INDREPTAREA PRIN HRISTOS IN LUMINA SFINTEI TRADITII

Restaurarea omului in Hristos ca fiinta ecleziala inseamna sadirea in el prin sfintire a voii lui Dumnezeu, purtatoare a chipului Sau ca: iubire a lui Dumnezeu din toata inima si de aproapele ca de sine insusi prin darul Duhului Sfant de dreptate, pace si bucurie, puteri ale imparatiei lui Dumnezeu, ca puteri ale harului. Botezul, prin care se intelege si pocainta ca lepadare de sine, este prezentat atat de intuitiv la Sfintii Parinti, ca afundare in adancul marii si incadrare in turnul Bisericii, cum se arata in cartea: "Pastorul lui Herma", pentru a trece prin adancul uscat al marii despartite de Dumnezeu, dincolo, la pustie, ca iesire la Hristos. Despre asemanarea cu Dumnezeu prin pocainta, ca intoarcere a cugetului (metanoia), iar prin Botez ca intrare in Biserica lui Hristos, "Pastorul lui Herma" (Vedenia 3, 5), vorbeste figurat prin imaginea unui turn mare cladit pe ape din pietre stralucitoare: "Turnul se construia in forma patrata de catre cei sase tineri care venisera cu ea (Doamna); dar mii si mii de barbati aduceau pietre, unii din adanc de ape, altii de pe pamant si le dadeau celor sase tineri; aceia le luau si zideau. Tinerii puneau toate pietrele scoase din adanc de ape la zidire asa cum erau, caci se potriveau si se uneau desavarsit cu celelalte pietre; si asa se lipeau unele de altele, de nu se vedea unirea dintre ele, incat cladirea turnului parea facuta dintr-o singura piatra. Din celelalte pietre aduse de pe uscat, pe unele le aruncau, pe altele le puneau la cladire, iar pe altele le sfaramau si le aruncau departe de turn. Alte multe pietre stateau in jurul turnului si nu erau folosite de tineri la cladire; unele din ele erau sfaramicioase, altele cu crapaturi, altele ciuntite, altele albe si rotunde si nu se potriveau la zidire. Vedeam alte pietre aruncate departe de turn, care se rostogoleau pe drum, dar nu ramaneau in drum, ci porneau din drum rostogolindu-se spre un loc anevoios de umblat; altele cadeau in foc si ardeau; altele cadeau aproape de ape, dar nu puteau sa se rostogoleasca in apa, desi voiau sa intre in apa". in vedenie, "Doamna", care este Biserica insasi, arata lui Herma sensul celor vazute, zicand ca multi se vor bucura de cele auzite, altii se vor intrista si se vor pocai, deoarece turnul pe ape este Biserica si este intemeiat prin Cuvantul Numelui celui Atotputernic si slavit si este tinut de puterea nevazuta a Stapanului. Pietrele patrate albe, care se potrivesc bine, sunt apostolii si urmasii lor ca ierarhie; cele scoase din adanc care se potrivesc atat de bine in zidul turnului sunt cei ce au suferit pentru numele lui Dumnezeu; pietrele aruncate in apropiere sunt cei ce prin pocainta pot deveni buni pentru zidire; departe sunt aruncati cei ce nu se pocaiesc; cele sfaramicioase sunt cei ce au cunoscut adevarul, dar n-au staruit in el ramanand nefolositori; cele cu crapaturi sunt cei care poarta in inima dusmanie intre ei; pe fetele lor se vede pacea, dar cand se despart, rautatea ramane in inima lor; pietrele ciuntite sunt cei care nu au ramas intregi in dreptate; cele albe si rotunde sunt cei ce au credinta, dar si grija de averi, care pana la urma leapada credinta; cele aruncate in locuri grele de umblat, sunt cei care din cauza indoielii au parasit calea cea adevarata, crezand ca pot gasi drumuri mai bune si ratacesc; cele care s-au rostogolit aproape de apa si nu au putut intra in ea, sunt cei ce au dorit adevarul, dar cand li s-a cerut sa se schimbe, au renuntat. Locul in turn se pastreaza prin: credinta, infranare ca fiica a credintei; curatie, stiinta, nerautate, buna-cuviinta, dragoste.

A. PARTASIA LA MOARTEA LUI HRISTOS PRIN TAINA BOTEZULUI

Cand Mantuitorul spunea: "De nu se va naste cineva din apa si din duh nu va intra in imparatia cerurilor" (Ioan 3,5), nu era data inca si conditia esentiala a Botezului, si anume: partasia la moartea si invierea lui Hristos, asupra careia insista indeosebi Sfantul Apostol Pavel. Nimeni n-a vorbit mai mult si mai profund despre Hristos ca masura de indreptare prin credinta, precum si despre omul strain de Dumnezeu, "omul cel vechi", ca Sfantul Pavel in teologia Botezului: "omul cel vechi" si "moartea lui Hristos" ca masura de indreptare, sunt notiuni-cheie.

Deosebirea dintre Hristos si lume este simbolizata la Sfantul Pavel prin
contrastul dintre "azima" si "dospire". Hristos este descris ca "azima" si "miel" pascal cu referire la ascultarea Sa fireasca de Cuvantul lui Dumnezeu ca Fiu. Contrastul dintre Hristos si lume face ca cel ce este fara de pacat sa sufere din cauza celor stapaniti de pacat in lume: "El a purtat pacatele noastre in timpul Sau si s-a facut pacat pentru noi" (II Corinteni 5, 21); "El, care nu a savarsit nici un pacat, a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn, pentru ca noi murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii" (I Petru 2, 22, 24).

Tensiunea dintre Hristos si lume ce reiese din aceste texte arata nevoia de intoarcere a omului celui vechi si de asemanare a lui cu Hristos, si deci cu Dumnezeu. Firea umana a lui Hristos devine prin inviere "comoara ascunsa in tarina " (Matei 13, 44) pentru cei ce cred, iar pentru lume, pentru omul cel vechi ea inseamna o continua "vadire a lumii de pacat" (Ioan 16, 8-9), "vadire spre indreptare si iertare". Aceluiasi scop al intoarcerii prin Botez la masura lui Hristos slujeste si intreaga dezvaluire a structurii omului celui vechi in Sfanta Scriptura, in care importanta Botezului este pusa intr-un context deosebit.

"Apa" si "Duhul" reprezinta puteri ale renasterii spirituale, cu toate ca in sens diferit: apa inlatura prin spalare pacatul stramosesc si pacatele personale, iar Duhul este puterea sadirii vietii celei noi in Hristos. Fara spalarea pacatelor si renasterea prin Botez omul ar ramane in afara stapanirii lui Dumnezeu si a imparatiei Sale, in afara Duhului Sfant si a darurilor Sale. Lumea in care ramane omul cel vechi este opusa, refractara, vrajmasa darurilor Duhului Sfant, o lume in care este invederata o alta stapanire, si anume stapanirea celui ce a spus Mantuitorului despre imparatiile lumii, cu care cauta sa-L ademeneasca: "Toate mi-au fost date mie si eu le dau cui voiesc" (Luca 4,6).

Urmarea pacatului stramosesc a fost, nu numai lipsa Duhului Sfant din om, ci mai ales o "pierdere", deoarece lipsa Duhului Sfant a insemnat moartea sa spirituala exprimata subtil prin cuvintele: "Atunci li s-au deschis lor ochii si au cunoscut ca sunt goi" (Geneza 3, 7), ceea ce insemna de fapt inchiderea ochilor duhovnicesti, ai cunoasterii lui Dumnezeu si ai comuniunii, concomitent cu deschiderea ochilor pentru cele trupesti. Era pierderea comuniunii ca dimensiune a chipului lui Dumnezeu, exprimata profund prin cuvintele: "Iata, Adam s-a facut ca unul dintre noi cunoscand binele si raul!" (Geneza 3, 22), cand de fapt " noi l-am zidit dupa chipul nostru si dupa asemanarea noastra" (Geneza 1, 26). Era de fapt nimicirea iubirii de aproapele ca de sine insusi, era inchiderea inimii, si astfel stricarea imparatiei lui Dumnezeu care avea ca temelie chipul treimic. Era, de asemenea, o schimbare a omului duhovnicesc cu omul pamantesc, roditor de spinii si palamida patimilor, care tocmai de aceea se intoarce in pamant si nu mai merge la Dumnezeu cu trupul sau transfigurat. Era omul care traia numai cu paine pentru trup, nu si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu. Era omul cazut intre talhari, care smulsesera din inima lui - care era templu al Duhului Sfant - comoara Cuvantului sfintit al lui Dumnezeu, l-au jefuit de "averea" parinteasca, lasandu-l "abia viu", adica traind putin pana la moartea si cu trupul.

Cunostinta binelui si raului ca urmare a pacatului stramosesc era de fapt inlocuirea binelui lui Dumnezeu, Care prin Cuvantul Sau era pacea si bucuria Duhului Sfant, cu binele omenesc, care insemnau poftele trupului, simbolizate prin spinii si palamida patimilor: "Toate cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor, si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci de la lumea aceasta" (I Ioan 2, 16). Urmarea acelui "bine" omenesc era de fapt "raul" omenesc, si anume: durerea, bolile, moartea. Cel ce gusta placerea, gusta si durerea, spun Sfintii Parinti. Viata omeneasca iara Dumnezeu se misca, intr-adevar, intre acesti parametrii de: bine-rau; placere-durere; viata-moarte; dreapta-stanga, asa cum este si mersul sarpelui. Este de fapt un "cleste" care ii tine pe oameni inchisi ca intr-o temnita, ca nu cumva sa se adanceasca si sa afle pe Dumnezeu prin acest "botez", simbolizat prin adancul marii, ci sa ramana la suprafata apei in puterea vanturilor si a valurilor. Este apoi si o munca de Sisif, exprimata poetic prin versurile: "Se inalta dar recad/, Si murmur intr-una", iar in filozofie prin teoria ciclurilor recurente. Este o desertaciune a vietii descrisa de Ecclesiast ca zadarnicie: "Si dragostea si ura lor de mult au si pierit, si niciodata nu vor mai avea parte de ceea ce se face sub soare" (Ecclesiast 9, 6). Este ca o temnita din care se poate striga, dar nu se poate iesi: "Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca numelui Tau" (Ps. 141,7). Este ca un "mit" al vietii, despre care Sfintii Parinti spun: "Cand Hristos a inviat, mitul a incetat".

Intr-adevar, prin invierea lui Hristos "s-au deschis izvoarele adancului celui mare si s-au desfacut jgheaburile cerului " (Geneza 7, 11); "Adevarul din pamant va rasari si dreptatea din ceruri va privi" (Ps. 84, 12). Iesirea din "clestele" lumii, din "temnita'' ei, are loc, nu pe deasupra, nici prin dreapta sau prin stanga ei, ci prin adancul ei, atunci cand Dumnezeu il descinde. Botezul este, astfel, o taina a adevarului lui Dumnezeu, a adancului Sau pierdut de oameni, a aratarii radacinilor vesnice ale pomului vietii, pentru cel ce se pogoara de la pomul cunostintei la pomul vietii, ca de la Ierusalim la Ierihon, de la minte la inima. Caci in urma pacatului stramosesc, omul nu mai "coboara" catre adancul pomului vietii, ci se inalta mereu pe sine ca sa cuprinda totul, ca o boala a umplerii de sine pe care "samarineanul milostiv" o ingrijeste cu untdelemn si cu vin; iar impotriva mortii prin umplere de sine, El avertizeaza: "Ce ar folosi omul de ar dobandi lumea toata si si-ar pierde sufletul sau?" (Marcu 8, 36). Coborarea de la pomul cunostintei la pomul vietii, de la minte la inima, este o taina a cheilor imparatiei Cerurilor prin care se deschide adancul lui Dumnezeu in Hristos; este o coborare la Hristos ca si coborarea in adancul uscat al marii dupa ungerea pragului de sus cu sangele mielului pascal; este zidire, restaurare a casei sufletului prin "sapare", "adancire" si punerea, astfel, a temeliei casei in adanc pe roca tare, pe care vanturile si valurile din lume nu o pot clatina (Luca 6, 48); este ajungere la "varsta staturii lui Hristos" (Efeseni 4, 13-14), ca sa nu mai fim copii cu mintea; este legarea de Hristos ca mladita de vita (Ioan 15,4-5); ca Ulise de catargul corabiei.

Taina Botezului ca nastere din duh prin adancire in Hristos si asemanare astfel cu inima lui Dumnezeu, este altceva decat starea de suprafata a lumii prin pierderea adancului in starea ei de: teza-antiteza; bine-rau; placere-durere, etc. "Nasterea din duh" este deci altceva decat nasterea din disputa "Parintii mananca agurida, iar fiilor li se strepezesc dintii" (Ieremia 31; 29). intreaga taina a Botezului este ca o ascundere cu Hristos in Dumnezeu (Coloseni 3, 3), cunoscut numai prin adancul Duhului lui Dumnezeu aratat in Hristos (I Corinteni 2, 10-11), care la randul Sau era in lume: "intelepciunea lui Dumnezeu cea tainica si ascunsa, pe care nici una din stapanirile lumesti nu a cunoscut-o, caci daca ar fi cunoscut-o, n-ar fi rastignit pe Domnul slavei" (I Corinteni 2, 7-8). Aceasta "necunoastere" vinovata a lui Dumnezeu o traduce Sfanta Scriptura cu sensul de "vrajmasie" fata de Dumnezeu: "Toate acestea vi le vor face pentru ca n-au cunoscut nici pe Tatal, nici pe Mine" (Ioan 16, 3), spunea Mantuitorul despre incercarile la care vor fi supusi cei ce urmeaza Lui. "Necunoasterea" lui Dumnezeu in urma pacatului stramosesc in sens de inchidere cu porti vesnice a ochilor dinlauntru ai sufletului, poate fi descrisa ca acea stare de "non posse non peccare", dupa expresia Fericitului Augustin, atat de invederata in cei "osteniti" de cautare si "impovarati" de pacate (Matei 11, 25). Dar aflarea lui Dumnezeu prin pocainta echivaleaza cu starea de cunoastere a lui Dumnezeu si de comuniune cu El. Aceasta intoarcere este ea insasi opera lui Dumnezeu care in Hristos a facut sa mearga inaintea Sa faptele "dreptatii" Sale, dand apoi cuvantul invataturii Sale. Prin ele Hristos a atins si miscat inima omului plin de sine insusi, determinand in el regretul neasemanarii, necunoasterii si necomuniunii cu El in urma pacatului stramosesc. Ranile mortii sunt unse de catre "Samarinean" cu "untdelemn si vin" (har si adevar), iar inchiderea ochilor este tamaduita prin ingrijirea la acel "han" care este insasi Biserica lui Hristos, caci Dumnezeu a venit in lume ca sa fie solidar cu "raul" suferintelor ei, urmare a "binelui" ei aducator de moarte. Dumnezeu fuge de "binele" lumii, care duce la moarte si este alaturi de lume in necazurile ei pentru a o tamadui de "binele" ei si a o face partasa la "binele" lui Dumnezeu, la Lumina Lui. Iar din solidaritatea Sa cu suferintele lumii Dumnezeu va face o masura a judecarii tuturor oamenilor, considerand-o solidaritate cu Sine insusi, cu Crucea Sa. Pentru suferintele din lume, Mantuitorul a pronuntat "Fericirile" Evangheliei, dar "vai-uri" pentru "binele" din lume: pentru cei bogati, satui, distrati, lingusiti (Luca 6, 24-26).

Chemarea la "lepadarea de sine" si "ascultare" are loc prin acea profunda diferenta dintre cel plin de sine, dar gol pe dinlauntru, si cel ascultator de Dumnezeu si supus, dar plin de toate bunatatile Lui prin lepadare de sine si pogorare a mintii in inima. Aceasta constatare s-a facut ca un strigat in fiul cel risipitor, in urma careia si-a venit in sine zicand: "Cati argati ai Tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame" (Luca 15, 17). In acest fel "cugetele inimii omului indreptate spre rau inca din tineretile lui" (Geneza 8, 21) sunt indreptate prin pocainta inspre bine: "Sufletul mi l-a intors, m-a povatuit pe cararile dreptatii pentru numele Lui" (Ps. 22, 3). Ochii cei dinlauntru se deschid in suflet pentru cunoasterea lui Dumnezeu, cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog: "Botezul da cunostinta lui Dumnezeu, eliberand astfel pe om de pacatul stramosesc si altoindu-l in via Domnului". El spune apoi ca indreptarea inimii omului de la cugetele rele inspre cele bune prin Botez inseamna "predestinare spre mantuire"

Deschiderea ochilor sufletesti, cunoasterea lui Dumnezeu, indreptarea cugetelor inimii inspre bine, toate acestea constituie realitati ale depasirii pacatului stramosesc prin noua comuniune cu Dumnezeu. in Legea Veche pacatul stramosesc al necunoasterii lui Dumnezeu era numai inabusit, silit prin porunci sa nu se manifeste, dar nu era omorat. De aceea, fiul cel mare din parabola, simbol al poporului ales era doar "rob" al lui Dumnezeu, iar nu "fiu". La plinirea vremii el se intorcea "de la tarina" Legii, cand a auzit in casa, care urma sa fie si pentru el "parinteasca" ("insa Tatal sau iesind, il ruga sa intre") de acum inainte, "cantece si jocuri" (Luca 15, 25), simbol al bucuriei harului in Hristos. inainte de intoarcere, fiul cel mic, simbol al neamurilor, era "mort" si "pierdut" (Luca 15, 32), "strain pe lume, fara Hristos si fara Dumnezeu" (Efeseni 2, 12), iar nu ca fiul cel mare caruia tatal sau i se adreseaza cu cuvintele: "Fiule, tu esti pururea cu mine, si toate ale mele, ale tale sunt" (Luca 15, 31).

Prin credinta in Hristos, pacatul stramosesc ce impiedica Duhul Sfant sa locuiasca in inimi, este insa omorat, atat in fiul cel mare, cat si in fiul cei mic. intoarcerea omului celui vechi prin pocainta, inseamna dupa Sfanta Scriptura, "venirea" lui de undeva, dintr-o "tara indepartata", ca cea a fiului risipitor, sau dintr-una "apropiata" ca cea a fiului celui mare. La ei se face referire prin expresia paulina "cei de departe si cei de aproape" (Efeseni 2, 17), caci expresia Tatalui catre fiul cel mare: "Fiule, tu pururea cu Mine esti si toate ale Mele ale tale sunt" (Luca 15, 31), nu inseamna a fi si "in casa", sau la "ospat". Numai "apropierea catre Tatal intr-un Duh" ii face si pe unii si pe altii sa nu mai fie "straini si locuitori vremelnici", ci "impreuna cetateni cu sfintii si oameni de casa ai lui Dumnezeu" (Efeseni 2, 18-19), prin Iisus Hristos "piatra cea din capul unghiului" ziditi astfel "pe temelia Apostolilor si a proorocilor" (Efeseni 2, 20).

Prin Hristos se deschide casa parinteasca in care sunt ziditi cei ce se apropie de Dumnezeu. Prin notiunea "omul cel vechi" nu trebuie sa intelegem pe cineva care este in urma lui Dumnezeu in lume, ci intotdeauna inaintea Lui si mai presus de El. Omul cel vechi este un "fiu al lumii", necunoscator de Dumnezeu, neslujitor al aproapelui, dispretuitor al harului si tocmai de aceea lipsit de harul si de slava lui Dumnezeu: " Cei ce slujesc idolilor deserti dispretuiesc harul Tau" (lona 2, 9). Vrajmasia fata de harul lui Dumnezeu provenea din faptul ca pacatul stramosesc avusese ca urmare inaltarea omului de sine mai presus de Dumnezeu. Prin cuvintele: "Iata Adam s-a facut ca unul din noi, intrucat cunoaste binele si raul" (Geneza 3, 22), Dumnezeu a cautat sa desemneze o asemanare ipotetica cu Sine insusi, pentru ca El nu este niciodata "de capul Lui" ca Adam, omul cel trupesc; El este duh si comuniune treimica, Biserica. Golirea sufletului de Dumnezeu a insemnat umplerea omului de sine cu mintea "cunostintei binelui si raului". Dar acest lucru a insemnat totodata golirea omului de inima "cunostintei de Dumnezeu". Pacatul stramosesc a avut ca urmare stergerea "scrierii in inimi" a voii lui Dumnezeu ca o iesire din sine, risipire in afara si ramanere in intunericul din afara al necunostintei de Dumnezeu si pericolul de a fi "aruncat in intunericul cel mai din afara" (Matei 22, 13); deoarece pe vrajmasii Sai, Dumnezeu nu-i mai ineaca in mare ca pe faraon la iesirea poporului ales din Egipt, ci "ii scoate afara deserti" (Luca 1, 53), cum s-a intamplat cu cei care au dispretuit harul lui Dumnezeu in Hristos.

Ramas fara Dumnezeu, omul este "de capul lui", devine stapanul sau propriu in loc de a fi al cuiva: al Celui ce l-a zidit si i-a umplut inima, "cum miluieste un tata pe fii" (Ps. 102, 13). Acest lucru inseamna a fi numai al sau propriu, nici macar al parintilor dupa trup, fapt pentru care intoarcerea la Dumnezeu, "venirea in sine" ca fiul risipitor, avea sa fie redata de catre profeti in chip simbolic prin cuvintele: "El va intoarce inimile fiilor spre parinti..." (Maleahi 3, 24). Pe de alta parte, cei neascultatori de Dumnezeu si de parinti erau numiti de catre profeti tot in chip simbolic "pui de vipera" (Luca 3, 7) care la nastere rup sanul maicii lor, insa numai cu referire la cei neascultatori din poporul ales, caruia i s-a descoperit Dumnezeu.

De aceea, urmarea pacatului stramosesc nu se poate descrie ca o "pierdere" de sine. Fiul cel risipitor era socotit "pierdut" de catre Tatal sau, nu de catre sine insusi. Prin notiunea de cei "pierduti", Dumnezeu intelege pe cei care pot ajunge sa-L caute si pe care El insusi ii cauta spre a-i mantui. Altceva sunt insa "vrajmasii dreptei Sale" care nu-L cunosc. Urmarea pacatului stramosesc este mai curand o umplere de sine prin pierderea lui Dumnezeu, o "dospire" a "azimei" cu care a fost zidit omul. inaltarea de sine fata de chipul lui Dumnezeu a dus la ingustarea inimii, care a ajuns ca un turn inalt, dar fara lumina, la acel "cor incurvatum in se ipso" (Fer. Augustin), din care provin si vor izvori intotdeauna asuprirea si prigonirea aproapelui, ca taina a Crucii lui Hristos in lume si a suferintei tuturor celor ce se aseamana cu El prin Botez. Nimeni din lume si nimic nu putea invedera realitatea acestei structuri a omului strain de Dumnezeu dupa pacatul stramosesc si nevoia de intoarcere la Dumnezeu, decat chipul lui Dumnezeu in Hristos, a carui aratare prin intrupare este ajutorul lui Dumnezeu pentru mantuire.

Necesitatea apei pentru Botez reiese in mod deosebit din episodul convertirii lui Corneliu Sutasul care primise Duhul Sfant mai inainte (F. Ap. 10, 47), intrucat: "prin aceasta apa se desavarsesc simbolurile dumnezeiesti: mormantul si ingroparea, invierea si viata si toate acestea se fac deodata", scrie Sfantul Ioan Hrisostom. Pe famenul etiopian care citea din profeti, Sfantul Filip, diaconul, l-a catehizat atat de profund in legatura cu importanta Botezului, incat acesta a spus doar: "Iata apa. Ce ma impiedica sa fiu botezat? " (F. Ap. 8, 36).

Puterea jertfei Domnului prin moarte a fost si aceea "de a birui puterile intunericului" si de a "scoate afara pe stapanitorul acestei lumi". Prin sfintire, aceasta putere o capata si apa Botezului, care daruieste nu numai harul infierii, ci odata cu pecetea chipului lui Hristos, alunga si demonii: "Demonul indraznet, nerusinat si izvoditor al raului - scrie Sfantul Chiril al Ierusalimului - te urmareste pana la apa cea mantuitoare. Acolo faraon s-a inecat in mare, iar acesta ca demon piere in apa cea mantuitoare".

Afundarea in apa este semnul cel mai caracteristic al Tainei Botezului ca "ingropare impreuna cu Hristos in moartea Lui": "Ne-am ingropat cu El in moarte prin Botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii" (Romani 6, 4). Prin credinta Botezul are loc in moartea lui Iisus Hristos ca punct culminant al vietii Sale de ascultare, iar nu in viata Lui de dupa inviere. Caci invierea este dovada vietii Sale de ascultare pana la moarte.

Dupa ce prin intrupare, Fiul lui Dumnezeu "s-a facut la infatisare ca omul" (Filipeni 2, 6-7), El S-a deosebit totusi in mod radical de toti oamenii de la Adam incoace si dintotdeauna prin ascultarea Sa de Dumnezeu care L-a dus la Cruce si la moarte: "Si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine ascultator facandu-Se pana la moarte, iar moartea i-a fost de cruce" (Filipeni 2,7-8). Acelasi lucru il exprima si cuvintele despre Hristos: "Fiul Sau cel nascut din samanta lui David dupa trup, care a fost randuit fiu al lui Dumnezeu dupa duhul sfinteniei, prin invierea lui din morti, Iisus Hristos, Domnul nostru" (Romani 1, 4-5). El a savarsit curatirea pacatelor noastre, nu doar prin cuvant, ci "prin El insusi" (Evrei 1, 3).

Afundarea in apa are deci ca simbol coborarea la Hristos si asemanarea cu viata Lui in acea ascultare, careia i s-a dat ca masura "moartea", sau "starea de jertfa continua": "Dupa asemanarea cu El, si noi suntem jertfe sfintite ca unii ce am murit pacatului, intrucat a fost omorat pacatul din noi si traim lui Dumnezeu viata cea intru sfintenie", scrie Sfantul Chirii al Alexandriei. in aspectul ei etic, moartea pentru trup ca ascultare si ca permanenta in Hristos, este asemanatoare cu moartea Sa fizica, dar in ambele aceste cazuri este vorba de inviere si viata. invierea lui Hristos din morti cu trupul a fost scanteia care a aratat ca viata Lui de dinainte de moarte, viata Lui de ascultare ca o moarte pentru trupul Sau, este o cu totul alta viata decat cea din lume, iar pentru inviere este necesara imbracarea acestei vieti a lui Hristos. Astfel invierea lui Hristos este si cauza Botezului si puterea vietii celei noi in El. Asemanarea cu El prin Botez este ca o jertfa a arderii de tot: "Ne-am facut cu Hristos o singura tulpina intru asemanarea mortii Lui" (Romani 6, 5). Este vorba de o moarte ca scufundare in Dumnezeu, pentru a da de viata adevarata, subterana fata de viata lumii. Dintr-o viata spre moarte, asa cum este viata lumii, acceptam moartea unei vieti de umplere de sine care nu este propriu-zis viata, pentru, a sadi in noi viata lui Dumnezeu, caracterizata prin stare permanenta de jertfa, dar care are fagaduinta invierii. A avea aceasta viata, inseamna a avea viata vesnica (Sf. Maxim Marturisitorul).

Botezul ca moarte fata de pacat este si o moarte a intregii fiinte adusa ca jertfa lui Dumnezeu, dar este si stradanie de a ramane in aceasta moarte prin ferirea de pacat si strunirea trapului, deoarece, cand trupul este "pe calea cea larga a pieirii" (Matei 7, 13), atunci omul este mort cu duhul, dar cand trupul se afla pe calea cea stramta, atunci duhul este viu si numai atunci omul este liber, avand libertatea din lumea lui Hristos, care nu trebuie transformata in libertatea trupului (Galateni 5,13). Cele doua lumi, cea a trupului si cea a duhului, simt separate si ca mod de viata, si ca efect: "Daca veti trai dupa trup veti muri, dar daca cu duhul veti omori faptele trupului, veti fi vii" (Romani 8, 13).

Numai robia cu duhul fata de Hristos este cauza eliberarii fata de robia pacatului si a lumii, caci cele doua lumi: cea a trupului si cea a duhului, se exclud reciproc (Romani 8, 7; Galateni 5, 17). Subliniind separarea dintre ele, Sfantul Pavel nu afirma totusi ca lumea lui Hristos ar fi deasupra lumii pe pamant, unde deasupra este lumea celor ce nu cunosc pe Dumnezeu. Cu atat mai pretioasa este insa eliberarea in Hristos de aceasta lume straina de Dumnezeu, pe care omul nu o poate dobandi singur. Cu privire la neamuri, Sfantul Pavel spune, ca atunci cand omul era in lume, era liber de Hristos, dar in Hristos el este liber fata de lume: "Cand erati robi ai pacatului, erati slobozi fata de dreptate" (Romani 6, 20), iar celor de sub Lege le spune: " Caci pacatul nu va avea putere asupra voastra, pentru ca nu sunteti sub Lege, ci sub har" (Romani 6, 14). Nici pentru neamuri, nici pentru iudei, libertatea nu inseamna ca omul ramane in seama mintii lui. Sfantul Petru atrage atentia asupra acestor locuri pauline "pe care multi le rastalmacesc spre a lor pierzare" (II Petru 3,16). El insusi adreseaza indemnul: "Traiti ca oameni liberi, dar nu ca si cum ati avea libertatea drept acoperamant al rautatii, ci ca robi ai lui Dumnezeu" (I Petru 2, 16).

Despre aceasta "robie fata de Hristos", posibila la randul ei numai dupa iesirea din lume prin Botez, vorbeste si Sfantul Pavel cu o rara profunzime: "Nu mai suntem robi ai pacatului spre moarte, ci robi ai ascultarii spre dreptate " (Romani 6,16). Madularele care prin trupul pacatului erau roabe ale necuratiei si faradelegii, devin prin har roabe ale dreptatii spre sfintire (Romani 6,19). Deci, moartea fata de pacat si drumul trupului pe calea cea stramta sunt usoare datorita harului care umple inima tragand si rapind pe om la Hristos, asupra caruia, din aceasta cauza, pacatul nu mai poate avea stapanire: "Daca Fiul Omului va va face sa fiti liberi, cu adevarat veti fi liberi" (Ioan 8, 36).

Prin Botez omul dobandeste astfel libertatea fata de pacat, devenind rob al lui Hristos prin har. Cel care a adresat chemarea: "Veniti la Mine", are "jugul Sau bun si sarcina Sa usoara" (Matei 11, 25). Mantuitorul are puterea de a intoarce sufletele, dupa cum s-a profetit: "Sufletul mi l-a intors; m-a povatuit pe cararile dreptatii pentru numele Lui" (Ps. 22, 3); "El va aseza picioarele noastre pe calea pacii", a fost si profetia lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 79). Ca "Botezator cu Duh Sfant si cu foc" (Luca 3,16), Mantuitorul este mai intai El insusi purtatorul Duhului Sfant dupa numele Sau de Hristos, Mesia, Unsul Domnului. Dupa Numele Sau de Iisus, Mantuitorul este "izbavitorul" care are puterea de a pastra, de a nu pierde Duhul Sfant si de a-l impartasi celor ce urmeaza Lui. Prin biruinta Lui asupra lumii si a mortii, El a dobandit in lume acea putere care "i s-a dat Lui in cer si pe pamant" (Matei 28, 18), prin care El "isi supune Lui-si toate" (Filipeni 3, 21): El are stapanire si peste iudei si peste elini, peste robi si peste slobozi, parte barbateasca si parte femeiasca, peste vii si peste morti: "Pentru aceea a murit Hristos si a inviat, ca sa aiba stapanire si peste vii si peste morti" (Romani 14, 9); "Toate au fost facute prin El si pentru El" (Coloseni 1, 16).

Puterea Mantuitorului este aceea de a "izbavi pe Israel de toate faradelegile lui" (Ps. 129, 7-8). in acelasi timp El este si izbavitor al neamurilor: "Si mai am si alte oi care nu sunt din staulul acesta, si pe acelea Mi se cade sa le aduc" (Ioan 10, 16). El este "usa" de intrare la Tatal, dar si "pasunea" Duhului Sfant aratata in viata Sa. Ca stapanitor si imparat al puterii, botezul Sau este si o porunca. Fiind vorba de o stapanire a harului, porunca Sa se pastreaza in limitele acestuia, fiind vorba de "lepadarea de sine" si de "scriere in inimi", posibile numai prin "venirea in sine" a omului, conditie fundamentala a intoarcerii si imbracarii lui Hristos prin Botez. Neamurile erau "fii ai maniei", pentru ca desi aveau "fapta Legii scrisa in inimile lor" (Romani 2, 15), totusi ele "inabuseau dreptatea prin nedreptate" (Romani 1, 25). Dumnezeu "a lasat in veacurile trecute toate popoarele sa umble in caile lor" (F. Ap. 14, 16), cu toate ca le randuise in locuri si hotare anume ca sa gaseasca pe Dumnezeu (F. Ap. 17, 26-27), dar care "n-au incercat sa aiba pe Dumnezeu in cunostinta" (Romani 1, 28). in Hristos, insa, "trecand cu vederea veacurile nestiintei (nu nevinovate), Dumnezeu vesteste acum oamenilor, ca toti de pretutindeni sa se pocaiasca" (F. Ap. 17, 30). Si poporul ales este chemat la taina botezului, deoarece la "plinirea vremii" Legea nu mai putea fi o cale de indreptare (F. Ap. 13, 38-39).

Sfanta Scriptura vorbeste insa si despre "vrajmasi ai Evangheliei" (Romani 11, 28), in primul rand despre cei din Israil, care "n-au dat ascultare Cuvantului spre care au si fost pusi" (I Petru 2, 8) si care " cautandu-si dreptatea lor proprie, dreptatii lui Dumnezeu nu s-au supus, pentru ca nu au cunoscut dreptatea lui Dumnezeu" (Romani 10, 3). Acesti oameni din sanul lui Israil "prigonesc calea dreptatii", deoarece "ochi au si nu vad, urechi au si nu aud" ca urmare a "invartosarii inimii", provenita la randul ei din "faptele cele rele": "Lumina a venit in lume, dar oamenii au iubit mai mult intunericul, pentru ca faptele lor erau rele, iar intunericul uraste Lumina" (Ioan 3, 19). Despre cei dintre neamuri care s-au impotrivit Botezului, Sfantul Pavel spunea: "Daca Evanghelia noastra este inca acoperita, ea este astfel pentru cei pierduti, in care dumnezeul veacului acestuia a orbit mintile necredinciosilor" (II Corinteni 4, 3-4).

Prin Botez omul devine rob al lui Hristos cu trupul, urmator al lui Hristos. El nu mai este rob nici al Legii, nici al pacatului. Hristos are o putere mai mare decat cea a Legii. El este pentru suflet un Mire al dreptatii: "Ai iubit dreptatea si ai urat faradelegea, pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeul Tau cu untdelemnul bucuriei mai mult decat pe partasii Tai" (Ps. 44, 9). Cel botezat traieste in viata paradoxul, care era si in Hristos, si anume ca trupul este mort pentru lume, dar duhul este mai presus decat ea. Acest dar al untdelemnului bucuriei este ca lumina care nu se pune sub obroc, ci in sfesnic, este ca cetatea de pe varf de munte care nu se poate ascunde. Ceea ce in lume arata ca un "mormant al ascultarii", este inaintea lui Dumnezeu ca o azima a invierii si dovada ca "pe cele slabe le-a ales Dumnezeu din lume ca sa rusineze pe cele tari" (I Corinteni 1, 27) (dar nu sa le fie vrajmas), caci si pe Fiul Sau l-a trimis Tatal in lume zicand doar: "Se vor rusina de Fiul Meu!" (Matei 21,37).

Fiind mort pentru pacat, trupul nu mai are nevoie de Lege ca de o dadaca: "Voi incheia un nou legamant... nu ca cel pe care l-am incheiat cu parintii lor in ziua cand i-am luat de mana ca sa-i scot din pamantul Egiptului" (Ieremia 31, 32). Prin Botez omul nu mai este al Legii, ci al lui Hristos, asa cum femeia cand ii moare barbatul e libera sa se casatoreasca din nou (Romani 7, 1-3). Prin trupul lui Hristos omul moare, nu numai pentru pacat, ci si pentru Lege (Romani 7, 4). ingropandu-se impreuna cu Hristos prin Botez, omul moare cu trupul pentru pacat, omoara in trupul lui moartea ca sursa a pacatului si in loc de jeluire, el sarbatoreste in Hristos bucuria eliberarii: "Sa nu mai stapaneasca pacatul in trupurile voastre cele muritoare, ca sa va supuneti poftelor lui" (Romani 6, 12). Devenind "azima a invierii", omul sarbatoreste in trupul sau invierea lui Hristos cu "azimile curatiei si ale adevarului" (I Corinteni 4, 7-8).

Prin Botez, omul capata cunostinta lui Dumnezeu ca asemanare cu El in Hristos, dobandind ca fiu "haina cea dintai" (Luca 15, 22), adica trupul nemuririi dinainte de pacatul stramosesc, dupa cantarea din randuiala Botezului: "Da-mi mie haina luminoasa Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina". in legenda antica se spunea ca pentru a ajunge in spatiul nemuririi, trebuie sa treci raul Styx; in Hristos insa se spune ca "sabia de foc valvaitoare a Heruvimului care pazea intrarea la pomul vietii" (Geneza 3, 24) se preschimba in limba de foc a Duhului Sfant care da viata vesnica. Sabia de foc despartea atunci cu necesitate pe Dumnezeu de lume, caci daca atunci Adam ar fi dat dovada de pocainta si de datorie fata de Dumnezeu, n-ar fi fost nevoie de acea separare prin foc; dar in inaltarea sa de sine fata de Dumnezeu, Adam era stapanit de alte porniri: "Ca nu cumva sa-si intinda mana si sa ia roadele din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci... de aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din gradina cea din Eden" (Geneza 3, 22-23). in dorinta de a intinde mana si a manca din pomul vietii, Adam nu putea sa se boteze in "moartea pentru trup" care era in pomul vietii ca in Hristos. intre Hristos si lume acum nu mai este sabia de foc, ci Cuvantul de foc al lui Dumnezeu care topeste pentru Botez inimile de piatra. De aceea, cei ce sunt in Hristos prin Botez nu pot fi datori fata de lume, atat sunt ei de separati prin El fata de lume si de eliberati prin El de ea, si atat simt de datori cei din lume fata de Hristos si fata de Dumnezeu. "Sabia de foc valvaitoare", simbol al Cuvantului lui Dumnezeu si al Duhului Sfant, avea semnificatia cuvintelor Domnului din Evanghelie: "Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine" (Ioan 14, 6).

Taina Botezului este inceputul "scrierii voii lui Dumnezeu in inimi" (Ieremia 31, 34) ca temelie a Testamentului Nou. Prin Botez Dumnezeu "trimite Duhul Fiului Sau in inimile noastre prin care strigam: Tata!" (Galateni 4, 6; Romani 5, 5; 8, 15-17). Iisus Hristos se salasluieste prin Botez in inimi: "Hristos sa se salasluiasca prin credinta in inimile voastre" (Efeseni 3,17): "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat" (Galateni 3, 27); "Pe Domnul Hristos sa-L sfintiti in inimile voastre" (I Petru 3, 15).

Afundarea in apa botezului ca ingropare impreuna cu Hristos in moartea Lui este ca o permanenta lepadare de sine individuala fata de umplerea de sine a lumii. Ea este "lepadare de sine" ca separare de lume, asa cum s-a lepadat Avraam de toate ale sale, pentru a asculta de Dumnezeu. Si Mantuitorul a vorbit despre aceasta "lepadare de lume" cand a spus: "Cel ce iubeste pe tata sau pe mama mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37), cuvinte ce redau sensul poruncii: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din, toata inima ta" (Matei 23, 37; Deuteronom 6, 5; 10, 12); ca sa se asemene cu El, nu pentru ca El ar avea nevoie de supusi. Tot asa se inteleg si cuvintele Sfantului Apostol Pavel in legatura cu datoriile dintre soti: "Cel ce are sa fie ca si cum nu ar avea" (I Corinteni 7, 29), nu in sensul de a nesocoti si neglija, ci de a cauta mai intai imparatia lui Dumnezeu, singura prin care se binecuvinteaza toate si se dau ca adaos, prin iubirea de Dumnezeu din toata inima si de aproapele ca de sine insusi.

"Numai asemanarea cu moartea lui Hristos ne aduce invierea", spune Sfantul Chirii al Ierusalimului, ceea ce inseamna ca viata in Hristos este o trecere individuala de la rautatea din lume, la comuniunea cu Hristos. "Botezul este crucea pe care rastignim rautatea", cum arata Sfantul Ioan Hrisostom. Usa de intrare in antropologia crestina este Botezul si Pocainta. Pentru a ajunge la acea stare despre care Mantuitorul a spus cu referire la Sine insusi: "Cine ma va vadi pe Mine de pacat?" (Ioan 8, 46), ca sa arate, nu numai ca nu este cu nimic vinovat fata de Lege, ca nu a savarsit nici un pacat, ci mai ales ca sa arate ca in El pacatul nu poate incapea din cauza slavei vietii dumnezeiesti, a roadelor Duhului Sfant, este necesar botezul in moartea lui Hristos, prin care "firea omeneasca se invredniceste de cinstea care se cuvine numai Domnului; fiind de lut, omul se ridica totusi la atata marire, incat ajunge deopotriva cinstit si indumnezeit, chiar dupa fire, ca si Domnul", scrie Nicolae Cabasila. Asemanarea cu Hristos prin Botez in moartea Lui este ca o "comoara pe care o avem in vase de lut, pentru ca multimea puterii sa fie socotita a lui Dumnezeu" (II Corinteni 4, 7).

Indreptarea in Hristos prin Botez este mai profunda decat cea din Legea Veche, pentru care, la plinirea vremii, faptele Legii ajunsesera sa impiedice credinta din cauza pretentiilor. Ca pretentii inaintea lui Dumnezeu acestea omoara credinta si puterea rugaciunii; in loc de lepadare de sine, duc la umplere de sine. Dar, pacatul pe care nu-l putea birui omul a fost omorat de Dumnezeu prin Botez in Hristos. Ca sa scape de ingerul mortii si de tara robiei, fiii lui Israil au trebuit sa-si unga cu sangele Mielului partea de sus a usii de la intrare; ca sa biruiasca moartea adusa de pacatul stramosesc, omului i se cere sa-si dezlege incaltamintea picioarelor, simbol al coborarii la Hristos, pamantul cel sfant (Exod 12, 22-23; 3, 5; Iosua 5, 15).

Innoirea vietii prin Botez este o inviere, chiar daca omul ar suferi moarte fizica: "Ati murit pentru trupul pacatului si viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Coloseni 3,3). in Hristos este vorba de o imparatie a harului spre viata vesnica (Romani 5, 21). Pacatul nu mai poate stapani pentru ca nu mai este moartea in trup (Romani 6, 10-14). Moartea impreuna cu El prin Botez are loc datorita "strapungerii la inima" (F. Ap. 2, 37), a regretului profund ca Hristos a trebuit sa moara din cauza pacatelor si ca grija de a fugi de pacat, care-l omoara pe Hristos si dupa Botez. El prin moartea Sa a daramat zidul cel din mijloc al vrajbei (Efeseni 2, 14). Daca inainte de intrupare, Mantuitorul spunea in cer: "Iata mana Domnului nu este prea scurta ca sa nu poata sa izbaveasca, si urechea Lui prea tare ca sa nu auda. Ci nelegiuirile voastre au pus despartire intre voi si Dumnezeul vostru, iar pacatele voastre l-au facut sa-Si ascunda fata ca sa nu va auda" (Isaia 59, 1-2), astfel in Mantuitorul Hristos, ca Dumnezeu venit dincoace de zidul despartitor, s-a implinit profetia: "Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine au cazut asupra Mea" (Ps. 68, 11).

B) NASTEREA DIN DUH iN HRISTOS PRIN TAINA BOTEZULUI

Daca prin apa se sfinteste trupul, astfel prin Duhul Sfant se sfinteste sufletul omului care se boteaza. Dupa Sfantul Ioan Hrisostom, Botezul este inceputul bunurilor duhovnicesti, iertarea pacatelor, sfintirea, impartasirea Sfantului Duh, infierea si viata vesnica, toate acestea ca daruri virtuale. Iar Nicolae Cabasila adauga si impacarea omului cu Dumnezeu, salasluirea lui Dumnezeu in om, deschiderea ochilor sufletesti in fata luminii dumnezeiesti, randuirea vietii in asa fel, incat ea sa priveasca numai spre viata viitoare.

Pentru Sfantul Grigorie Teologul - Botezul este luminarea sufletelor, schimbarea vietii in bine, indreptarea cugetului catre Dumnezeu, intarirea din slabiciune, smerirea trupului, legatura cu Duhul Sfant, comuniunea cu Cuvantul lui Dumnezeu, parasirea falsitatii, nimicirea pacatului, impartasirea luminii, alungarea intunericului si a diavolului; el este mijlocul de a trece la Dumnezeu, de a calatori cu Hristos, este temelie a credintei, desavarsirea mintii, reluarea legaturii cu Dumnezeu.

Botezul ca innoire la o viata noua, are sensul de innoire spre fapte bune. Tot Nicolae Cabasila spune apoi ca Botezul da omului o forma si o infatisare noua, punand pe sufletele omenesti o pecete, un chip care le leaga de moartea si invierea Mantuitorului; acest chip se numeste pecete, pentru ca el insemneaza sufletele cu chipul imparatului si in asemanarea cu Dumnezeu; Taina Botezului intipareste in oameni pecetea chipului lui Hristos si este inceputul vietii in Hristos. Aceasta asemanare cu Hristos prin Botez cuprinde omul intreg, ca daruire totala lui Hristos, Care face din el un templu al Duhului Sfant. Sfantul Vasile cel Mare spune ca cel botezat este reinnoit fara a fi topit din nou, este creat din nou fara a fi sfaramat, este tamaduit fara a suferi durere, este nascut din nou fara mama; cel stricat si intinat de placerile vicleniei este plin de seva, a intinerit, revenind la adevarata floare a tineretii. Din convorbirea Mantuitorului cu Nicodim (Ioan 3), Sfantul Vasile intelege nasterea din duh ca vedere a imparatiei lui Dumnezeu: "De nu se va naste cineva de sus, nu va putea sa vada imparatia lui Dumnezeu" (Ioan 3, 3); iar nasterea din apa si din duh ca intrare in imparatia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5)57. Deosebit de actuale sunt indemnurile Sfantului Vasile catre cei ce amana Botezul, ignorand comuniunea cu Hristos.

Pentru omul cel vechi pacatuirea era o nevoie interioara (Geneza 8, 21) din cauza cugetelor inimii indreptate spre rau: "Desi au cunoscut dreapta oranduire a lui Dumnezeu, ca cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai ca le fac, ci le si incuviinteaza celor care le fac" (Romani 1, 32). insa prin Botez are loc schimbarea acelui pamant, care rodea "spinii si palamida patimilor", ca simbol al trupului pacatului de dupa pacatul stramosesc, si inlocuirea lui cu "pamantul cel bun" in care rodesc darurile Duhului Sfant. Pentru "vinul cel nou" al harului in Hristos este vorba de schimbarea "burdufului celui vechi" (Matei 9, 17). Sfantul Pavel numeste aceasta schimbare si mai direct ca "mutare in Hristos": "Multumim cu bucurie Tatalui Celui ce ne-a invrednicit sa luam parte la mostenirea sfintilor intru lumina; El ne-a scos de sub puterea intunericului si ne-a stramutat in imparatia Fiului iubirii Sale" (Coloseni 1, 12-13). "Scoaterea" are loc prin adancire ca Botez, in sens pascal de trecere, mutare in Hristos, asa cum Pastele au la randul lor un continut baptismal.

Dupa Sfantul Pavel, imbracarea in Hristos prin Botez si "sederea in Hristos" omoara in suflet omul cel vechi: "Daca este cineva in Hristos, acela este o faptura noua" (II Corinteni 5, 17). O suita de alte locuri pauline confirma prin contrast realitatea vietii celei noi in Hristos: "Dorinta trupului este moarte, dar dorinta duhului este viata (roade ale duhului) si pace" (Romani 8, 6): "Voi nu sunteti in carne, ci in duh, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Iar daca cineva nu are duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar daca Hristos este in voi, atunci trupul este mort pentru pacat, iar duhul este viata pentru dreptate" (Romani 8, 9-10); "Cei ce sunt ai lui Hristos si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele" (Galateni 5, 24).

Duhul dobandit in Hristos prin Botez ca renastere este, astfel, puterea de a omori in suflet omul cel vechi: "infatisati-va lui Dumnezeu ca vii, sculati din morti, iar madularele voastre ca arme ale dreptatii lui Dumnezeu" (Romani 6, 13; cf. Romani 6, 19); "Daca cu Duhul veti omori faptele trupului veti fi vii" (Romani 8, 13). insasi implinirea Legii si indreptarea in ea nu mai sunt posibile decat in cel ce umbla dupa duh in Hristos, pentru ca toti ceilalti nu pot sa umble decat dupa trup (Romani 8, 4). Viata noua in Hristos prin Botez este ca un antagonism intre gustul pentru fapte bune si dezgust pentru fapte rele: "Cand erati robi ai pacatului erati liberi fata de dreptate si ce roade aveati atunci, de care acum va rusinati, caci sfarsitul acelora este moartea" (Romani 6, 21). Aversiunea fata de omul cel vechi dupa Botez este si o implinire a profetiei: "Va veti scarbi de faptele voastre cele rele" (Iezechiel 36, 31).

Puterea vietii celei noi in Hristos vine insa din Sfanta Treime, in al Carei nume se savarseste Botezul. in ceea ce priveste numele lui Iisus Hristos rostit la Botez si legatura dintre El si Sfanta Treime, Sfantul Vasile cel Mare scrie: "Numele lui Iisus Hristos cuprinde in scurt si pe Tatal Care L-a uns si pe Fiul cel uns, precum si ungerea Sfantului Duh. Deci, este acelasi lucru a spune ca ne-am botezat in Sfanta Treime, sau in Hristos". "Cel ce se naste in Treime, se naste in mod egal de la Tatal, de la Fiul si de la Sfantul Duh", spune Sfantul Grigorie de Nyssa. Sfantul Ioan Hrisostom subliniaza si un alt aspect privitor la "nasterea de sus", din Sfanta Treime: "Nu preotul insusi este cel care boteaza, ci insusi Dumnezeu este Cel care atinge in chip nevazut crestetul celui care se boteaza cu puterea Sa nevazuta, pentru ca Dumnezeu insusi ne naste si nu vrea ca noi sa avem un alt Tata, decat pe El insusi in aceasta nastere dumnezeiasca". "Totul este lucrarea harului - spune acelasi autor - preotul este dator a deschide gura, iar toate celelalte le lucreaza Dumnezeu".

Adevarul vietii celei noi, care in Hristos "rasare din pamant" (Ps. 84, 12) - simbol al valorii vietii lui Hristos de pe pamant sfintita prin jertfa ca adevar si ca masura de indreptare - este legat la randul sau de "dreptatea care priveste din ceruri" (Ps. 84, 12) - ca simbol al Darului Duhului Sfant si al "nasterii de sus". Botezul face ca prin apa sa se deschida cerurile, iar Dumnezeu sa Se descopere ca "Tata" prin numele cel nou de "fiu" pe care il acorda celui ce se boteaza. Dar Mantuitorul arata, ca aceasta "deschidere a cerurilor" nu este de la sine inteleasa in afara Botezului: "Siliti-va sa intrati pe poarta cea stramta, caci multi - zic voua - vor vrea sa intre si nu vor putea, cand se va scula Stapanul casei si se vor inchide usile" (Luca 13, 24-25). Pentru Sfanta Fecioara Maria, adancul smereniei sale a deschis cerurile ia Buna Vestire, ca un Botez, fapt pentru care ea nu avea nevoie de botezul lui Ioan, ci numai de botezul cu Duhul Sfant la Cincizecime.

Botezul este o marturie a faptului ca Dumnezeu nu osandeste pe omul cel vechi, dar prin Hristos il lumineaza, aratandu-i ca locuieste "in latura si umbra mortii" (Isaia 9, 1). Lumina lui Hristos este ca "sarea" care se pune pe "dospirea" care a stricat "azima" dupa pacatul stramosesc, pentru tamaduirea acesteia, caci orice dulcegarii ("Certa-ma-va dreptul cu mila si ma va mustra, iar untuldelemn al pacatosului sa nu unga capul meu" - Ps. 140, 5) ar face ca ea sa nu se mai vindece niciodata. Sarea nu este un simbol al vrajmasiei lui Dumnezeu fata de lume. Ca simbol profund folosit la Botez, ea nu exprima nici "prietenia", nici "vrajmasia" Sa fata de lume. Ca lumina lina si mangaietoare, Ei nu este "foc mistuitor", ci este "har dres cu sare" (Coloseni 4, 6), "Lumina lumii si sarea pamantului" (Matei 5, 13-14). Si in Legea Veche Dumnezeu amintea poporului Sau: "Nu uita ca sarea este semnul Legamantului Domnului Dumnezeului tau cu tine!" (Levitic 2, 13). Cei ce se "intorc" la Dumnezeu, "vin" la Hristos, care nu se duce in "tara departata a fiului risipitor", dar a carui "Lumina", a canii "mantuire lucrata in mijlocul pamantului" si a carui "intarire a lumii care nu se va clati", toate acestea sunt o putere care il fac pe om sa-si "vina in sine" si sa se "intoarca". Nici unul din cei care se intorc nu va fi dat afara (Ioan 6, 37).

Nevoia sederii in Hristos prin Duhul Sfant este evidentiata de Sfantul Pa vel si prin sublinierea unicitatii Botezului: "Ceea ce a murit, a murit pacatului o data pentru totdeauna, iar ce este viu, traieste pentru Dumnezeu. Asa si voi socotiti-va ca sunteti morti pentru pacat, dar vii pentru Dumnezeu in Iisus Hristos Domnul nostru" (Romani 6,10-11). Afirmatia paulina: "Este un Domn, o credinta, un Botez" (Efeseni 4,5) a fost reluata in Simbolul Credintei: "Marturisesc un Botez spre iertarea pacatelor".

Dar viata noua in Hristos ca stare permanenta de jertfa sl de moarte a omului celui vechi nu se poate realiza decat prin Duhul Sfant dobandit la Botez si care este Duhul comuniunii in Biserica. Nici in Sfintele Evanghelii, nici in celelalte scrieri ale Noului Testament nu se vorbeste despre persoane la singular, cand este vorba despre darul Duhului Sfant, ci se vorbeste numai ca despre un dar al comuniunii in Biserica, Trupul tainic al lui Hristos. in acest sens Botezul nu confera numai darul iertarii pacatelor, ci si puterea de a birui pacatul in trup, care se dobandeste in primul rand prin viata cea noua in Hristos ca roade ale Duhului Sfant: "Si va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 10, 9); "Daca cu duhul veti omori faptele trupului, veti fi vii" (Romani 8, 13).

Astfel, Duhul Sfant este "tarie" de pace si bucurie in Hristos ca puteri ale imparatiei lui Dumnezeu pe pamant. De indata ce prin Botez, trupul nu mai este "pamant" care "se intoarce in pamant", ci este "pamantul cel nou al invierii" si "azima pascala", atunci Duhul Sfant se odihneste peste el. Se vorbeste despre "odihna" Duhului Sfant, pentru ca a existat "neodihna" Sa in urma "pierderii" omului prin sminteala vrajmasului lui Dumnezeu si cu concursul omului, "neodihna" care la judecata din urma, va atrage mania lui Dumnezeu. "impacati-va cu Dumnezeu!" este chemarea Sfintilor Apostoli (II Corinteni 5, 20), caci prin impacare are loc intrarea in odihna Lui si indepartarea maniei Lui.

Daca nu exista o alta cale a mantuirii, decat prin iesirea din lume pentru lepadarea de toata rautatea ei, astfel roadele cele bune au loc, nu doar din cauza acestei "ruperi" de lume, sau ca vrajmasie fata de lume, ci pentru ca in "casa Tatalui", dupa omorarea omului celui vechi, are loc o "nastere din Duh", o "taiere imprejur a inimii", o "infrangere si zdrobire a inimii", prin care se ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, devenind "samanta cea buna" a roadelor Duhului Sfant, care sunt "faptele bune", ca acte de legitimare a fiilor Tatalui ceresc, dupa indemnul Mantuitorului: "Ca sa fiti fiii Tatalui vostru celui Ceresc", a "Celui de sus", care este "Duh"; dar si ca desavarsire a acestora, intrucat ele se fac in numele Tatalui celui desavarsit, atat fata de cei buni, cat si fata de cei rai, atat fata de cei drepti, cat si fata de cei nedrepti: "Ai gatit masa inaintea mea impotriva celor ce ma necajesc" (Ps. 22, 6). Aceasta desavarsire isi are ca temelie si adevarul invierii ca "tarie" neclatinata, ca "mana lui Dumnezeu" care s-a aratat in Hristos drept "sanuri ale Tatalui", ca asezare deosebi intru nadejde, care da pace si odihnire sufletului: "Acum am cunoscut ca va mantui Domnul pe Unsul Sau si cu puterea dreptei Lui ii va veni in ajutor " (Ps. 19,6); "Deosebi intru nadejde ne-ai asezat" (Ps. 4, 8), in Numele Fiului Sau, Hristos, prin care: i "Dreapta Lui s-a preamarit in taria ei" (Exod 15, 6-7).

Prin Botez, in "casa Tatalui", se ajunge, nu numai la dezgustul fata de rau, (Romani 6, 21; Iezechiel 16, 61-63), precum si la rusinarea si ferirea de orice infatisare a raului, ci acolo se aud "cantece si jocuri", ca dovada ca fiul risipitor nu mai pleaca niciodata in "tara departata". Deci, nu doar "nepacatuirea" sau numele de "sfant" sunt semnificative in "casa Tatalui", cat mai ales "pacea si bucuria Duhului Sfant" din care izvorasc roadele faptelor bune, "pe care Dumnezeu le-a gatit mai inainte ca sa umblam in ele" (Efeseni 2, 10). Acolo nu se alcatuieste un "program" al faptelor bune. Botezul are ca semnificatie faptul ca Dumnezeu sapa la radacina pomului, nu doar il ingradeste ca in Lege; il uda, si asteapta roade (Luca 13, 8). in "casa Tatalui" nu se vorbea despre roadele faptelor bune, ci se auzeau "cantece si jocuri", pentru ca fiul risipitor "mort era si a inviat", "pierdut era si s-a aflat". Botezul este, deci, o transformare a pomului rau in pom bun: "Va fi ca un pom rasadit langa izvoarele apelor, care rodul sau il va da la vremea sa; si frunza lui nu va cadea si toate cate va face vor spori" (Ps. 1, 3); "Cei rasaditi in Casa Domnului, in curtile Dumnezeului nostru vor inflori" (Ps. 91, 13).

Duhul Sfant al bucuriei si al mangaierii, precum si comuniunea din casa Tatalui, simbol al incorporarii in Hristos, sunt semnele intoarcerii la Dumnezeu, ale schimbarii cugetului, si sunt simbolizate in randuiala Botezului prin "dantuire", ca si in Tainele Cununiei si Hirotoniei. in acest fel Botezul este ca o reinnoire a starii primordiale. Nici un om, nici din poporul ales, nici de la neamuri nu putea birui pacatul stramosesc si urmarile lui fara prezenta Duhului Sfant si fara impartasirea de El la masa lui Dumnezeu.

De aceea, Botezul este raspunsul cel mai adecvat si la intrebarea, daca omul poate fi bun de la sine, sau numai de la Dumnezeu? Pentru a arata ca acest lucru nu este posibil, decat numai de la Dumnezeu, Mantuitorul numeste Botezul "nastere de sus" (Ioan 3, 5), subliniind totodata ca: "Tot ce se naste din trup, trup este" (Ioan 3, 6). El insusi zugraveste acest lucru in cazul Sau propriu, aratand prezenta Duhului Sfant al Tatalui si roadele Sale, neingaduind sa fie numit "Bun": "De ce-mi zici bun? Nimeni nu este bun decat numai singur Dumnezeu" (Matei 19, 17). Aratand apoi ca: "cel ce nu va crede (si nu se va boteza) se va osandi" (Marcu 16, 16), Mantuitorul invedereaza ca omul nu va putea iesi din sfera raului cu puterile sale proprii, si cand se va convinge de aceasta realitate, va putea spune ca Psalmistul: "Ca sa te indreptatesti intru cuvintele Tale si sa biruiesti cand vei judeca Tu" (Ps. 50, 5). De aceea, Sfantul Apostol Pavel aduce aminte: "Nimic nu putem impotriva adevarului, ci pentru adevar" (II Corinteni 13, 8).

Intoarcerea sufletului la Dumnezeu prin Botez este lucrul lui Dumnezeu: "Sufletul mi l-a intors. M-a povatuit pe cararile dreptatii pentru Numele Lui" (Ps. 22, 3); "Duhul Tau cel bun ma va povatui la pamantul cel drept" (Ps. 42, 10). "Schimbarea cugetului", "metanoia", nu inseamna renuntare la ratiune. Ea are ca urmare acea plinatate a inimii numita in Sfanta Scriptura "zidire a inimii" mai intai, apoi "intarire" a mintii ca restaurare a omului: "Si cu duh stapanitor ma intareste" (Ps. 50, 13); "Inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele" (Ps. 50, 11) si care este o urmare a bucuriei mantuirii. De asemenea, ea este pacea lui Dumnezeu care domneste in inimi, coplesind mintea (Coloseni 3, 15; Filipeni 4, 7); este ca Duhul lui Dumnezeu care prin roadele Sale il mana pe om, trecandu-l din putere in putere (Ps. 83) si din slava in slava (II Corinteni 3, 18), innoindu-se din zi in zi (II Corinteni 4, 16). Deosebirea dintre cel ce aduce roadele dreptatii de frica si cel ce face fapte bune de bucurie este ca deosebirea dintre rob si fiu, dintre Lege si har, dintre Vechiul si Noul Testament. Botezul este un inceput al imparatiei lui Dumnezeu care este mai mare decat "via Domnului" din Lege. Caci, Botezul lui Ioan facea pe om drept in fata Legii, dar Botezul in moartea lui Hristos il face pe om fiu al lui Dumnezeu. De aceea: "Cel mai mic din imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat Ioan Botezatorul" (Matei 11,11). Deci, cum era botezul lui Ioan, asa era si Ioan Botezatorul. intoarcerea omului la Dumnezeu prin Botez este o putere a invierii lui Hristos: "Botezul ca mantuire prin invierea lui Hristos, dar nu ca o stergere a necuratiei trupului, ci ca o curatire si indreptare a cugetului bun spre Dumnezeu" (I Petru 3, 21).

Cel ce se boteaza, se naste din Duh, pentru a aduce roadele Duhului, caci "Duhul suspina in noi cu suspinuri negraite" (Romani 8, 26), mana sufletul cu putere la fapte bune, pe care cel nascut prin Botez in Hristos trebuie doar sa nu le inabuse, sa nu-si insele bucuria prezentei Duhului si mangaierea Lui in Hristos. Dumnezeu izbaveste din stricaciune viata omului (Ps. 102, 4), aratand pe Hristos ca pe o comoara a invierii ascunsa in tarina vietii Sale (Matei 13,44) pe care invierea lui Hristos a dus-o la slava, incat singura tinta crestina este: "Sa-l cunosc pe Domnul Hristos si puterea invierii Lui" (Filipeni 3, 10).

Viata noua in Hristos, asemanatoare zestrei din starea primordiala, nu inseamna insa fapte bune de la sine intelese, nici lipsa pericolului de a le inabusi, nici lipsa straduintei pentru a le realiza, precum nici lipsa rasplatirii lor in zidire, tarie, crestere pana la statura lui Hristos. Cresterea in bucuria Duhului prin fapte bune face ca cel botezat sa nu simta nici un "merit", ci sa fie socotit intre cei "fericiti" in Hristos, din care se capata puterea harului prin comuniune: "Ca sa cunoasteti cu toti sfintii... dragostea lui Hristos cea mai presus de cunostinta" (Efeseni 3. 18-19). Aceasta comuniune are sensul de a sta in Hristos ca in "dragostea cea dintai" (Apoc. 2, 4), cand lasand toate din lume, cel chemat a ales din lume numai pe Hristos, ca o taina de nunta a sufletului cu Dumnezeu.

Botezul este astfel, nu numai harul iertarii pacatelor, ci si harul infierii. Bucuria Duhului Sfant este slava desavarsirii in Hristos. Duhul Sfant este conferit ca arvuna prin Taina Mirungerii, ca "pecete", ca "tarie" a roadelor Duhului, dupa cum taria de a sta in Hristos, este o taina a Sfintei Euharistii, prin care cel botezat devine "un singur duh cu El" (I Corinteni 6, 17).

Prin urmare, darul harului prin Taina Botezului nu se poate pastra fara Hristos, conditia vietii in Hristos fiind aceea, de a fi "in El" si a trai "prin El". Daca Mantuitorul S-a numit pe Sine "Usa" de intrare, astfel tot El este si "taria" de a sta in viata Sa imbracata de catre crestin prin Botez, ca aflare a "pasunii duhovnicesti" din viata Sa, in care: "A binevoit Dumnezeu sa se salasluiasca in El toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Coloseni 2, 9). Mantuitorul a ingaduit lui Petru sa vina la El pe valuri tocmai pentru a face dovada adevarului ca: "Fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5). Daca Petru nu s-ar fi uitat la valuri si la vanturi si ar fi avut privirile indreptate numai spre Hristos, catre care il manase avantul sau initial, el nu s-ar fi afundat. Astfel el a meritat reprosul Domnului ca s-a indoit din cauza "putinatatii" credintei.

Un alt simbol al vietii crestine ca tarie in Hristos este "sarpele de arama", prin care se puteau tamadui de veninul serpilor numai aceia din sanul poporului ales ce calatorea prin pustie, care isi atinteau privirile spre El (Numeri 21, 8-9). De aceea, Sfintii Apostoli indeamna pe cei botezati sa-si aiba privirile mereu atintite catre Hristos inaltat pe cruce in suferinta Sa plina de bucuria invierii, iesind la El "afara din tabara" (Evrei 13, 13) si "pregatind in pustie calea Domnului" (Isaia 40, 3) si ferirea de orice infatisare a raului (I Tesaloniceni 5, 22), care omoara pe Hristos, cum s-a proorocit (Ioan 3, 14) si cum s-a vadit in viata lui Hristos. in viata crestina de dupa Botez, se spune ca ingerul lui Dumnezeu se departeaza de la cei ce fac raul, caci harul este ca un creion: daca il pui in miscare scrie, (Sf. Chiril al Ierusalimului) daca nu il pui in miscare si daca se trece la fapte rele, harul se pierde si este nevoie mereu de privirea la Hristos ca la sarpele de arama in pustie, pentru tamaduire de muscatura sarpelui care este raul.

Un exemplu mai profund de urmare a lui Hristos nu poate fi gasit decat in viata si activitatea Sfantului Pavel. Chemarea la asemanarea omului cu Hristos in moartea Sa si la innoirea prin viata lui Hristos sunt redate patrunzator in epistolele sale, dupa exemplul vietii sale: "Ca sa nu ma socoteasca nimeni mai presus de ceea ce vede, sau aude de la mine" (II Corinteni 12, 6), pentru a putea spune apoi: "Urmati-mi mie, precum si eu lui Hristos" (I Corinteni 4, 16).

Dupa Sfantul Apostol Pavel si Sfantul Ioan Hrisostom moartea fata de pacat este reala, fiind de natura etic-ontologica, iar invierea ca innoire a vietii este si ea o inviere etic-ontologica, avand potentiala invierea reala si ducand spre ea. Puterea invierii este nu numai etica, ci si ontologica, deoarece nu se asteapta totul numai de la efortul omului, ci se are in vedere si temelia "de sus" pentru acest efort. Firea umana este pusa pe drumul invierii, este indreptata spre Hristos, caci prin Botez se transmite "moartea lui Hristos", care nu este o moarte fata de pacat, ci este o stare de jertfa catre Tatal, total contrara pacatului din a carui cauza a si fost omorat.

Indreptarea prin credinta si Botezul trebuiesc concepute, deci, ca cele care curata in mod real de pacat, nu doar ca o fagaduinta a iertarii pacatelor, cand Dumnezeu ar ramane departe, trimitand numai cuvantul iertarii. Caci prin Botez El insusi vine in noi cu actul Sau mantuitor, angajandu-ne si pe noi in acest act. in Botez nu este numai iertarea, ci si osandirea pacatului in trup; Botezul este vehicul, nu doar al Cuvantului, ci al lui Hristos insusi, care patrunde in adancul fiintei noastre cu moartea si invierea Sa ca lucrare mantuitoare si ne atrage si pe noi in ea printr-o transformare actuala radicala.

Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre innoirea vietii in viata lui Hristos dinainte de moarte, care prin inviere devine proslavita, iese la lumina ca adevar, devine masura de indreptare (F. Ap. 17, 31). invierea a devenit cununa vietii Sale pamantesti si tocmai viata Sa pamanteasca de pana la moarte devine masura si innoire a vietii oamenilor prin Botez. invierea face ca omul sa fie atras de viata Lui "veche", dar pentru a ajunge la ea trebuie sa treaca un "zid" despartitor, sa fie schimbat de moartea Lui prin Botez. invierea a facut ca viata Lui sa devina o "comoara ascunsa in tarina vietii Lui" (Matei 13, 44; Filipeni 3, 10), ea este "aur", care prin moarte si inviere a devenit "aur lamurit in foc", deoarece era cu neputinta sa fie tinuta de moarte (F. Ap. 2, 24). De aceea, moartea omului cu Hristos prin Botez nu este o moarte continua si repetata toata viata, ci este unica dupa cum unic a fost si pacatul stramosesc care a provocat-o. Moartea cu Hristos prin Botez are sensul de "schimbare", iar "viata lui Hristos" pe care omul prin Botez o "imbraca" este "innoirea omului" ca imbracare a vietii Sale de pe pamant dinainte de inviere, devenind ea insasi pentru cei ce o imbraca dupa ingroparea impreuna cu Hristos o "Nastere de sus", "inviere cu duhul", "nastere din duh". Ar fi total gresit a intelege, ca mortii impreuna cu Hristos prin Botez nu-i urmeaza imediat si viata impreuna cu El, ci numai participarea la moartea Lui. Caci Botezul este "inviere cu Duhul in Hristos" si partasie la bunurile si darurile Duhului Sfant din viata lui Hristos pe pamant, impartasita prin jertfa Sa celor ce urmeaza Lui ca participare la ospatul cu "vitelul cel ingrasat", la care cheama Tatal, ca intrare pe "Usa" care este El si iesirea la pasunea duhovniceasca a vietii Lui (Ioan 10, 9). Botezul in teologia patristica nu este doar o "convertire", ci teologia patristica insista intr-adevar asupra vietii crestine in Duhul Sfant si in bucuria ei. Caci invierea lui Hristos, nu doar tine pe oameni incordati in moartea impreuna cu El de la Botez, ci tine aprinsa faclia bucuriei lor in viata lui Hristos prin Duhul Sfant, iar la randul lor, Duhul Sfant si bucuria sunt puterea care omoara trupul pacatului (Romani 8, 13), pastreaza moartea impreuna cu Hristos de la Botez si da puterea roadelor Duhului, adica a faptelor bune (Efeseni 2,10). De aceea Sfantul Pavel indemna: "Duhul sa nu-l stingeti!" (I Tesaloniceni 5, 19), iar teologia patristica subliniaza concomitenta mortii si invierii impreuna cu Hristos prin Botez, si faptul ca indreptarea prin Botez nu-l face pe om doar "drept", ca fata de Legea Veche, ci "fiu" al lui Dumnezeu in Hristos. Sfintii Parinti vorbesc despre o "inviere sacramentala ca arvuna a invierii de apoi". Sfantul Grigorie de Nyssa spune, de asemenea: "invierea de apoi este minunata, cu toate ca ea prin natura ei este mai mare decat Botezul si isi are inceputurile si cauza in acesta; caci ea nu poate avea loc daca nu este precedata de Botez", in teologia patristica, expresia paulina "in El" nu a fost inteleasa niciodata ca partasie doar la moartea lui Hristos prin Botez, ci si la viata Lui in Duhul Sfant inainte de jertfa, "viata" pe care moartea Lui a facut ca numai sa ni se descopere ca "adevar", si aceasta numai intrucat El a acceptat sa ne-o descopere, primind de bunavoie sa fie omorat, si pentru ca in El, Tatal a "taiat vitelul cel ingrasat", ca simbol al tuturor darurilor Duhului Sfant din viata Lui. Expresia "in El", se refera in mod deosebit la viata lui Hristos, care devine prin Botez "innoire", "imbracare", "viata cea noua", sau cu un cuvant "viata in Hristos".

Pentru Sfantul Pavel "a fi in Hristos" si a "fi in Duhul" este acelasi lucru (Romani 8, 4). Este cu neputinta sa fie cineva in Hristos, fara a fi manat de Duhul Sau (Romani 8, 9), caci botezarea in numele lui Hristos este totodata botezare prin Duhul Sfant care se impartaseste prin Botez (I Corinteni 6, 11), si aceasta intr-o singura actiune a Botezului. Prezenta Duhului este exprimata prin termenii de "pecetluire" si "ungere" (II Corinteni 1, 21; Efeseni 1, 12; 4, 30; I Ioan 2, 20, 27). Sfantul Pavel leaga "baia nasterii" de "innoirea Duhului" (Tit 3, 5). Cele doua aspecte ale Botezului au fost exprimate de catre Mantuitorul (Ioan 3, 5), cand arata ca apa si Duhul tin de actul unic al "baii nasterii din nou", si nu se face deosebire intre "botezul cu apa" si "botezul cu Duhul". Duhul lucreaza, nu numai asupra omului, ci El se si salasluieste in om, este viu in el si il mana la viata in Hristos, daruindu-i-se ca dar. Revarsarea Duhului este totodata inceputul unei vieti in asteptarea altor daruri ale Duhului, care este "arvuna" a mostenirii (Efeseni 1, 14), "parga darului" pentru rascumpararea trupului (Romani 8, 23), "arvuna" pentru inghitirea trupului muritor de catre viata (II Corinteni 5, 4).

Daca Sfantul Evanghelist Ioan scoate in evidenta indispensabilitatea indreptarii "din apa si din duh" (Ioan 3, 5), astfel, Sfantul Apostol Pavel subliniaza, la randul sau, imposibilitatea indreptarii prin Legea lui Moise, atunci cand spune iudeilor din Antiohia Pisidiei: "Prin Acesta (Hristos) vi se vesteste iertarea pacatelor si de toate cate nu ati putut sa va indreptati in Legea lui Moise, intru Acesta tot cel ce crede se indrepteaza" (F. Ap. 13, 38-39). Superioritatea indreptarii in Hristos fata de indreptarea din Lege, este aratata ca fiind un rod al harului: "Legea s-a dat prin Moise, iar harul si, adevarul s-au dat prin Iisus Hristos" (Ioan 1, 17). Continutul Legii a fost sfintit de Dumnezeu in Hristos, in care nu a mai ramas Legea ca Lege, ci "viata dumnezeiasca" din tiparele ei: "Pentru ca indreptarea din Lege sa se implineasca in noi, care nu umblam dupa trup, ci dupa duh", spune Sfantul Pavel (Romani 8,4). Apele de la Mara au fost indulcite prin lemnul crucii lui Hristos. Voia lui Dumnezeu este cautata cu bucurie in Hristos ca dar si har. Numai intunericul nu o cauta, pentru ca nu iubeste Lumina (Ioan 3, 19; 7, 7) si numai din aceasta cauza Evanghelia mai este acoperita (II Corinteni 4, 3), dar ea este o "mireasma a vietii spre viata" (II Corinteni 2, 14-16).

Insasi propovaduirea apostolica este prin continutul ei plina de har. Atenienii trageau cu urechea la spusele lui Pavel zicand ca "propovaduieste pe Iisus si invierea" (F. Ap. 17, 18) si-l aduc in Areopag pentru a-l intelege mai bine. in cateva cuvinte Sfantul Pavel arata acolo cuprinsul Evangheliei Sale: "Trecand cu vederea veacurile nestiintei, Dumnezeu vesteste acum oamenilor ca toti de pretutindeni sa se pocaiasca, pentru ca a hotarat o zi in care va sa judece lumea intru dreptate, printr-un barbat, pe care l-a randuit, dand tuturor incredintare inviindu-L pe El din morti" (F. Ap. 17, 30-31). Sfantul Pavel arata aici nevoia indreptarii dupa masura pe care a aratat-o Dumnezeu in viata lui Hristos, care a devenit astfel, datorita invierii Sale din morti.

Firea umana a lui Hristos este astfel masura indreptarii, ca un "testament". Daca in Vechiul Testament masura indreptarii era Legea lui Moise, astfel in Noul Testament masura indreptarii este Hristos, care prin Duhul Sfant a trait ca om miezul acestei legi (Matei 5, 17). Spre deosebire de Lege, in care nu s-a aratat invierea, viata lui Hristos este un dar al harului, pentru ca a fost sfintita ca adevar prin inviere (Ioan 17, 17). Firea umana a Mantuitorului Hristos este descrisa la Sfantul Ioan cu termeni ca "Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1, 29), iar la Sfantul Pavel ea apare echivalenta cu "azima" ca lipsa a pacatului stramosesc si a oricarui pacat: "Sa praznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul rautatii si al viclesugului, ci cu azimele curatiei si ale adevarului" (I Corinteni 5, 8); "Curatiti aluatul cel vechi ca sa fiti framantatura noua, precum si sunteti fara aluat, caci Pastile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi" (I Corinteni 5, 7).

"Azima" este pusa in contrast cu "dospirea" "aluatului celui vechi", "framantatura cea veche" simbolizand firea umana in general in starea de dupa pacatul stramosesc. Acest contrast apare la Sfantul Ioan sub forma paralelismului "miel" - "lup". Starea firii umane in Hristos simbolizata prin "azima" exprima din punct de vedere negativ lipsa de pacat, iar pozitiv ea este exprimata prin termeni ca: "samanta cea buna" (Matei 13,27), "pomul cel bun" (Matei 7, 18), "viata duhovniceasca" (Ioan 3, 5), simbolizand modul de viata, "roadele acestei firi". Termenul cel mai pregnant la Sfantul Pavel este in acest sens acela de "ascultare" de Dumnezeu a lui Hristos ca si a unui "rob" al Sau, ascultare pana la moartea cea mai grea, pe cruce (Filipeni 2, 8). Aceasta "ascultare" este de fapt o stare naturala a firii lui Hristos, pentru care poarta titlul biblic de "Unsul Domnului". Ca rob al lui Dumnezeu plin de Duhul Sfant, Hristos este "mladita roditoare", Mesia Cel necunoscut de catre "ai Sai" si care si ca Dumnezeu isi duce crucea Sa in lume. Crucea ocroteste starea firii Sale umane de "azima", pentru a nu se transforma in contrariul ei, dar prin aceasta Hristos are titlul mesianic de "Lumina lumii".

In sensul Crucii lui Hristos, Sfantul Pavel vorbeste si despre "armele luminii" (Efeseni 6, 12-17). Prin aceasta Hristos atrage la asemanarea cu Sine, cu firea Sa umana pe cei care-i urmeaza Lui, intocmai ca pe "cei care au iubit aratarea Lui" (II Timotei 4, 8) si care au iubit de fapt viata Duhului Sfant din El (Ioan 14, 17), deci pe insusi Tatal Sau (Ioan 14, 7) si zideste astfel Biserica. Urmarea starii firii Sale umane, pline de "roadele duhului" a fost prin jertfa Sa de pe cruce, invierea Sa din morti, care pecetluieste viata acestei firi ca un "testament", ca fiind "calea, adevarul si viata" (ioan 14, 6). Firea umana a lui Hristos in starea ei de "azima" si de "duh" devine prin inviere "stalpul de foc" ce calauzea pe Israil prin pustie spre tara fagaduintei dupa iesirea din Egipt. Firea umana a lui Hristos devine prin inviere "comoara ascunsa in tarina" (Matei 13, 44), dar si "vadire" prin Duhul Sfant a lumii de pacat (Ioan 16, 8-9), nu spre osandire, ci spre indreptare, dupa firea umana a lui Hristos, asa cum spunea Sfantul Pavel si in Areopag, precum si atunci cand arata ca invierea este puterea cea mai mare a lui Dumnezeu de chemare la indreptare: "A murit din cauza pacatelor noastre si a inviat pentru indreptarea noastra" (Romani 4, 25). De aici si nevoia propovaduirii Apostolilor prin care toti oamenii sunt aratati ca fiind rai si datori lui Dumnezeu cu indreptarea dupa masura firii umane a lui Hristos inviata din morti. Ea este aratata in propovaduirea apostolica drept cale a invierii din morti cantata in Liturghie, ca deosebita de lume, dar fiind pentru lume; ca imparatia lui Hristos care nu este din lume, dar se seamana in ea; ca "samanta cea buna", asupra careia moartea nu are nici o putere.