Patriarhia Latina (Romano-Catolica)


Patriarhia Latina (Romano-Catolica)

Dupa asertiunile catolice, originea patriarhului latin de Ierusalim ar urca chiar la inceputurile crestinismului. Se stie ca, dupa venirea lui Pompei, in 63 I.Hr., Palestina a cunoscut patru secole de ocupatie romana. Aceasta prezenta, precum si colonizarea ce a urmat, a furnizat primele generatii de crestini dintre latini. Astfel, printre cei mai cunoscuti, primul convertit dintre pagani este centurionul Cornelius din Cezareea; vine la rand primul filozof crestin, Justin, din colonia romana de la Naplus (Sichem); doisprezece episcopi de Ierusalim, dupa anul 135, si numerosi martiri din Palestina, in special sub Diocletian, care poarta nume latine. Aceasta prezenta latina initiala s-a continuat, in secolele al IV-lea si al V-lea, cu monahismul unui Rufin, Ieronim, Paula, Melania, Eustochium, apoi cu cel benedictin, din secolele urmatoare, cum si printr-o constanta miscare de pelerini, foarte intensa in secolul al XI-lea.

In anul 451, Sinodul din Calcedon acorda episcopului de Ierusalim, Juvenalie, jurisdictie asupra tuturor episcopilor din Palestina si Arabia, care in acel timp erau cam 75.

Primul patriarh romano-catolic a fost inscaunat in Ierusalim la finele anului 1099. Nenorocirile Ierusalimului si inchiderea drumului catre Palestina au provocat prima cruciada, care a luat cu asalt Ierusalimul la 15 iulie 1099. De patriarhul latin de Ierusalim depindeau episcopii de Lida, Bethleem si Hebron, ca si cinci arhiepiscopi sufragani: Borsa, Kerak, Tir, Cezareea, Nazaret.

Ca prima institutie a regatului latin, patriarhatul medieval a numarat titulari de valoare si a lasat monumente care rezista si astazi, ca de exemplu biserica Sfantului Mormant, cripta Mormantului Sfintei Fecioare, biserica Sfanta Ana, Abugos, Nebi Samuel etc. Dupa luarea Ierusalimului de catre Saladin, in 1187, patriarhii de Ierusalim si-au mutat resedinta la Acra, pana la caderea acelei cetati, la 18 mai 1291, care a insemnat sfarsitul definitiv al regatului latin in Tara Sfanta. Dar patruzeci de ani mai tarziu, dupa caderea Acrei, isi face aparitia in Tara Sfanta, in 1333, ordinul franciscanilor. Cu ajutorul interventiei curtii de Neapole pe langa mamelucii din Egipt, franciscanii au reusit sa se infiltreze din nou pe langa marile vestigii crestine din Palestina, ca astazi sa dispuna de multe asezaminte de invatamant.

Instaurarea Patriarhatului latin. Un intreg ansamblu de elemente a determinat aceasta instaurare. Fara un scaun episcopal, custodia franciscana a Locurilor Sfinte n-avea destul prestigiu spre a lucra eficace atat in ceea ce priveste locasurile de inchinare, cat si pentru credinciosi, mereu amenintati sub Imperiul Otoman. De altfel, instalarea unui episcop protestant la Ierusalim, in anul 1841, de catre anglicani si luterani, crease un precedent. In fine, turcii, satui de interventiile politice ale puterilor europene, au preferat sa aiba de-a face direct cu Vaticanul, pentru apararea intereselor catolice. De aceea, turcii au primit favorabil instaurarea Patriarhatului Latin, decretat la 23 iulie 1847 de catre papa Pius al IX-lea. Noul patriarh, Mgr. Iosif Valerga, a fost primit solemn la Ierusalim la 17 ianuarie 1848 si admis la Sfantul Mormant, asemenea patriarhului ortodox si a celui armean. Patru ani mai tarziu, decretul turc de statu quo, din 8 februarie 1852, consacra definitiv aceasta pozitie a patriarhului latin la Locurile Sfinte.

Om de initieri fecunde si dotat cu o energie deosebita, Mgr. Valerga si-a procurat un cler parohial de mana intai, recrutat din elementele romano-catolice zeloase si capabile. El a deschis repede un seminar si, la insistentele ordinelor monahale, in 1853, a deschis o misiune printre arabi, cu sediul langa Bethleem (la Beit Jala).

Din 1866, s-a reusit ca misionarii sai sa treaca Iordanul din nou, dupa secole de absenta.

Succesorul lui Valerga, Mgr. Bracco (1873-1889), in 15 ani de episcopat a dublat dioceza, adaugand zece noi parohii si primind in Ierusalim si in imprejurimi zece noi ordine monahale feminine, pentru a ajuta pe clerici, printre care s-au evidentiat asa numitele "surori ale rozariului". Pana la primul razboi mondial, Patriarhatul latin s-a dezvoltat continuu, dar din cauza Imperiului Otoman, intrat in razboi alaturi de Germania, multi catolici si chiar protestanti, ca sa nu fie internati in lagare, au parasit Tara Sfanta. Primul razboi mondial a adus cu sine alungarea turcilor din Palestina. De aceasta data, Patriarhatul latin a cunoscut o dezvoltare deosebita si au luat fiinta: Institutul biblic franciscan, Delegatia Apostolica, noua dioceza melhita din Transiordania si alte scoli confesionale, ceea ce a facut ca multi ortodocsi sa treaca la catolicism sub forma uniatiei.

Evenimentele din 1948 au modificat fizionomia diocezelor crestine, deci si a Patriarhatului latin. In cursul luptelor, cinci parohii au fost distruse (Beisan, Mujeidel, Tiberiada, Lida, Ain Karem), iar altele, dintre cele mai prospere, au fost reduse in umbra din pricina exodului masiv al credinciosilor (Haifa, Iafa, Acra, Ramle si Ierusalimul nou). Recensamantul israelian din 1949 nu mai arata decat 4113 romano-catolici in statul Israel.

Carti Ortodoxe

Cuprins