Sfantul Cuvios Ioan Iacob de la Neamt-Hozevitul


Sfantul Cuvios Ioan Iacob de la Neamt-Hozevitul

Acest vas ales al lui Dumnezeu a fost odraslit in pamantul binecuvantat al Moldovei. El s-a nascut la 23 iulie 1913, in satul Crainiceni, care pe atunci facea parte din comuna Horodistea, fostul judet Dorohoi, iar acum apartine comunei Paltinis, judetul Botosani. Parintii sai, Maxim si Ecaterina Iacob, erau tarani simpli, dar foarte credinciosi. Nasterea primului copil a pricinuit mare bucurie in aceasta familie de oameni cu viata aleasa si cu frica de Dumnezeu. Bucuria insa a suras o zi sau doua, caci starea sanatatii tinerei mame se inrautateste din ce in ce mai mult. De aceea s-a grabit sa-l boteze pe prunc, punandu-i numele Ilie, deoarece se nascuse dupa sarbatoarea acestui mare prooroc. Timp de sase luni cat a mai trait Ecaterina, soacra ei, Maria, n-a cunoscut odihna. Indata dupa moartea sotiei sale, tatal copilului a primit ordin de concentrare. Revenind acasa, dupa cateva luni s-a recasatorit si in scurta vreme a plecat pe front, dandu-si apoi viata pentru patrie.


Batrana si cu puterile imputinate, vaduva de mai multi ani, Maria Iacob a ramas sa-si creasca nepotul orfan, renuntand la visul de a se calugari. L-a ingrijit ca cea mai buna mama, agonisindu-i cele de trebuinta, dar si invatandu-l din cea mai frageda varsta evlavia adevarata. L-a deprins cu rugaciunea si l-a dus regulat la sfintele slujbe din biserica satului. Neincetat se ruga lui Dumnezeu, Tatal orfanilor si aparatorul celor sarmani, sa-l creasca si sa-l ocroteasca pe micul el nepot. Atottiitorul a invrednicit-o pe evlavioasa femeie ca timp de zece ani sa poarte de grija acestui vlastar ales, indrumandu-l pe calea cea binecuvantata a slujirii lui Dumnezeu.

In septembrie 1920, copilul a urmat scoala din satul Cramiceni, fiind mereu fruntas la invatatura si avand o purtare pilduitoare. Indata ce a invatat sa citeasca, a inceput sa-si imbogateasca sufletul cu indemnul scrierilor sfinte. Cu drag ii citea batranei din vietile sfintilor si din alte carti de zidire sufleteasca pe care i le aduceau unele maici de la manastirea carti care i-au hranit copilaria si tineretea. In 1924, simtindu-si sfarsitul aproape, Maria Iacob l-a incredintat pe nepotul ei iubit feciorului ei cel mai mare, Alecu, in familia caruia Ilie, acum in clasa a III-a, s-a bucurat de o buna ingrijire si de aceleasi indrumari crestinesti pentru viata.

Moartea batranei incheia o etapa unica a copilariei viitorului ieromonah si pustnic. Niciodata el n-o va putea uita pe bunica cea cu chip de sfanta, care l-a iubit atat de mult. Versurile de mai tarziu ale cuviosului marturisesc cat de adanca a fost durerea copilului de atunci la pierderea celei care-i tinuse loc de mama si de tata pana la varsta de 11 ani. Cat de duioasa este amintirea ei se vede din poezia intitulata "Dorul bunicii". La citirea acestor versuri, gandul te poarta catre pilda altor sfinte femei care au dat Bisericii barbati cu nume nepieritoare, precum Macrina, bunica Marelui Vasile, sau Antuza, mama Sfantului Ioan Gura de Aur.

O alta poezie, "In bratele parintesti", arata cat de mult se simte indatorat cuviosul bunicii sale, mai ales pentru educatia duhovniceasca primita: "Bunica - spunea el -, Dumnezeu s-o ierte,/ Mi-a semanat de timpuriu/ In suflet tainele credintei/ Si rodul lor ma tine viu./ O, scumpa mea batrana sfanta,/ Eu tot ce am iti datoresc,/ Caci m-ai adus la cunostinta/ Parintelui Celui Ceresc".

Cu o adanca intelegere a vietii, asa cum se intalneste de obicei la copiii incercati de necazuri la o varsta atat de timpurie, trist si interiorizat, alesul Domnului a absolvit apoi gimnaziul "Mihail Kogalniceanu" din Lipcani. Bacalaureatul l-a trecut in 1932, cu rezultate foarte bune. Citea adesea din Sfanta Scriptura, din unele opere literare, medita faptele din istoria universala. Se stie ca inca de atunci scria versuri, fiind apreciat de catre profesorii sai de limba romana.

Firea sa profund religioasa, precum si educatia primita l-au determinat, dupa terminarea liceului, sa imbratiseze viata monahala, inchinandu-se in bisericuta satului, pusa sub ocrotirea Sfantului Ierarh Nicolae, si sarutand cu lacrimi mormintele parintilor si bunicii, tanarul Ilie, in varsta de numai 20 de ani, s-a indreptat spre manastirea Neamtu. Era chiar in ziua de 15 august 1933, praznicul Adormirii Maicii Domnului, ocrotitoarea calugarilor. Arhimandritul Claudie Derebeanu, pe atunci frate in acest asezamant, marturiseste: "... eram in fata manastirii cand a aparut un tanar uscativ si bland, cu ochi albastri, adevarate lumini ale sufletului sau. Imbracat simplu, cu palaria si bagajul in mana, s-a inchinat smerit in fata icoanei "Inaltarea Domnului" din fata clopotnitei de la intrarea in manastire".

La cateva zile de la venirea sa la Neamtu, staretul de atunci, viitorul patriarh Nicodim al Bisericii Ortodoxe Romane, i-a primit cererea de inchinoviere. Viata de manastire i-a placut tanarului Ilie in mod deosebit. Dupa cum singur va marturisi, a socotit intotdeauna ca aceasta este pentru el un liman al mantuirii: "Frumusetea slujbelor, mai ales cele de noapte, blandetea calugarilor, iscusinta duhovnicilor, linistea muntilor si darul Duhului Sfant care se odihnea in inima lui l-au legat pe acest fericit tanar de viata monahala. Manastirea Neamtu, care timp de sase veacuri a crescut zeci de mii de calugari, dintre care unii au ajuns la masura desavarsirii, a devenit pentru rasoforul Ilie Iacob o adevarata scoala a evlaviei si a formarii sale duhovnicesti".

La inceput i s-a incredintat ascultarea de ajutor al cunoscutului farmacist de aici, Iov Schimnicul. Staretul intentiona chiar sa-l trimita la Facultatea de medicina. Pe de alta parte, ravna sa fara margini il imboldea spre osteneli mai multe si mai grele. O poezie scrisa in acea vreme arata cat de putin ii multumeau pe incepator eforturile sale calugaresti. Cererea de plecare la Locurile Sfinte nu i-a fost insa luata atunci in seama, pe motivul ca nu satisfacuse serviciul militar.

De la Bucuresti nu s-a intors de-ndata la manastirea Neamtu. Dorind sa cunoasca mai amanuntit viata chinoviilor romanesti, a vizitat cateva asezari monahale din Oltenia. Ar fi dorit sa-si gaseasca un loc mai linistit si se indrepta cu gandul indeosebi spre Frasinei. Ajungand insa la manastirea Turnu din Episcopia Argesului, a fost impresionat de frumusetea locului, de traditia monahala, de chiliile sapate in piatra, marturii ale unei vieti schimnicesti deosebite. Hotarandu-se sa se stabileasca aici, rasoforul Ilie Iacob cere sa fie primit si sa faca ascultarea unde va socoti de cuviinta conducerea manastirii. Caracterizarea staretului Calist, din 7 iunie 1934, este elogioasa si convingatoare: "Acest frate se afla aici din martie a.c. si da probe de adevarata convingere si iubire catre viata monahiceasca si catre aceasta sfanta manastire".

La Turnu n-a stat multa vreme, caci a fost chemat la Dorohoi sa-si satisfaca serviciul militar. Plecand acum de la Turnu, nu va mai putea reveni niciodata aici. In arhiva Episcopiei Argesului se pastreaza cererea adresata de fratele Ilie Iacob episcopului Nichita, datata 22 octombrie 1935, in care, dupa ce prezinta cateva aspecte legate de vietuirea sa la manastirile Neamtu si Turnu, arata ca este chemat inapoi la Neamtu atat de catre staret, cat si de mitropolitul Moldovei (care era atunci Nicodim Munteanu, fostul lui staret), si cere iesirea definitiva de la manastirea Turnu.

Desi a stat atat de putin in aceasta chinovie, a lasat tuturor o impresie exceptionala. Fostul staret al manastirii Turnu isi aminteste si astazi: "Era foarte cuvios. Nu lipsea de la slujbele bisericii ziua si noaptea si facea cu drag orice ascultare, orice lucru i se cerea. Eu il respectam ca pe un om de omenie, de nadejde... Mi-a parut foarte rau de el si m-am rusinat ca a plecat un astfel de om de la mine".

S-a intors la Neamtu chemat de fostul staret, ajuns mitropolit al Moldovei. I s-a dat ascultarea de bibliotecar. A putut astfel sa descopere singur comorile de invatatura ale scrierilor Sfintilor Parinti si ale cartilor de teologie, pe care le studia cu multa staruinta.

La scurt timp dupa revenirea la manastirea de metanie, supunandu-se ordinului de incorporare, rasoforul Ilie Iacob a fost repartizat sa ingrijeasca bolnavii din infirmeria unui regiment de infanterie din Dorohoi. Si aici s-a daruit cu toata fiinta sa misiunii incredintate. Ostasii ingrijiti de el i-au purtat peste ani o amintire plina de recunostinta. in duminici si sarbatori i se permitea sa participe la sfintele slujbe chiar in haine monahale.

Dupa terminarea serviciului militar, el s-a intors la manastirea Neamtu. Statornicia si buna sarguinta a tanarului rasofor l-au determinat pe staretul de atunci, arhimandritul Valerie Moglan, sa-l tunda in monahism, la 8 aprilie 1936, in biserica Inaltarea Domnului. Dupa randuiala, i s-a schimbat numele de la botez in Ioan, nas si parinte duhovnicesc al noului Neamtu. Intr-una dintre scrisorile sale care insotesc fotografia tunderii sale monahale, cuviosul anunta evenimentul in cuvintele: "In miercurea Sfintelor Patimi am avut marea bucurie, caci am primit marele chip ingeresc de monah"; iar mai departe adauga o explicatie: "Cu aceste haine mergi la biserica, te impartasesti si te asezi in mormant cu capul pe o caramida, care arata pamantul din care ai fost facut". Se vede din cuvintele de mai sus cat de adanca era intelegerea starii calugaresti la acest tanar monah, care inca de atunci cugeta la moarte, gand care i-a ramas toata viata un imbold spre autodepasire, spre sporire tot mai inalta pe calea desavarsirii.

In scurta perioada pe care a mai petrecut-o la manastirea Neamtu, Cuviosul Ioan si-a indeplinit cu multa ravna ascultarile ce i s-au incredintat: intendent de staretie, bibliotecar si profesor la Scoala monahala in care se pregateau fratii incepatori, predand aici limba romana. Smerenia si blandetea, ravna si ascultarea, dragostea fara margini fata de viata calugareasca l-au facut iubit si apreciat de toti vietuitorii manastirii. Se nevoia cu citirea Sfintei Scripturi si a Scrierilor Sfintilor Parinti, cu postul si cu rugaciunea. Manca putin, iar noaptea dormea numai cateva ceasuri. In posturi se retragea la schiturile Icoana sau la Pocrov, iubind mult linistea si singuratatea.

Sufletul sau curat si inclinat din copilarie spre lucrarea celor sfinte tanjea insa dupa adevarata viata isihasta, dupa o si mai aspra infranare ascetica. Dorea mai ales sa ajunga la Locurile Sfinte, sa se inchine la Sfantul Mormant al Domnului, sa se nevoiasca in tara in care s-au desavarsit atatia dintre marii ostasi ai Duhului din vechime despre care vorbeste Patericul. In una dintre poeziile sale de mai tarziu, monahul poet avea sa marturiseasca: "In lumea asta trecatoare/ Am cautat limanul sfant,/ Pe care l-am visat odata,/ Dar nu se afla pe pamant,/...Un singur tarm acum ramane,/ Strain de valul cel lumesc: /Ierusalimul cel din ceruri,/ In calea lui sa ma grabesc". Cand scria aceste versuri, trecut prin multe centre aghiopolite, autorul nu mai dorea altceva decat sa ajunga in Ierusalimul cel de sus. La tinerete insa, inchinarea la Locurile Sfinte era un vis scump, hranit cu lecturile unor carti de calatorie, scrise de pelerini evlaviosi. Infaptuirea acestui vis a fost urmarita cu o tenacitate neclintita.

In 1936, postind si rugandu-se, s-a spovedit si s-a impartasit, apoi a plecat spre Tara Sfanta impreuna cu ostenitorii din manastirea Neamtu, monahii Claudie Derebeanu si Damaschin Ignat. Costul calatoriei a fost platit de Cuviosul Ioan, din partea de mostenire ce-i revenea de la parinti. Ajuns in portul Haifa, cu adanca infiorare duhovniceasca a calcat pe urmele Domnului si ale Sfintilor Apostoli, inchinandu-se in sfintele locasuri din Ierusalim, din Bethleem, din Hebron (unde s-a gandit chiar sa se inchinovieze) si din alte locuri. Dupa ce a vizitat cele mai importante localitati biblice de aici, Cuviosul Ioan a pustnicit doi ani intr-o pestera din pustia Iordanului.

Desi traia in aceasta pustie dorita de el, n-a uitat de pamantul patriei si de frumusetile lui, pe care le canta intr-o frumoasa poezie intitulata "Raspuns unui frate iubit din tara" si dedicata lui Claudie Derebreanu, intors de aici la manastirea Neamtu: "Ai venit cu tara-n suflet,/ Ca sa n-o mai uiti in veci/ Si la dansa, cu dorire,/ Te-ai grabit apoi sa pleci./ Frumusetile din tara /Negresit te-au fermecat…/Ai acolo muntii falnici,/Cu poienile cu flori/ Intru care canta vara/ Sute de privighetori,/ Ai paraiele ce zburda/ Prin padurile de brad,/ Cu multimea cea de pastravi/ Care misuna in vad./ Vara soarele-ndulceste,/ Nu dogoare ca aici,/ Iarna, frigul oteleste/ Si va face mai voinici./ Noi suntem aici mai subrezi,/ Mai straini, mai oropsiti,/ Caci de toate ale tarii/ Frumuseti suntem lipsiti". Ca toti oamenii mari la suflet, el a purtat tara in inima si departarea de patria sa a resimtit-o ca pe o grea incercare, ca pe o "moarte", in sensul supremului sacrificiu pe care monahul il accepta cu gandul ia Patria Cereasca.

Dupa doi ani de pustnicie in desertul de langa Iordan, cuviosul roman s-a inchinoviat la manastirea Sfantul Sava, straveche si vestita asezare monahala ortodoxa, asezata pe valea Chedronului (astazi Wadi Nebeubil), la jumatatea distantei dintre Ierusalim si Marea Moarta, intemeiata de Sfantul Sava cel Sfintit (439-532). Pana astazi se vede pe peretele stancos de pe partea vaii din fata manastirii pestera in care a pustnicit acest vestit ava, inainte de zidirea primei chinovii. In timpul ei de inflorire, manastirea a avut un numar mare de calugari si pustnici, multi vietuind in pesterile aflate de o parte si de alta a vaii (in secolul al VI-lea, numarul monahilor care tineau de aceasta asezare se ridica pana la 5000). In anul 614 ea a fost distrusa de persi si un mare numar de monahi au fost martirizati. In veacurile al VIII-lea - al IX-lea, manastirea a suferit iarasi din partea musulmanilor. In scurtele perioade de liniste, aici se desfasura o importanta activitate religioasa si culturala, avand printre vietuitorii ei mari scriitori, imnografi, melozi etc. Printre acestia se numara marele teolog, Sfantul Ioan Damaschinul (+749), al carui mormant se afla in una dintre pesterile din incinta manastirii (moastele sfantului, luate din acest mormant de catre cruciati, au disparut fara urma). In biserica cea mare a manastirii se afla si moastele Sfantului Sava, care, dupa ce au peregrinat mai multe veacuri prin Apus, fiind luate de cruciati, au fost redate manastirii in anul 1965.

Departe de patrie, Cuviosul Ioan se mangaia cu prezenta altor cinci calugari romani, intre care, ieromonahul Ignatie Radulescu, ierodiaconul Veniamin Trifan si monahul Stefan, mare sihastru in pestera. Prezenta romanilor in aceste locuri nu insemna altceva decat continuarea unei indelungate traditii, fiind cunoscute relatiile stravechi ale poporului nostru dreptcredincios cu Tara Sfanta. Se stie ca la Sfantul Sava au vietuit calugari romani, alaturi de greci, inca din secolele al XVI-lea - al XVII-lea.

In manastirea aceasta, fericitul Ioan s-a nevoit timp de opt ani, urmand si intrecand pe multi cu aspra sa osteneala. Nu lasa sa treaca fara folos nicio clipa. Avand cunostinte medicale, se ingrijea de bolnavi, fiind socotit de preoti drept "doctorul" manastirii. A indeplinit totodata si alte ascultari: paraclisier, ghid, ajutor de econom si bibliotecar. Impletea statornic ascultarea cu rugaciunea, privegherea cu infranarea. A invatat repede limba greaca si a inceput sa cerceteze vestita biblioteca a manastirii, descoperind in ea stravechi comori de invatatura duhovniceasca. Citea si traducea in romaneste partile care i se pareau mai deosebite, silindu-se totodata sa transpuna in viata normele duhovnicesti ale marilor inaintasi. Aici a desavarsit el lucrarea cea de taina a rugaciunii launtrice, despre care a si scris cateva pagini folositoare crestinilor. De aceea a fost mangaiat de Dumnezeu cu unele harisme sau daruri sufletesti, care spala sufletul de intinaciune. Iubea privegherile de toata noaptea, deprinzandu-si mintea sa gandeasca numai la cele duhovnicesti. Era cunoscut de toti pentru viata sa calugareasca foarte aspra, de post, de rugaciune, de paza a gandurilor, insusi patriarhul Ierusalimului il aprecia pentru nevointele lui, iar in anul 1945 l-a "prohirisit" schimnic. De acum, el a inmultit nevointele calugaresti, ravnind sa urmeze pilda marilor parinti ai pustiei din vechime.

Desigur ca ar fi ramas la manastirea Sfantul Sava pana la moarte. Avea aici linistea mult dorita, iar numeroasele pesteri din jur ii ofereau locuri potrivite pentru retragerile sale pustnicesti. Domnul a randuit insa altfel. Biserica Ortodoxa Romana poseda doua lacasuri de cult la Locurile Sfinte: o biserica si un camin romanesc la Ierusalim si o biserica la Iordan, langa Ierihon, pe locul unde a botezat Sfantul Ioan Botezatorul. Dupa cel de al doilea razboi mondial, schitul romanesc de la Iordan avea nevoie de un preot si egumen iscusit, pentru savarsirea sfintelor slujbe si pentru primirea si indrumarea pelerinilor romani care veneau sa se inchine in aceste locuri istorice ale crestinatatii.

Superiorul Bisericii Ortodoxe Romane din Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache (in prezent intaistatatorul Arhiepiscopiei ortodoxe romane din America), a propus Patriarhiei Romane hirotonirea intru preot a monahului Ioan Iacob pe seama schitului romanesc de la Iordan. Recomandarea facuta Cuviosului Ioan este profund graitoare: "Sus-numitul, pe langa pregatirea si cunostintele bisericesti, este daruit de Dumnezeu cu viata aleasa monahala, cu pregatire duhovniceasca, castigata in petrecerea unei vremi indelungate, mai bine de opt ani, in cea mai insemnata manastire din Palestina, cum este cunoscuta manastirea Sfantul Sava. Este apoi obisnuit cu viata de pustie...". Cu alt prilej, acesta adauga: "Parintele Ioan Iacob este un calugar cunoscut de acasa, calugarit la manastirea Neamtu, unde a petrecut doi ani, apoi alti doi i-a petrecut intr-o pestera din pustia Iordanului si opt ani in manastirea Sfantul Sava; are studii secundare (bacalaureatul), cunoaste limba greaca, araba si ceva englezeste. Este foarte nevoitor in viata calugareasca, face cinste calugarismului romanesc".

Luand in considerare aceasta calduroasa recomandare, Patriarhia Romana l-a numit pe Cuviosul schimonah Ioan Iacob, in 1947, egumen al schitului romanesc cu hramul Sfantul Ioan Botezatorul, de pe valea raului Iordan. In mai 1947, patriarhul Ierusalimului raspunde patriarhului Nicodim, aratand ca monahul Ioan Iacob a fost hirotonit diacon de catre arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei. Cuviosul schimonah roman a avut bucuria sa primeasca ambele hirotonii in cadrul unor Sfinte Liturghii savarsite chiar in cuvuclionul (rotonda) Sfantului Mormant. Cei care l-au cunoscut, spun ca adeseori el petrecea noaptea in biserica de aici si, atunci cand nimeni nu-l deranja, ramanea timp indelungat cu fruntea lipita de lespedea Mormantului Sfant, rugandu-se cu lacrimi, pe care le stergea apoi pentru a nu lasa urme de umezeala. Cuviosul traia astfel in cea mai mare apropiere cu Mantuitorul. Spunea uneori: "Sunt atat de fericit aici, incat n-as putea iesi din locul acesta, unde doresc sa raman mereu cu Domnul Iisus in viata si in gand!".

Cuviosul ieroschimonah Ioan a staretit cu multa evlavie schitul romanesc de la Iordan vreme de aproape sase ani (1947-1952). Ajutat de unii calugari si credinciosi romani, a construit mai multe chilii langa biserica, atat pentru vietuitorii calugari, cat si pentru pelerinii care poposeau in acel loc. Savarsea cu multa evlavie slujbele in limba romana. Acest schit era pentru el o oaza romaneasca. Mai tarziu, fiind internat la spitalul "Augusta Victoria" de pe Muntele Maslinilor (Eleonului), de unde se vedea valea Iordanului, a scris o frumoasa poezie pe care a si intitulat-o "Singura mangaiere romaneasca": "Ma uit adeseori in zare/ Din munte sus, de la spital,/ Sa vad lucind un colt de mare/ Si niste arbori mai la deal./ La vale unde albastreste/ Se scurge apa din Iordan,/ Iar unde lunca se zareste/ In schitul Sfantului Ioan/...O, leagan sfant de mangaiere/ Al sufletului meu pribeag!/ Privind, mai uit a mea durere,/ Ca tare ne erai tu drag!/ Ascuns in mijlocul pustiei,/ Pe malul sfantului Iordan,/ Acest lacas al Romaniei/ Ne-a fost la toti ca un liman./ Iar noi, straini in dezbinare/ Ca pile fara cioban,/ Mai dobandeam o alinare/ La schitul Sfantului Ioan./ In limba noastra romaneasca/ Puteam aici a ne ruga/... Comoara sfanta, neinteleasa/ Si, raiule duhovnicesc,/ Tu tii ascunse multe taine/ De-ale sufletului romanesc", in alta poezie, cu titlul "Flori de la Iordan", talcuind minunatele evenimente biblice legate de raul Iordan, aminteste de asemenea de schitul romanesc: "Iar mai la vale, catre mare/ Se afla schitul romanesc/ Ca o cetate de salvare/ Si ca un rai duhovnicesc./ E ostrovul intampinarii/ Romanilor instrainati/ De plaiul stramosesc al Tarii (dragi)..."

Cuviosul poet nu-si dorea alt locas de odihna vesnica decat aceasta "mangaiere romaneasca": "Gandirea mea acolo zboara,/ Ca la un tainic ostrov sfant,/ Ca mult doream odinioara/ Sa-mi fie locul de mormant". Mai tarziu, cand, dupa ani de vietuire in pestera din pustiul Hozevei, nu nadajduia alt loc de mormant decat chiar aceasta pestera a nevointelor sale duhovnicesti, instrainatul zice intr-o poezie adresata ucenicului sau si intitulata "La cei din urma": "Si daca-ti vine intristare/ Aproape de mormantul meu,/ Atunci sa mergi la schitul nostru,/ Ca - nevazut - ma duc si eu./ Sa mergi acolo primavara,/ Cand toate jos se veselesc/ Si cand se vad trecand cocoare/ Spre plaiul nostru romanesc./ Acolo sa citesti cantarea/ Blagoslovitului Iordan,/ Si apa va tinea isonul/ La viersuirea lui Ioan...". Intre pestera-mormant si oaza romaneasca de la Iordan ar fi dorit nu numai perpetuarea unei legaturi spirituale, ci si o legatura materiala, vazuta, pe care o putea constitui paraul ce curge prin fata pesterii sale (numit in Sfanta Scriptura Cherit, azi Wadi Qilt) si se varsa in Iordan, nu departe de schitul romanesc: "De acum, paraule zburdalnic,/ Cand treci la vale mai navalnic,/ Sa treci pe langa schitul nostru,/ Ducandu-i niste pietricele/ Din preajma locuintei mele./ Sa mergi pe-aicea mai agale/ Ca, iata, te asteapta-n cale/ O stanca veche cu "scrisoare"/ De la romanul Teofan,/ S-o duci cu vremea la Iordan./ Acolo slova romaneasca/ Mai este cine s-o citeasca/ Si poate va aduce-aminte/ Ca s-au aflat la "Sihastrie"/ Si frati din scumpa Romanie".("Spre asfintitul vietii mele"). Locul acesta de langa Iordan, cu bisericuta romaneasca, a fost cel mai iubit de catre Cuviosul Ioan dintre toate sihastriile pe unde a vietuit. Si-a dorit mormantul aici. Deoarece trupul sau aflat nestricacios a fost luat din pestera de la Hozeva, dragostea si evlavia urmasilor ar trebui sa aiba in vedere, cand imprejurarile o vor permite, stramutarea moastelor marelui nostru cuvios in locasul romanesc pe care l-a iubit atat de mult.

In acest loc, in care s-a simtit mai acasa, unde sufletul sau de poet se indulcea nu numai de frumusetea naturii, de ciripitul pasarilor, de amintirea neuitatelor fapte petrecute demult in preajma Iordanului, ci si de mireasma limbii stramosesti, virtutile Cuviosului ieroschimonah Ioan au inflorit in intreaga lor splendoare. El devenise duhovnicul multor calugari din partile acelea, romani, dar si greci. Multi pelerini romani sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic si primeau Sfanta impartasanie din sfintitele sale maini. Din sufletul sau, ca dintr-un izvor curat si imbelsugat, cu respectarea Tainei Spovedaniei, curgeau cuvinte de mangaiere si de intarire duhovniceasca. Ostenea zi si noapte, implinindu-si cu neasemanata osardie chemarea in slujba lui Hristos. Savarsea cu multa evlavie sfintele slujbe, sta de vorba cu fratii calugari sau cu credinciosii ce treceau pe acolo, lucra in gradina, alteori scria; noaptea se retragea in tufisurile de pe malul Iordanului, rugandu-se pana catre ziua. Uneori mergea timp de mai multe zile in desertul Iordanului, petrecand singur in post desavarsit, in rugaciuni si metanii.

In timpul liber, cuviosul scria versuri. Se pare ca aici, langa Iordan, talentul sau poetic a rodit pe deplin. Ii inspirau deopotriva curgerea Iordanului, exuberanta naturii inverzite in lunile primaverii, sfintele amintiri ale trecutului, rugaciunile si cantarile in limba stramoseasca. "Parintele Ioan Iacob - scrie unul dintre biografii sai - avea un suflet mare, o minte curata, limpede ca apele Iordanului... El nu ar fi putut trai in pustie fara rugaciune si cantare duhovniceasca. Cea dintai curata si aprinde, iar cea de-a doua mangaie si linisteste. Poezia lui este o rugaciune de mangaiere, o cantare duioasa de pustie picurata de bucurie si lacrimi". Nu scria cu gandul sa-si faca un nume de poet. Versurile ii tasneau din sufletul preaplin, erau "scantei" ale unei inimi prea fierbinti, cum spune el insusi intr-o frumoasa poezie intitulata "Scantei din inima": "Versul cel cu patru strune/ imi aduce mangaiere,/ Totdeauna cand ma aflu/ La necaz si la durere./ Ca din cremene scanteia,/ Versul la necaz s-aprinde,/ intr-un chip cu totul tainic/ De la inima fierbinte./ Cand necazuri sunt mai multe/ Si zagazuri mai inalte,/ Versurile, prin minune,/ Izvorasc atunci mai calde!/ Fierbinteala dinlauntru,/ De la inima plecand,/ Ma trezesc intotdeauna/ Versuri prea duios cantand./ Cand durere ma rapune/ Si puterile se frang,/ In siraguri nesfarsite/ Versurile mele plang./ Iar cand am vreo bucurie/ Si cu duhul ma aprind,/ Inima atunci salteaza,/ Slavoslovii versuind!/ Daca vrei sa stii vreodata/ Ce simtea inima mea,/ Cetitorule iubite,/ De la versuri vei afla!/".

In aceasta poezie reprodusa integral se exprima semnificatia si locul creatiei in viata Cuviosului Ioan. Poezia este pentru el expresia simtirii celei mai adanci a dorului romanesc. Prin poezie, asemenea lui Adam in rai, el da nume trairilor interioare, frumusetilor acelui rai care se zidea in sufletul sau plin de Dumnezeu. Mai ales aici, langa Iordan, unde natura e mal bogata, instrainatul si-a intors gandurile spre plaiurile inverzite ale sesurilor natale, in versuri strabatute de adanci simtaminte patriotice, el invoca frumusetile locurilor romanesti. Isi aduce aminte astfel de cei dragi, zugravind in versuri pline de duiosie chipul bunicii, al parintilor, al tuturor celor ramasi in urma. Poeziile din aceasta perioada constituie pentru noi o marturie profund graitoare asupra inaltimilor duhovnicesti pe care le atinsese Cuviosul Ioan. Ca si la creatorul anonim al Mioritei, sufletul romanesc este nedespartit de matricea lui ortodoxa.
Nu era insa satisfacut cu ostenelile sale. Dorea sa se smereasca si sa se struneasca si mai mult, intr-un loc pustiu, pentru a fi vrednic de mostenirea marilor anahoreti ai pustiei din epoca de aur a Bisericii. Socotea ca la Iordan este prea mult inconjurat de pelerini si de griji trecatoare, care il impiedicau de la rugaciunea desavarsita. De aceea, fiind si internat in spital pentru o boala care se agrava tot mai mult, ravnitorul ostas al Duhului se hotaraste sa lase altuia "crucea" staretiei.

Intr-o scrisoare adresata unor calugari romani din Tara Sfanta, el isi motiveaza astfel plecarea de la schitul romanesc: "Parasirea Iordanului n-a fost fara durere pentru inima mea atat de simtitoare pentru podoabele firii. Iordanul a fost pentru mine ca un rai pamantesc, bogat atat in daruri duhovnicesti, cat si in cele firesti. Aproape in fiecare seara stam pana tarziu sub chiparosii de la schit, admirand frumusetile naturii, in linistea fermecatoare a unui colt al gradinii din preajma bisericii, adancindu-ma in cugetari. Firea mea visatoare nu se mai satura de frumusetile acelui colt blagoslovit de Dumnezeu".

Intr-o alta scrisoare de la Iordan, trimisa monahului Ioanichie Paraiala, cuviosul zice: "Din cauza bolii, fiind suferind de albumina, care s-a agravat in ultima vreme,... sunt nevoit - din cauza caldurilor de la Iordan - sa vietuiesc, cu binecuvantarea Preafericitului patriarh Timotei al Ierusalimului, in manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul". Iar mai departe, cu grija pentru acel schit, scrie: "Si ai in paza biserica si toate bunurile schitului, pana ce Patriarhia Romana va reglementa administratia Schitului, numind un nou egumen". Si adauga: "Nu stiu daca voi putea sa mai ridic de jos sarcina egumeniei".

Plecand de la Iordan cu trupul, el a ramas legat necontenit cu sufletul de aceste minunate locuri. Mai multe poezii scrise in timpul petrecerii sale in pestera din Hozeva sunt inchinate Iordanului si schitului in care a staretit. Astfel, in poezia "Icoane vechi", cuviosul scrie: "Iordane preablagoslovite,/ Izvorule duhovnicesc,/ Cand viata mea se amaraste,/ Mereu la tine ma gandesc./... Cu minunate pasarele,/ Cu florile batranei lunci,/ Te vad impodobit si-acum/ Precum te cunosteam atunci./ in valea j:a cea rasfatata,/ La schitul nostru romanesc,/ Acelasi farmec mi s-arata,/ Aceeasi liniste simtesc/... In cantecul de pasarele,/ In mersul apelor grabit,/ Eu simt si astazi armonia/ Din ostrovul blagoslovit". Imaginea Iordanului revine si in alte poezii: "Flori de la Iordan", "Singura mangaiere romaneasca", "Cu gandul la Iordan", "Semne de jale la Iordan de vale" s.a. Cuviosul Ioan a petrecut ultimii opt ani din viata sa pamanteasca (1952-1960) in cea mai severa schimnicie, gasindu-si adapost in preajma manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul. Aceasta manastire este situata in Wadi Qilt - paraul Horat sau Cherit din Biblie, in preajma caruia s-a salasuit Sfantul Prooroc Ilie in vremea prigonirii sale de catre necredinciosul rege Ahab (III Regi 17, 3 urm.) - spre apus de Ierihon. Dupa traditie, in pestera cuprinsa astazi in incinta manastirii, s-a rugat Sfantul Ioachim si a primit de la un inger vestea cea buna ca sotia sa, Ana, care era stearpa si inaintata in varsta, va naste pe Sfanta Fecioara Maria. Primul schit a fost construit aici de catre cinci eremiti, pe la anii 420-430. Spre sfarsitul veacului al V-lea, Sfantul Ioan din Teba, numit apoi Hozevitul (fost mitropolit al Cezareei Palestinei), a construit prima manastire, in jurul careia s-au adunat in decursul timpului numerosi pustnici care traiau in pesterile din imprejurimi, in a doua jumatate a secolului al VI-lea, in timpul Sfantului Gheorghe Hozevitul (praznuit la 8 ianuarie), manastirea va cunoaste epoca ei de inflorire, viata monahala de aici atingand culmile dezvoltarii ei.

In timpul invaziei persilor, condusi de Hosroe al II-lea, manastirea a fost distrusa. Dupa o lunga perioada de incercari pentru viata monahala de aici, in 1179, imparatul bizantin Manuel I Comnenul ridica din nou manastirea, care-si continua viata ei neintrerupt. In peretii stancosi care strajuiesc de-o parte si de alta paraul Hozeva se afla mai multe pesteri-schituri, intre care si Sfanta Ana, unde s-a nevoit si s-a savarsit Cuviosul Ioan Iacob cel Nou - cum i se mai spune de catre unii credinciosi din alte parti. In manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul si in pesterile din jur au vietuit si alti calugari romani. in prezent se mai afla acolo pustnicul moldovean Ioanichie Paraiala, care a trait o vreme la Sfanta Ana impreuna cu monahul poet.

Pestera in care a schimnicit acesta din urma este asezata in pustiul Ruva, pe peretele stang al paraului amintit, la vreo trei kilometri mai jos de manastire. Intrarea ei se afla la o inaltime de sapte metri fata de cursul vaii (de fapt, numai iarna mai curge apa abundenta pe acolo, caci inca din vremea lui Irod cel Mare s-a construit un apeduct mai sus). Pestera are trei incaperi. In prima dintre ele, de aproximativ 12 metri patrati si inalta pana la doi metri, se afla o firida, daltuita in piatra si incadrata de doua icoane, care tine loc de prestol. Aici petrecea mai mult cuviosul in post si rugaciune. Noaptea se odihnea pe o rogojina asternuta pe scandura. La aceasta se ajunge de jos, din vale, pe o scara. A doua incapere, la care se trece din prima printr-o scobitura facuta in piatra, are dimensiunile de 2x3 m. Aici isi lua pustnicul saracacioasa hrana de schimnic (paine, posmagi, masline, ceai, cafea). Putinele alimente proveneau de la manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul, de care tinea pestera. Schimonahul Ioanichie Paraiala, ucenicul sau apropiat, primea - pentru ascultarile facute in cadrul lavrei - merinde si pentru ei. Cea de a treia camera este socotita pestera mormintelor. Aici a fost ingropat cuviosul roman, iar ia inmormantarea sa s-au gasit si osemintele altor pustnici care s-au savarsit mai inainte. La aceasta incapere se ajungea tot din vale, folosindu-se aceeasi scara, care, dupa utilizare, se . tragea sus, spre a se evita accesul raufacatorilor. Pestera era dotata cu o cisterna sapata in stanca, unde in timpul ploios de iarna se acumula apa necesara vietuitorilor de aici. Mai tarziu s-a facut o instalatie, apa aducandu-se din paraul Hozeva.

In aceasta asezare saraca s-a smerit si s-a rugat Cuviosul Ioan in ultimii ani ai vietii sale, rabdand frigul, foamea, setea, arsita, boala si lipsurile de tot felul si multe ispite. Cu darul Sfantului Duh si prin multa sa nevointa a trecut barbateste peste toate greutatile si incercarile. Cea mai mare parte din zi si din noapte straruia in priveghere, fiind om al desavarsitei rugaciuni. Manca numai o data pe zi, seara, si se multumea cu 3-4 ore de somn. Citea Sfanta Scriptura si operele Sfintilor Parinti sau traducea din limba greaca scrieri folositoare de suflet. Se recrea cantand imne duhovnicesti - caci avea glas frumos si dulce - si compunand poezii.
Savarsea pravila calugareasca in paraclisul sau din pestera. Din cand in cand, mai ales la sarbatorile mari, slujea in biserica manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul. Cu aceste prilejuri, cobora de seara din pestera si venea aici, lua parte la privegherea de toata noaptea si apoi slujea in soborul Sfintei Liturghii, impartasindu-se cu Sfintele Taine. Dupa ce lua masa impreuna cu ceilalti parinti in trapeza manastirii, se intorcea la pestera.

Cu sufletul plin de harul lui Dumnezeu, cu inima sa curata, afierositul schimonah gasea tainice frumuseti chiar in pustia in care se afla salasul sau. El o canta pe aceasta, fiind aureolata de gloria sfintilor sihastri, care, veacuri de-a randul, si-au dobandit aici desavarsirea. Cand vantul bate din vale, zice cuviosul intr-o poezie, se intalneste cu apa care vine din deal si aceste doua elemente isi povestesc lucruri tainice: "Spun atuncea (cine stie)? / Despre sfintii mucenici,/ Despre viata din pustie/ A sihastrilor de-aici!/ Lucruri mari si minunate,/ Din trecut, or fi spunand,/ Caci aud strigand mirate/ Cucuvaiele oftand". In poezia intitulata "Istorisire din batrani despre pustia Hozevei", poetul calugar trece in revista glorioasa istorie duhovniceasca a locurilor unde se afla astazi manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul. Astfel, despre primii sihastri veniti aici, care s-au asezat in pestera Sfantul Ioachim, cuviosul zice: "Din cei mai vechi (dupa Scriptura) / Aflam la "Sfantul Ioachim" / Cinci pustnici mari, avand salasul/ Deasupra, langa tintirim./ Iar numele erau acestea:/ Ilie, Prom, Enon, Gheneu/ Cel purtator de Dumnezeu./ Izvoratori de mir cu totii,/ Ei sunt de natiune "siri"/ Si socotiti incepatorii/ Acestei sfinte manastiri./ La Sfanta Ana, mai la vale,/ Calugarii mereu sporesc/ Si repede prefac pustia/ in rai curat duhovnicesc".

Oricat de saraca era natura din jur, induhovnicitul creator gasea in manifestarile ei metafore potrivite pentru a ilustra realitati spirituale in miscarea bucatilor de stanca care se rup din peretele inalt si, cazand, antreneaza alte stanci spre fundul prapastiei, cuviosul vede imaginea omului care: "Pierzandu-si rostul sau,/ De multe ori atrage/ Pe altii catre rau". Iar stancile mai mari, care, pravalindu-se, obliga apa sa "se taraie pe branci" pe sub ele, sunt imagini ale necazurilor si ale ispitelor oamenilor, ingaduite tocmai ca omul "sa se smereasca mereu" ("Stanci in calea vietii"). O intamplare cu o pasare care, silindu-se sa rupa in bucati un sarpe veninos pentru hrana puilor sai, a fost incoltita de acesta, murind otravita, este folosita de el pentru a ilustra urmarile lacomiei in viata omeneasca ("Rasplata lacomiei").
Asemenea sfintilor din Pateric, Cuviosul Ioan se simtea solidar cu natura inconjuratoare. In sufletul sau vibreaza armonios intreaga creatie a lui Dumnezeu. Iubeste pasarile din pustie, dupa cum si ele il iubesc pe el. In acestea vede "icoana nevinovatiei" pe care o doreste intrupata si in fiinta sa, cand spune: "Zilele de iarna,/ Cu cer posomorat,/ Doar murmurul de ape/ imi tine de urat./ Iar vara, pe caldura,/ Cand nimeni nu mai vine,/ O biata turturica/ Se uita jos la mine./ In preajma mea se joaca/ Frumosii porumbei,/ Voind parca sa-mi zica/ Sa merg sa joc cu ei./ Privind la ei acuma,/ Imi pare ca invie/ Cea mult nevinovata/ A mea copilarie/... Ah, cum as vrea acuma/ Sa fiu netulburat,/ Ca porumbelul gingas/ Si prea nevinovat!" ("Icoana nevinovatiei"). Porumbeii se apropie fara teama de chilia cuviosului, socotindu-l si pe el un "porumbel": "Vecinul meu din fata,/pe chilie/ Cu puiul cel mai mic/ Se joaca totdeauna;/ Nu-i pasa de nimic./ Deodata se sfieste/ Sarmanul puisor,/ Vazandu-ma pe mine/ Ca stau in fata lor./ Dar porumbelul mare/ Sopteste catre el: /"Deloc sa nu ai teama!/ Si el ii porumbel!". ("Tovarasii din pustie"). E aici mai mult decat o simpla imagine poetica. Oamenii induhovniciti depasesc granitele impuse fapturilor prin pacat. Patericul arata ca in viata marilor pustnici de multe ori se restaura pacea edenica intre om si celelalte fapturi. Nu este de mirare ca s-au petrecut lucruri asemanatoare in cazul Cuviosului Ioan, om cu viata imbunatatita, adevarat urmas al sfintilor sihastri de odinioara. Din aceasta perspectiva intelegem intamplarea minunata petrecuta la moartea Sfantului, cand multime de pasari s-a adunat la manastire, plangandu-l parca pe cel ce le-a parasit. (Vezi relatarea Arhimandritului Amfilohie, staretul manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, publicata in revista religioasa ateniana "Sfanta Marina" (mai, 1981) si tradusa in romaneste de Ieromonahul Petroniu Tanase).

Asa a trait Cuviosul Ioan in pustiu. Cugetand adesea la moarte, necontenit smerindu-se, n-a socotit niciodata indestulatoare nevointele sale. Multe versuri care au ajuns pana la noi sunt marturisiri sfasietoare ale unui suflet sensibilizat la maximum de transfigurarile lui, tinzand mereu spre piscurile desavarsirii. Se socotea mereu cel mai putin vrednic de cinste. Este graitoare in aceasta privinta poezia-testament intitulata "Slove la mormantul meu" - pentru patriotii mei: "Vor trece anii vietii/ Si eu ma voi sfarsi,/ Iar in pustia asta/ Mai vrednici vor veni./ Vazand aici mormantul,/ Ma vor cinsti cumva,/ Necunoscandu-mi viata/ Si neputinta mea./ Deci sa cunoasca fratii/ Ca tot veleatul meu/ A fost lipsit de mirul/ Placut lui Dumnezeu./ Caci cheltuind zadarnic/ Vigoarea tineretii,/ Mi-am ingropat talantul/ In toata vremea vietii/ Cu "sacul meu de lut"./ Sa nu priviti cu cinste/ La trupul meu potrivnic,/ Caci nu voia sa rabde/ Canonul cel de schimnic./ Ci faceti mai degraba/ O sfanta rugaciune,/ Ca Domnul indurarii/ Sa-mi deie iertaciune!"/ Iata-l pe cuvios smerindu-se ca si Sfantul Apostol Pavel, care se socoteste cel dintai dintre pacatosi (I Timotei 1,15). O astfel de smerenie poarta intr-adevar pecetea sfinteniei!

Cuviosul Ioan avea un trup plapand, insa cu duhul era intarit. Stim ca in vara anului 1960 s-a imbolnavit. Starea sanatatii sale s-a inrautatit simtitor. Dar, plin de bucurie si de liniste sufleteasca, se apropia de clipa plecarii sale din lumea aceasta. Cu darul lui Dumnezeu, el si-a cunoscut de mai inainte data sfarsitului vietii pamantesti, insemnand-o pe peretele pesterii in care isi petrecea ultimele zile. Si-a dat sufletul in mana Domnului la 5 august 1960. A adormit cu zambetul pe buze si cu mana dreapta binecuvantand. Trupul sau, ostenit de post si de priveghere, a fost prohodit dupa cuviinta si asezat apoi in pestera "mormintelor", in locul pe care si-l pregatise el insusi de mai inainte. A fost ingropat in pustia unde a trait si a cantat in poeziile sale si in alte scrieri ale sale natura, vietuitoarele, vietile de sfinti si, indeosebi schitul romanesc de la Iordan, fata de care avea adevarata veneratie.

Moartea Cuviosului Ioan a fost regretata de toti cei care l-au cunoscut. Ca un semn deosebit de cinstire a amintirii sale, i-a fost inchinat un numar intreg din revista "Locuri sfinte". In editorialul revistei, este prezentata o scurta biografie a renumitului nevoitor, evidentiindu-se adanca cinstire de care se bucura el mai ales printre calugarii romani de aici: "Plecarea lui, prea timpurie, din mijlocul monahilor romani din Tara Sfanta - se spune in revista - a lasat adanci regrete si dureri sufletesti nemarginite. Parintele Ioan a plecat din mijlocul nostru. Am ramas fara povatuitor". I se atribuia vrednicia de sfant chiar mai inainte de moarte.

Marele ieroschimonah roman a murit tanar. Implinise doar 47 de ani, din care 23 i-a trait in tara, si 24 la Locurile Sfinte. Moartea nu l-a gasit insa nepregatit. Poeziile sale marturisesc cat de mult cugeta el la moarte inca din tinerete, temandu-se ca plecarea sa din aceasta lume sa nu-l surprinda fara curatia sufleteasca dorita. Astfel, in una dintre poeziile sale mediteaza: "Este vremea randuita/ Pentru calatori/ Ca sa mearga fiecare/ La obsteasca "inchinare"./ Insotit de sfantul inger,/ Duhul meu acum,/ Cu fiorii reci de teama,/ Se apropie de "vama"./ Petrecandu-ma cu taina,/ Fratii vor canta/ Cu duioasa viersuire:/ "Vesnica lui pomenire!".("Pe calea vesniciei"). Alte poezii ale Cuviosului: "Spre asfintitul vietii mele", "La sfarsitul meu", "Oglinda noastra cea de obste", "Slove pe mormant", arata in ce masura ravna sa pentru fapte bune era impulsionata de cugetarea la moarte. A primit-o in liniste, ca pe un oaspete asteptat, avand cugetul Sfantului Apostol Pavel, care zice: "Caci pentru mine viata este Hristos, si moartea un castig!" (Filip.1,21).

Timp de douazeci de ani, trupul schimonahului aghiopolit s-a odihnit in mormantul din pestera Sfanta Ana. Ucenicul sau, Ioanichie, il cerceta din cand in cand. Deplin convins de sfintenia parintelui sau duhovnicesc, el s-a ocupat in mod regulat de slujbele necesare, i-a aprins lumanari si candela la capatai, pomenindu-l mereu in rugaciune. Totodata a scos in evidenta viata Cuviosului Ioan, mentinandu-i printre cei care veneau la manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul o neintrerupta cinstire. Prin grija sa s-au tiparit, la Ierusalim, doua volume intitulate "Hrana duhovniceasca", cu scrieri ale Cuviosului ieroschimonah Ioan, cuprinzand traduceri ale unor cuvinte din Sfintii Parinti si mai ales poezii religioase. Cele doua volume, cu o prefata semnata de arhiepiscopul Aristobulos al Kiriacopolei, au aparut in anii 1968 si 1970.

La inceputul lunii august a anului 1980, conducerea manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, potrivit unei traditii locale, a deschis mormantul Cuviosului Ioan, urmand ca osemintele sale sa fie asezate in osuarul de obste. Cei ce erau atunci de fata au constatat insa cu mirare ca trupul sau pus in mormant in urma cu 20 de ani - era cu totul nevatamat, raspandind si buna mireasma. Staretul manastirii, arhimandritul Amfilohie, care a fost de fata la deschiderea mormantului, istoriseste: "Ne asteptam sa vedem numai sfinte oseminte, si nu buna mireasma. Cand am luat scandura, ce sa vezi? Parintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricaciune, asa cum l-am pus. Parca l-am fi pus in mormant de cateva ceasuri. Ba nici ceasuri, ci chiar acum, fara nicio schimbare a infatisarii lui; mainile, barba, parul, schima, incaltamintea erau neatinse". Cei care erau de fata la aceasta adevarata minune au vestit cu evlavie cele constatate. La cererea obstii acelei manastiri, patriarhul Benedict al Ierusalimului a ingaduit stramutarea moastelor Cuviosului Ioan in biserica de la Sfantul Gheorghe Hozevitul, care a avut loc in ziua de 7 august 1980. Dupa prohodirea cuvenita, trupul sau a fost asezat intr-un sicriu, apoi coborat cu grija din pestera si transportat pana la manastire. Cu rugaciuni, ectenii si cadiri - dupa tipicul prevazut in astfel de imprejurari -, sicriul cu trupul cuviosului a fost asezat aici.

Pentru ca Dumnezeu sa descopere daca nestricaciunea trupului sau n-a fost cumva asezarea vreunei alunecari, a legaturii de la arhiereu sau de la altcineva, conducerea Patriarhiei Ierusalimului a socotit necesar sa se savarseasca pentru dansul 40 de Sfinte Liturghii, cu dezlegari si pomeniri. In acest interval, sicriul cu trupul cuviosului a fost asezat in fata Sfintei Mese, preotul slujitor savarsind vreme de 40 de zile randuielile amintite, chiar in fata sicriului. Dupa acest rastimp, trupul a ramas cum era mai inainte, adica nestricacios.

Vazand aceasta, calugarii din manastire, precum si toti cei ce veneau sa se inchine in acest sfant asezamant, si mai mult au inceput sa-l cinsteasca pe nevoitorul roman. Vestea minunatei lucrari s-a raspandit foarte repede, incat multi veneau anume sa se inchine la moastele Cuviosului Ioan indata chiar dupa stramutarea lor in biserica. Fiind praznicul Adormirii Maicii Domnului, venise din Grecia multime de pelerini, clerici si ierarhi, toti inchinandu-se cu evlavie in fata acestui odor duhovnicesc.

Sicriul pregatit in graba pentru stramutarea din pestera nefiind potrivit, conducerea manastirii a socotit sa comande la Ierusalim o racla corespunzatoare din lemn de abanos, cu sticla in partea de deasupra si pe lateral. La acoperirea costului acestei lucrari - 85.000 de drahme - au contribuit cu darnicie mai multi credinciosi. Asezat in racla, trupul Cuviosului Ioan se afla acum in biserica, alaturi de moastele Sfintilor Ioan Hozevitul si Gheorghe Hozevitul, organizatorii lavrei si mari conducatori de obsti monahale.

Credinciosii care viziteaza manastirea se opresc in fata moastelor ieroschimonahului Ioan, cinstit de ei ca "Noul Hozevit", inchinandu-se cu evlavie si admirand frumusetea chipului sau pastrat nealterat atata vreme.

Marele nevoitor in cele ale desavarsirii, Cuviosul Ioan, s-a dovedit intotdeauna un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe si un marturisitor al credintei celei drepte si adevarate. Opera sa cuprinde multe invataturi mantuitoare de suflet. Poezii, precum "Imnul credintei", exprima atasamentul monahului-poet fata de credinta ortodoxa stramoseasca: "O, pravoslavnica credinta,/ - Taria sufletului meu - / Prin tine mi s-a dat putinta/ Sa caut catre Dumnezeu!/ Cand sufletul se alapteaza/ Cu darul tau dumnezeiesc,/ Durerea mea se alineaza/ Si scarbele se potolesc./ Cand valurile ameninta/ Ca sa scufunde luntrea mea,/ In tine, sfanta mea credinta,/ Ma sprijinesc de-a pururi!/ Iar cand de multa slabiciune/ Gresesc Celui Ce m-a zidit,/ imi dai curaj la rugaciune,/ Sa nu fiu deznadajduit./ In viata asta necajita,/ Cu tine eu ma intaresc,/ Credinta preablagoslovita,/ Odorule dumnezeiesc!/ Atunci cand vor sa ma doboare/ Vrajmasii cei neimpacati,/ La tine eu gasesc scapare/ Si ei raman prea rusinati./ Iar la sfarsitul vietii mele/ Nadajduiesc ca si atunci/ Adaposti-ma-vei de rele/ Si de infricosate munci".
In alte poezii, cuviosul infatiseaza persoana si opera mantuitoare a lui Hristos. Se amintesc in acest sens urmatoarele piese: "Glasul Pastorului Celui Bun"; "Fiul Omului, mirele Durerii"; "Pentru blandetea si rabdarea cea nespusa a Domnului"; "La Dumnezeiasca smerenie a Mantuitorului"; "Mielul rascumpararii in vinerea Sfintelor Patimi". In toate se manifesta iubirea fara margini a credinciosului pentru Fiul lui Dumnezeu intrupat, Cel Ce S-a adus jertfa pe Crucea de pe Golgota pentru mantuirea neamului omenesc.

Cuviosul se simte dator sa multumeasca pentru toate lui Dumnezeu, caci el vede pretutindeni creatia mainilor Lui. Chiar daca se simte nevrednic, nu-si pierde nadejdea in Parintele Ceresc pe Care il simte atat de aproape: "Cunosc ca am la suflet/ Vesmantul intinat,/ Dar a credintei taine/ La nimeni n-am tradat./ Si daca eu din fire/ Slabind, ma poticnesc,/ Dar sfanta mantuire/ Eu tot nadajduiesc!" ("Imn de recunostinta catre Dumnezeu"). De aceea se indeamna mereu si indeamna si pe altii la o atitudine plina de smerenie, de multumire si de recunostinta fata de Dumnezeu, ca in poeziile: "Cugetari smerite", "Intru slava Ziditorului" si altele.

Trairea duhovniceasca a cuviosului roman este patrunsa de credinta neclintita in vesnicia sufletului, in dreapta rasplatire dumnezeiasca dupa moarte si in continuarea legaturilor prin rugaciune, dintre credinciosii de pe pamant si cei raposati. Intr-o poezie plina de talc duhovnicesc: "Canonisirea impiedicata de cei adormiti", se evidentiaza necesitatea si valoarea rugaciunii celor vii pentru cei morti. De aceea, in cateva randuri, poetul cere cititorilor sa se roage pentru sufletul sau.

In unele scrieri, cuviosul vorbeste de cinstirea Sfintei Cruci. O poezie plina de miez se intituleaza chiar "Semnul Sfintei Cruci". Aratand semnificatia Crucii, el indeamna la savarsirea cu evlavie a acestui sfant semn: "Semnul crucii este noua/ Scutul cel mantuitor/ Care departeaza raul/ Si ne da la toate spor./ Deci sa facem cum se cade/ Crestinescul nostru semn,/ Caci vrajmasii fug atuncea,/ Ca de preacinstitul lemn", indemn la savarsirea cu evlavie a Sfintei Cruci trebuie sa fie cugetarea la Patimile Domnului: "El intinde sus pe cruce/ Mainile dumnezeiesti,/ Tu macar a face semnul,/ Omule, sa te silesti!/ El ne mantuie, crestine,/ Savarsindu-Se pe lemn,/ Iara tu socoti rusine/ Ca sa faci al crucii semn!".

Unele creatii le inchina Maicii Domnului: "Cugetarea umilita la durerea Maicii Domnului"; "Sabia durerii", "Plangerea Maicii Domnului"; "Bucuria Maicii Domnului de Sfanta Inviere". Intre lucrarile sale publicate pana acum se afla si trei frumoase tropare de umilinta catre Maica Domnului. Cuviosul a tradus apoi unele dintre minunile Maicii Domnului.

Adanca evlavie a avut cuviosul pentru sfintii Bisericii crestine. De aceea, a alcatuit cateva zeci de tropare, indeosebi pentru aceia cinstiti in mod deosebit de credinciosii ortodocsi romani (Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava, Cuvioasa Parascheva, Sfanta Mucenita Filofteia). Iata, de pilda, frumosul tropar al ocrotitorului ceresc de la Suceava: "Trupul la Suceava ti-ai odihnit,/ Iar la ceruri slava de la Domnul ai dobandit,/ Ioane Mucenice; sa nu ne parasesti/ Pe fiii pravoslavnici ai Tarii Romanesti!"; sau acela al Sfintei Cuvioase Parascheva: "Din fundul pustiei ai alergat/ Spre pamantul nostru si Moldova te-a imbratisat,/ Avandu-te pe tine noian de indurari,/ La vremuri de necazuri si grele incercari". In alte poezii lauda pe unii sfinti sau le infatiseaza viata in versuri: Teodosie, Maria Magdalena, Monica, mama Fericitului Augustin, Perpetua, Narcis, patriarhul Ierusalimului, Cuvioasa Maria Egipteanca etc.

Plin de sfanta cutremurare a fost cuviosul in toata viata sa in timpul Sfintei Liturghii, prin care se impartaseste credinciosilor insusi Cinstitul Trup si Scumpul Sange ale Domnului si Mantuitorului nostru Hristos. Nu este lipsit de semnificatie faptul ca printre traducerile realizate de el este si acea vedenie a Cuviosului Nifon, care evidentiaza pregnant prezenta reala a Domnului in Sfanta impartasanie. Prin traducerea unei alte intamplari, el arata legatura dintre ortodoxia credintei si autenticitatea comuniunii euharistice, respingand impartasirea laolalta cu ereticii. Totodata este adanc constient de necesitatea pregatirii adecvate a celui ce se apropie de Sfanta Euharistie (vezi poezia intitulata "Fara haina de nunta").

Cuviosul ieroschimonah Ioan a dovedit o atitudine de adanca pretuire a preotiei si a preotilor. Astfel, el considera important si traduce un text din Sfantul Ioan Gura de Aur, in care se arata ca, chiar slujitorul nevrednic implineste in mod valid lucrarile sfintitoare, "pentru ca nu savarseste aceasta curatia preotului, ci darul lui Dumnezeu...".

Frumoase si ziditoare de suflet sunt si invataturile sale despre viata monahala. In cele doua volume de opere se afla mai multe traduceri din Sfintii Parinti despre chipul calugaresc. Retinem in acest sens si cateva versuri din poezia intitulata "Reteta duhovniceasca - pentru un sihastru": "Sa nu mai privesti la placerea/ Prietenilor trecatori,/ Caci ei nu pot sa te ajute/ Atuncea cand va fi sa mori!/ Prieten bun, castiga-ti plansul/ Si rugaciunea lui Iisus,/ Caci plansul stinge focul vesnic,/ Iar ruga te-nalta-n sus!/ De-asemenea sa ai prieteni/ Poruncile Dumnezeiesti,/ Pe care, fara de prihana,/ Cu dragoste sa le pazesti!". Cuviosul retine de asemenea unele texte patristice despre feciorie, si prin mai multe istorisiri evidentiaza valoarea ei si, in general, a curatiei trupesti si sufletesti.

Multe dintre gandurile ascetului roman indeamna la viata crestina adevarata, impotriva ispitelor celui rau. Poezii ca: "Cele sapte pacate de moarte", "Cateva stihuri despre naravuri", "Paza sufletului", atrag atentia asupra pericolului imens pe care-l reprezinta pacatul cu toate manifestarile sale, pentru izbavirea de cursele celui rau.

In general, osardia si lirica inaltatoare a Cuviosului Ioan predispun sufletul crestinului la fapte bune, indemnandu-l la rugaciune, la credinta si mai ales la smerenie. El insusi se simte mereu cel mai nevrednic dintre toti, marturisindu-si putinatatea credintei si a ostenelilor duhovnicesti. De aceea, prin intreaga mostenire pe care ne-a lasat-o, Cuviosul ieroschimonah Ioan Iacob se dovedeste un mare traitor al credintei, o reala personalitate duhovniceasca si un indrumator plin de intelepciune sfanta pe calea mantuirii, ridicat din neamul nostru romanesc.

Lucian, Arhiepiscopul Tomisului

(Din volumul "Sfinti romani si aparatori ai legii stramosesti", Editura Institutului Biblic, Bucuresti, 1987)

Nota: Constatand ca, datorita vietii sale desavarsite, Cuviosul Ioan este cinstit de multimea credinciosilor si de calugari, care vin si se ating cu evlavie de sfintele lui moaste, cerand ca el sa mijloceasca, prin rugaciunile sale, la Dumnezeu pentru a dobandi tamaduire sufleteasca si trupeasca, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa din 20 iunie 1992, a proclamat canonizarea Cuviosului Ioan si pomenirea lui in randul sfintilor Bisericii noastre, cu numele SFANTUL CUVIOS IOAN DE LA NEAMT-HOZEVITUL.

Statornicindu-se ziua de 5 august drept zi de praznuire a Sfantului Cuvios Ioan, numele sau a fost inscris in sinaxar si in calendarul bisericesc in aceasta zi. Totodata s-a hotarat sa i se tipareasca slujba si viata, iar chipul sa-i fie zugravit in biserici, la loc potrivit, alaturi de alti sfinti de neam roman.

Carti Ortodoxe

Cuprins