INDREPTAREA PRIN HRISTOS IN LUMINA SFINTEI SCRIPTURI

Prin ascultarea Sa de Dumnezeu ca Fiu, Mantuitorul S-a vadit pe Sine ca adevaratul "mostenitor" al viei, recunoscut ca atare de catre insasi lucratorii viei (Matei 21, 38), pe care tocmai de aceea L-au scos afara din vie si L-au omorat (Matei 21, 39). Chemarea Sfintilor Apostoli a fost, de aceea, iesirea la El, afara din tabara, si luarea ocarii Sale asupra noastra (Evrei 13, 13). in acest lucru consta taina Botezului ca asemanare cu Hristos, imbracare in lumina Lui si nastere din nou in Biserica.

Chemarea Sfintilor Apostoli este, in esenta, ca si cea a Mantuitorului, anume lepadarea de sine, pe de o parte, si fuga de luarea in stapanire a lucrului lui Dumnezeu, pe de alta parte, care constituia pacatul cel mare al lucratorilor viei la plinirea vremii (Romani 10, 3). Pentru ferirea de acest pacat in Biserica, Mantuitorul a lasat in evenimentul pescuirii minunate, chemarea de a arunca mreaja de-a dreapta, de a ramane mereu in ascultare ca si El, de a ramane in lumina, si de a nu pune Lumina sub obrocul mintii proprii, de a avea credinta si fidelitate in urmarea Sa, pentru a nu ramane in lumea vrajmasa cu Dumnezeu.

indeosebi prin taina Botezului se elucideaza deosebirea dintre Hristos si lume, o deosebire marcata ireductibil de moartea lui Hristos din partea lumii, intrucat in lume sunt "portile iadului" (Matei 16, 18), ca putere de ademenire, sau cap al sarpelui, si ca putere de amenintare si de violenta, ambele manifestate in viata Mantuitorului si ambele biruite prin inviere. Ele sunt vadite ca atare prin Jertfa Mantuitorului care a scos viata Sa ca adevar la lumina, ca aur lamurit in foc. in acelasi timp, El a scos la iveala puterile intunericului si le-a facut de ocara (Coloseni 2, 15). Astfel, deosebirea dintre Hristos si lume sunt un dar al lucrarii lui Dumnezeu, Care a aratat in El viata cea adevarata.

Viata adevarata este ca cea a pruncilor, a celor cu inima curata si buna si din asemanarea cu ea Mantuitorul face conditia intrarii in imparatia lui Dumnezeu. Sfanta Scriptura arata parametrii deosebirii dintre Hristos si lume, ca deosebirea dintre miel si lup, azima si dospire, casa parinteasca si tara departata, calea stramta si calea larga, picioarele de lut si capul de aur al statuii (Daniel 2, 31-34), urechile acului si odgonul, toate acestea intuite de catre Mantuitorul in legea morala a Noului Testament, care sunt cele noua Fericiri ale Evangheliei. Ele sunt semnele deschiderii imparatiei lui Dumnezeu si sub auspiciile lor, Mantuitorul incepe lucrarea Sa de propovaduire, asa cum se arata la inceputul Sfintei Liturghii. imparatia lui Dumnezeu este, astfel, tot una cu acel "adanc" al lui Dumnezeu care are si "taria" Lui neclatinata pe pamant, tocmai prin scrierea in inimi ca sfintire, catre care calauzeste intreaga sfanta Liturghie prin Jertfa Mantuitorului.

Nimic din cele omenesti nu se scrie in inimi. Ele domina. Deci, in lume exista puterea de a domina, nu de a patrunde la inima sau de a scrie in inimi.

Am putea spune ca imparatia lui Dumnezeu pe pamant incepe cu un fel de Botez al aratarii Mantuitorului, dar nu ca adancire sau afundare a Sa, ci Epifania, aratarea Lui, ca adancul cel dumnezeiesc din ceruri, acel adanc, singurul care poate deschide cerul (Geneza 7, 11; Ps. 84, 12). Deschiderea usilor imparatesti la inceputul Sfintei Liturghii, este semnul deschiderii imparatiei Cerurilor, si in acelasi timp deschiderea ochilor oamenilor pentru a vedea ce este Hristos si care este deosebirea fata de lume in sensul adancului sau fata de desertaciunea, superficialitatea, violenta din lume si vrajmasia ei fata de Dumnezeu, in fata careia Dumnezeu in Hristos isi arata desavarsirea in iubire. Prin desertaciune s-a vazut ca lumea a pierdut adancul cel dumnezeiesc ca pecete a Creatorului. Urmand a deschide prin Jertfa Sa adancul vietii Sale de pe pamant, Mantuitorul nu a ingaduit violenta nici in apararea Sa. Cu pret de rascumparare, El scoate la iveala taria inimii infrante si smerite ca o slava de la Dumnezeu. Inima bineplacuta lui Dumnezeu a fost simbolizata la iesirea din Egipt prin ungerea pragului de sus cu sangele mielului, ca lepadare de sine, si coborare a mintii in inima, ca saracie cu duhul si lipsa a vicleniei, ca limba nebifurcata. intaii nascuti ai egiptenilor, ca semn al lumii, sunt simbol al ruperii de Dumnezeu prin umplere de sine si ramanerea sub osanda ingerului mortii. Trecerea prin adancul uscat al marii fara nici o arma, insemna aratarea tariei lui Dumnezeu si calea mantuirii.

Cat timp poporul lui Dumnezeu sub Lege nu era desavarsit, Dumnezeu insusi pedepsea inaltarea de sine a neamurilor care incalcau via Domnului pe care El o ingradise cu gard. Faraon si ostile sale pline de arme, piereau la suprafata apei intrucat n-au descoperit adancul ei; David a biruit pe Goliat, el cel care fusese uns rege ca cel mai mic dintre toti fratii sai cei plini de forta omeneasca; Neeman sirianul a fost smerit de puterea Iordanului celui mic; nici lui Israel Dumnezeu nu i-a ingaduit jertfe in locul inimii infrante si smerite, asa cum s-a aratat in urma neascultarii regelui Saul (I Regi 15, 22), si a regelui David, marturisita in rugaciunea din Psalmul 50; de asemenea, Dumnezeu nu a ingaduit victorii contra paganilor nici prin aducerea Cortului Sfant pe campul de lupta, doar pentru a birui, si nu pentru smerenie, rugaciune si ascultare, asa cum s-a intamplat in timpul preotului Eli (I Regi 4, 5; 10-11), cand oamenii cautau sa foloseasca smerenia lui Dumnezeu pentru victorii.

Astfel, in evenimentul iesirii poporului lui Dumnezeu din Egipt, socotit de catre Sfintii Apostoli ca prefigurare a botezului crestin (I Corinteni 10, 1-2), avem cele mai profunde simboluri ale prapastiei dintre inaltarea de sine a lumii si dintre adancul chipului lui Dumnezeu in Hristos, ca si chip al Duhului Sfant (Ioan 14, 17), si insasi inima lui Dumnezeu. Caci adancul lui Dumnezeu, dobandit ca urmare a credintei in sensul taierii imprejur a inimii, sedere de-a dreapta, are ca urmare imbracarea in Hristos, a carui viata S-a vadit ca tarie de neclatinat, liman lin al celor inviforati, pace a lui Dumnezeu care covarseste toata mintea, dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant ca temelie a imparatiei lui Dumnezeu. Botezul inseamna si el o trecere pascala de la desertaciunea lumii la adancul uscat al marii, la chipul lui Hristos, si in acelasi timp iesirea la "pustie" ca loc neted, lipsit de structurile stapanirilor lumesti ca "dealuri", si a asupritilor din lume ca "vai" ale deznadejdii. Iesirea la pustie este echivalenta astfel cu restaurarea structurii sufletesti originare de iubire a lui Dumnezeu din toata inima si de aproapele ca de sine insusi, care are ca simboluri: "indulcirea apelor de la Mara" (Exod 15, 22-24), "mana din cer" (Exod 16, 1-25), care era semn al bucuriei, intrucat cel care aduna mult, aceluia nu-i prisosea, iar cel ce aduna putin, aceluia nu-i lipsea; precum si "atingerea cu toiagul a stancii" (Exod 17, 1-7) ca sa curga din ea apa, semn al taierii imprejur prin Hristos a inimii impietrite.

Ramanerea la "suprafata apei", nedeschiderea adancului Duhului Sfant in Hristos, nebotezarea, toate acestea au caracteristicile lumii ca inaltare de sine si desertaciune, dar in acelasi timp si ca inchisoare, ca legaturi nedezlegate, ca "latura si umbra a mortii" (Isaia 9,1), "cuptor de foc" (Daniel 3, 20-27), "porti ale iadului" (Matei 16, 18) si toate la un loc ca vrajmasie fata de Dumnezeu vadita asupra lui Hristos. in sfera ei se ajunge prin amagirea de a pierde pe Dumnezeu prin umplere de sine, necredinta, mutarea in tara departata a fiului risipitor, umblarea pe calea cea larga. in aceasta stare sufletul este prins ca intr-un cleste intre doua extreme dupa sistemul teza-antiteza, avand sa aleaga intre doua posibilitati dintre care nici una nu este buna, nu duce la Dumnezeu, intrucat ambele raman in orizontalitate, prin inaltare de sine care separa de Dumnezeu, in totala neputinta de a descoperi adancul cel dumnezeiesc. Perechile de notiuni care descriu orizontalitatea antitetica a lumii si care constituie un cleste, prin care puterile intunericului ii tin legati pe cei nebotezati sunt: binele si raul; dragostea si ura; placerea si durerea; vanturi si valuri, toate acestea redand mersul sarpelui, niciodata drept, ci cand la dreapta cand la stanga; precum si lucrarea lui Sisif de urcare pentru cadere. Acestea semnifica stari din istoria lumii, cand de nivel ridicat in bunastare si cultura, cand de prabusire morala. Aceste stari i-au facut pe unii sa considere istoria lumii ca pe o "eterna revenire", ca "cicluri recurente", in inlantuire fatala. in Sfanta Scriptura aceste stari sunt cuprinse in notiunea de "pomul cunostintei binelui si raului", pentru omul ramas fara Dumnezeu ca masura a lui insusi si tocmai prin acest lucru aflandu-se in sfera de atractie a sarpelui, a lui Lucifer, nu pentru ca ar fi castigat de acesta, ci pentru ca uraste pe Dumnezeu si se aseamana cu Lucifer.

Prin pomul cunostintei din creatia Sa, Dumnezeu a vrut sa arate ruperea de Lumina a ingerilor rai, chipul neascultarii lor, nadajduind prin aceasta intoarcerea lor. Dar, Lucifer, intrupat in sarpe, i-a dus si pe oameni la sminteala, amagindu-i ca "vor fi ca Dumnezeu", tocmai intrand pe calea luciferica a neascultarii, simbolizata prin pomul cunostintei. Era de fapt intrarea pe calea larga a pieirii, si anume sub forma cea mai periculoasa pentru om, adica a "binelui" sau, a poftelor sale care se opun voii lui Dumnezeu, si care duce la moarte, ca "rau" al omului. Ajuns la intelepciune, Solomon filozofa despre aceasta stare in care a intrat omul spunand: "Si dragostea lor si ura lor de mult au si pierit si niciodata nu vor mai avea parte de ceea ce se face sub soare." (Ecclesiast 9, 6).

Moartea sufleteasca in care a intrat omul este mai rea decat intoarcerea in pamant, caci ea inseamna "binele" omului in locul "binelui" lui Dumnezeu, care facea parte organic din fiinta omului: "Cuvantul era viata." Iar Cuvantul era insusi chipul lui Dumnezeu: "Dumnezeu era Cuvantul...". Pierderea Cuvantului a insemnat pierderea vietii, ramanerea "abia viu", pierderea averii din starea primordiala, mutilarea fiintiala, moartea sufleteasca prin umplere de sine. in afara Cuvantului era moartea ca rautate, ca "bold al mortii", ca "cel dintai vrajmas al omului", pe cand intoarcerea in pamant sau moartea trupeasca este "cel din urma" vrajmas al omului care va fi biruit in Hristos (I Corinteni 15, 26).

Credinta este aratata in Sfanta Scriptura ca "inviere" cu sufletul prin lepadare de sine, nastere din nou prin botez, asa cum s-a spus despre fiul risipitor dupa ce prin pocainta primise din nou "haina cea dintai", trupul invierii: "mort era si a inviat". Cand isi luase "partea de avere" de la tatal sau, fiul cel mic isi luase de fapt viata in seama sa, se rupsese de izvorul vietii, caci "averea" din casa parinteasca era fiinta (ousia), ca partasie la Numele lui Dumnezeu: "Eu sunt Cel ce sunt!" (Exod 3, 14), simbolizat prin rugul care arde si nu se mistuie niciodata. El nu mai traia decat cu paine, nu si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu. invierea prin botez ca nastere din nou, este aratata de Mantuitorul prin cuvintele: "Cel ce crede are viata vesnica" (Ioan 5, 24). Cel ce crede este viu chiar de ar si muri, ca si Avraam, care murise, dar al carui Dumnezeu s-a numit pe Sine "Dumnezeu al celor vii" (Matei 22, 32). Avraam a insemnat inceputul tamaduirii raului, ale carui radacini vin din moarte sufleteasca si duc la moarte trupeasca. Adevarul si slava omului aratate in Hristos sunt puterea lui Dumnezeu de a chema la credinta prin pocainta si botez si pun in lumina raul ca pe cel mai mare vrajmas al omului, ca "bold al mortii": "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu". (Romani 3,18)

Dar, fara ajutorul lui Dumnezeu, omul nici nu-si putea da seama unde se afla si cu atat mai putin unde a fost. Nu stia ca inima sa devenise pentru samanta Cuvantului lui Dumnezeu: loc pietros, loc batatorit, loc plin de spinii si palamida patimilor si ca urmare inima invartosata, care nu vede, chiar daca are ochi, si nu aude, chiar daca are urechi. Aceasta cunostinta o putea avea omul numai cu ajutorul lui Dumnezeu, asa cum se ruga dreptul in psalmi: "Datu-m-am si n-am mai putut iesi, ochii mei au slabit de suferinta..." (Ps. 87, 9); "Scoate din temnita sufletul meu ca sa se marturiseasca numelui Tau..." (Ps. 141, 7).

Ajutorul lui Dumnezeu s-a aratat in Hristos. Lucrarea lui Dumnezeu in Hristos nu se numeste "Vestea cea Buna", decat datorita acestui ajutor pe care il da Dumnezeu, intrucat in lume este o alta stapanire. in lume se afla: pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii, care nu sunt de la Tatal (I Ioan 2, 16) si sunt impotriva Tatalui. Judecata asupra lumii, care se osandeste singura pe sine omorandu-L pe Hristos, este aceea aratata de Mantuitorul: "Tot rasadul pe care nu l-a rasadit Tatal Meu, se va smulge din radacini" (Matei 15, 13), adica din radacinile lui de dincolo de moarte, intrucat aceste radacini sunt in moarte. Moartea este cauza tuturor relelor din lume. Dar moartea isi are explicatia numai in faptul ca omul nu-l are pe Dumnezeu, asa cum s-a precizat in starea primordiala:,,in ziua in care vei manca, vei muri cu moarte" (Geneza 2, 17). Rezultatul neascultarii a fost ca omul a ramas fara bunatatea lui Dumnezeu, ca o moarte sufleteasca. Cand l-a intrebat Dumnezeu pe om: "Adame, unde esti?" (Geneza 3, 9) omul era deja dincoace de moarte, era despartit de Dumnezeu ca printr-un zid. Iar Dumnezeu a fagaduit ca va veni dincoace de moarte ca sa-l caute pe Adam prin sangele Sau care striga din pamant.

Tocmai de aceea, atunci cand Se arata Dumnezeu in Hristos cu adevarul Lui, cu viata Lui, cu caldura Lui, cu lumina Lui, atunci El este pandit de moartea ca neascultare de Dumnezeu, de moartea sufleteasca ca de un vrajmas neimpacat. inca inainte de a veni pe pamant, Dumnezeu spusese despre faradelegi ca roade ale mortii sufletesti: "Mana Mea nu este prea scurta ca sa ajute, insa faradelegile voastre au ridicat un zid intre Mine si voi" (Isaia 59, 2). Iar cand vine pe pamant, Dumnezeu arata vrajmasia lumii fata de Hristos: "Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine (in cer) au cazut asupra Mea (pe pamant)" (Ps. 68, 11). Dar ocarile despre care este vorba sunt doar urmarea faptului ca Hristos nu S-a lasat prins de lume, amagit. El are puterea de a nu Se lasa amagit, si in felul acesta de a "zdrobi capul sarpelui" ca putere de amagire. Pentru Hristos insa mai mare este biruinta asupra amagirii din lume decat aceea de a suporta moartea din partea lumii. Suferinta Sa este doar prilejul de a arata adevarul vietii Sale si adevarul tuturor celor ce ii urmeaza Lui. Tocmai de aceea El ii fericeste pe cei ce sufera, pentru ca a fi asemenea Mantuitorului inseamna a avea darul Duhului Sfant care inseamna dreptate, pace si bucurie: "Ai iubit dreptatea si ai urat nedreptatea, pentru aceea te-a uns pe Tine Dumnezeul Tau cu untdelemnul bucuriei mai mult decat pe partasii Tai" (Ps. 44, 9). Chemarea liturgica in Hristos este aceea: "Sus sa avem inimile!". Aceasta stare se poate dobandi intrucat "plecam Domnului capetele noastre", ca lepadare de sine si credinta. Plinatatea inimii este socotita astfel ca un munte duhovnicesc, in implinirea profetiei ca: "Muntele casei Domnului va fi cel mai inalt munte" (Miheia 4, 1). in acelasi timp, plecarea capetelor ca lepadare de sine este o coborare a mintii in inima, este "cuviosie", ca asemanare cu Hristos, o iesire din sfera cunostintei binelui si raului.

Asa se intelege taina imparatiei lui Dumnezeu care nu vine in chip vazut, intrucat este adancul cel mare al lui Dumnezeu ca plinatate a inimii, este o bucurie care se numeste "har" si care s-a dat prin adevarul lui Iisus Hristos. Aceasta bucurie are sensul ungerii mesianice, intrucat se arata in cele din urma in adevarul unei vieti care are invierea si nu are moartea in ea. El este "Usa" catre pasunea duhovniceasca. Apostolii arata, ca prin El omul se judeca pe sine ca sa poata intra. Mai intai se judeca pe sine, vazand rautatea care-L omoara pe Hristos, se judeca deci privind la Hristos Cel rastignit ca la "sarpele cel de arama". Apoi trece la pasunea duhovniceasca: "Alerg ca sa-L cunosc pe Domnul si puterea invierii Lui" (Filipeni 3, 10). I se spune "inviere" in viata Mantuitorului numai intrucat El este omorat, nu pentru ca viata Lui are sfarsit. I se spune inviere, intrucat moartea nu-L poate tine: "Iata vine stapanitorul lumii acesteia si de la Mine nu are de luat nimic " (Ioan 14,30). Daca amagea, avea de luat, intrucat este o mare minciuna in el, anume ca inainte de moarte mai rea este calea ei, si anume, faradelegea. in afara de aceasta, Dumnezeu a venit in lume sa fie alaturi de "raul" din cunostinta binelui si raului, si anume pentru a vindeca "binele" ei, adica poftele si rautatea, si sa-i impartaseasca "binele" lui Dumnezeu in Hristos ca mantuire.

La invierea Mantuitorului s-a dat pe fata aceasta minciuna, mitul a incetat, si tocmai de aceea diavolul "umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita" (I Petru 5, 8). Mitul era amagirea ca oamenii vor stapani in locul lui Dumnezeu, cand de fapt era doar forma prin care diavolul il poate stapani pe om. Tocmai de aceea s-a profetit ca: "Cei ce locuiesc in latura si umbra mortii, Lumina va straluci peste ei!" (Isaia 9, 1). Existenta omului pe pamant era astfel in afara imparatiei lui Dumnezeu, in necunostinta despre adancul botezului si in lipsa prunciei dumnezeiesti. insasi imparatia lui Dumnezeu pe pamant este adanca, si de aceea nu vine in chip vazut, fiind vorba de scrierea in inimi a voii lui Dumnezeu, sfintire care nu este niciodata ostentativa, nu se inscrie in istorie ca evenimente.

Calea Mantuitorului este explicata de Sfantul Maxim Marturisitorul ca acea existenta care este o cale a binelui si de aceea o cale vesnica. El spune ca a exista nu este totul. Depinde cum existi. Calea Mantuitorului s-a aratat in lume ca o lumina lina a sfintei slave. De aceea, Mantuitorul nu este trist cand nu este ascultat, pentru ca El lumineaza in intuneric. Astfel, tristetea Mantuitorului de a nu fi ascultat, nu este o tristete fara nadejde, pentru ca in Parabola Semanatorului El spune si de ce oamenii nu-L asculta, ceea ce este tot o lucrare a harului care cheama la pregatirea auzului si a vederii pentru cele dumnezeiesti: "Cine are urechi de auzit, sa auda" (Matei 13, 9). Apoi Mantuitorul fericeste pe cei ce cred, pe cei care-i urmeaza, care-L asculta, intrucat nu a venit pentru Sine, nu a venit pentru nimic altceva decat sa Se dea pe Sine intreg celor ce-I urmeaza Lui.

Avand adevarul cel dumnezeiesc si taria sa, Mantuitorul nu osandeste pe nimeni din lume, dar ii arata unde se afla: inlauntru sau in afara, luminati sau legati, iar lucrarea Sa inseamna doar a cauta pe cel pierdut, inseamna a sta la usa si a bate. Lucrarea Sa inseamna scriere in inimi, iar nu sporirea cunostintei in minte. El da "peste" al luminarii, iar nu "sarpe" al smintelii. Deci, pentru ca cei ce-I urmeaza Lui sa nu se sminteasca, Mantuitorul a aratat care sunt cauzele care-i impiedica pe oameni sa-I urmeze Lui: "Nimeni nu poate sluji la doi domni, caci... pe unul il va iubi si pe altul il va uri... nu puteti sluji si lui Dumnezeu si lui Mamona" (Matei 6, 24); "Lumina a venit in lume, dar oamenii au iubit mai mult intunericul, pentru ca faptele lor erau rele. Iar intunericul uraste Lumina." (Ioan 3, 19). Aici este un adevar care pune, pe de o parte, in lumina lucrarea deosebita a Sfantului Ioan Botezatorul de chemare la pocainta, iar, pe de alta parte, arata ca nu este vorba de nici o predestinatie sau fatalism, ci de o "vinovatie". Mantuitorul spunea: "Cine nu este cu Mine, este impotriva Mea" (Matei 12, 30), tocmai in sensul ca: "Nimeni nu poate sluji la doi domni...". Precizam ca atunci cand este vorba de "samanta" pe care El o seamana, nu este vorba doar de cuvantul Sau, ci de Lumina Sa, ca Cel ce face si invata, dupa numele Sau de Hristos si de Iisus, mergand intai cu faptele Sale inainte cu care El sta la usa inimii si bate.

Ca nu este vorba de o predestinatie, ci de "vinovatie", reiese din profetia Mantuitorului catre ucenicii Sai, ca atunci cand va veni Duhul Sfant, va vadi lumea de pacat, pentru ca oamenii nu cred in El (Ioan 16, 9). intr-adevar, Duhul Sfant a vadit in sufletele ucenicilor lumea de pacat, dupa ce prin inviere s-a descoperit in Hristos adancul chipului lui Dumnezeu. Mantuitorul spunea ucenicilor ca Satana ii cere de la El ca sa-i cearna ca pe grau, asa cum il ceruse de la Dumnezeu pe Iov, si anume sa vada, daca sunt "grau" care ramane pe pamant si aduce rod, asa cum este El, sau daca nu cumva sunt "pleava" care in urma golirii pe dinauntru, cauta inaltare de sine, in bataia vantului, cauta desertaciunea si lipsa de adancime, cauta dominarea si asuprirea, accepta imparatiile lumii cu slava lor, oferite de cel rau.

Mantuitorul nu a acceptat slava din partea lumii. Atunci cand filozofii elini, cautau sa vorbeasca cu El dupa intrarea Sa in Ierusalim, Domnul a preferat Crucea si Jertfa: "Bobul de grau, cand cade in pamant, nu va muri, ramane singur; iar daca va muri, aduce multa roada" (Ioan 12, 24). Spunand aceste cuvinte Domnul stia ca acei filozofi nu cauta adevarul lui Dumnezeu, ci doar slava lumii, asa cum in Areopag, filozofii aveau sa rada la predica despre inviere a Sfantului Apostol Pavel, care chema la pocainta si la schimbarea vietii. Domnul stia ca pentru cei pieritori crucea este o "nebunie". Caci Jertfa lui Hristos avea sa arate ca El: "a murit din cauza pacatelor noastre, si a inviat pentru indreptarea noastra" (Romani 4, 25). Aceasta indreptare insemna asemanarea cu viata Lui, in care s-a vadit puterea invierii, insemna lepadarea de sine, iesirea din lume la Hristos. indreptarea insemna de fapt nasterea din nou prin botez in lumina lui Hristos.