Plinatatea existentei prin sine, sau a fiintei dumnezeiesti nemarginite si firea omeneasca marginita, insetata dupa nemarginire si impartasirea ei de absolut

 

PLINATATEA EXISTENTEI PRIN SINE, SAU A FIINTEI DUMNEZEIESTI NEMARGINITE SI FIREA OMENEASCA MARGINITA, INSETATA DUPA NEMARGINIRE SI IMPARTASIREA EI DE ABSOLUT

Am aratat in capitolul anterior ca existenta prin Sine, sau fara de inceput trebuie sa aiba o constiinta deplina de Sine si o cunostinta a totului, cuprinsa in Sine actual si virtual.

Aceasta existenta prin Sine nu are nevoie de nimic, si are in Sine totul, sau, cum spun Parintii Bisericii, este viata prin Sine.

O astfel de viata sau de fiinta e dorita intr-un fel si de fapturile create, prin setea lor dupa ea. Se traieste dorinta ei ca necesara si de oameni, dar in ei nu are nemarginire. Plinatatea nemarginita a trairii acestei vieti trebuie sa se afle undeva, caci, altfel, cum ar trai oamenii insetarea dupa ea? Si dorinta unei astfel de vieti, sau de fiinte, da posibilitate si indemn existentei prin Sine sa vrea ca sa sporeasca si ei in trairea vietii lor. De aceea sunt facuti cu setea dupa ea si capabili de impartasirea lor de ea. Si cum s-ar explica aceasta sete a noast ra de nemarginirea ei, daca n-ar fi undeva un mod al ei real? Intr-un fel se da chiar ordinii materiale putinta ca omul sa traiasca buna ei folosire prin trupul destinat unei dominari a lui de catre bine.

Dumnezeu vrea ca viata sau binele care este El prin fire si in grad nemarginit sa se intinda si la o existenta marginita prin fiinta ei, dar desigur tot cu ajutorul Lui. O existenta generala panteista, in care totul se intampla prin niste legi, nu poate fi socotita ca servind binelui.

Panteismul filosofilor, care socoteste ca toata existenta este si se misca prin legea ce- i este impusa in mod inexplicabil, nu poate da o explicatie nici setei de bine tot mai mare si nici posibilitatii lui. Existenta prin sine, ca plinatate a vietii, sau a fiintei, cuprinde tot ce este actual si poate fi viata din eternitate. Ea poate fi vazuta in urmatoarele trei forme: una este bunatatea sau vointa iubitoare de a se darui. Si in aceasta se arata ca nu e numai o Persoana, ci inca una sau doua Persoane eterne, carora sa Se daruiasca si care sa I se daruiasca deplin, dar si vointa de a se darui si unor persoane create din nimic, spre bucuria existentei in unire cu Ea dar si intre ele. Dar Ea are asa si atotputernicia pusa in slujba  acestei bunatati nemarginite, care voieste ca fapturile marginite create sa se bucure de iubirea ei, bucurie care le da si lor puterea iubirii si a efortului spre Ea. Aceasta atotputernicie, pusa in slujba bunatatii, a Persoanelor eterne, se arata si in faptul ca nu se tem de libertatea fapturilor marginite, pent ru ca vor ca ele sa se bucure in mod liber de iubirea Lor si a acelora fata de Ele. De aceea daca nu folosesc astfel libertatea lor, nu le desfiinteaza, aratand si in aceasta bunatatea Lor nemarginita.

Plinatatea existentei prin sine se arata insa si in cunostinta a tot ce este, caci si in cunostinta e o putere. Iar din aceasta cunostinta nu poate lipsi cunoasterea celorlalte doua.

Si bunatatea, unita cu atotputernicia si cunoasterea lui Dumnezeu, se exercita neincetat si in relatia cu lumea creata. Dumnezeu, ca existenta necauzata a tuturor celor cauzate din bunatate, cu atotputernicie si deplina cunoastere, nu inceteaza nici o clipa sa lucreze spre folosul lor. Chiar pilda chinurilor, la care ajung unele prin nefolosirea bunatatii Lui, le poate fi altora de folos. Dar existenta prin sine a lui Dumnezeu e o cauza voluntara in activarea bunatatii Sale. Caci altfel aceasta n- ar mai fi bunatate. Si aceasta miscare libera a bunatatii neputand fi decat de la o Persoana la alta, urmeaza ca existenta suprema este o existenta interper sonala. Si aceasta face ca nimic din cele ce se intampla in existenta creata sa nu se considere ca producandu-se printr-un automatism extensiv, ci, desi acest automatism are si el un mare rol, el a fost randuit si e sustinut de vointa personala a lui Dumnezeu, ca ajutor al creaturilor constiente in efortul lor liber spre inaintarea in bine.

Dumnezeu este deasupra legilor si a automatismului mentinut in parte in ele. El se misca in actele Lui cu o libertate, care, desi mentine si acest automatism, savarseste adeseori si abateri de la el prin minuni, fiind daruit vietii spirituale ca mijloc de cunoastere pent ru binele planuit de El. Omul nu lucreaza nici binele, nici raul in mod fortat, sau automat, de i nu poate face tot binele sau s tot raul pe care il alege. Aceasta ne ajuta sa intelegem ca Dumnezeu e libertatea deplina, dar libertatea Lui, insotita de puterea nemarginita, e sursa exclusiva a binelui, desi omul poate sa nu primeasca tot binele pe care i- l daruieste Dumnezeu, sau spre care tinteste ajutorul de la Dumnezeu. Conceptia crestina despre existenta e deosebita de conceptia panteista, emanationista sau evolutionista. E o conceptie care cunoaste, pe langa Dumnezeu Cel deplin liber si binevoitor, o lume in care are un important rol si libertatea fapturilor constiente, ingeresti si omenesti, fara ca ele sa poata produce o dezordine totala in ordinea materiala, sau spirituala, in care aceste fapturi constiente sunt facute sa lucreze. Am mentionat ca panteismul filosofiilor, care crede ca toata existenta se misca numai prin legile ce- i sunt impuse si a caror origine nu poate fi explicata, nu poate da nici o justificare si aparare binelui. Pentru el, binele pur si simplu nu exista.

Am mentionat trei continuturi principale ale fiintei lui Dumnezeu: bunatatea nemarginita, atotputernicia si cunoasterea tuturor. Dar intre ele este o unitate. Bunatatea sau iubirea este forma cea mai ferma a vietii, atotputernicia e cea care a produs o existenta deosebita de Dumnezeu si o face sa progreseze, sau, daca nu progreseaza, nu o lasa sa piara cu totul, iar cunostinta e pusa si ea in slujba binelui. Fiinta, sau viata buna si fericita, puterea si cunostinta lui Dumnezeu nu pot fi slabite sau marginite. Ele nu pot slabi decat in existenta creata din nimic, in care ele sunt daruri ce pot fi primite sau refuzate. Cand sunt primite, ele sporesc si prin eforturile puse prin creatie in fiinta fapturilor. Cand nu sunt primite, insusirile date prin creatie sunt strambate. Puterea este pusa in slujba egoismului, caruia i se atribuie o falsa infinitate de crestere in viata si cunoasterea isi cauta intemeierea in argumente si in pareri mincinoase. Aceasta aduce cu sine si o slabire a comuniunii intre persoane, socotindu-se ca tinta suprema existenta eului singular. Bunatatea sau iubirea, indreptata numai spre eul propriu, nu mai e bunatate sau iubire; puterea e inlocuita cu o mare slabiciune si cunostinta se restrange la falsa pretuire a eului propriu, identificat cu totul, ceea ce produce un mare intuneric. Nu mai are loc o apropiere de Dumnezeu, ca Treime iubitoare de Persoane.

Sfantul Apostol Ioan a accentuat cu deosebita claritate identitatea intre bunatate sau iubire si cunostinta sau lumina, sau viata. Aceasta legatura se prelungeste si in oameni. El spune: "Cine iubeste pe fratele sau ramane in lumina... Iar cel ce uraste pe fratele sau este in intuneric si umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, pentru ca intunericul a orbit ochii lui" (I In 2, 10- 11).

Dumnezeu este iubirea, deci viata si lumina prin Sine, pentru ca este suprema unitate neconfunda ta a comuniunii tripersonale. Despartirea de Dumnezeu a adus lipsa de iubire, de putere si intunericul. Toate formele fiintei lui Dumnezeu au in ele putinta de-a se comunica. Dar intrucat Dumnezeu nu e silit sa le comunice, are loc o comunicare a lor in El insusi. Aceasta face ca Dumnezeu sa fie in trei Persoane, care-si comunica intre ele fiinta sau viata, bunatatea si lumina sau cunostinta. Aceasta face pe Dumnezeu o Treime de Persoane unite in cea mai mare iubire. Numai viata imputinata, rautatea sau lipsa de bunatate si nestiinta, sau cunostinta imputinata e unita cu necomunicarea. Si aceasta e proprie lumii create, care nu le are pe acestea ca fiinta. Cele trei forme ale continutului fiintei Sale, existenta cea prin Sine, pot fi considerate si ca Adevarul total. De aceea Iisus Hristos S- a numit pe Sine insusi ca Dumnezeu intrupat si Adevarul. El a spus astfel despre Sine: "Eu sunt Adevarul si Viata ". Iar daca cunostinta sesizeaza adevarul si deci ea este una cu lumina, Hristos a putut spune despre Sine, ca despre Cel ce este Adevarul, si: "Eu sunt Lumina lumii ". Iar daca lumina este cunostinta adevarului, a putut spune despre Sine insusi ca "Cel ce umbla in El nu umbla in intuneric ". Deci s- a identificat in fond si cu iubirea.

Asadar, in cuvintele urmatoare ale lui Iisus, prin care spune ca este lumina, trebuie sa vedem si afirmatia ca El este iubirea. Ba spune si direct ca aceasta lumina este viata. "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii" (In 8, 12). Dar acestea le spune despre Hristos si Sfantul Apostol Pavel, cand Il numeste si "Puterea si Intelepciunea lui Dumnezeu " (I Cor. 1, 24). Ca Putere este si Viata si ca Intelepciune este lumina si iubire.

Toate acestea formeaza continutul fiintei lui Dumnezeu si in El ea este nemarginita. Si, avandu-le pe toate prin Sine, El este izvorul lor si pentru noi. Iar Iisus Hristos ca Fiu al Tatalui, avandu-le impreuna cu Tatal, este deofiinta cu Tatal.

Cele create neavandu-le acestea prin ele insesi, inseamna ca nu au o fiinta prin sine si nemarginita. Dar, neavand fiinta prin ele, o au prin actul creator al lui Dumnezeu. Insa aceasta inseamna nu numai marginirea lor si dependenta de Dumnezeu, ci si o legatura necesara cu fiinta lui Dumnezeu si cu toate formele ei, deci si o capacitate de a primi in forme marginite aceste continuturi, si chiar o sete de a le avea tot mai mult. Dar setea aceasta spre nemarginire o pot ele si stramba, unii oameni amagindu-se cu ideea ca pot creste intr-o nemarginire a eului lor.

Insa pentru ca omul nu are legatura cu Dumnezeu ca si  cu niste persoane egale, deci nici iubirea din partea lor in mod vizibil si intr-un fel in care sa aiba si bucuria iubirii lor fata de sine, ca a unora ce au si ele nevoie de El, a facut Dumnezeu multe persoane, ca ele sa- si largeasca tot mai mult zona iubirii, setea de ea si intelegerea bogatiei ei.

Iar aceasta se datoreste si marginirii lor. Ei sunt ajutati de aceea sa creasca in nemarginirea iubirii si a bucuriei de ea prin iubirea fata de tot mai multi semeni si prin bucuria de iubirea tot mai multora.

Pe de alta parte, oricat mai multe ar fi persoanele umane cu care realizeaza relatiile de iubire, ele nu-l pot multumi in mod drept pe om si nu-i pot asigura fericirea vesnica, caci nu-i pot deschide perspectiva unei iubiri infinite. El ramane insetat si de relatia de iubire cu Dumnezeu Cel in Treime.