ungare. Un numar de 14 preoti romani din Trei Scaune au fost arestati in zilele de 22-24 octombrie 1915, sub acuzatia de "tradare de patrie" si "spionaj in favoarea Romaniei", fapte pentru care au fost inchisi si deportati, supusi unor suferinte si umilinte greu de descris. Prin sentinta din 6 decembrie 1916 a Tribunalului militar suprem din Budapesta, a fost condamnat

la moarte prin spanzuratoare preotul Ioan Coman din Sita Buzaului (eliberat in timpul evenimentele din octombrie 1918, dar a murit peste o luna de zile, la varsta de numai 47 de ani, din pricina suferintelor indurate in detentie). Cu acelasi prilej au mai fost condamnati la inchisoare preotii: Gheorghe Neagovici- Negoiescu din Intorsura Buzaului, Iosif Popovici din Sfantu Gheorghe, Ioan Toma din Dobolii de Jos, Gheorghe Furtuna din Covasna, Gheorghe Burlea din Barcani, Nicoale Radoiu din Ozun s.a. Acesta a fost doar inceputul calvarului preotimii romane din judet, suferit in anii primului razboi mondial.

Intrarea Romaniei in razboi, alaturi de puterile Antantei, a fost primita de romanii de dincoace de Carpati cu entuziasm si cu mari nadejdi de eliberare. In Poiana Sarata, prima localitate romaneasca din judetul Trei Scaune in care trupele romane au intrat in ziua de 14 august 1916, intreaga suflare a satului, in frunte cu preotul Ioan Rafiroiu, a facut o primire entuziasta ostasilor romani. La intrarea in localitate a fost ridicata "o poarta de triumf ".

La Araci, "locuitorii romani i-au primit pe fratii eliberatori cu fanfara in frunte, impodobindu-i cu flori". Acelasi entuziasm la intrarea Armatei Romane a fost manifestat si de locuitorii romani ai Toplitei, Tulghesului si ai localitatilor din Giurgeu. Faptul ca toti preotii, invatatorii, functionarii si ceilalti fruntasi romani "si-au manifestat bucuria fireasca la patrunderea trupe lor romane eliberatoare in Transilvania, ca au ajutat prin diverse mijloace pe ostasii romani si s-au rugat pentru izbanda adevarului si dreptatii", a dezlantuit, dupa retragerea intempestiva, furia stapanirii ungare, care a condus la al doilea val de deportari si internari in lagare. Protopopul greco-catolic al Giurgeului, Elie Campeanu, a fost condamnat la moarte in contumacie.

Dupa retragerea Armatei Romane in septembrie 1916, pentru populatia romaneasca din aceste localitati a inceput o perioada deosebit de grea. Majoritatea preotilor, invatatorilor, functionarilor, intelectualilor si un numar mare de plugari, "parasindu-si agoniseala de-o viata, au apucat drumul bejeniei, mai intai in Romania si apoi in Rusia si in alte tari europene". Datoram unui ilustru fiu al tinutului, scriitorul Romulus Cioflec (1882-1957), aparitia, in 1943, a romanului Pe urmele destinului, opera ce apartine genului de "literatura-document" in care, pornind de la faptele reale traite de familia scriitorului din Araci, este redata dramaticul periplu al refugiatilor romani ardeleni prin Rusia, Siberia, China, Japonia si intoarcerea lor acasa pe mare prin Singapore, India si Canalul de Suez.

Multi romani din judetele Ciuc, Odorhei si Trei Scaune au luptat in armata austru-ungara, unii fiind chiar ofiteri si preoti militari, din care, din pacate, multi au murit pentru o cauza straina. Numerosi insa, au luptat in Armata Romana. Un exemplu emotionant il constituie cei 20 de tineri din Covasna care, in 1916, cand a intra Romania in razboi, au trecut pe la muntele Penteleu din apropiere si s-au inrolat de buna voie in Armata Romana din vechiul Regat si au luptat vitejeste, de la inceput, in contra armatei fostilor asupritori. Printre ei erau si cei din binecunoscutele familii romanesti din Voinestii Covasnei, Cosneanu, Baila, Nitu, Vranceanu, Giulea, Enea, Poteica, Preda, Papuc, Muntean, Oltean, Toma, Sandulea, Vlad si Brasoveanu. Patru dintre ei au murit la Marasesti (Gheorghe Maior, Constantin Ioan, Stefan si Dumitru Dobrot). Un alt fiu al Covasnei, invatatorul Ioan Dima, a trecut in 1914 granita in Romania, prin "Vama Cucului", si s-a inrolat voluntar in armata. Dupa absolvirea scolii de ofiteri din Botosani, a participat cu arma in mana la razboiul sfant de intregire a neamului. O parte dintre romanii din Secuime, aflati in prizonierat la rusi, au participat in Corpul Voluntarilor Romani. Unul dintre organizatorii Corpului Voluntarilor Ardeleni si Bucovineni din Rusia, alaturi de Octavian C. Taslauanu, originar din Bilbor, a fost medicul Pompiliu Nistor, fiu al preotului Dionisie Nistor din Araci.

In august 1914 a fost mobilizat ca medic militar in armata austro-ungara si trimis pe frontul rusesc, iar in anul urmator a fost luat prizonier. In primavara anului 1917, fostii prizonieri romani din Transilvania si Bucovina, aflati in Rusia, avand drept centru oraselul Darnita din apropierea Kievului, au pornit la organizarea unui Corp de Voluntari Ardeleni, menit sa lupte pentru eliberarea tarii si infaptuirea unitatii nationale. Pompiliu Nistor a redactat Manifestul din 11 aprilie 1917 si Proclamatia de la Darnita din 26 aprilie 1917 - documente care exprimau hotararea voluntarilor de a participa la lupta pentru "a uni tot poporul, tot teritoriul romanesc din monarhia austro-ungara in una si nedespartita Romanie libera si independenta".

In Corpul Voluntarilor Ardeleni, ce isi avea sediul in indepartata Siberie, la Vladivostok, printre ofiterii comandanti Gheorghe Tarlungeanu din Bretcu. Dar "frontul" luptei pentru Marea Unire, pe care au activat personalitatile romanesti din fostele judete secuiesti, a fost mult mai cuprinzator si formele de lupta mult mai diversificate.

De la preotii si invatatorii condamnati la ani grei de temnita, la barbatii care au luptat efectiv in transeele razboiului alaturi de armata romana, acest front a cuprins si pe luptatorii cu "graiul si condeiul", angrenati in nobila misiune de a demonstra lumii cauza poporului roman. Din aceasta categorie facea parte si profesorul Nicolae Bogdan din comuna Haghig, judetul Trei Scaune, Ghita Pop, personalitate remarcabila a acestor meleguri (este cunoscuta ardoarea cu care pleda in ziarul Tribuna, din perioada bucuresteana, pentru intrarea Romaniei in razboi si eliberarea fratilor asupriti din Ardeal).

Un episod inedit si semnificativ il constituie contributia intelectualilor romani din fostul judet Trei Scaune la infaptuirea, si mai apoi consolidarea, unirii Basarabiei cu Romania. Printre intelectualii care au militat si s-au implicat pentru unirea Basarabiei cu patria-mama au fost si Romulus Cioflec (autorul romanului memorialistic Pe urmele Basarabiei, si Nicolae Colan, viitorul Mitropolit al Ardealului).

In pregatirea si infaptuirea Unirii celei Mari de la 1 Decembrie 1918, romanii din judetele Covasna si Harghita au participat activ, aducandu-si contributia lor la realizarea si consolidarea istoricului eveniment. Dupa publicarea, la 8/20 noiembrie 1918, a Apelului de convocare a Marii Adunarii Nationale de la Alba Iulia, populatia romaneasca si-a ales, in cadrul unor adunari populare, desfasurate intr-o atmosfera de entuziasm, deputatii ce urmau sa o reprezinte la Alba Iulia, si s-au constituit Consiliile nationale comunale, organe reprezentative ale romanilor din judet, sub indrumarea carora s-au alcatuit Garzile nationale romanesti. In Haghig, presedintele Comitetului National Roman era Gheorghe Zaharia, iar comandant al Garzilor Nationale locotenentul Octavian Fulea. La Araci, in fruntea Comitetului National Roman se afla preotul Aurel Nistor, iar in cea a garzilor "cadetul aspirant" Iosif Rafiroiu (viitorul inginer sef la minele de aur ale statului, care avea atunci doar 17 ani). Garda Nationala Romana din Arini, compusa din 25 de membri, era condusa de lt. Gheorghe Ardelean, cea din Iarasi de sergentul Ioan Bucur, iar cea din Valcele de sergentii Alexandru Bucsa si Stefan Casulescu. Conducerea garzii Nationale Romane din localitatea Covasna era asigurata de un "sfat national" format din preotul Gheorghe Furtuna si invatatorii Alexandru Ciuncan si Nicolae Dobros. In fruntea celor patru subunitati se aflau sergentii Gheorghe Papuc, Alexandru Teaca, Eugen Lazar si caporalul Gheorghe Cimpoias. Tanarul ofiter Nicolae Jurebita din Covasna, absolvent al Scolii militare din Veszprém, intors acasa dupa "spartul" frontului din Delta Padului, a trecut la organizarea garzilor nationale din fostul judet Trei Scaune, garzi in fruntea carora, in 1919, se va afla doctor Vicentiu Rauca-Rauceanu, fiul invatatorului Elie Rauca din Haghig, prim pretorul plasii Sfantu Gheorghe si viitor prefect al judetului. In perioada 17-22 noiembrie 1918 au fost constituite sfaturile si garzile nationale in toate localitatile din zona Toplita: Subcetate, Sarmas, Bilbor, Tulghes, Corbu. La sedinta din 15 noiembrie, locuitorii din Sita Buzaului au completat Consiliul National Roman din localitate si, la propunerea invatatorului Nicolae Russu, s-a intocmit "o lista benevola pentru cumpararea unui steag national si pentru confectionarea emblemelor garzilor nationale". Sacrul legamant a fost rostit in adunari populare si consemnat in cunoscutele documente ale unirii, "Hotararea noastra" si in "Credentionale". In 24 noiembrie 1918, o mare adunare populara a avut loc in comuna Valcele, cu participarea a peste 2000 de tarani. Exprimandu-si vointa de realizare a idelului unirii, participantii au ales ca delegati la Alba Iulia pe Stefan Casas, Gheorghe Bogdanel Casas si Alexandru Potcoava. Adunarea

electorala a cercului Aita Mare, desfasurata in 12/25 noiembrie 1918 sub presedintia parohului Vasile Barbier, a ales in unanimitate ca delegati pentru Alba Iulia pe Gheorghe Pakular din Aita Medie, David Pakular din Aita Mare, Ioan Serban din Belin, Gheorghe Solcoiu si Ioan Ardelean din Arini. Din Covasna au mers la Alba Iulia Alexandru Ciuncan, Alexandru Teculescu, Ioan Sarbescu si Nicolae Jurebita.

Dupa 72 de ani, la 1 Decembrie 1990, Nicolae Jurebita si-a pus din nou semnatura pe credentionalul delegatiei judetului Covasna, participand la sarbatoarea Unirii la Alba Iulia. In numele tuturor romanilor din cercul electoral Sfantu Gheorghe,

a caror Adunare Electorala s-a desfasurat la Intorsura Buzaului, au fost imputerniciti de a "contribui cu votul lor la deciderea asupra sortii viitoare a neamului romanesc din Transilvania, Ungaria si Banatul Timisan", Ioan Modroiu, preot din Vama Buzaului, Nicolae Cristea din Sita Buzaului (ulterior, din aceasta comuna a mai fost desemnat si invatatorul Nicolae Russu), Gheorghe Nistor din Teliu si Xenofon Comsa din Marcus.

In ziua de 9/22 noiembrie 1918 s-a tinut adunarea cercului electoral Gheorgheni-Ciuc, in care s-au ales delegatii la Marea Adunare de la Alba Iulia. Adunarea a fost prezidata de dr. Augustin Tatar. Au fost alesi ca delegati dr. Petru Musca in Ditrau-Hodosa, Ioan Cotfas din Bilbor, Ioan Urzica din Sarmas. La Subcetate, Garda Nationala era formata din fosti combatanti in primul razboi mondial. Delegatia la Alba Iulia a fost formata din Iacob Pop, Dumitru Musca, Ioan si Nicolae Cotfas, Todor Urzica si Augustin Tatar. La "Marea adunare generala nationala de la Balgrad" au participat din Toplita "15 locuitori sateni" condusi de dr. Liviu Tilea, preotul ortodox Gheorghe Maier, Alexandru Cristea, director de banca si studentul la filozofie Dumitru Emilian Antal, ca delegat al societatii "Petru Maior" a studentilor romani din Budapesta, Nicolae Ionas, Gavril Pop, Ioan Citiriga, Dumitru Ceangalau, Petru Olaru si Gavril Filimon din Tulghes, Ioan Banu din Danesti, Iuliu Bacs din Joseni, Gheorghe P. Oprea din Misentea si Gheorghe Moldovan din Ciucsangiorgiu. Din cercul electoral Carta au fost alesi dr Emil Precup, Ioan Baciu, Gligore Platon si Ioan Platon din Ghimes, iar din cercul electoral Sanmartin-Ciuc, Ioan Teran si Dumitru Suciu din Lazaresti si Ioan Muntean, Ilie Sabo si Todor Muresan din Sanmartin. Romanii din Odorhei il incredinteaza pe Achim Pandrea "a participa sub orisice imprejurari la marea adunare a poporului roman din Ungaria si Transilvania care se va tine la 1 Decembrie la Alba Iulia, pentru a reprezenta comuna, a spune dorinta ei si a se supune intru toate hotararei care va decide soarta neamului nostru romanesc". Din judetul Odorhei au mai fost alesi: Nicolae Major jun. si Eronim Bersan din Sacel, "economul" Alexandru Murzea din Vidacutul Unguresc, Zaharia Maior si Ilie Costea din Vidacutul Roman, Nicolae Stefan din Archita, Vasile Suciu, invatator. "Hotararea noastra" din Sacel poarta 103 semnaturi, iar cea din Vidacut este semnata de 360 de membrii ai obstei romanesti locale.

Starea de spirit ce domina populatia romaneasca din fostul judet Trei Scaune, in acele momente istorice, este sugestiv redata si de formularile din finalul "documentelor Unirii". Astfel, in "Hotararea noastra" din Ariusd se mentioneaza ca nu numai acestia aici subscrisi, ci toti locuitorii acestei comune de lege romaneasca suntem hotarati la aceasta hotarare. La sfarsitul celor 148 de semnaturi din Araci se precizeaza ca "intreg poporul roman ce nu a subscris aceasta, neavand timp, se declara de loial (fata de) cuprinsul de mai sus". In "Hotararea noastra" din Valcele se spune ca "tot poporul din comuna, hotarat au declarat la aceasta alipire, ce au facut poporul nostru subscris". Aceeasi stare de spirit era prezenta si la romanii din fostele judete Ciuc si Odorhei. In Ziua Marii Uniri, locuitorii din Subectate s-au adunat la biserica, unde au sfintit primul steag romanesc, confectionat de Lucretia Pop, pe care s-a depus juramantul de credinta catre neamul romanesc si s-a cantat "Desteapta-te romane". Studentul Dumitru Antal (viitorul Episcop Emilian Antal) presedintele Societatii Studentilor Romani "Petru Maior" din Budapesta, in amintirile sale despre Marea Unire reda atmosfera din Toplita natala din acele zile istorice, astfel: "Am jucat cu veselie hora ce s-a incins cat a fost piata de mare... A fost cea dintai hora infratita pe teritoriul Romaniei Noi, al carui cetatean am devenit impreuna cu toti toplitenii, din acel sfant si neuitat moment". In acelasi jurnal, referindu-se la clipele traite la Alba Iulia, Emilian Antal nota: "Cand Vasile Goldis sfarsea lectura punctului I al Hotararii de Unire, glasul sau a fost acoperit cu un singur glas de aprobare primit din o mie si mai bine de piepturi. Toti ne-am cutremurat, cuprinsi de maretia acestui moment, care a pecetluit pe veacuri noua soarta a neamului nostru".

In acest eveniment maret din istoria Romaniei, locuitorii romani din Covasna si Harghita au fost prezenti, prin cei mai buni fii ai lor, in forurile superioare, acolo unde s-au adoptat istoricele hotarari. Miron Cristea a contribuit la redactarea declaratiei pe care deputatul roman Alexandru Vaida-Voievod a adus-o la cunostinta Parlamentului ungar, cu celebra fraza "De-acum inainte romanii, soarta lor si-o vor hotari ei insisi", sintagma care degaja o energie si o vointa extraordinare, fiind formulata de Episcopul Caransebesului. Vrednicul ierarh este autorul vestitei circulare din 26 octombrie 1918, trimisa tuturor oficiilor parohiale, cu privire la recunoasterea Consiliului National Roman din Arad si modificarea ecteniilor si pomenirilor care trebuie rostite de preoti in biserici. Dupa ce la 1 Decembrie 1918, la Adunarea de la Alba Iulia a rostit o inflacarata cuvantare si a invocat "Rugaciunea de Unire", Episcopul Miron Cristea a facut parte din delegatia care a prezentat actul Marii Uniri regelui Ferdinand al Romaniei intregite. Ca o recunoastere a meritelor sale pe altarul Unirii celei Mari, Octavian Codru Taslauanu (nascut in Bilbor) este ales membru al Marelui Sfat National din Ardeal impreuna cu dr. Pompiliu Nistor (din Araci), protopopul Elie Campeanu (din Gheorgheni), invatatorul Vasile Suciu din Odorhei. Din noile structuri de stat provizorii alese la Alba Iulia au mai facut parte: Ghita Pop - din Poiana Sarata (in comitatul de cenzori), Virgil Nistor - din Araci (viitorul Episcop Veniamin Nistor - sef de servicii la Resortul Cultelor in Consiliu Dirigent), iar Ioan Teculescu - din Covasna (viitorul Episcop Justinian Teculescu), presedinte al Consiliului National Roman Alba Iulia, a fost ales senator in primul parlament al Romaniei Mari, impreuna cu protopopul Aurel Nistor, deputat in acelasi parlament, cu Octavian Taslauanu, dr. Gheorghe Pop si altii.

Unirea cea Mare a fost pecetluita nu numai de hotararile Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia, confirmate ulterior prin tratatele internationale, ci si prin jertfa de sange a ostasilor romani din razboiul pentru intregirea neamului. Mausoleul de la Toplita-Secu adaposteste osemintele a 771 ostasi romani eroi cazuti in luptele pentru eliberarea Ardealului. Cimitire si morminte ale eroilor romani din primul si al doilea razboi mondial se afla si in Tulghes, Bretcu, Dobolii de Jos, Araci, Sfantu Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Valea Uzului. In localitatile cu populatie majoritar romaneasca s-au ridicat monumente inchinate fiilor satului cazuti pe fronturile din cele doua conflagratii mondiale.

Dupa infaptuirea marelui act de la Alba Iulia, una dintre marile provocari ce a stat in fata fortelor politice romanesti si a autoritatilor centrale si locale de stat a constituit-o consolidarea Unirii, gestionarea judetelor "secuiesti" (singurele judete din Transilvania in care populatia romaneasca nu era majoritara numeric) si integrarea lor in realitatile Romaniei Mari. In sedinta Camerei Deputatilor din 1920, a rostit o declaratie dr. Iosif de Fay, deputat de Odorhei. Dupa ce isi cere scuze pentru eventualele greseli de exprimare "deoarece eu romaneste numai de citeva luni vorbesc", oratorul trece in

revista traditiile, harnicia si cumpatarea secuilor, enumerand dorintele Secuimii, de care sa tina seama Statul national unitar roman pentru "a contribui la bunastarea secuimii si la inflorirea ei, dar si la ridicarea si cinstirea patriei comune".Motivand, spre exemplu, construirea retelei de cai ferate dinspre "Secuime la Marea Neagra", vorbitorul arata: "Legatura aceasta ar fi cu atat mai insemnata cu cat este sigura ca si pana aici interesele vitale ale secuilor tindeau spre sud, si ca ei fiind un popor "par excelence" comercial, trecuse pe drumuri muntoase, grele de umblat, trecuse cu carele lor Carpatii ca sa-si satisfaca trebuintele lor". Semnificativ este finalul discursului: "D-lor deputati, parerile dv. nu trebuie sa le intemeiati

pe aparenta, trebuie sa vedeti nationalitatea secuiasca muncitoare, cu suflet cinstit, de aceea zic: ajutati-ne ca armele sa le luam prin aceea cand nu veti privi la noi, ca invingatorul la invins, ci ca va veti intoarce ca prieten la acest popor de secui care mult a suferit si care este vrednic de o soarta mai buna. Facandu-se astfel, eu sunt convins ca in scurt timp populatia secuiasca va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul Romaniei Mari". Discursului rostit de reprezentantul secuilor din Odorhei ii raspundea presedintele Adunarii Deputatilor, istoricul Nicolae Iorga: "D-lor, multumesc in numele dv. domnului deputat baron Fay, pentru cuvintele spuse in numele secuilor, care si alaturi de Stefan cel Mare au luptat la Podul Inalt in 1475, pentru apararea Moldovei si a romanismului, si care in cea mai mare parte sunt vechi frati ai nostri romani, care si-au pierdut limba lor. Ii multumesc pentru increderea ce o pune in Statul roman, care va sti sa pretuiasca si sa sustie aceasta incredere". In acelasi spirit a vorbit si deputatul de Ciuc (cercul electoral Gheorghieni), Bela Maurer, care arata: "scopul politicii noastre este, de o parte, ca, pe linga mentinerea intereselor noastre nationale, sa cautam o armonie cu natiunea romana, pe de alta parte, ca, eliberand populatia secuiasca si maghiara

din Ardeal de sub influenta concetatenilor sovinisti maghiari, de conducatorii lor vechi si de seducatorii lor de astazi, sa-i transformam si educam de cetateni cinstiti ai Romaniei Mari". Si acestui discurs i-a raspuns Nicolae Iorga: "Sa-mi dati voie sa-i multumesc d-lui Bela Maurer, in numele Parlamentului intreg, pentru franchetea si sinceritatea declaratiunilor sale, si sa-l asigur ca vom avea si fata de nationalitatea maghiara, ca si fata de toate nationalitatile care locuiesc pamantul Romaniei, toata consideratiunea pentru valoarea sa actuala si tot respectul pentru purtarea sa glorioasa din trecutul sau istoric. Romania unita nu cere nici unui membru al altei nationalitati, decat natiunii romanesti, altceva decat derenta loiala fata de Statul Roman, stabilit pe baza de drept national, nu de cucerire, si cu concursul intregii lumi civilizate, iar al doilea rand, intelegerea pentru nevoile de viata ale poporului dominant prin numar, munca si traditiune istorica in patria comuna". In realitate, majoritatea liderilor populatiei maghiare (secuiesti) au acceptat cu greu noul statut de minoritari si au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a-si mentine pozitiile privilegiate in viata economica, sociala si politica a zonei. Cu toate greutatile inerente perioadei de "unificare admistrativa", si localitatile din "secuime" s-au integrat, fara incidente majore, in realitatile social-politice si economice ale Romaniei Mari. Pe masura normalizarii convietuirii interetnice si intaririi institutiilor statului roman in zona, liderii populatiei romanesti si-au propus sa vindece ranile provocate de stapanirea trecuta asupra romanilor din secuime. Pentru romani, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a constituit o adevarata renastere nationala pe plan economic, politic, social, spiritual si cultural. Unirea a insemnat si crearea institutiilor statului roman de drept (prefecturi, plasi, primarii, politie, jandarmerie, unitati militare, revizorate scolare, tribunale, judecatorii etc.), care au inlesnit si locuitorilor romani din acest tinut accesul la o viata demna in adevarata lor patrie, Romania Mare. Intre anii 1918-1940 a avut loc o ampla actiune de renastere a vietii nationale romanesti si readucerea la normalitate a conditiei de roman pe aceste meleaguri, unde timp de secole statutul acestuia a fost privit fie cu aroganta, fie cu ignoranta, sau cu prejudecati. Suflul nou de viata romaneasca a fost sustinut prin intarirea bisericii romanesti - cu cele doua confesiuni ale sale - promovarea invatamantului in limba romana, afirmarea culturii nationale, stimularea presei romanesti. Acest complex de actiuni facea parte dintr-o strategie economica, sociala si culturala de persepectiva, ce se bucura de sustinerea si sprijinul intregii tari. Un efect benefic asupra vietii economice, sociale si culturale a comunitatilor romanesti l-a avut si impropietarirea cu suprafete agricole si silvice a locuitorilor si principalelor institutii: biserici, scoli, camine culturale, infiintarea bancilor populare, asociatiilor profesionale, masurile de sprijinire a capitalului romanesc si cele de acordare a unor sporuri sociale salariale invatatorilor si profesorilor romani din zona. La revigorarea vietii romanesti au contribuit din plin, alaturi de biserica, scoala si asociatii culturale (in mod deosebit ASTRA) si administratia de stat (prefecturile), primarii, institutiile din justitie si din sistemul de asigurare a ordinii publice si de aparare. Implicarea directa si eficienta a statului in asigurarea cadrului legislativ si logistic necesar afirmarii identitatii nationale a romanilor, atat de vitregiti pana in 1918, a fost in chip fericit completata de o frumoasa solidaritate, concretizata printre altele, in "patronarea" scolilor si bisericilor comunitatilor romanesti de catre scolile normale, protopopiate si parohii, institutii si personalitati din intreaga tara, de la Cluj, Nasaud, Oradea, Craiova, Targu Jiu, Turnu Severin, localitati din Moldova etc. Unul dintre cele mai semnificative proiecte interbelice privind depresiunile intracarpatice a fost "aducerea la matca a romanilor instrainati" sau "reromanizarea romanilor maghiarizati". Era vorba, fireste, nu de romanii deja pierduti pentru neamul lor, maghirizati de-a lungul istoriei, ci de cei care inca se considerau romani dar nu mai cunosteau limba romana. Din perspectiva romaneasca, "reromanizarea" a constiuit un demers firesc, o reactie normala care urmarea eliminarea consecintelor intensului proces de maghiarizare la care au fost supusi romanii din fostele scaune secuiesti. Practic, demersurile intreprinse sub aceasta denumire au cuprins actiunile de reromanizare propriu-zise, cat si cele care aveau ca obiectiv pastrarea si afirmarea identitatii etnice a romanilor din localitatile etnic-mixte (maghiaro-romane) si integrarea populatiei secuiesti si maghiare in realitatile politice, economice, sociale si culturale ale Romaniei Mari. In desfasurarea proiectului se distinge o prima etapa, a "sfortarilor individuale" si alta a "actiunilor coordonate" cuprinse in programe cu obiective clare, concrete, cu raspunderi delimitate precis si cu o sustinere financiara corespunzatoare. Printr-o mediatizare eficienta, s-a creat o sensibilitate a opiniei publice din spatiul romanesc fata de problema "reromanizarii". Din relatarile celor implicati direct, aflam ca "de fiecare data, opinia publica a reactionat imediat, cu o caldura si o intensitate peste asteptari". De remarcat, rolul celor doua Biserici romanesti, al ASTREI, al Administratiei centrale si locale, al presei, cat si buna colaborare intre institutiile de stat si cele ale societatii civile. Intreaga actiune a fost insotita de o perceptie nefavorabila din partea oficialitatilor maghiare. In timp ce maghiarizarea romanilor sau a altor natiuni neaose din imperiul bicefal, ce a avut loc nestingherit inainte de 1918, era apreciata de mediile maghiare ca un proces "firesc" al convietuirii interetnice din "secuime", "reromanizarea" romanilor de fapt si nu a secuilor era catalogata, de aceleasi medii, in termeni foarte aspri si nominalizata drept cauza principala a retorsiunilor, veritabile atrocitati, suportate de romani dupa 1940. In afara de perceptia nefavorabila din partea maghiarilor, pe parcursul derularii efective a actiunilor de "reromanizare" s-au semnalat si unele disfunctionalitati. O parte din cei care s-au implicat nu au cunoscut problema in intreaga sa complexitate si, in consecinta, au propus solutii nerealiste si unele exagerari (majoritatea ramase la nivel de intentii). Istoricul Ion I. Russu pune in evidenta o cunoastere insuficienta a dimensiunilor reale ale proceselor de maghiarizare pe fiecare localitate in parte si o tratare nediferentiata a localitatilor, dupa perioada cand a avut loc asimilarea romanilor (in multe locuri, incercarea de romanizare venea prea tarziu). Nu au lipsit abordarile politicianiste, exagerarile (inclusiv rapoartele statistice "umflate"). In toata perioada de la Marea Unire la Dictatul de la Viena, populatia maghiara din zona a beneficiat de toate drepturile prevazute de Constitutia tarii, avand acces nestingherit la scoala, biserica, presa, asociatii culturale si profesionale. Majoritatea actionarilor cu greutate ai principalelor intreprinderi industriale, ca si proprietarii atelierelor, magazinelor si restaurantelor, nu au incetat sa se afle in mainile maghiarilor, fostii si, initialii lor proprietari. Anul 1940 a adus pentru comunitatile si institutiile romanesti din zona grele incercari, suferinte si tragedii de neimaginat. Printre primele masuri luate de administratia ungara au fost: interzicerea limbii romane, inlocuirea denumirilor romanesti cu cele maghiare, confiscarea averilor, a arhivelor si bibliotecilor parohiale, cu aceiasi motivatie al planuitelor revanse sau retorsiuni.

Evenimentele ce au urmat imediat dupa semnarea Dictatului de la Viena, din august 1940, au inceput cu izgonirea preotilor romani, a profesorilor, a militarilor, daramarea sau profanarea bisericilor, devastarea institutiilor romanesti. Atrocitatile comise de noile autoritati ungare, insultele, injuriile,

bataile, actele de degradre a demnitatii umane, infometarile, persecutiile de tot felul, maltratarile, schingiuirile, omorurile, macelurile, deportarile si internarile in lagare de munca fortata s-au abatut nu numai asupra elitelor, a barbatilor, ci si asupra femeilor, copiilor si batranilor, lipsiti de aparare. La acestea se adauga schingiuiri si batai in masa, sate romanesti devastate si crimele oribile din localitatile: Bretcu, Martanus, Pachia, Imper, Zabala, Belin s.a., o adevarata epurare etnica rasiala.

Alaturi de informatiile pe acesta tema, din volumele studiate

si articolele cuprinse in bibliografie, vom oferi in aceasta lucare, pe localitati, date noi din arhivele bisericilor romanesti si cele ale institutiilor de justitie din Cluj-Napoca. Deoarece doar o mica parte din arhivele respective au fost valorificate, urmeaza ca despre acesta "pata", cu totul neagra, din istoria nationala, sa se scrie noi pagini pe baza cercetarilor viitoare, cercetari care timp de cinci decenii au fost prohibite si care, in spiritul necesarei onestitati, este imperios necesar a fi reluate. Aceasta, fiindca omenia cere sa apara acele date indispensabile cunoasterii in intregime a acestei mari tragedii pe care au trait-o romanii si a tuturor consecintelor sale pe termen mediu si lung, consecinte care ies in evidenta pana astazi in primul rand in statisticile demografice. Este tot mai veridic redata de istoriografie situatia ca, intrata imediat la putere ca principala aliata a P.C.R., Uniunea Populara Maghiara, creata dupa razboi, intarita prin "convertiri spectaculoase ale fostilor nationalisti hortyisti la ideologia comunista", a reusit sa foloseasca aceasta ideologie, "ca o alta fateta sau canal de manifestare a revizionismului maghiar", o noua instapanire aici si dupa incheierea razboiului. Eliberarea partii ocupate a Transilvaniei, in toamna anului 1944, a inaugurat o noua etapa in raporturile romano-maghiare.

Elementul central de caracterizare al acestei etape este mentinerea in continuare a incordarii interetnice. Eliberarea orasului Sfantu Gheorghe, la 8 septembrie 1944, de ziua Nasterii Maicii Domnului (Sfantu Gheorghe fiind primul oras romnesc eliberat din partea ocupata a Ardealui), de catre Armata Romana, a fost un simbol al libertatii redobandite pentru toti romanii, si pentru cei putini ramasi pe loc, dar si pentru cei care se intorceau in zona, dupa patru ani de refugiu. Din septembrie 1944, se instaleaza din nou autoritatile romane in Sfantu Gheorghe. Din pacate, acestea nu au functionat decat trei luni, iar sperantele de reluare fireasca a cursului vietii romanesti, intrerupta la 1940, au fost spulberate. La 15 noiembrie, sub presiunea "aliatului" sovietic instalat in judet, autoritatile administrative romanesti au fost nevoite sa se retraga din Sfantu Gheorghe in localitatea Prejmer, judetul Brasov. Pana in martie 1945, la instalarea guvernului Petru Groza, in mod paradoxal, pentru judetul Trei Scaune au functionat o asa zisa "prefectura populara" (de fapt maghiara) si o prefectura legala, aflata in "exil", in judetul invecinat. La fel au stat lucrurile si cu Jandarmeria, Politia, Primaria Sfantu Gheorghe si cu institutiile similare din judetele Ciuc si Odorhei. Principalii lideri ai populatiei romanesti din perioada interbelica, intorsi din refugiu si surghiun, au ingrosat randurile elitei romanesti decimata in puscariile comuniste si la Canalul Dunarea-Marea Neagra, decimare la care si-au adus o contributie deosebit de activa si conducatorii maghiari comunisti din zona. Puterea sovietica, interesata in perpetuarea neintelegerilor romano-maghiare, pentru a-si putea exercite deplin dominatia si a pedepsi Romania "burgheza", a manevrat in scopul de a submina

autoritatea statului roman. Apoi, dupa cativa ani, la presiunile U.R.S.S., s-a format Regiunea Autonoma Maghiara (1952-1968), fapt ce a creat privilegii populatiei maghiare in raport cu cea romaneasca. In timpul Regiunii Autonome Maghiare, pentru romanii ramasi in zona, cunoasterea limbii maghiare a devenit obligatorie in raport cu noua administratie. Multi romani isi amintesc de permanenta lor amenintare, de sicanele carora trebuiau sa le faca fata, de modul cum "li se inchidea gura" (acuzandu-i de nationalism) atunci cand cereau anumite drepturi, de concedierile si acuzele de "deviationism" la care erau supusi.

In toamna anului 1956, la indemnurile manifestantilor budapestani (care pretindeau retrocedarea Transilvaniei), unii maghiari sovini au inceput persecutiile putinilor romani aflati in zona. Colectiile ziarelor Scanteia si Romania libera din octombrie-noiembrie 1956, prezinta crimele din Secuime comise impotriva angajatilor romani din Ministerul de Interne. Tuturor acestor noi provocari le-au facut fata, in primul rand, romanii traitori in comunitatile monoetnice din Depresiunea Buzaului si cea a Toplitei. Cu foarte mari greutati, viata a revenit la o anumita stare de normalitate si in principalele orase din zona, unde au functionat bisericile ortodoxe si sectii in limba romana in invatamantul primar si liceal. Perioada de privilegii pentru maghiari si secui a durat pana la sfarsitul anilor 1960. Dupa 1970, treptat, autoritatile centrale au incercat sa echilibreze balanta raporturilor interetnice. Astfel, au fost infiintate mai multe scoli si clase romanesti, s-a trimis un numar mai mare de profesori in zona, s-au luat masuri de respectare a limbii oficilae a statului si a tuturor insemnelor de stat romanesti.

Un moment deosebit pentru toti locuitorii zonei l-a constituit reorganizarea administrativ-teritoriala din anul 1968, moment in care s-a desfiintat Regiunea Autonoma Maghiara si s-au infiintat judetele Covasna si Harghita. Dezvoltarea urbanistica, economica, sociala si culturala a condus la cresterea populatiei totale a oraselor, indeosebi Sfantu Gheorghe si Miercurea-Ciuc. Cresterea numerica a romanilor, determinata in buna masura de revenirea acasa a fostilor refugiati, a fost insotita de concludente aspecte calitative. Pentru prima data in istoria medievala, moderna si contemporana a acestor locuri, romanii au avut o autentica elita intelectuala, formata din specialisti de marca in majoritatea domeniilor de activiate: invatamant, cultura, economie, sanatate, justitie, administratie. Aceasta noua configuratie etnica si sociala, coroborata cu excesele sistemului totalitar (suportate de toata populatia zonei si a tarii), au creat nemultumiri unor cetateni de etnie maghiara. In acesti ani, tensiunea etnica a existat in subsidiar, obsesia "Trianonului" fiind totusi omniprezenta. Astfel se explica existenta si activitatea unor asociatii clandestine revizioniste si atentatul asupra statuii lui Mihai Viteazul din Sfantu Gheorghe din anul 1984, autorii actului terorist ramanand pana azi neidentificati.

Revolutia din Decembrie 1989, care a izbucnit si in judetele Harghita si Covasna, a avut initial un caracter anticeausist si anticomunist, la ea participand in egala masura romani si maghiari (secui). Din judetul Harghita si-au dat jertfa suprema pentru libertate eroii: Marinel Constantin Cotfas, Muller Antal Laszlo, Sorin Stan, Lorincz Rajmond, Imecs Laszlo, Colcer Imre, Ion Simion, Eugen Antal, Vasile Nedelcu, iar din judetul Covasna: Gheorghe Suiu, Constantin Branza, Alexandru Popp, Anton Muller, Octava Bude. Ulterior insa, regretabil, principalele obiective ale revolutiei au fost deturnate de catre unii lideri ca fiind exclusiv maghiare, declansandu-se procesul de marginalizare a romanilor care locuiau in zona. Astfel, in primele zile ale schimbarii regimului au fost distruse total sau partial 38 de sectii ale militiei si securitatii, 200 de locuinte ale cadrelor acestor institutii au fost devastate, peste 100 de ofiteri si subofiteri maltratati si 7 omorati cu o cruzime de neimaginat (4 romani si 3 secui). In primul an dupa revolutie au plecat din cele doua judete aproape 4000 de romani. Exodul acesta, prin motivatia invocata, prezinta dimensiunile unui fenomen de adevarata purificare etnica. Evenimentele produse au insemnat penru

romanii din cele doua judete o adevarata teroare a anilor ‘90. Sub lozinca "epurarii comunistilor", maghiarii din conducerile locale au trecut la inlocuirea romanilor din administratia locala de stat si din conducerea unitatilor economice si a institutiilor judetene si locale. In astfel de cazuri nu s-a pus problema competentei profesionale sau comportarii in vechiul regim, ci numai apartenenta etnica. Motivatia inlocuirii unor persoane cu functii de conducere a fost explicita, in cazul Tribunalului si Parchetului Judetean Covasna:

"mentinerea in functie a celor in cauza (presedinte si procuror sef) - nu se mai justifica, intrucat judetul a devenit secuiesc" - se spune intr-un document. Dupa revolutie, in judetele Covasna si Harghita au avut loc mai multe actiuni cu caracter antiromanesc, fiind distruse monumente istorice romanesti, devastate si profanate biserici ortodoxe etc. Fara nici o acoperire legala, s-a instituit o separare a scolilor maghiare de cele romanesti, precum si desfiintarea multora dintre acestea, ceea ce a condus la plecarea din zona a sute de profesori romani si parasirea fortata a scolilor de catre elevi romani, in chiar cursul anului scolar. Schimbarea regimului comunist a insemnat pentru sovinii etniei maghiare din judetele Covasna si Harghita doar "o poarta de afirmare a autonomiei si de respingere-excludere a elementelor socio-spirituale romanesti". Manifestarile separatiste pe criterii etnice din domeniile invatamantului si culturii s-au produs ca urmare a unor resentimente ale acestor extremisti, acumulate in timp, dar si ca rod al impulsurilor tot extremiste ale noilor organizatii politice, civice, profesionale si culturale constituite pe criterii etnice, sustinute din Ungaria, si de o presa agresiva si intoleranta in limba maghiara.

Astfel, s-a desfasurat o intensa propaganda antiromaneasca in publicatiile maghiare locale Tromf, Harghita Népe (Poporul Harghitei), Háromszék (Trei Scaune) si cu ocazia unor adunari publice. Toate acestea au generat stari conflictuale si o atmosfera de nesiguranta pentru populatia romaneasca din zona. A inceput si s-a desfasurat in mod sistematic o actiune de "purificare" a zonei de elementele romanesti, primii fiind vizati, si de aceasta data, preotii, cadrele didactice si, in general, elita intelectuala romaneasca. Actiunile separatiste din

domeniul invatamantului, desfasurate in cursul anului scolar, u avut un caracter nefast pntru scolile unde se preda in limba romana, deopotriva pentru elevi si cadre didactice.

Motivatia invocata in privinta separararii totale a invatamantului a fost exprimata foarte clar intr-un comunicat oficial (nr. 12 din 4 aprilie 1990) al Primariei din Odorheiu Secuiesc: "Prezenta claselor romanesti dauneaza intregului proces instructiv educativ in limba materna". Continutul revolutiei a fost clar deturnat asadar spre un scop antiromanesc, vizate fiind in primul rand institutiile de stat, invatamantul in limba romana, biserica ortodoxa si, in general, elita romaneasca. A avut loc un fenomen de epurare etnica si purificare a zonei, incepand cu intelectualii romani si continuand cu comunitatile scolare, institutiile de cultura (muzeele judetene, devenite prin vointa unilaterala "secuiesti", ansamblurile folclorice, unitatile adiminstratiei locale de stat s.a.) si incheindu-se cu intreprinderile industriale, societatile comerciale si alte institutii publice. In toata perioada care a urmat revolutiei, pe raza celor doua judete au avut loc mai multe actiuni cu caracter extremist, prin care romanii au fost prigoniti, umiliti, maltratati. In acele momente dramatice, cetatenii romani s-au simtit parasiti, fiind lasati la voia intamplarii de toti factorii de decizie pe plan local si national. In aceste conditii au devenit "pribegi" in propria lor tara, alergand dintr-un judet in altul pentru gasirea de locuri de munca si locuinte.

Ulterior, ca urmare a demersurilor intreprinse de numerosi cetateni romani, de filiale locale ale partidelor romanesti, de prefecturi, de alte institutii de stat descentralizate, de catre asociatiile cultural-crestine, profesionale si civice din cele doua judete, autoritatile centrale de stat au intreprins unele actiuni menite sa asigure intrarea in normalitate a convietuirii ineretnice. Astfel, Parlamentul Romaniei, luand act de starile nefiresti de lucruri, a hotarat la 31 decembrie 1990 infiintarea Comisiei de audiere a persoanelor care au fost nevoite sa-si paraseasca locurile de munca si domiciliile din judetele Harghita si Covasna. In urma audierii a catorva sute de persoane si a studierii documentelor primite de la ministere si prefecturile din aceste judete, comisia formata din 25 de parlamentari a intocmit un raport cuprinzator care a fost discutat in plenul Parlamentului, in toamna anului 1991, dar fara a avea finalitatea asteptata. Au urmat o serie de demersuri ale societatii civile romanesti precum: memorii, apeluri, scrisori deschise, audiente la Presedentie, Parlament si Guvern s.a. Un rezultat concret al acestor demersuri l-a constituit infiintarea, u sprijinul guvernului Vacaroiu si al presedintelui Ion Iliescu, a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei si Harghitei si intronizarea in scaunul episcopal a P.S. Ioan Selejan, la 25 septembrie 1994.

In perioada 24-26 octombrie 1997, o delegatie a grupurilor parlamentare PDSR, PRM si PUNR, formata din 23 de deputati si senatori, condusa de vicepresedintele Camerei Deputatilor, Adrian Nastase, a vizitat judetele Covasna si Harghita. Delegatia a fost insotita de 20 de reprezentanti ai mass media, care au transmis stiri pe tot parcursul vizitei. Cu aceasta ocazie, prin intermediul presei, Adrian Nastase a facut un apel pentru strangerea de fonduri necesare repararii bisericilor ortodoxe din Eparhia Covasnei si Harghitei. Actiunea a fost preluata si finalizata cu succes de ziarul Adevarul. Conducerea PDSR a dezbatut, intr-o sedinta ce a avut loc la Sfantu Gheorghe, principalele concluzii rezultate in urma vizitei si propunerile formulate pentru pastrarea identitatii nationale proprii romanilor din cele doua judete. In noiembrie 1997, Parlamentul Romaniei a dezbatut Motiunea "Harghita-Covasna", initiata de grupurile parlamentare PUNR, PDSR, PRM si Grupul ParlamentarilorIndependenti din Camera Deputatilor. Autorii motiunii, pornind de la "tabloul sumbru al situatiei romanilor din Harghita si Covasna", solicitau "adoptarea unui program national special pentru salvarea si revigorarea comunitatii romanesti din aceste judete". Masurile concrete propuse urmareau "consolidarea statului national unitar roman, ... nefiind indreptate impotriva nimanui, ...prin aplicarea lor, statul roman indeplinindu-si datoria de a veghea la propria conservare". Scrisoarea adresata parlamentarilor romani de asociatiile culturale romanesti din cele doua judete, avea drept motto cuvintele protopopului Aurel Nistor, rostite in 1930: "Problema romanesca din Secuime nu e numai de interes local; ea ar trebui sa fie problema de stat, una si aceeasi pentru orice carmuire din fruntea tarii. Ca sa ajunga problema de stat, trebuie mai intai cunoscuta, si inca in toate laturile". "Va rugam, de aceea - se spunea in scrisoarea amintita - sa acordati toata atentia dvs. Motiunii Harghita-Covasna. Starea grava a romanilor din estul Transilvaniei nu este nici o inventie a oamenilor politici si nici a noastra. Ea este o realitate, iar noi, cei care mai traim aici, o stim cel mai bine. Fara patima, fara exagerari, adevarul ca identitatea noastra va continua sa se afle intr-un echilibru extrem de fragil daca dvs., reprezentantii forului legiuitor al tarii, nu veti intelege gravitatea situatiei... Motiunea nu este indreptata impotriva concetatenilor maghiari si nu pune in discutie drepturile constitutionale ale acestora in noua societate romaneasca. Motiunea trage un semnal de alarma in legatura cu starea grava in care au fost adusi romanii si lipsa lor de perspectiva in cele doua judete". Cu toate aceste argumente de necontestat, avand in vedere configuratia coalitiei guvernamentale aflata atunci la putere, motiunea nu a fost adoptata. La scurt timp, printr-o hotarare de Guvern, Episcopia Ortodoxa a Covasnei si Harghitei a primit un ajutor financiar pentru repararea si construirea de noi biserici, ajutor, evident, insuficient.

Problematica specifica judetelor Covasna si Harghita a fost prezentata in mass-media centrala din Romania, intr-o imagine mai complexa, cu componente pozitive si negative. Desi nu au lipsit abordarile politicianiste si cele care au plasat dezbaterea in zona discursului nationalist, au sporit analizele echilibrate, in care se cautau finalitati pragmatice. Numai in trim. IV al anului 2001, aceasta problematica a fost cuprinsa in Manifestul PSD pentru Transilvania, Raportul Comisiei de Control al SRI privind situatia din judetele Covasna si Harghita si Motiunea Haghita-Covasna prezentata de grupurile parlamentare a PNL, PD si PRM. In primul document se apreciaza, printre altele, ca "In Harghita si Covasna, romanii sunt discriminati pentru simplu motiv ca nu apartin etniei maghiare (...) Se accentueaza tendintele de enclavizare prin scoala, institutii culturale si mass-media, revendicate prin formule de "autoguvernare", "drepturi colective" si principii cum sunt cele ale subsidiaritatii, descentralizarii, autonomiei locale (...) Se vehiculeaza conceptul de "Patrie interioara" realizata pe teritoriul Harghitei, Covasnei si Muresului, care sa-si asume, impreuna cu Ungaria, un rol major in dezvoltarea si controlul economic al restului Transilvaniei". In cel de al doilea document mentionat sunt prezentate unele "aspecte de interes referitoare la procesul de autonomizare a asa numitei zone a "pamintului secuiesc" prin: exploatarea speculativa a procesului de descentralizare administrativa, initierea unui proces de "deromanizare" a zonei, favorizarea (la nivel local) penetrarii capitalului ungar, obstructionarea activitatilor institutiilor de cultura si invatamant de expresie romaneasca, limitarea posibilitatilor de manifestare a Bisericii Ortodoxe Romane in zona". Cu anumite rezultate, pe probleme punctuale de invatamant, cultura, administratie s.a., s-au concretizat vizitele unor demnitari de stat, precum au fost cele din ani 1990- 1996 ale lui: Adrian Ovidiu Motiu, Iosif Boda, Virgil Magureanu, Victor Opaschi, Nicolae Spiroiu, Gheorghe Vladutescu, Ilie Fonta, Mircea Tomus, Grigore Zanc, Octav Cozmanca, Gheorghe Tinca, Valer Dorneanu, Liviu Maior si apoi cele din anii 1996-2000, ale ministrilor Andrei Marga, Virgil Petrescu, Ion Caramitru, Gavril Dejeu, Decebal Traian Remes, Mircea Ciumara, a parlamentarilor Varujan Vosganian, Teodor Melescanu, George Pruteanu, Petre Turlea, Eugen Clinciu, Corneliu Vadim Tudor, Mona Musca, Paul Ghitiu, Sergiu Chiriacescu si a prim-ministrului Radu Vasile. In cursul anului 2001, aproape intreg cabinetul Adrian Nastase a fost in vizite de documentare in judetele Covasna si

Harghita (unii ministri chiar de mai multe ori): Vasile Dancu, Octav Cozmanca, Ecaterina Andronescu, Ioan Rus, Daniela Bartos, Ioan Mircea Pascu, Dan Matei Agaton, Miron Mitrea, Silvia Ciornei, Razvan Teodorescu, Serban Mihailescu, Marian Sarbu, Ilie Sarbu s.a. In zilele de 23-25 mai, cele doua judete au fost vizitate de presedintele Ioan Iliescu (presedintele Emil Constantinescu a vizitat cele doua judete la terminarea mandatului, in toamna anului 2000, tinand in mod deosebit sa multumesca concetatenilor maghiari pentru sprijinul acordat in obtinerea si exercitarea mandatului prezidential). Deschiderea cursurilor noului an scolar 2001/2001 a fost onorata de participarea unei delegatii guvernamentale condusa de primul ministru Adrian Nastase, insotit de patru ministri si de Valer Dorneanu, presedintele Camerei Deputatilor.

De mai multe ori s-au aflat in zona, pentru a participa la cursurile Universitatilor de vara de la Balvanyos si Izvorul Muresului, sau la alte manifestari stiintifice: Adrian Severin, Petre Roman, .eodor Stolojan, Dan Voiculescu, Horia Rusu, Vasile Dancu, Victor Babiuc, Valeriu Stoica, Ecaterina Andronescu, Pavel Abraham, Ioan Opris si Valer Dorneanu, presedintele Camerei Deputatilor, fiu al acestor meleaguri, nascut la Corbu, in judetul Harghita118. Cu toate acestea, de la revolutia din 1989, problemele de fond ale pastrarii si afirmarii identitatii culturale, lingvistice si confesionale ale romanilor din Covasna si Harghita nu si-au gasit pana acum o rezolvare temenica. Pana la solutionarea acestor probleme, Episcopia Ortodoxa a Covasnei si Harghitei, impreuna cu asociatiile culturale romanesti nonguvernamentale, a asigurat o continuitate de viata romaneasca demna prin credinta si cultura. Un specific al judetelor Covasna si Harghita il reprezinta existenta unui electorat stabil si disciplinat prin motivare etnica, fapt care determina perpetuarea inexorabila la putere, pe plan local, a formatiunii politice constituite pe baze etnice, indiferent de alternantele la putere pe plan national. Aceasta a monopolizat si manipuleaza opinia publica de expresie maghiara, impunand o abordare excesiv si obsesiv etnocentrista. Se inoculeaza ideea monoculturalitatii maghiare, a ceea ce continua sa fie denumit "pamant secuiesc", eludandu-se caracterul multicultural al zonei, permanenta prezentei populatiei romanesti si interferentele etnoculturale romanomaghiare care, de-a lungul secolelor, au marcat acest areal. In zona sunt prezente practicile de separare, izolare si autonomizare. Se accentueaza tendintele de enclavizare prin institutii publice, cosmetizate cu principii cum sunt: cel al subsidiaritatii, descentralizarii, autonomiei locale. La nivelul comunitatilor maghiare locale asistam la persistenta unor obsesii etnocratice care percep orice prezenta "straina" ca pe o incercare de alterare a puritatii etnice proprii, fapt care contravine spiritului unei Europe democratice si tolerante.

Cercetarile au pus in evidenta o fractura identitara determinata de modul in care se traieste simultan, statutul de majoritate-minoritate. Se impune deci o interventie ferma a statului roman pentru stoparea tendintelor de enclavizare, separatism si autonomie pe criterii etnice si crearea unor baze temeinice, rationale, respectandu-se specificul local si normele europene, experienta altor state si normalizarea climatului de convietuire interetnica. Aceasta cu atat mai mult cu cat cercetarile sociologice au pus in evidenta existenta unui model piramidal de convietuire interetnica, la baza caruia exista relatii umane cordiale si interactiuni pozitive, iar la nivelul unor elite, tendintele contrarii sus-amintite. Datorita descentralizarii si sporirii autonomiei locale, in contextul politicii etnocentriste si exclusiviste a autoritatilor locale maghiare, romanii din judetele Covasna si Harghita suporta de facto toate avatarurile - potentiale - destinate unei minoritati, fara ca de drept, ea sa nu se bucure insa, de protectia legala asigurata minoritatilor. In acest sens se impune ca, in persepectiva reformei constitutionale si legislative ce se preconizeaza, sa se gaseasca solutii legislative adecvate pentru inlaturarea acestor stari de fapt discriminatorii si crearea cadrului legislativ, institutional si logistic pentru pastrarea si afirmarea identitatii lingvistice, confesionale si culturale romanesti. In acest sens, este nevoie de continuarea sprijinului statului roman, chiar si in conditiile descentralizarii si sporirii autonomiei locale, revitalizarea solidaritatii romanilor din tara si de peste hotare cu romanii din Covasna si Harghita prin constientizarea realitatilor din acest spatiu si imbunatatirea organizarii comunitare, prin infiintarea "Forumului civic al romanilor" din cele doua judete. Asociatiile culturale romanesti din judetele Covasna si Harghita, prin demersurile intreprinse la autoritatile centrale de stat, au subliniat nevoia de configurare a unor politici speciale, care sa se plieze pe problematica lor si sa-i fereasca totodata de experimente de tipul celor traite in ultimii 12 ani.

Cadrul legislativ creat pentru acest spatiu are nevoie de o fizionomie juridica menita sa abordeze diferentiat problematica din judetele Covasna si Harghita. Cu alte cuvinte, trebuie sa se tina cont de anumite variabile politice, culturale, economice si sociale care construiesc un cod de comunicare special intre locuitorii acestei zone: romani si maghiari, cod cerut de raportul inversat majoritate-minoritate. Astfel, se impune profilarea unui model special de gestiune a problemelor ce caracterizeaza comunitatea romaneasca din Covasna si Harghita si, in acelasi timp, trecerea de la constatarea cotidiana si teoretizarea stiintifica a acestor probleme la operarea lucida si pragmatica a unor solutii concrete, care sa se incadreze intr-o agenda perena de management si gestiune a problematicii Harghita-Covasna, indiferent de efemeritatea sau de stabilitatea unui regim politic sau al altuia. In prezent, in aceasta zona se da o batalie intre o conceptie total anacronica si neeuropeana, de esenta etnocratica, asupra spatiului (promovata de unele cercuri ale concetatenilor maghiari si sustinatorii acestora din afara tarii) si o noua conceptie, evident europeana, pe care Statul Roman se straduieste sa o promoveze pentru a nu se mai opera cu discriminari pozitive in defavoarea romanilor. Aceasta cu atat mai mult cu cat ceea ce este bun pentru Europa, in gestionarea problemelor referitoare la minoritatile nationale, trebuie sa fie bun si pentru Romania.

Carti Ortodoxe

Cuprins