Problema Locurilor Sfinte din Palestina

 

Problema Locurilor Sfinte din Palestina

Problema Locurilor Sfinte, prin care se intelege apartenenta sanctuarelor religioase de pe teritoriul Palestinei si in mod principal a celor de pe teritoriul orasului Ierusalim, este o problema in care sunt interesate trei religii, si anume: crestina, mozaica si mahomedana, fiindca in Ierusalim se gasesc atat sanctuare crestine, cat si sanctuare mozaice si musulmane, care formeaza locuri de pelerinaj pentru credinciosii acestor religii din lumea intreaga.

Problema aceasta starneste interesul multor religii. Ea constituie o preocupare si pentru Bisericile Ortodoxe, intrucat Ierusalimul are in istoria crestinismului o importanta fara egal si intrucat pozitiile principale in sanctuarele crestine din Ierusalim le-au detinut mereu ortodocsii, iar astazi se gasesc in lupta cu Vaticanul pentru ele. Confesiunile protestante manifesta si ele un interes din ce in ce mai viu pentru Locurile Sfinte, intrand astfel in competitie cu ortodocsii si cu catolicii pe tema lor.

La aceasta se mai adauga si rivalitatile dintre mozaici si musulmani, care s-au ascutit dupa 1947, cand s-a creat Statul Israel, care a cautat sa redea mozaicilor unele sanctuare musulmane construite pe temelia vechilor sanctuare mozaice. Razboiul care a urmat intre statele arabe si Israel a facut si mai actuala problema Locurilor Sfinte, incat atat statul Israel, cat si arabii din Palestina au pretentii sa stapaneasca in mod exclusiv Ierusalimul, iar pe de alta parte, pentru impacarea acestora, precum si a confesiunilor crestine interesate, s-a preconizat internationalizarea Ierusalimului si adoptarea unui statut corespunzator pentru toate locurile sfinte din Ierusalim si Palestina.

In cadrul Ortodoxiei ecumenice si Biserica Ortodoxa Romana este interesata in solutionarea problemei Locurilor Sfinte, pentru ca ea poseda in Ierusalim un camin cu capela, iar pe malurile raului Iordan, o biserica. De aceea vom cauta sa prezentam aspectele principale ale acestei probleme, asa cum a evoluat ea de-a lungul istoriei pana in zilele noastre.

Biserica din Ierusalim a fost numita "mama tuturor Bisericilor" de catre Sfantul Chiril al Ierusalimului si de catre Sinodul al doilea ecumenic, desi ea, un oarecare timp, nu a exercitat nicio influenta asupra celorlalte Biserici apostolice si nici nu a existat, dupa anul 70 pana la anul 136, ca o comunitate crestina, deoarece la daramarea Ierusalimului (anul 70) si crestinii din aceasta cetate au fost supusi aceluiasi tratament ca si evreii. Unii dintre crestinii care au scapat cu viata s-au imprastiat in diverse alte localitati si nu s-au mai reintors la Ierusalim decat dupa ce, in anul 136, imparatul Adrian (117-138) "a refacut orasul, intemeind o mica cetate pe ruinele vechiului Ierusalim, numita Aelia Capitolina. Indata dupa aceea, crestinii reintorsi si-au organizat aici o noua comunitate, in frunte cu Episcopul Marcu. Aelia Capitolina fiind insa o cetate mica, a fost subordonata episcopului din Cezareea Palestinei, care devenise, dupa daramarea Ierusalimului, capitala Palestinei.

Pana la Constantin cel Mare nu au existat decat mici si putine sanctuare crestine in Ierusalim, din cauza lipsei de libertate si de posibilitati pentru ridicarea altora mai mari. Cele existente au constituit totusi locuri de pelerinaj pentru crestinii din intreg Imperiul Roman. Cand, la 312, Constantin cel Mare a acordat libertate crestinilor, acestia au inceput a construi biserici, intre care mai insemnate au fost cele trei construite incepand de la 326-327 de catre imparateasa Elena, mama lui Constantin cel Mare.

Se stie ca la anul 325 imparatul Constantin cel Mare a intrunit la Niceea Sinodul I ecumenic. La acest Sinod, luandu-se in discutie pozitia Bisericii din Ierusalim in raport cu celelalte Biserici, s-a hotarat prin canonul 7 ca, potrivit obiceiului si vechii traditii, "episcopului Aeliei (Aelia Capitolina) sa i se dea onorurile cuvenite si ca aceasta sa se bucure de toate cele ce insotesc onorurile, pastrandu-se insa mitropoliei (din Cezareea Palestinei) demnitatea ei proprie".

La acest Sinod s-a subliniat importanta deosebita a Bisericii din Ierusalim, insa episcopul ei a continuat sa ramana sub jurisdictia celui din Cezareea Palestinei, devenit mitropolit.

Intre participantii la Sinodul I ecumenic a fost si Macarie, episcopul Ierusalimului (in scaun de la anul 314), care i-a aratat imparatului Constantin cel Mare ca pe Mormantul lui Hristos si pe alte locuri sfinte pentru crestini se ridicasera temple pagane. Imparatul a luat masuri pentru a se inlatura templele pagane de pe locurile sfinte crestine si a se ridica biserici in locul lor. In acest scop, in anul 326 a trimis acolo pe mama sa, Elena, care afland pe Mormantul lui Hristos un templu al Afroditei, s-a simtit atat de indignata, incat a hotarat sa ramana mai multi ani la Ierusalim si sa inceapa indata zidirea catorva biserici. Astfel, prin grija ei, s-au zidit in Ierusalim trei biserici, si anume; una pe Mormantul lui Hristos, numita biserica Invierii, alta pe Gogota, numita biserica Crucii si o a treia langa biserica Invierii, numita la inceput biserica Patimilor, apoi basilica lui Constantin si, mai tarziu, dupa trecerea lui Constantin cel Mare in randul sfintilor, basilica Sfantul Constantin.

Cea mai de seama dintre acestea a fost aceea ridicata pe locul pe care s-ar fi gasit Mormantul lui Hristos. De atunci incoace, Ierusalimul a devenit un centru de pelerinaj si numarul credinciosilor care, mai ales cu ocazia sarbatorilor Pastilor, se indreptau spre Ierusalim, a sporit cu fiecare veac mai mult.

Purtator de grija al locurilor sfinte crestine din Ierusalim a fost incontinuu episcopul acestei cetati, in jurul caruia, din a doua jumatate a veacului al IV-lea, s-au adunat din ce in ce mai multi calugari, care se indeletniceau cu conservarea sanctuarelor si a obiectelor sfinte din ele, cu serviciile religioase, precum si cu adapostirea pelerinilor.

Pe pamantul Palestinei, inca din veacul al III-lea, se formasera mici comunitati monastice, si datorita afluentei de crestini din toate partile si a dorintei pioase a unora de a transforma locurile sfinte in centre de raspandire a invataturii crestine, incepusera a se organiza, dupa modelul scolilor pagane, o serie de scoli teologice crestine, dintre care cea mai insemnata a fost cea infiintata de invatatul dascal din Alexandria, Origen (+ 251). Acesta fugise din Alexandria - unde functionase timp de 20 de ani ca sef al scolii teologice de acolo - si la anul 232-233 s-a asezat in Cezareea Palestinei si a infiintat o vestita scoala teologica, pe care a condus-o pana aproape de moartea sa, survenita pe cand se gasea intr-o calatorie prin Fenicia.

Dupa Origen, atat invatatura teologica, cat si viata monastica au inceput sa ia avant pe teritoriul Palestinei, insa la organizarea mai temeinica a monahismului s-a ajuns abia dupa primul Sinod ecumenic, cand unul dintre ucenicii Sfantului Antonie, anume Sfantul Ilarion, cu un numar de calugari, intemeie prima manastire mare in Palestina, in jurul careia s-au ridicat numeroase chilii si alte manastiri mai mici. Aceasta manastire a Sfantului Ilarion, asezata nu departe de Ierusalim, dateaza din anul 328, si organizarea interna a vietii ei a fost cea chinovitica.

Putin mai tarziu, un alt parinte al vietii monastice, contemporan cu Sfantul Ilarion, anume Sfantul Hariton, a intemeiat si el in anul 330, pe malurile Iordanului, o manastire tot atat de mare, cunoscuta sub numele de "Lavra Palestiniana", in jurul careia, pe intinsul desertului Furan, se aduna multime de monahi. Regula de viata a lavrei Sfantul Hariton, spre deosebire de manastirea Sfantul Ilarion, era cea idioritmica. Biserica Lavrei Sfantul Hariton a fost sfintita la anul 330 chiar de catre episcopul Macarie al Ierusalimului, care luase parte la intaiul Sinod ecumenic.

Tot Sfantul Hariton a mai infiintat o a doua lavra in Palestina, numita "Lavra lui Duca", intr-un loc pustiu, situat la nord de cea dintai, loc in care se zice ca Hristos S-a retras si a postit 40 de zile, de unde si numele locului acestuia de Sarantarion. Astazi, locul acesta se numeste Ain-Duc. Punand randuiala si in aceasta a doua lavra, curand dupa aceea Sfantul Hariton s-a retras in pustiul numit Tecoe, unde a infiintat a treia lavra palestiniana, numita lavra lui Suca, iar mai tarziu Lavra Veche. Regula de traire si in aceasta lavra a fost cea idioritmica.

Astfel, prin activitatea desfasurata pe acest teren de catre sfintii Ilarion si Hariton, s-a ajuns ca in curand Palestina sa se umple de monahi in asa masura, incat numarul lor concura pe acela al credinciosilor obisnuiti si depasea cu mult numarul clerului, iar centrele monastice exercitau o mare atractie asupra pelerinilor care vizitau Locurile Sfinte. Prin contactul cu pelerinii si prin activitatea pe care monahii au desfasurat-o tocmai pentru a atrage cat mai multi pelerini si pentru a le organiza sederea in Palestina, s-a ajuns inca din veacul al IV-lea ca bisericile intemeiate de Sfanta Elena (mama lui Constantin cel Mare) sa fie trecute in grija monahilor care s-au asezat in numar mare in jurul bisericii Sfantului Mormant si in jurul bazilicii Patimilor - acestea gasindu-se una langa cealalta. Grupurile de monahi care s-au asezat in jurul acestor biserici indata dupa zidirea lor, au format samburele organizatiei cunoscuta mai tarziu sub numele de "Fratia Sfantului Mormant". Ei au format o unitate aparte, cu randuieli speciale, fixandu-si centrul la biserica Invierii de pe locul Sfantului Mormant.

Paznici ai bisericii Sfantului Mormant, organizatori ai pelerinajelor religioase, monahii de la biserica Sfantului Mormant si de la bazilica Patimilor au fost priviti ca pastratori ai luminii nestinse a invataturii lui Hristos si ca aparatori ai Locurilor Sfinte. Din pricina misiunii lor, deosebite de a celorlalti monahi din restul Bisericii, si datorita zelului pe care ei il puneau in indeplinirea acestei misiuni, monahii de la biserica Sfantului Mormant au fost numiti "zelosii sfintei Invieri a lui Hristos" sau "tagma zelosilor", nume prin care se reliefa nu numai misiunea, ci si organizatia lor intr-un corp aparte. Sfantul Chiril al Ierusalimului vorbeste de aceasta tagma a calugarilor de la Sfantul Mormant. De asemenea si o pelerina din Apus care a vizitat locurile sfinte la anul 385, Silvia din Aquitania, marturiseste existenta acestei tagme sau a acestui corp de monahi, dedicati ingrijirii Sfantului Mormant.

Spre sfarsitul veacului al IV-lea, gasim in organizarea "Fratiei Sfantului Mormant" cateva oficii sau functiuni aparte, care, dupa numele lor, se chemau unele: "schevofilax" sau pastratoare ale obiectelor sfinte, care aminteau de "Sfanta Inviere a lui Hristos", iar altele "stavrofilax" sau pazitoarele Crucii pe care ar fi fost rastignit Hristos.

Atat faima asezarilor monastice din restul Palestinei, cat mai ales faima "tagmei monastice a Sfantului Mormant" a atras in Palestina personalitati de seama din manastirile orientale, ca si din Biserica din Apus. Astfel, Palestina a fost vizitata de Sfantul Vasile cel Mare si de vestitii scriitori Rufin din Aquileea (+400), care incepand din anul 375 a petrecut o vreme in Palestina, si Fericitul Ieronim (+420), care si el a petrecut timp indelungat la Locurile Sfinte. Si, in fine, Paulus Orosius, venit chiar din Spania.

Framantarea religioasa care stapanea viata bisericeasca din Palestina, prin activitatea scolilor teologice si a centrelor monastice de pe teritoriul ei, a facut ca aici sa se iveasca o serie de dispute si de certuri teologice si a facilitat inradacinarea unor erezii. Astfel, in Palestina, unde era vie amintirea lui Origen, s-au produs cunoscutele certuri origeniste, apoi a prins pelagianismul si mai tarziu monofizitismul. Condamnarea monofizitismului de catre Sinodul al IV-lea ecumenic (+451), pe linia apararii credintei ortodoxe, a avut urmari si in privinta monahismului. Dar monahii din Palestina au avut un mare conducator in persoana Sfantului Sava si a Sfantului Sava cel Sfintit (+532), dintre care cel din urma, pentru a pune din nou ordine in viata monastica a Palestinei, a organizat in anul 484 o noua manastire pe coasta dealului zis Muntele Chedron, cunoscuta sub numele de Marea Lavra, fiindca intr-adevar ea concentrase in jurul ei un numar neasemuit mai mare de monahi decat lavrele anterioare ale Sfantului Hariton. Mii de monahi s-au adunat in jurul Sfantului Sava si al unui alt carmuitor, Teodosie, lepadand viata idioritmica si renuntand la ratacirile in care cazusera prin certurile origeniste si prin faptul ca se lasasera antrenati in unele erezii. Ei au imbratisat din ce in ce mai mult viata chinoviala, pe care Sfantul Sava a impus-o treptat.

Transformarile survenite in viata monastica din Palestina, prin actiunea Sfantului Sava, nu au fost fara influenta asupra "tagmei Sfantului Mormant", mai ales ca in fruntea acestuia se gasea, de la anul451, episcopul Ierusalimului, care fusese ridicat la rangul de patriarh de catre Sinodul din Calcedon (451).

In noua demnitate de patriarhi, episcopii Ierusalimului s-au simtit obligati sa depuna o grija deosebita in carmuirea vietii calugarilor din jurul Sfantului Mormant si si-au luat din ce in ce mai in serios atributiile de egumeni ai manastirii Sfantului Mormant. Astfel, patriarhul Ilie I (494-516) zidi langa biserica Sfantului Mormant o manastire, numita Sfantul Mormant al Maicii Domnului, si o lega printr-o poarta de manastirea si biserica Sfantului Mormant al lui Hristos. De atunci, cele doua manastiri: a Sfantului Mormant al Maicii Domnului si a Sfantului Mormant al lui Hristos, au devenit centrul vietii monastice din Palestina, caruia ii erau subordonate toate celelalte manastiri si lavre, inclusiv marea lavra a Sfantului Sava. De aceasta data s-a impus rolul conducator al "Fratiei Sfantului Mormant al lui Hristos" in intreaga viata bisericeasca din Palestina si in intreg cuprinsul Patriarhiei Ierusalimului, iar corpul de monahi din jurul Scaunului patriarhal s-a constituit intr-un fel de stat major al calugarilor, care de atunci si pana astazi a continuat sa aiba in frunte insasi persoana patriarhului. De altfel, patriarhul Ierusalimului, spre, deosebire de ceilalti patriarhi si de ceilalti ierarhi ai Bisericii, nu a avut niciodata o eparhie organizata in felul in care erau si sunt organizate astazi unitatile bisericesti numite eparhii, ci a avut sub jurisdictia si in grija sa mai mult manastirile si pelerinajele la locurile sfinte din Ierusalim si din restul Palestinei. El s-a afirmat in calitatea lui de staret al Locurilor Sfinte mai mult decat ca un conducator de eparhie sau de patriarhie. Prin aceasta situatie speciala, patriarhul Ierusalimului a exercitat timp indelungat o influenta deosebita nu numai asupra teritoriului propriu-zis al patriarhiei sale, ci si asupra crestinilor din intreaga lume, influenta care si in timpul celor mai grele stapaniri musulmane, arabe sau turcesti a continuat sa se simta pretutindeni si chiar si astazi se resimte in intreaga lume crestina.

Ca staret principal al tuturor asezarilor monastice din Palestina si in special ca staret al manastirilor din Ierusalim, adica mai precis, ca staret al "Fratiei Sfantului Mormant", patriarhul Ierusalimului a fost cinstit si respectat chiar si de catre stapanirea araba, sub care a cazut Ierusalimul la anul 638. In acest an, califul Omar Hattap, ajungand la portile Ierusalimului, nu a luat cu asalt Sfanta Cetate, ci, din respect pentru staretul-patriarh de atunci, Sofronie, a intrat in tratative cu acesta si numai dupa ce au ajuns la intelegerea de capitulare a ocupat-o.

El a emis indata, in anul 638, un act (hatti = decret) prin care asigura Patriarhiei din Ierusalim si calugarilor ei drepturile exclusive asupra Locurilor Sfinte si punea sub ascultarea lui pe toti crestinii din Palestina, inclusiv pe eterodocsi si pe latini, si toate asezamintele acestora, adica pe copti, sirieni, nestorieni, iacobiti, maroniti, precum si pe "franci". Este interesant de amintit si faptul ca Omar Hattap, dupa ce a devenit stapanul Ierusalimului, asezandu-si centrul operativ al expeditiilor sale in acest oras, a respectat asezamintele religioase ale crestinilor si, pentru zidirea acelei moschei, cunoscuta chiar sub numele de "Moscheea lui Omar", care exista si astazi, nu s-a atins de locurile pe care se gaseau biserici crestine. Traditia ii atribuie cuceritorului Omar si arderea vestitei biblioteci din Alexandria, dupa ce in anul 640 pusese stapanire si pe Egipt.

Si urmasii lui Omar Hattap, intre care califul Moavia, la anul 680, si altii de dupa el, au confirmat decretul emis la anul 638 de catre Omar si au mentinut drepturile Patriarhatului din Ierusalim si ale "Fratiei Sfantului Mormant" asupra Locurilor Sfinte.

De-a lungul intregii epoci a stapanirii arabe, viata monastica din Palestina si activitatea "Fratiei Sfantului Mormant" s-au desfasurat, contrar asteptarilor, nu numai aproape nestingherite de catre arabi, ci intreaga cultura crestina a luat un avant extraordinar, dand lumii crestine o seama de scriitori, imnologi, teologi si ganditori ale caror opere au ramas pana astazi ca o marturie a starii infloritoare a Bisericii din Palestina si Siria sub stapanirea arabilor. Este destul sa amintim, dintre scriitorii din vremea aceea, pe Sf. Ioan Damaschin (+ 787), a carui "Dogmatica" constituie si astazi indreptarul principal pentru teologia ortodoxa si in cea mai mare parte si pentru teologia catolica. Din viata acestuia se cunoaste ca a trait timp indelungat in marea lavra a Sfantului Sava de langa Ierusalim.

"Fratia Sfantului Mormant" a continuat sa-si indeplineasca rolul ei de pazitoare a Locurilor Sfinte in toata vremea stapanirii arabe asupra Palestinei, fiind amintita mereu dupa impunerea acestei stapaniri. Precum am vazut, "Fratia Sfantului Mormant" se organizase traditional intr-un fel de ordin calugaresc, tinand seama de misiunea ei aparte si de regulile vietii monahale din Orient, neadoptand vreun statut deosebit. Ea si-a pastrat netulburata rosturile si organizarea pe care si-o daduse, pana la vremea Cruciatilor (1099-1291/92). In timpul cruciatilor, "latinii", deveniti in mai multe reprize, in decursul a 200 de ani, stapanii Ierusalimului, au inlaturat de pe pozitiile lor de la Locurile Sfinte pe calugarii orientali ai Patriarhiei din Ierusalim constituiti in "Fratia Sfantului Mormant". Fiindca la anul 1054 se produsese marea schisma dintre Biserica de Rasarit si cea de Apus, cruciatii nu veneau in Orient numai ca luptatori impotriva musulmanilor, ci si ca luptatori impotriva crestinilor ortodocsi.

La venirea lor, primii cruciati au gasit la postul ei, in Ierusalim, "Fratia Sfantului Mormant" pe care, fiindca era alcatuita din calugari greci, au numit-o "Fratia Bizantina" (Vizantini Adelfotis). Pentru a o inlatura, latinii au organizat o fratie calugareasca latina independenta de patriarhul ortodox, pe care l-au inlocuit cu un patriarh latin, iar mai apoi (1114) pe care calugarii greci din biserica Sfantului Mormant, cu calugarii latini, organizati, dupa modelul "Fratiei Sfantului Mormant", intr-un fel de "Fratie latina a Sfantului Mormant", al carei staret este pomenit la anul 1140, sub numele de: "prior Dominici sepulcri".

Concomitent cu organizarea acestei "Fratii latine a Sfantului Mormant", cruciatii au mai organizat la 1118 si asa-numitul ordin calugaresc militar al Ioanitilor sau al Sfantului Ioan din Ierusalim, sau "Ordinul ospitalierilor", cunoscuti mai tarziu in istorie sub numele de "Cavalerii maltezi". Acest ordin a fost organizat din calugari benedictini, care in veacul al XI-lea (1048), inainte de venirea cruciatilor, se infiltrasera in Ierusalim ca ingrijitori ai unui ospiciu de asistenta pentru pelerini, infiintat de amalfiteni. In acelasi an (1118), latinii au mai infiintat un al doilea ordin calugaresc militar, cunoscut sub numele de "Templieri", de la locasul ce le-a fost destinat in Ierusalim si care era asezat pe ruinele vechiului templu al evreilor. Acest ordin era alcatuit din calugari francezi, pe cand cel dintai era format din calugari italieni.

Este interesant de amintit ca si germanii si-au infiintat la 1190 in Palestina un ordin calugaresc propriu, cunoscut sub numele de ordinul Teuton.

Latinii au fost alungati din Ierusalim la 1187, de catre sultanul Saladdin al Egiptului, - prin care turcii pun definitiv stapanire asupra Palestinei si Siriei, stapanite pana la Cruciati de catre arabi -, iar la anul 1291 au fost definitiv inlaturati de pe teritoriul Palestinei.

La sfarsitul stapanirii latine asupra Ierusalimului si a Palestinei (1291), Patriarhia din Ierusalim si calugarii ei si-au reocupat la Locurile Sfinte pozitiile de pe care fusesera alungati cu 200 ani inainte de catre catolici.

Dintre catolici, mai ramasesera in Ierusalim doar cativa franciscani minoriti, pentru sprijinirea carora au intervenit mereu diversele state apusene catolice, insa pana in veacul al XIV-lea nu au putut sa le asigure drepturi pe teritoriul Palestinei. In acest veac, la anul 1333, regele Neapolei si Siciliei a obtinut - cu mari sume de bani - dreptul pentru franciscani de a savarsi slujbe religioase in biserica Sfantului Mormant. Bineinteles, acest drept li s-a recunoscut nu in mod exclusiv, ci alaturi de greci, sirieni, armeni, copti, iacobiti si nestorieni.

Sprijiniti de Venetia si de Franta, franciscanii, ale caror asezari dateaza de pe la 1230, cand insusi intemeietorul "Ordinului franciscan", Francisc de Assisi, a vizitat Palestina, au devenit reprezentantii intregii Biserici Catolice la Locurile Sfinte, pentru ca celelalte ordine calugaresti parasisera toate Palestina. Scaunul papal le-a si recunoscut printr-o bula din 1342, emisa de Clement VI, calitatea aceasta de aparatori ai Locurilor Sfinte in numele intregului catolicism.

Pozitia lor deosebita in Palestina nu a fost insa consolidata decat la 1535, cand Franta - protectoarea principala a franciscanilor - a izbutit, ea singura dintre toate statele europene, sa incheie o conventie cu Imperiul Otoman, prin care i se recunostea privilegiul de protectoare a crestinilor catolici si a oricaror alti crestini de sub stapanirea musulmana care i s-ar fi adresat. Franta a putut sa incheie conventia amintita, pentru ca avea atunci cea mai puternica flota din Mediterana si un intins comert naval cu Orientul Apropiat. Privilegiile recunoscute Frantei de Imperiul Otoman la 1535 i-au fost reconfirmate prin conventiile ulterioare de la 1569, 1604, 1740 si 1773. Aceste conventii, prin care Imperiul Otoman a recunoscut unui stat crestin privilegiul unilateral de a proteja pe crestinii din Levant, sunt cunoscute in dreptul international sub numele de capitulatiuni. Dupa cum le spune si numele, capitulatiunile reprezentau un fel de concesii, prin care suveranitatea otomana facea un adevarat act de capitulare fata de puterea cu care le incheia. Caci a permite ca o categorie dintre supusii unui stat sa fie protejati de catre alt stat inseamna intr-adevar o capitulare de la suveranitatea deplina a statului care face aceasta concesie. Este adevarat ca Imperiul Otoman nu a respectat intotdeauna capitulatiunile si asa se explica si reinnoirea lor prin conventii ulterioare aceleia de la 1535, cu Franta, Anglia (1775), Olanda (1680), Austria (1699, 1718, 1739), Italia, Venetia, Polonia si Rusia (1774).

Dintre toate aceste state, Franta si-a pastrat pana la inceputul veacului nostru (1905) dreptul de a proteja pe crestinii din Imperiul Otoman si, fireste, in primul rand pe catolici. Acest drept al Frantei a fost recunoscut nu numai de catre Poarta otomana, ci si de statele europene care nu izbutisera sa-si asigure aceleasi privilegii in Turcia, ca si de Vatican, caruia nu i-a convenit influenta prea mare a Frantei asupra misiunilor catolice din Orient, fiindca, de multe ori, autoritatea statului francez s-a substituit aceleia a Papei. Totusi Vaticanul a recunoscut Frantei calitatea de protectoare a catolicilor de la Locurile Sfinte pana in 1905, de cand ii recunoaste doar calitatea de protectoare a cetatenilor francezi din misiunile catolice din Orientul Apropiat.

In afara de Franta, privilegiul de a proteja pe catolici la Locurile Sfinte i-a mai fost recunoscut, prin capitulatiunea de la 1675, Angliei, fiindca pe vremea aceea Carol I, regele Angliei, revenise la catolicism si incercase sa readuca Biserica Anglicana sub ascultarea Papei. La 1860, printr-o alta capitulatiune, i-a fost recunoscut si Olandei protectoratul asupra catolicilor din Levant si, in fine, un drept special de protejare a catolicilor la Locurile Sfinte a obtinut Austria, prin pacea de la Karlovitz (1699). Un drept asemanator a cerut si Polonia in acelasi an, iar de la 1700 incepe si Rusia sa se intereseze mai aproape de soarta crestinilor din Imperiul Otoman si sa pretinda protectoratul asupra lor.

De fapt, numai Austria si Rusia au concurat serios cu Franta in aceasta materie, ajungand cu timpul sa dobandeasca chiar o influenta mai mare decat Franta la Locurile Sfinte. Libertatile si toleranta de care s-au bucurat crestinii din Palestina sub stapanirea araba au fost restranse sub stapanirea turceasca, care a urmat dupa alungarea Cruciatilor.

Pentru a-si mentine pozitiile la Locurile Sfinte, crestinii ortodocsi au dus lupte grele veacuri de-a randul, atat cu stapanirea turceasca, cat si cu catolicii sprijiniti de Venetia si mai ales de Franta, dupa anul 1535, iar in veacul al XIX-lea cu misiunile protestante si, in sfarsit, in veacul al XX-lea cu evreii si cu arabii care isi disputa drepturile de stapanire asupra Palestinei.

Sa vedem fazele mai importante ale acestei lupte, al carei greu l-a purtat "Fratia Sfantului Mormant"!

Drepturile acestei Fratii au fost mereu contestate de catre unele grupuri de eterodocsi din Orient, care adeseori au cautat sa i le rapeasca, uzand si de puterea turceasca, si de influenta statelor europene. Aceste drepturi au fost confirmate mereu prin acte sau decrete importante ale sultanilor, incepand cu acela al lui Mahomed al II-lea, din 1458, cuceritorul Constantinopolului, si continuand cu decretele sultanilor Selim I, din 1517, si ale succesorilor sai.

"Fratia Sfantului Mormant" a fost privita mereu de catre crestini ca un ordin calugaresc aparte in viata monahala a Ortodoxiei. Ea este numita in actele oficiale de dupa anul 1523 chiar "Ordinul grecesc al Sfantului Mormant". Pentru a putea duce mai bine lupta impotriva ortodocsilor, franciscanii de la Ierusalim s-au constituit si ei intr-un "Ordin al Sionului". Sprijiniti de Franta, acestia au primit la 1528 asigurarea scrisa din partea sultanului Suleiman, catre Francisc I al Frantei (1515-1547), ca isi pot pastra asezamintele pe care le au, fara a fi stingheriti. Dupa incheierea capitulatiei din 1535 dintre Franta si Turcia, grecii au inceput a fi stramtorati in drepturile lor, desi sultanul Suleiman le reinnoise in anul 1527 drepturile recunoscute de decretul lui Selim de la 1517.

Vexati mereu de latini, monahii din "Ordinul Sfantului Mormant" au determinat pe patriarhul Ghermanos al Ierusalimului, in 1550, sa trimita pe doi dintre ei (Daniil si Gavril) in Rusia, pentru a aduna daruri si a cere sprijin tarului Ivan al IV-lea cel Groaznic (1533-1584). Putin dupa aceea, la 1544, calugarii latini au rapit cu forta biserica Sfantului Mormant, dar printr-un decret al sultanului din 1577, calugarii greci au fost restabiliti in drepturile lor. Deoarece prima calatorie a calugarilor aghiotafiti in Rusia fusese rodnica si de bun augur pentru Ortodoxie, patriarhul Teofan al Ierusalimului a intreprins personal o calatorie, in 1619, la Moscova, obtinand si el daruri insemnate si asigurari de sprijin impotriva calugarilor catolici, al caror numar, de la 1605, se inmultise prin aparitia iezuitilor la Ierusalim. Dupa reintoarcerea lui Teofan la Ierusalim, in scopul consolidarii "Fratiei Sfantului Mormant", el a impus stilul de viata chinovial in cadrul ei si a trimis iarasi cativa calugari dupa daruri in Rusia.

Franta a izbutit in 1630 sa scoata un decret prin care multe dintre posesiunile detinute anterior de greci, chiar si biserica Sfantului Mormant, au fost trecute latinilor. Dar la 1632, 1634 si 1637 s-a revenit prin cateva decrete date de sultanul Murad IV la insistentele Patriarhului Constantinopolului, Chiril Lucaris. Prin aceste decrete s-a interzis prozelitismul latin printre ortodocsi; latinii au fost opriti sa-i nedreptateasca pe greci in biserica Sfantului Mormant; li se da grecilor prioritate fata de armeni la slujbele din biserica Sfantului Mormant si toate pelerinajele trec in seama grecilor.

In vremea aceasta si Principatele Romane au venit in sprijinul aghiotafitilor, si anume, intai Vasile Lupu, care a daruit pentru biserica Sfantului Mormant, la 1634, patriarhului Teofan, care se gasea la Iasi, 5000 florini. Teofan a luat parte si la Sinodul din 1642 de la Iasi si a pastrat continuu legaturi cu Rusia, de la care si urmasii sai au primit ajutoare banesti si sprijin pentru ca "Fratia Sfantului Mormant" sa-si poata mentine pozitia principala la Locurile Sfinte. Astfel, Paisie, patriarhul Ierusalimului, a calatorit de doua ori la Moscova (1649 si 1654), trecand in aceste calatorii si pe la Iasi. Din aceasta vreme, Patriarhia din Ierusalim a inceput sa decearna titlul onorific de epitrop al Sfantului Mormant acelor persoane din Rusia si din Tarile Romane care faceau danii sau se ocupau cu strangerea de ajutoare pentru Sfantul Mormant.

Inca de la 1667, Austria a inceput a se interesa si a sprijini prin consulul sau de la Constantinopol pe calugarii catolici, care, sprijiniti si de Franta, au provocat in 1673 grave tulburari la Locurile Sfinte impotriva calugarilor ortodocsi, ocupand cu forta o parte din lacasurile ce se gaseau sub stapanirea acestora. Dar, prin iscusinta patriarhului Dositei al Ierusalimului, la 1675, 1680 si 1865 s-au emis firmane prin care drepturile calugarilor greci au fost restabilite. Turcia insa, gasindu-se in razboi cu Austria si pierzand Belgradul, prin pacea de la 1688, a revenit asupra firmanelor printr-un nou firman, din 1689, cedand presiunilor franco-austriece. Ca urmare a acestuia, latinii i-au alungat din Ierusalim pe aghiotafiti si le-au ocupat locasurile. Patriarhul Dositei insa a adresat in 1690 o enciclica catre toti crestinii si a trimis in acelasi timp o delegatie la Moscova, cerand insistent ca tarul Rusiei sa ia sub protectia sa pe crestinii ortodocsi din Imperiul Otoman. A urmat pacea de ia Karlovitz din 1699, care a asigurat Austriei si dreptul de a proteja pe catolicii din Turcia, fapt care a dus la intarirea pozitiei acestora in Ierusalim si la celelalte locuri sfinte. Dar neobositul si diplomatul patriarh Dositei al Ierusalimului se adreseaza din nou rusilor, cerand ajutor. Cum tocmai atunci Petru cel Mare, care cucerise Azovul de la turci, trimisese la Constantinopol pe Emilian Ucraintev pentru a pregati incheierea pacii cu Turcia, a folosit acest prilej si pentru a cere turcilor ca sa le redea grecilor drepturile lor vechi la Locurile Sfinte si asupra pelerinajelor, sa garanteze ortodocsilor din Turcia libertatea religioasa si sa ridice impozitele puse pe manastirile si pe monahii ortodocsi. In felul acesta, Rusia apare pentru prima data in chip oficial ca protectoare a ortodocsilor din Imperiul Otoman.

Turcii nu au acceptat insa propunerile Rusiei in aceasta privinta, pentru ca se gaseau in mari incurcaturi cu Austria si cu Franta, asa ca textul tratatului de pace din 1700 dintre Rusia si Turcia nu include nimic din cele propuse initial de catre rusi. Totusi, tinand seama de puterea crescanda a Rusiei sub Petru cel Mare, Turcia a promis, cu ocazia incheierii pacii, ca va da inapoi grecilor sfintele lacasuri rapite de latini. Patriarhul Dositei, vazand situatia, a scris in 1701 lui Petru cel Mare, cerand din nou protectia si interventia acestuia pentru Locurile Sfinte, iar Petru i-a raspuns ca situatia ii este cunoscuta de la Ucraintev si ca trimite pe Dimitrie Golitzin la Constantinopol, ca sa se ocupe in mod special de problema Locurilor Sfinte, intr-adevar, Petru isi tinu promisiunea, insa demersurile lui Golitzin au ramas fara rezultat din pricina staruintelor Frantei si ale Austriei, care isi vedeau primejduite interesele lor din Orient, prin cresterea influentei rusesti.

Imperiul Otoman s-a gasit inca multa vreme sub influenta Austriei si mai ales a Frantei, care a izbutit printr-o conventie (capitulatiune) din 1740 sa intareasca pozitia latinilor la Locurile Sfinte si sa consfinteasca protectoratul francez asupra tuturor crestinilor din Orient.

Patriarhul Partenie al Ierusalimului, vazand situatia noua, se adreseaza iarasi Rusiei, cerand ajutor pentru redobandirea sfintelor locasuri rapite de latini.

De asta data interventia Rusiei a fost mai eficace, fiindca, printr-un tratat incheiat cu Turcia la 1747, a obtinut libertatea pelerinajelor la Locurile Sfinte pentru ortodocsii rusi. De acum inainte, Turcia a trebuit sa tina seama continuu de punctul de vedere al Rusiei, ori de cate ori s-a pus problema reglementarii situatiei Locurilor Sfinte. Ca urmare a demersurilor facute din, partea Rusiei, la 1757, Osman III a dat un firman prin care a restabilit complet drepturile grecilor la Locurile Sfinte, recunoscand si latinilor o pozitie corespunzatoare, dar in orice caz, mult inferioara aceleia a grecilor.

In ajutorul Patriarhiei din Ierusalim si al "Fratiei Sfantului Mormant" a venit la putina vreme din nou Rusia, care, prin articolul 7 al tratatului de pace cu Turcia, incheiat la Cuciuc-Cainargi, la 1774, si-a asigurat recunoasterea protectiei sale asupra tuturor crestinilor din Turcia. Articolul 8 al aceluiasi tratat asigura din nou pelerinajul liber la Sfintele Locuri, iar prin articolul 14 se prevede zidirea unei biserici ruse la Constantinopol. Recastigand vechile pozitii la Locurile Sfinte, patriarhul Avramios cere si obtine la 1776 din nou ajutorul Rusiei, de asta data pentru a repara stricaciunile pricinuite sfintelor lacasuri de catre latini, in timpul cat acestia le stapanisera.

Dupa razboiul ruso-turc din 1787-1791, prin pacea de la Iasi din 1791, s-a recunoscut formal Rusiei dreptul de a proteja crestinii din intregul Orient, nu numai din Turcia. De la aceasta data, influenta Rusiei asupra Locurilor Sfinte din Orient incepe a o depasi pe aceea a Frantei si, constituind o preocupare din ce in ce mai vie a politicii ruse, a inceput sa creasca numarul pelerinilor rusi la Sfantul Mormant, astfel incat, pe la 1819, sute de credinciosi din Rusia vizitau Locurile Sfinte. In acest an, Rusia si-a creat si un consulat la Ierusalim.

In 1840, s-a incheiat la Londra un tratat intre Anglia, Rusia, Prusia si Austria pe de o parte, si Turcia pe de alta parte, pentru reglementarea situatiei Egiptului si a Palestinei. Cu acest prilej, Austria a cerut sa ia, impreuna cu Anglia, Ierusalimul sub protectia sa. Anglia a propus insa ca toate cele patru state sa ia sub protectia lor pe crestinii din Ierusalim si sa adopte un statut 'international al Ierusalimului, in care sa se prevada urmatoarele:

a) Pelerinii crestini la Locurile Sfinte sa fie scutiti de orice taxa sau impozit;

b) Acestia sa depinda in mod exclusiv de consulii sau de ambasadorii crestini din Imperiul Otoman;

c) Locurile Sfinte trec toate sub stapanirea comuna a puterilor europene in conditiile urmatoare:

1. se rascumpara de la detinatorii lor;

2. in Sion se stabileste o armata de cate 60 de soldati ai fiecareia dintre cele patru puteri;

3. colina Morea se ocupa de catre armata otomana.

d) Crestinii vor forma patru comunitati: latina, greaca, armeana si protestanta;

e) Se vor numi trei guvernatori, si anume: unul pentru latini, desemnat alternativ de Franta si Austria; altul pentru greci si armeni, desemnat de Rusia, si al treilea pentru protestanti, desemnat alternativ de Anglia si Prusia.

Propuneri asemanatoare a facut si Rusia in 1841, insa puterile interesate nu au putut cadea de acord.

Rusia se bucura de o influenta preponderenta asupra Turciei si, vazand ca atat Prusia, cat si Austria se opun unei reglementari a situatiei Ierusalimului in sensul propus in 1840 si in 1841, a intreprins o actiune proprie la Constantinopol, obtinand doua firmane in 8 septembrie 1841, dintre care cel dintai, aplicat abia in 1852, dispunea inchiderea scolilor latine din Palestina, pentru ca acestea faceau prozelitism, iar al doilea acorda numai grecilor dreptul de a repara biserica Sfantului Mormant.

Prilejul de interventie din partea Rusiei in favoarea ortodocsilor i-a dat actiunea intreprinsa de catre Napoleon III, pentru a obtine din partea Turciei unele rectificari ale masurilor luate in favoarea grecilor, prin firmanele care au urmat dupa tratatul Turciei cu Franta din 1740, Fata de pretentiile lui Napoleon III, Rusia s-a situat pe punctul de vedere ai mentinerii statu quo-ului.

Cum insa uneltirile Frantei continuau, Rusia a trimis in anul 1853 un ambasador special la Constantinopol, in persoana lui Mensikov. Acesta a avut si misiunea de a reglementa printr-o intelegere cu Turcia problema Locurilor Sfinte. Astfel el a cerut categoric sultanului sa emita;

1. Un firman prin care cheia bisericii din Bethleem sa fie data numai in pastrarea grecilor si prin care sa se lamureasca si celelalte privilegii ale acestora asupra Locurilor Sfinte;

2. Un ordin prin care repararea bisericii Sfantului Mormant se permite numai grecilor, fara amestecul vreunui alt cult;

3. Un sened, adica o conventie internationala, prin care se garanteaza statu quo-ul al privilegiilor ortodocsilor la sfintele locasuri.

Sultanul a acceptat primele doua cereri ale lui Mensikov si a emis firmanele corespunzatoare, in mai 1853, dar a refuzat pe al treilea. De fapt, cea de a treia propunere din partea Rusiei urmarea sa obtina un drept mai larg de protectie asupra crestinilor ortodocsi din Imperiul Otoman. Turcia a declarat razboi Rusiei la 4 august 1853. Acest razboi, cunoscut sub numele de razboiul Crimeii, s-a incheiat precum se stie prin pacea de la Paris din 1856.

Prin articolul 9 al tratatului de pace de la Paris se hotaraste: "Deoarece sultanul daduse un firman prin care se imbunatateste soarta crestinilor din imparatia sa, niciuna dintre puterile semnatare ale tratatului nu mai are dreptul de a se amesteca, fie colectiv, fie in parte, in raporturile sultanului cu supusii sai, nici in administratia interna a imparatiei sale".

In fond, prin tratatul de la Paris s-a mentinut statu quo-ul in ceea ce priveste dreptul diverselor confesiuni crestine la Locurile Sfinte, asa incat a triumfat totusi punctul de vedere al Rusiei, si nu acela al Frantei, sprijinitoare a catolicilor.

Nici tratatul de la Berlin din 1878 nu a schimbat in fond situatia, ci a confirmat doar statu quo-ul asupra caruia se cazuse de acord la Conferinta de la Paris. Astfel, articolul 63 al tratatului de la Berlin hotaraste ca: "nicio schimbare nu poate fi adusa starii existente (statu quo-ului) la Locurile Sfinte", specificandu-se ca "dreptul de protectie oficiala este recunoscut agentilor diplomatici si consulari ai puterilor europene atat in ceea ce priveste persoanele, cat si asezamintele lor religioase, de binefacere si altele, in Locurile Sfinte si in alte parti".

Cu toate hotararile conferintelor de pace de la Paris si de la Berlin, incidentele si rafuielile dintre calugarii ortodocsi ai "Fratiei Sfantului Mormant" si calugarii catolici au continuat toata vremea, ortodocsii fiind sprijiniti de Rusia, iar catolicii de Franta, care, in 1901, a incheiat cu Turcia, un acord prin care Turcia se obliga sa recunoasca un numar de asezaminte religioase catolice ca supuse protectiei franceze.

In 1908, Turcia a adoptat o Constitutie liberala, prin care a garantat popoarelor din imperiul sau libertati nationale si religioase, care pana aici erau numai tolerate.

Intemeindu-se pe aceasta Constitutie, arabii ortodocsi din Palestina au ridicat o serie de pretentii cu privire la participarea lor atat Ia conducerea treburilor Patriarhiei din Ierusalim, cat si la aceea a Locurilor Sfinte, insa fara rezultat.

Puterile interesate au continuat insa sa se ocupe de soarta Palestinei si de a Locurilor Sfinte. Astfel, in 1915, in toiul primului razboi mondial, Anglia, prin intelegere cu statele arabe, s-a obligat sa includa Palestina, dupa razboi, intr-un viitor stat arab independent, iar in 1916 s-a angajat fata de Rusia si Franta sa supuna Palestina unei administratii comune a acestor trei puteri. In 1917, prin asa-numita declaratie Balfour, Anglia a fagaduit ca va intemeia in Palestina "Caminul national al Evreilor".

Spre sfarsitul primului razboi mondial, in 1917, Anglia a ocupat insa Palestina si in 1919, prin pactul Societatii Natiunilor adoptat cu ocazia pacii de la Versailles, Palestina a fost trecuta sub mandat britanic. Acest mandat i-a fost confirmat prin conventia de la San Remo (aprilie 1920), iar prin articolul 88 al tratatului cu Turcia de la Sevres (10 august 1920) aceasta a recunoscut Angliei protectoratul asupra Locurilor Sfinte, declarand totodata ca nu mai recunoaste regimul capitulatiilor. In Conferinta de la Londra (februarie-martie 1921), Turcia a cerut categoric abolirea regimului capitulatiilor, ceea ce nu a obtinut decat prin tratatul de la Lausanne (1923). Prin acest tratat Turcia a renuntat definitiv la Palestina, care a intrat astfel sub mandat britanic. Prin tratatul de la Lausanne, fiind inlaturata influenta altor state asupra Locurilor Sfinte, in speta influenta Frantei si a Austriei, sprijinitoare a catolicilor, ca si influenta Rusiei, sprijinitoarea de pana atunci a ortodocsilor, Anglia a ramas singura protectoare a Locurilor Sfinte.

Intre timp, in 1922, Anglia daduse si o Constitutie Palestinei, care nu acorda niciun fel de garantie privitoare la Locurile Sfinte.

Indata dupa primul razboi mondial, atat franciscanii din Palestina, cat si Patriarhia ortodoxa de la Ierusalim au intreprins demersuri pe langa puterile intrunite la Conferinta de pace, in sprijinul drepturilor lor. Franciscanii au cerut sa li se restituie o serie de pozitii detinute de ei la 1740, iar "Fratia Sfantului Mormant" a respins pretentiile franciscanilor. In timpul acesta, din interese politice, Anglia a sprijinit pe ortodocsi la Locurile Sfinte, fara insa a lua vreo pozitie impotriva catolicilor. Ea insa a evitat sistematic sa reglementeze intr-o forma definitiva - printr-un statut international - situatia Locurilor Sfinte, desi aceasta obligatie decurgea din articolul 95 al tratatului de la Sevres, care stabilea ca puterea mandatara "se obliga sa constituie in cel mai scurt timp o comisie speciala pentru a studia orice chestiuni si orice reclamatiuni privitoare la diferitele comunitati religioase si sa adopte un regulament. La alcatuirea acestei comisii se va tine seama de interesele religioase in cauza. Presedintele ei va fi numit de catre Societatea Natiunilor". Anglia a si inclus obligatia impusa prin tratatul de la Sevres cu privire la Locurile Sfinte in proiectul de mandat asupra

Palestinei, pe care l-a inaintat Societatii Natiunilor in 1920. Proiectul acesta a fost retinut de Societatea Natiunilor pana in 1922, cand - in timpul discutiilor asupra lui - Vaticanul a intervenit prin interpusi, cerand sa nu se atinga nimeni de sanctuarele pe care catolicii le-au stapanit sub dominatia turceasca si sa se renunte la alcatuirea comisiei dintre reprezentantii tuturor confesiunilor interesate la Sfintele Locuri, propunand ca respectiva comisie sa fie alcatuita din consulii puterilor membre ale Societatii Natiunilor aflatori in Palestina, iar cele care nu ar avea consuli acolo sa numeasca alte persoane pentru a face parte din comisie. De asemenea a mai propus ca reprezentantii diverselor confesiuni sa faca parte numai cu vot consultativ din comisie.

Guvernul britanic a raspuns acestor demersuri ale Vaticanului, aratand ca este gata sa supuna toate chestiunile privitoare la proprietatea si la controlul Locurilor Sfinte unei comisii alcatuite din persoane cu reputatie mondiala, alese in asa fel ca ele sa formeze un corp international reprezentativ, in care niciuna dintre marile puteri interesate in Palestina si niciuna dintre cele trei religii - crestina, mahomedana si mozaica - sa nu fie reprezentate. Alegerea acestor persoane trebuia sa se faca de catre Adunarea sau Consiliul Societatii Natiunilor, sau sa fie desemnate de presedintele Curtii internationale de justitie, Anglia rezervandu-si dreptul de a supune si ea aprobarii Consiliului Societatii Natiunilor unele persoane pentru a fi numite in aceasta comisie. Consiliul Societatii Natiunilor a examinat, in 24 iulie 1922, al treilea proiect britanic de mandat pentru Palestina, in care articolul 14 era formulat astfel: "O comisie speciala va fi numita de catre puterea mandatara in scopul de a studia, de a defini si reglementa toate drepturile si reclamatiile privitoare la Locurile Sfinte, precum si cele care privesc diversele comunitati religioase din Palestina; modul de numire a membrilor comisiei, alcatuirea si atributiunile ei vor fi supuse aprobarii Consiliului Societatii Natiunilor si comisia nu va fi numita si nu va intra in functie inainte de aceasta aprobare".

La 31 august 1922, lordul Balfour a propus o noua formula, si anume: sa se alcatuiasca o comisie plenara prezidata de un american si subimpartita in trei subcomisii: una musulmana, una crestina si una mozaica, cea crestina urmand sa fie prezidata de un francez si compusa din cate un delegat italian, belgian, spaniol, roman, grec, armean, copt si abisinian.

Adevarul e ca Anglia nu voia deloc sa-si complice socotelile ei de putere mandatara prin niciun fel de statut international al Ierusalimului. De aceea, sub diverse pretexte, a sabotat continuu rezolvarea pe aceasta cale a problemei Locurilor Sfinte.

Cum insa Vaticanul staruia, intervenind si insistand fie direct la Societatea Natiunilor, fie prin unele puteri dornice sa-i serveasca interesele, lumea ortodoxa din Orientul Apropiat s-a mobilizat si ea cu ocazia Congresului Panortodox de la Constantinopol (1923). Tot in acest scop s-a constituit inca din 1920 o asociatie numita "Uniunea Ortodoxa a Sfantului Mormant", cu sediul in Alexandria (Egipt).

Vaticanul a dus, paralel cu actiunea diplomatica, si o actiune practica misionara de infiltrare la Locurile Sfinte, creand pe teritoriul Palestinei numeroase institutii, scoli, spitale etc, fara a izbuti insa sa disloce pe grecii ortodocsi, acestia continuand sa pastreze acolo principalele pozitii.

Starea aceasta, caracterizata prin lupte continue intre grecii ortodocsi si catolici, a durat pana dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand regimul international al mandatului asupra Palestinei a fost schimbat de Charta Natiunilor Unite, adoptata la San Francisco in 1945, prin regimul de tutela internationala, care a fost exercitat de Anglia pana in 1947. La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generala a O.N.U. a hotarat sa se creeze in Palestina un stat evreiesc si un stat arab.

Evreii din Palestina nu au asteptat insa sa se urmeze procedeul hotarat de O.N.U. pentru infiintarea celor doua state, ci s-au proclamat curand stat independent si deplin suveran sub numele de "Israel". in fata acestei situatii, arabii palestinieni au apelat la Liga Statelor Arabe, care a intrat in actiune, declarand razboi statului Israel. Acestui razboi i s-a pus capat in vara anului 1948, printr-un armistitiu, care a fixat provizoriu frontiera intre statul Israel si statul arab al Iordaniei, in care au fost inclusi si arabii palestinieni, acestia neorganizandu-si un stat aparte.

Prin aceasta frontiera, Ierusalimul a fost impartit in doua, o parte din sanctuarele evreilor ramanand la arabi, si o parte din sanctuarele arabe la evrei, iar cele crestine cazand in amandoua zonele. Patriarhia din Ierusalim a ramas in zona statului arab al Iordaniei.

In situatia actuala, Ierusalimul este administrat de un guvernator impus de O.N.U. si care se gaseste sub influenta anglo-americana. Ca urmare, capitala statului Israel, neputandu-se fixa la Ierusalim, se gaseste la Tel-Aviv.

Desi ostilitatile intre beligeranti au incetat prin incheierea armistitiului, totusi starea de razboi continua, cazul fiind deferit spre solutionare Organizatiei Natiunilor Unite. Consiliul de Securitate al O.N.U. a instituit o comisie de conciliatie pentru Palestina.

Razboiul si starea tulbure care domnesc inca in Palestina au provocat mari pagube asezamintelor religioase din Ierusalim si au facut sa creasca antagonismul dintre mozaici si musulmani.

Pe baza Chartei Natiunilor Unite, revenindu-i "Consiliului de tutela" din cadrul O.N.U. competenta de a examina si reglementa chestiunile litigioase de pe teritoriile foste sub regimul international al mandatului, acesta a facut incercari continue de a elabora un statut pentru Ierusalim si pentru organizarea protectiei Locurilor Sfinte. Astfel, pe baza hotararii Adunarii Generale a O.N.U. din 9 decembrie 1949, Consiliul de tutela a intocmit in ianuarie 1950 un proiect de statut (in 14 articole), prin care (articolul 3) se preconizeaza imparatia Ierusalimului in trei zone:

a) zona israeliana, atribuita statului Israel si administrata de acesta;

zona iordaniana, depinzand de regatul hasemit al Iordaniei si administrata de acesta si orasul international - adica zona internationala a Ierusalimului, - care va fi pusa sub suveranitatea colectiva a Natiunilor Unite si administrata - sub controlul si raspunderea Consiliului de tutela - de catre un guvernator al Locurilor Sfinte, desemnat de Consiliu. Se prevede apoi ca aproape intreg orasul nou va fi atribuit Israelului, iar cartierele arabe ale orasului vechi statului arab al Iordaniei.

Orasul international ar urma sa cuprinda toate locurile sfinte prevazute in statutul pe care l-a dat pentru acestea imparatia otomana la 1757.

Consiliul de tutela, dupa discutarea acestui proiect in sesiunea sa din ianuarie 1950, a invitat pe reprezentantii statelor, ai Bisericilor si ai altor organizatii religioase interesate in chestiunea Ierusalimului, sa-si arate punctul lor de vedere in aceasta privinta, la sesiunea sa plenara din 6 februarie 1950.

Patriarhia ortodoxa din Ierusalim, raspunzand acestei invitatii, si-a spus cuvantul prin Arhiepiscopul Ghermanos, pe atunci exarh al Patriarhiei din Constantinopol la Londra. Acesta a aratat ca Patriarhia Ierusalimului "acorda o mare importanta protectiei Locurilor Sfinte si tine ca ele sa fie accesibile tuturor crestinilor, fara deosebire de rasa sau de confesiune. Este esential sa se mentina statu quo-ul din 1757, stabilit printr-un decret ai guvernului turc si confirmat de mai multe ori de atunci, pentru ca acesta asigura bune relatii intre comunitati si evita disputele religioase sau bisericesti". "Statutul Ierusalimului va trebui sa cuprinda, de asemenea, dispozitiuni care sa permita pastrarea caracterului fundatiilor monahale ale diverselor Biserici, sa scuteasca de orice impozit locurile sfinte, sanctuarele si proprietatile acestora, si sa prevada garantii impotriva posibilitatii de expropriere a lor. De asemenea, Patriarhul Ierusalimului va trebui sa fie recunoscut ipso jure ca sef al Bisericii sale, fara sa fie supus obligatiei de a obtine recunoasterea din partea guvernului sau a autoritatilor civile".

Tot atunci, Patriarhia Armeana din Ierusalim, prin episcopul Tiran Nersoyan, primat al Bisericii Armene din S.U.A., "a reamintit drepturile existente ale Patriarhiei Armene si a precizat ca, dupa evrei si arabi, armenii reprezinta grupul rasial cel mai important in Palestina si Ierusalim". El a mai adaugat ca "toata cetatea Ierusalimului este sfanta pentru credinciosii marilor confesiuni monoteiste; crestini, musulmani si evrei din lumea intreaga, si ca indivizibilitatea Ierusalimului trebuie sa fie un principiu de baza al statutului propus. Aceste trei religii trebuie sa fie reprezentate in mod egal in cele doua camere legislative ale orasului..., activitatea si drepturile existente vor trebui sa fie garantate patriarhatelor diverselor confesiuni, institutelor de educatie si de alta natura ale acestora si toate aceste institutii vor trebui sa se bucure de o libertate egala".

In ce priveste reglementarea diferendelor in cadrul statu quo-ului, episcopul Nersoyan a propus constituirea unui tribunal international, independent de tribunalele civile ale orasului, din care sa nu faca parte nici evrei si nici arabi.

Din partea Consiliului ecumenic al Bisericilor a venit propunerea ca pentru reglementarea situatiei Locurilor Sfinte - sa se garanteze deplina libertate religioasa a tuturor, apoi Natiunile Unite sa-si ia responsabilitatea colectiva pentru protectia asezamintelor bisericesti, precum si a liberului acces la ele si, in fine, ca toate bunurile imobile din Palestina, care apartin fie bisericilor, fie misiunilor, si care sunt ocupate fie de evrei, fie de arabi, sa fie restituite proprietarilor lor legitimi. In numele Bisericii Anglicane, arhiepiscopul de Canterbury a transmis propunerea ca Ierusalimul sa fie impartit in doua zone: una cuprinzand orasul vechi, care sa fie pusa sub administratia O.N.U., asigurandu-se evreilor si arabilor drepturi egale, si alta, cuprinzand orasul nou, care sa fie atribuita Israelului.

Inregistrand si alte pareri si propuneri, Consiliul de tutela, intrunit in cursul lunii martie 1950, a definitivat si a aprobat textul unui statut care prevede instituirea unui regim international pentru regiunea Ierusalimului. Articolul 38 al acestui statut specifica la paragraful 1 ca "guvernatorul Ierusalimului se va preocupa in mod special de protectia Locurilor Sfinte, a edificiilor si asezamintelor religioase". Iar paragraful 3 al aceluiasi articol precizeaza ca "orice diferend va fi reglementat de catre guvernator pe baza drepturilor existente" si indica apoi ca "guvernatorul va putea institui o comisie de ancheta si, daca va socoti necesar, in astfel de cazuri va putea recurge la asistenta unui consiliu consultativ compus din reprezentanti ai diferitelor confesiuni".

Prin paragraful 7 al articolului 38 se precizeaza ca: "Guvernatorul va trebui sa vegheze ca drepturile de proprietate ale bisericilor, ale misiunilor si altor institutii religioase sau de caritate sa fie confirmate si respectate. De asemenea, el va trebui sa vegheze ca toate proprietatile de acest fel, care de la inceputul celui de-al doilea razboi mondial vor fi fost deja restituite sau, in fine, nu ar putea fi puse la dispozitia proprietarilor lor pentru un motiv sau altul, sa fie predate sau transferate altei biserici, misiuni sau altei institutii religioase sau de caritate, apartinand aceleiasi confesiuni". Proiectul Consiliului de tutela, pentru a putea fi aplicat, trebuia sa fie insusit de catre O.N.U., ceea ce nu s-a produs.

Pentru rezolvarea problemei Locurilor Sfinte, prin internationalizarea Ierusalimului, s-a pronuntat din nou Consiliul Ecumenic al Bisericilor in iunie 1950. Acesta a inaintat comisiei de consiliere pentru Palestina noi sugestii, si anume: ca la internationalizarea Ierusalimului sa se procedeze tinandu-se seama de faptul ca protectia Locurilor Sfinte este o obligatie internationala, apoi ca bunurile bisericilor si ale misiunilor din regiunile ocupate de arabi sau de evrei trebuie sa fie restituite proprietarilor lor legitimi si, in fine, pentru asigurarea drepturilor garantate tuturor confesiunilor interesate sa se instituie un organ special al Natiunilor Unite.

Nesolutionandu-se insa pana astazi, intr-o forma definitiva, situatia internationala a Ierusalimului, nu s-a rezolvat nici problema Locurilor Sfinte legata de cea dintai. Aceste doua probleme continua sa preocupe atat organizatiile religioase, cat si pe cele politice interesate.

Pr. Prof. Liviu Stan

(Revista "Ortodoxia", Anul IV, nr. 1, ianuarie-martie 1952)

Carti Ortodoxe

Cuprins