JERTFA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL - ANTICIPARE A RASTIGNIRII LUI HRISTOS

Cunoscut de catre cei tematori de Dumnezeu ca "om trimis de la Dumnezeu" (Ioan 1, 6), Sfantul Ioan Botezatorul a intors la credinta pe multi prin pocainta, dar dupa Botezul Domnului prin mana lui, Botezatorul Ioan a fost aruncat in inchisoare de catre Irod Tetrarhul, care "mustrat fiind de el pentru Irodiada, femeia lui Filip, fratele sau si pentru toate relele pe care le-a facut, a adaugat la toate si pe acesta" (Luca 3, 19-20).

Astfel, Irod s-a facut "inainte mergator" in rautate. Iar raul cel mai mare avea sa fie uciderea Sfantului Ioan prin Irodiada sotia sa nelegitima. Dupa viata sa in pustie si dupa calauzirea de catre Duhul Sfant la propovaduire si la botezul pocaintei printre oameni ca "glasul celui ce striga" si cheama la pregatirea caii Domnului in pustie, Sfantul Ioan Botezatorul "nu s-a temut de salbaticia imparatilor, ci cu ascutite mustrari a taiat rusinea necuratiei" (Slujba Taierii Capului), si a fost incomod pentru "lucratorii" nelegiuiti din via Domnului, care doreau sa vada in el un om sovaielnic in credinta ca "trestia batuta de vant", sau iubitor de locuri inalte care sa le rasfete faradelegile, asa cum sunt cei "imbracati in haine moi, din casele imparatilor" (Matei 11, 7-8).

Mantuitorul a avut prilejul sa puna in lumina credinta Sfantului Ioan atunci cand acesta, auzind din inchisoare de faptele Sale minunate, dar neauzind de pedepsirea celor rai de catre El, asa cum il anuntase, era nedumerit in legatura cu lucrarea propriu-zisa a lui Mesia (Matei 11, 2-3; Luca 7, 18-19). inainte de a fi inchis, atunci cand i se spusese ca Iisus face mai multi ucenici prin botez decat el, si ca toti se duc la Iisus, Ioan a vorbit despre bucuria sa in legatura cu acest lucru, ca o implinire a tot ceea ce a facut el pentru Mesia ca Mire, adaugand: "Lui I se cade sa creasca, iar mie sa ma micsorez" (Ioan 3, 30).

In inchisoarea lui Irod el vedea bine ca s-a "micsorat", dar ca lucrarea lui Iisus nu "creste". Ea parea mai adanca decat "micsorarea" sa si ea era de fapt o aratare a adancului dumnezeiesc din chipul lui Dumnezeu in Hristos (Ps. 35, 6). Atunci Mantuitorul a trimis sa i se arate lui Ioan in inchisoare "Faptele pe care Mi le-a dat Tatal sa le fac" si care erau "o marturie mai mare decat a lui Ioan" (Ioan 5, 36), faptele bune, in legatura cu care Tatal spera ca lucratorii tocmiti de El in via Sa: "Se vor rusina de Fiul Meu!" (Matei 21, 37); faptele care sunt roade ale duhului, ale chipului lui Dumnezeu din om, viata care era Lumina din voia lui Dumnezeu "scrisa in inima Sa" si care merge pana la jertfa ca forma suprema a ascultarii si de aceea, comuniune si iubire de aproapele, amintind de sfatul Sfintei Treimi la trimiterea Fiului in lume: "Zis-a Domnul Domnului Meu: sezi de-a dreapta Mea, pana ce voi pune pe vrajmasii Tai, asternut picioarelor Tale" (Ps. 109, 1).

O cauza a nedumeririi Sfantului Ioan era necredinta celor plini de sine, care se socotesc specialisti ai mantuirii, a celor ce judeca si osandesc pe aproapele lor si care nu iarta si nu pot scapa de ispita celui rau, caci "Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har" (I Petru 5, 5). Semnele inimii lor sunt: "samanta cazuta la margine de drum", "samanta cazuta pe piatra" si cea "cazuta intre spini" (Matei 13, 4-7). Dumnezeu a ales "inima infranta si smerita" (Ps. 50, 18) in locul "arderii de tot" (Ps. 50, 17) a celor neascultatori, inima curata si buna, atat de primitoare a semintei Cuvantului din Lumina Semanatorului Celui Mare, a Pastorului Celui Mare al oilor. El arata celor neascultatori de ce nu primesc Cuvantul, care este samanta cea buna, semanata in tarina Sa de la inceput: "Deschide-voi in pilde gura Mea si voi vesti cele ascunse de la inceputul zidirii" (Ps. 77, 2). Parabolele, limbajul prin care se adreseaza Mantuitorul indeosebi celor neascultatori, constituie o invatatura cu totul deosebita. Stim ca Mantuitorul isi concentra invatatura indata dupa chemarea ucenicilor Sai, cum vedem in duminicile a 3-a si a 19-a dupa Rusalii. Apoi, El arata cu putere harul Sau, prin faptele Sale care sfinteau invatatura Sa: intarea inimile cu cele cinci paini ale faptelor Sale minunate si lumina mintile cu cei doi pestisori ai invataturilor sale, asa cum arata ca semn prin minunea inmultirii painilor in pustie. Dar "parabolele" Sale vin in randuiala propovaduirii Sale, dupa necredinta in faptele Luminii Sale si dupa indiferenta fata de cele mai mari minuni ale Sale, cum erau invierile din morti. Prin parabole, Mantuitorul cauta sa clatine necredinta celor ce ramaneau in seama mintii lor si dupa faptele Sale minunate.

in Evanghelia de la Luca, pericopa cu parabola Semanatorului vine imediat dupa minunea invierii fiului vaduvei din Nain, in urma careia si-a exprimat nedumerirea in legatura cu lucrarea Sa si Sfantul Ioan Botezatorul. Pe langa parabole, jertfa Mantuitorului a constituit elementul hotarator al lucrarii Sale, "de scriere in inimi a voii lui Dumnezeu" prin zguduirea lor. in loc de osandirea cuiva, Mantuitorul ne arata in viata Sa, dimpotriva, lupta pentru pastrarea voii lui Dumnezeu in inima Sa si a darului Duhului Sfant cu rugaciune si cruce in lumea care se afla sub stapanirea celui rau, ca putere a acestuia de a amagi si apoi de a prigoni, lupta de priveghere si de rabdare: "Pururea am vazut pe Domnul inaintea Mea, caci El este de-a dreapta Mea, ca sa nu Ma clatin... " (Ps. 15, 8). Iar darul voii lui Dumnezeu era in inima Mantuitorului prin Duhul Sfant "bunatate", "har peste har", "slava": "Ai iubit dreptatea si ai urat faradelegea, pentru aceea Te-a uns pe Tine Dumnezeul Tau cu untdelemnul bucuriei mai mult decat pe partasii Tai" (Ps. 44, 9). "Am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1, 14). Aceasta podoaba de Mire in Hristos atragea cu putere la urmarea Sa: "Ramasita care va fi, va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37, 31).

in Mantuitorul era "Lumina lina a Tatalui ceresc Celui fara de moarte", "Lumina" care nu "arde", ci lumineaza si incalzeste pana acolo, incat: "Dreptul va inflori ca finicul" (Ps. 91, 12). Iar cand intunericul cauta sa o inghita, sa o cuprinda, si care in fata Luminii se arata ca vrajmas, (Ps. 109,1) ea rasare si mai stralucitoare, adaugandu-si la stralucire si adevarul vietii fara de moarte al invierii, ca o "tarie" a adancului dumnezeiesc. Ea devine "aur lamurit in foc" (Apoc. 3, 18); Lumina sub cruce, "parte" si "sorti" (F. Ap. 8, 21).

Astfel, intrebarea Sfantului Ioan Botezatorul fata de Mantuitorul ca "Mesia" este de o mare mangaiere si zidire sufleteasca, deoarece astfel, in fata "facliei" lui Ioan, s-a putut vedea mai bine "Lumina vietii" in Hristos. Daca prin pedagogia dumnezeiasca a Mantuitorului, Sfantul Ioan s-a linistit fara nici o sminteala in nedumerirea sa, astfel dupa plecarea ucenicilor acestuia la dascalul lor in temnita, pentru a-i impartasi ceea ce " au vazut si au auzit", Mantuitorul a avut prilejul sa scoata in evidenta, in fata multimilor, credinta profunda a lui Ioan, neclatinata de vanturile invataturilor omenesti si netulburata de valurile patimilor, si care ar fi fost in masura sa astepte si un alt "Mesia", daca Mantuitorul nu ar fi fost Mesia cel adevarat: "Ce ati iesit sa vedeti in pustie? Oare trestie clatinata de vant? Dar de ce ati iesit? Sa vedeti un om imbracat in haine moi? Iata, cei ce poarta haine moi sunt in casele regilor. Atunci, de ce ati iesit? Sa vedeti un prooroc? Da, zic voua, si mai mult decat un prooroc. Caci el este acela despre care s-a scris:

Iata, Eu trimit inaintea Fetei Tale pe ingerul Meu, care va pregati calea Ta inaintea Ta " (Matei 11,7-10); " Toti proorocii si Legea au proorocit pana la Ioan. Si de voiti sa intelegeti, el este Ilie cel ce va sa vina. Cine are urechi de auzit sa auda." (Matei 11, 13-14).

Mantuitorul l-a numit pe Ioan, conform proorociei: "ingerul lui Dumnezeu" (Maleahi 3,1). Prin credinta parintilor sai, Zaharia si Elisabeta, el "s-a umplut de Duh Sfant inca din pantecele maicii sale", ceea ce insemna ca "vin si sichera nu va bea". Daca pentru slujitorii la Templu era data lui Aaron porunca: " Vin si sichera sa nu beti, nici tu, nici fiii tai, cand intrati in cortul adunarii sau va apropiati de jertfelnic... ca sa puteti deosebi cele sfinte de cele nesfinte si cele necurate de cele curate" (Levitic 10, 9-10 - porunca ce s-a dat ca urmare directa a faptei celor doi fii ai lui Aaron, Nadab si Abiud, care din cauza bauturii, adusesera foc strain in cortul sfant si au pierit - 10, 1-2), astfel Sfantul Ioan a fost toata viata un Templu al Duhului Sfant si nu avea nevoie de botezul pocaintei. Sfantul Apostol Pavel indemna: "Nu va imbatati de vin intru care este desfranare, ci va umpleti de Duh Sfant" (Efeseni 5, 18), caci Duhul Sfant inseamna bucuria nuntii sufletului cu Hristos, inseamna incingere si stapanire asupra trupului, pe cand betia izoleaza si dezlantuie "patimile trupului care strica sufletul": "Sa va feriti de poftele cele trupesti care se razboiesc impotriva sufletului" (I Petru 2, 11). Dimpotriva, darul Duhului Sfant aduce sufletului puterea de stapanire asupra trupului prin sobrietate in hrana si imbracaminte, asa cum erau proorocii si toti oamenii placuti lui Dumnezeu, a caror credinta, pentru Vechiul Testament, este admirata de Sfantul Apostol Pavel si prezentata ca model pentru intarirea credintei in viata crestina: "Unii au suferit batjocura si bici, lanturi si inchisoare; au fost ucisi cu pietre, au fost pusi la cazne, au fost taiati cu fierastraul, au murit ucisi cu sabia, au pribegit in piei de oaie si in piei de capra, lipsiti, stramtorati, rau primiti. Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii si in munti, in pesteri si in crapaturile pamantului" (Evrei 11, 36-38).

Asa era si Sfantul Ioan care avea "duhul si puterea lui Ilie" si Irodiada nu l-a putut abate de la marturisirea credintei mantuitoare si de aceea cauta sa-l omoare, ca si oarecand Izabela, sotia lui Ahab, pe proorocul Ilie. La cateva luni dupa ce a fost inchis in temnita Maherus, situata intre Marea Moarta si Iordan, in pivnitele unui palat al regelui, a avut loc faradelegea uciderii Sfantului Ioan cu prilejul unui ospat de ziua nasterii lui Irod, regizata cu viclenie de catre Irodiada. Dregatori, capetenii ale ostirii si fruntasi din Galileea, atatia dintre ei "trestii batute de vant" in ceea ce priveste credinta, sau "oameni imbracati in haine moi din casele regilor" care de dragul desfatarilor trupului, lingusesc ca "untdelemn al pacatosilor, ce unge capul celor plini de faradelegi" (Ps. 140, 5), au umplut palatul regelui. in fata lor, Irod se putea lauda cu ostaticul deosebit din temnita palatului sau, fata de care el avea o admiratie amestecata cu teama: "Irod se temea de Ioan stiindu-l barbat drept si sfant si il ocrotea si ascultandu-l multe facea si cu drag il asculta" (Marcu 6, 20).

insa gandul ca Irod l-ar putea aduce pe Ioan sa-l arate oaspetilor o ingrozea pe Irodiada, stiind ca Ioan ar fi mustrat perechea regala nelegitima, chiar si in fata musafirilor. Ea nu-l putea schimba pe Ioan in atitudinea lui, asa cum avea sa-l schimbe pe rege, ca pe o trestie batuta de vant. Ea a asteptat ca bauturile ametitoare sa-i infierbante pe oaspeti si in special pe Irod si atunci si-a trimis fiica, pe Salomeea, sa-i desfateze cu jocurile. Nepasator fata de lucrarea divina, si ignorand concurenta pe care betia o face Duhului Sfant, Irod, datorita patimilor de care era stapanit, a fost impins sa savarseasca o cumplita faradelege.

imparatul David, fata de care Proorocul Natan a fost ajutorul lui Dumnezeu pentru intoarcere prin pocainta, asa cum era si Sfantul Ioan pentru cei credinciosi din Israel, chema in Psalmi la rugaciunea de cerere a ajutorului lui Dumnezeu in ispite: "Greselile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-ma. Si de cele straine fereste pe robul Tau. De nu ma vor stapani, atunci voi fi fara prihana si voi scapa de pacat mare" (Ps.18, 13-14).

Atatat de bautura si patima, asa cum il stia Irodiada la asemenea ocazii, Irod, "dandu-se spre saltarile cele de jocuri de picioare" (Slujba taierii capului), a fagaduit cu juramant sa dea Salomeii orice va cere, pana la jumatate din imparatie, punand in joc viata celui de care "lumea nu era vrednica" (Evrei 11, 38) si valora mai mult decat orice imparatie si ar fi insemnat insasi mantuirea lui Irod, daca acesta ar fi ascultat de el. Cererea acesteia in gura mare, in urma sfatului mamei sale, si anume, de a i se da capul Sfantului Ioan "l-a intristat adanc pe rege". insa pentru ambitia si mandria sa, era prea tarziu. De asemenea, dintre musafiri nici unul nu a ridicat glasul in apararea lui Ioan.

in timpul ospatului, Sfantul Ioan auzea in temnita chiotele din sala de petreceri de deasupra capului sau, insotite adesea de aplauze pentru cantece si jocuri. Cand unul din paznici, care nu putea fi unul din soldatii botezati de el, a intrat la el in temnita cu tipsia, putea crede ca i se aduce ceva de la petrecere. Sfantul Ioan Botezatorul nu s-a impotrivit sabiei ucigase. Oricum puterea sa era, nu in brate, ci in cuvant, iar jertfa sa in moarte a fost asemanata de catre Mantuitorul cu insasi Jertfa Sa de pe cruce, ca implinire a Scripturilor: "Cum s-a scris despre Fiul Omului ca va patimi multe si va fi defaimat? Zic voua, insa ca Ilie a si venit si i-au facut toate cate au voit, precum s-a scris despre el" (Marcu 9, 12-13); "Atunci au inteles ucenicii ca Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezatorul" (Matei 17, 13). Zicand ca "au facut cu el cate au voit", Mantuitorul se referea la ospatul vinovat prin care a fost ucis Ioan, stiind ca la judecata din urma va aduce aminte ucigasilor lui Ioan, ca prin acesta, El insusi era in temnita: "in temnita am fost si nu M-ati cercetat" (Matei 25, 43), sau daca "M-ati cercetat", a fost doar pentru taierea capului. Mantuitorul spunea in legatura cu uciderea Sfantului Ioan ca aceeasi rautate omeneasca, neintorcandu-se la Dumnezeu prin chemarea lui Ioan la pocainta, il va ucide si pe El, osandindu-se prin pierderea invierii. "Cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu 16,16), caci va fi impotriva lui Hristos, adica impotriva mantuirii proprii, incat nu va mai fi nevoie sa vina cineva din Legea Veche sa-l intoarca, asa cum se credea despre proorocul Ilie.

Proorocul Ilie nu a fost omorat de catre vrajmasii lui Dumnezeu, numai pentru ca s-a inaltat la cer. in jertfa Sfantului Ioan, proorocul Ilie ar fi putut

vedea ce ar fi facut oamenii cu el, daca ramanea pe mana lor si daca nu-i tinea la distanta prin minuni si in cele din urma nu i-ar fi coplesit prin luarea sa la cer.

Ucigasul Sfantului Ioan, tetrarhul Irod, era fiul lui Irod cel Mare care a ucis pruncii la Betleem ca sa-L prinda pe Hristos, imparatul cautat de magi. Sangele Sfantului Ioan Botezatorul s-a amestecat cu sangele pruncilor ucisi de Irod cel Mare la Betleem. Cantarile dinaintea Saptamanii Patimilor (Duminica Floriilor), spun insa despre Mantuitorul, in legatura cu multimea puterii Sale prin vadirea la inviere a adevarului invierii din viata Sa: "Nu se vor mai junghia pruncii pentru pruncul Mariei, ci pentru toti pruncii si adultii, Tu insuti Te rastignesti. Nu se va mai porni asupra noastra sabia, caci coasta Ta se va impunge cu sulita".

intr-adevar, daca prin moartea Sfantului Ioan, Iordanul, raul vietii, s-a mai varsat in "Marea Moarta", ca simbol al mortii ce a cuprins tot pamantul dupa pacatul stramosesc, astfel inca de la Botezul Domnului si mai ales de la Rastignirea Sa, avem semnul implinirii profetiei: "Marea a vazut si a fugit, Iordanul s-a intors inapoi" (Ps. 113, 3). Viata zidita de Dumnezeu se intoarce din pamant, asa cum spunea Mantuitorul: "Eu merg la Tatal" (Ioan 14, 12); "Cel ce crede, are viata vesnica" (Ioan 5, 24); "Fiul Meu acesta, mort era si a inviat" (Luca. 15, 32) si merge la Tatal ori de unde s-ar afla, pe pamant sau in mormant.

Astfel, prin jertfa sa de taiere a capului, Sfantul Ioan Botezatorul este mai mare decat Proorocul Ilie, pentru ca s-a facut inaintemergator si al jertfei Domnului, care avea sa aiba loc din partea aceluiasi neam varsator de sange, despre care se putea spune: nici de s-ar inalta cineva la cer ca Ilie, nu vor crede. Venirea din nou a lui Ilie, era doar o traditie a carturarilor si a fariseilor care nu se pocaisera de faptele lor nici in urma minunilor lui Ilie. Ca "samanta rea", acest "neam" va ramane pana la sfarsitul veacurilor, deoarece ca "neghina", el nu a fost smuls din "grau", ci doar dat pe fata de catre Lumina si Crucea Mantuitorului Iisus Hristos, iar ca "pleava" a primit judecata osandirii de sine.

intorcand poporul la Dumnezeu prin pocainta cu "duhul si puterea lui Ilie" si vazand aratarea lui Mesia in Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Sfantul Ioan s-a umplut de bucurie. Misiunea sa a fost intr-adevar o binecuvantare a lui Dumnezeu si mila Sa fata de popor, pentru care Botezatorului i s-a si pus numele de "Ioan": "Dumnezeu S-a milostivit", dupa cum au spus proorocii: "Iata, Eu va trimit pe Ilie proorocul inainte de a veni Ziua Domnului cea mare si infricosatoare; el va intoarce inima parintilor catre fii si inima fiilor catre parintii lor, ca sa nu vin si sa lovesc tara cu blestem " (Maleahi 3, 23-24). Dumnezeu a calauzit prin Hristos la desavarsirea adancului Sau pe cei pregatiti de Sfantul Ioan Botezatorul prin pocainta. El nu a blestemat tara Sa, ci in cele din urma, doar un simbol din aceasta, si anume: smochinul plin de frunze, dar fara nici un rod si care din cauza frunzelor mari, umbrea si tot locul. in simbolistica proorocilor "smochinul" era semnul lucratorilor viei, ca purtatori ai darurilor Duhului Sfant (semintele smochinei - semn al darurilor Duhului), iar via Domnului (Carmel) era semnul poporului chemat de Dumnezeu, credincios si roditor, intrucat era asezat "pe o coasta manoasa" (Isaia 5,1). Fagaduinta lui Dumnezeu pentru vremurile mesianice era aceea ca: "Fiecare isi va manca din rodul vitei sub smochinul sau" (III Regi 4, 25). Dar despre lucrarea Mantuitorului, profetia spunea ca El: "isi va lega de vita asinul Sau" (Geneza 49, 11), deci nu de "smochin".

Lucratorii viei nu erau o suprastructura, ci "iconomi" ai darului de sus, iar cand acestia si-au insusit darul de sus ca pe un drept al lor, atunci Dumnezeu i-a judecat "dupa cugetul inimii lor": "Suiti-va pe zidurile Ierusalimului si le daramati, dar nu de tot, ci stricati numai crestele lor, pentru ca acestea nu sunt ale Domnului" (Ieremia 5, 10). Stricati-le, se spune, pentru ca nu s-au intors la chemarea lui Ioan: "Tot dealul sa se pogoare la calea Domnului". Sa se pogoare, ca sa nu fie daramat; sa nu ramana deasupra si afara ca intaii-nascuti ai egiptenilor, care nu aveau pragul de sus al casei (mintea) uns cu sangele mielului pascal (credinta) si care au ramas sub sabia ingerului mortii. Tocmai in amintirea acestui fapt, fusesera tocmiti la Templu preotii si levitii ca "lucratori ai viei" in locul intailor nascuti ai poporului celui credincios, avand adica pragul de sus al casei, "uns cu Sangele Mielului", fiind deci credinciosi.

Despre lucrarea lui Mesia, proorocii spuneau ca: "El va curata pe fii lui Levi ca pe aur si argint si vor aduce Domnului jertfa intru dreptate" (Maleahi 3, 3). Deci, si dintre acesti lucratori, doar "pe cei rai cu rau ii va pierde, iar via o va da altor lucratori care vor aduce roadele ei" (Matei 21, 41). Astfel, la rugamintea Mantuitorului ca "gradinar", Stapanul viei a mai lasat dupa trei ani de cercetare a inimilor si asteptare, smochinul verde, dar fara nici un rod, ca sa mai fie o data sapat in jur si ajutat cu ingrasaminte si apa (Luca 13, 8-9). intr-adevar, si dupa invierea Domnului, acei lucratori au mai fost lasati inca un an cu nadejdea roadelor. Despre ei ni se spune ca prin ravna arhidiaconului Stefan, cel plin de Duhul Sfant: "inca si multime de preoti se supuneau credintei" (F. Ap. 6, 7), lucru care l-a miscat profund si pe eruditul carturar din Tars, Saul din tagma fariseilor de la Ierusalim, pregatindu-l pentru intoarcerea sa de mai tarziu, in afara granitelor lui Israil, pe drumul spre Damasc.

Prin Sfantul Ioan Botezatorul Dumnezeu a aratat pocainta ca "taiere imprejur a inimii" mai de pret decat toata stiinta carturarilor si a fariseilor din fruntea poporului: "Te laud pe Tine, Doamne al cerului si al pamantului, ca ai ascuns acestea celor intelepti si priceputi si le-ai descoperit pruncilor, caci asa a fost bunavointa Ta" (Matei 11, 25), adica le-a descoperit acelora care prin credinta au inima curata si buna a pruncilor: "Toti Ma vor cunoaste, de la cel mic pana la cel mare" (Ieremia 31, 34), de la prunci mai intai care vin la Mantuitorul fara sa fie chemati, si pana la adulti mai apoi la care chemarea patrunde atat de greu. Pocainta, la care chema Sfantul Ioan cu "duhul si cu puterea lui Ilie", era drumul catre asemanarea cu "intelepciunea lui Dumnezeu cea tainica si ascunsa" (I Corinteni 2, 7-8). "Cine nu este cu Mine (prin pocainta, daca a savarsit nedreptati), este impotriva Mea" (Matei 12, 30), adica impotriva Luminii Sale proprii de la Dumnezeu.

Daca fara pocainta, Dumnezeu aratat in Hristos ramanea necunoscut, dar prigonit si rastignit - de unde se intelege in spiritualitatea crestina insemnatatea Sfintelor Patimi ale Domnului pentru trezire, ca o inviere din morti, in sensul cuvintelor Sfintei Scripturi: "in vremea cand eram pacatosi, Hristos a murit pentru noi" (Romani 5, 8); "Noi rataceam ca niste oi, fiecare in caile sale" (Isaia 52, 6) - atunci se intelege ca Sfantul Ioan a slujit pentru Taina Pocaintei ca "Mare Preot" al impacarii cu Dumnezeu, tot ca inaintemergator, mai inainte de desavarsirea in Hristos. Caci dupa perioada prunciei, nimeni nu mai poate cunoaste pe Dumnezeu fara pocainta, in afara de cei drepti care nu au nevoie de pocainta, "nu au nevoie de doctor", si tocmai de aceea "Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut" (Matei 18, 11), sa caute "oile pierdute" (nu capre), si care cereau ajutor: "Scoate din temnita sufletul meu" (Ps. 140, 7); "Datu-m-am si n-am mai putut iesi, ochii mei au slabit de suferinta" (Ps. 87, 9); "Cine-mi va da aripi ca de porumbel ca sa zbor si sa ma odihnesc? Iata m-as indeparta fugind si m-as salaslui in pustie. Am asteptat pe Dumnezeu Cel ce ma izbaveste de imputinare de cuget (a inimii) si de vifor (al gandurilor)" (Ps. 54, 6-8).

Sfantul Ioan a fost omorat datorita tariei credintei sale care mergea pana la jertfa, intocmai ca si ascultarea Domnului pana la moartea pe Cruce. Fara aceasta jertfa prin taierea capului, Sfantul Ioan ar fi fost luat la cer ca si Ilie si ar fi fost cu atat mai aproape de Mantuitorul in Lumina de pe Tabor. Dar inaintea lui Dumnezeu, nu "coplesirea cu minuni" era calea, ci iubirea pana la jertfa. Moise si Ilie, aratandu-se in slava pe Tabor cu Mantuitorul, au vorbit, nu despre pedepsirea celor rai, ci despre Patima Sa cea de la Ierusalim, cu parerea de rau ca nu se pot jertfi si ei. Mantuitorul l-a ajutat pe Sfantul Ioan, ca si pe Sfanta Fecioara Maria in jertfa lor de ascultare inaintea lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel nu dorea sa vorbeasca despre "rapirea" sa pana la al treilea cer, ci mai curand despre dragostea sa de Hristos, care mergea pana dincolo de viata si de moarte, pana la jertfa: "Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru." (Romani 8, 38-39).

"Lucratorii viei" ajunsesera la plinirea vremii o "tepusa a Legii", al carei varf de lance era fariseul Saul din Tars. Ca si "fiul cel mare", care se plangea ca nu primise nici un ied pentru a se veseli cu prietenii, mai marii poporului au fost chemati prin Sf. Ioan Botezatorul la "Cina cea Mare", la ospatul cu vitelul cel ingrasat al bucuriei duhovnicesti de catre insusi Dumnezeu, care in Hristos, Se arata lor ca "Tata", ca unor fii (Galateni 4,4) si-i roaga pana la sfarsitul veacurilor "sa intre" (Luca 15,28). Daca ei ar fi sinceri si fideli, ca si Saul din Tars, Mantuitorul, preamarit prin inviere, li s-ar arata lor in Lumina cea lina de dincolo de moarte, ca pe un Tabor al lor personal, asa cum S-a aratat lui Saul pe drumul Damascului. Era aceeasi Lumina pe care, cand au vazut-o ucenicii, doreau cu ardoare sa nu mai plece niciodata de pe Tabor. Sfintirea numelui lui Dumnezeu in acest fel si mai ales prin inviere, ca sfintirea adevarului vietii patrunse de voia lui Dumnezeu, era un ajutor pentru "iubirea de Dumnezeu din toata inima", ca o putere care trage la Hristos: "Vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind cu putere" (Marcu 9, 1); "Domnul a imparatit, intru podoaba S-a imbracat, Domnul S-a imbracat intru putere si S-a incins" (Ps. 92, 1); "Cum nu era inima noastra arzand pe cale, cand ne talcuia Scripturile?" (Luca 24, 32); "incinge coapsa ta, Puternice" (Ps. 44, 4) "Doamne al puterilor, fii cu noi" (Ps. 83, 12).

in acest fel au vazut oamenii binecuvantarea lui Dumnezeu fata de cei ce au dat urmare chemarii la pocainta a Sfantului Ioan Botezatorul, dupa cum au vazut si "mantuirea gatita inaintea fetei tuturor popoarelor, ca lumina spre descoperirea neamurilor" (Luca 2, 31-32). Si au vazut de asemenea, si cum in Hristos "s-au binecuvantat toate neamurile pamantului" (Geneza i 2, 3), prin biruinta asupra mortii si prin ea, asupra intunericului, ca inviere cu duhul. "Cantarea de biruinta" se refera la aceasta biruinta, cand marea mortii a vazut "scanteia" invierii si a fugit, fapt pentru care Mantuitorul a chemat la "indraznire" prin bucurie: "indrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33).

Din cauza acelor lucratori ai viei care prigonesc si omoara pe cei ce le aduc calea mantuirii lor proprii, Sfintii Parinti ai Bisericii au randuit pomenirea taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul ca zi de post, pentru ca din cauza aprinderii patimilor la un ospat s-a savarsit o atat de mare faradelege. Mantuitorul avea sa indemne pe ucenicii Sai: "Luati aminte sa nu se ingreuieze inima voastra cu mancare si bautura pentru ca atunci cand va veni Fiul Omului si va bate la usa, indata sa-i deschideti" (Luca 12, 36; 21, 34). Tocmai in legatura cu jertfa taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul la un ospat al aprinderii poftelor trupului, numita de catre Mantuitorul "calea cea larga a pieirii" (Matei 7, 13), Sfantul Apostol Pavel aduce aminte ca prin Hristos "noaptea a trecut si ziua s-a apropiat ca fii ai luminii sa umblati, nu in ospete si in betii" (Romani 13, 12-13), stiind bine ca, bucuria duhului in Hristos nu poate sta in cumpana cu poftele trupului: "Duhul este veghetor, trupul este neputincios" (Matei 26, 41). "Duhul" nu leapada trupul, ci il supune, omoara faptele trupului (Galateni 5,16; Romani 8, 13); "Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos; toate imi sunt ingaduite, dar nu ma voi lasa biruit de nimic" (I Cprinteni 6, 12).

Tatal are bucuria Duhului ca un izvor, pe cand: "pofta trupului pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Tatal, ci de la lume" (I Ioan 2 16) in acelasi sens Sfantul Apostol Pavel indemna: "Nu va lasati furati de invataturile straine cele de multe feluri, caci bine este sa va intariti prin har inima voastra, nu cu mancaruri (in ospete si betii) de la care nu au avut nici un folos cei care au umblat in ele" (Evrei 13, 9).

Pomenirea jertfei Sfantului Ioan Botezatorul ca zi de post are loc si pentru faptul ca ea inseamna o anticipare a rastignirii Domnului in Vinerea Patimilor. Dar aceasta zi sangeroasa inseamna pentru Sfantul Ioan si dobandirea locului de cinste pe care i l-a randuit Dumnezeu alaturi de Mantuitorul Hristos. De-a dreapta si de-a stanga Mantuitorului schimbat la Fata pe Tabor mai intai si preamarit apoi cu slava invierii, nu au fost randuiti Moise si Ilie, nici Iacob si Ioan, ucenicii Domnului, care au cerut in mod expres acest lucru, "nestiind ce cer" (Marcu 10, 38), ci doar "aceia carora le este dat", dupa cum a spus Mantuitorul. Chiar daca s-a spus despre Sfantul Ioan ca "cel mai mic din imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat Ioan" (Matei 11, 11), deoarece prin el Dumnezeu aratase doar "mila" Sa, dar nu inca si "desavarsirea" sa in Hristos, astfel prin moartea sa martirica, el a primit dincolo de moarte cinstea sederii de-a stanga Mantuitorului, a lui Dumnezeu intrupat si preamarit prin inviere, intrucat prin cuvintele de mai sus in legatura cu el, Mantuitorul se referea la imparatia lui Dumnezeu care se sadea prin El, pe pamant, dincoace de moarte, asa cum arata icoana Cincizecimii pe Avraam cu sufletele dreptilor in sanul sau, alaturi de cei mangaiati de Duhul Sfant pe pamant in Biserica zidita de Mantuitorul Hristos si sfintita de Dumnezeu prin Duhul Sfant.

Subliniind insemnatatea, atat a Maicii Domnului, cat si a Sfantului Ioan Botezatorul in legatura cu mantuirea lui Dumnezeu prin Hristos, a celei dintai pentru nasterea Sa, iar al celui de-al doilea pentru aratarea Sa prin Botez si chemarea Bisericii Sale, Sfantul Apostol Pavel spune despre Hristos ca El este: "Fiul lui Dumnezeu Cel nascut din samanta lui David dupa trup, care a fost randuit Fiu al lui Dumnezeu intru putere dupa Duhul sfinteniei, prin invierea Lui din morti" (Romani 1, 3-4).

Dar insemnatatea lor este unica si in ceea ce priveste viata lor in care s-a aratat: credinta pana la jertfa a Sfantului Ioan Botezatorul si smerenia pana la "sabia inimii" a Sfintei Fecioare Maria. Astfel viata lor in ascultare de voia lui Dumnezeu este mai de seama decat toate cuvintele proorocilor. Cea mai insemnata propovaduire a lor au fost cuvintele de chemare la Hristos: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia lui Dumnezeu" (Matei 3, 2) ale Sfantului Ioan Botezatorul, si: "Faceti tot ce va va spune!" (Ioan 2, 5), cuvinte ale Maicii Domnului la nunta din Cana Galileii. insemnatatea lor este mijlocirea prin traire, cuvant si rugaciune pe langa Mantuitorul Hristos de-a dreapta si de-a stanga Sa, asa cum sunt reprezentati ei in icoana "Deisis" (rugaciune de mijlocire). in traditia ortodoxa ei nu sunt zugraviti individual. Pomenirea lor prin "Adormire" la 15 august si "Taierea capului" la 29 august incheie "tripticul" din ultima luna a anului bisericesc, care se incepe cu sarbatorirea "Schimbarii la Fata a Domnului" la 6 august si ne arata ca: "Prin sfintii care sunt in pamantul Lui, minunata a facut Domnul toata voia Sa intru ei" (Ps. 15, 3), pentru noi si pentru a noastra mantuire.

inmultirea painilor care are loc dupa taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul si trimiterea ucenicilor la propovaduire, arata ca Mantuitorul incepea in mod deosebit drumul catre "desavarsirea" celor chemati de Sfantul Ioan la botezul pocaintei. Dar trupul Sfantului Ioan, ca cel mai mare dintre prooroci, putea sa fie luat de catre Mantuitorul, impreuna cu capul sau taiat numarandu-se printre cei dintai dintre dreptii care au inviat la invierea Domnului: "Strigand iarasi cu glas mare Iisus si-a dat duhul si iata catapeteasma Templului s-a rupt in doua de sus pana jos, pamantul s-a cutremurat si pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti s-au sculat. Si iesind din morminte, dupa invierea Lui, au intrat in cetatea sfanta si s-au aratat multora" (Matei 27, 50-53).

Moartea Sfantului Ioan este istorisita in Sfintele Evanghelii in legatura cu episodul trimiterii Sfintilor Apostoli la propovaduire, eveniment prin care a auzit si Irod despre Mantuitorul, deci ea avusese loc inainte de acest episod Dar trimiterea ucenicilor de catre Mantuitorul la propovaduire, indata dupa moartea Sfantului Ioan, era semnul ca Legea Veche a apus de tot, odata cu plecarea din viata a ultimului ei prooroc si era calea intaririi lor sufletesti in urmarea Lui, dupa pierderea intaiului lor dascal, care i-a chemat si le-a deschis sufletul pentru Mesia, fapt asupra caruia si Mantuitorul atragea adesea atentia: "Ferice de ochii vostri ca vad si de urechile voastre ca aud" (Matei 13, 16), fericire pe care ei trebuiau sa o imparta si cu Sfantul Ioan Botezatorul; "Voua va este dat a sti tainele imparatiei lui Dumnezeu iar acelora (care nu au ascultat de chemarea Sfantului Ioan) nu le este dat" (Matei 13,11). Episodul trimiterii lor la propovaduire este prezentat astfel de catre Sfantul Evanghelist Luca:

"Iar ei plecand, mergeau prin sate binevestind si vindecand pretutindeni. Si a auzit Irod tetrarhul toate cele facute si era nedumerit ca se zicea de catre unii ca Ioan s-a sculat din morti; iar de unii ca Ilie s-a aratat iar de altii ca un prooroc din cei vechi a inviat. Dar Irod zicea: "Lui Ioan eu i-am taiat capul. Cine este insa acesta despre care aud asemenea lucruri? Si cauta sa-L vada" (Luca 9, 6-9).

Deci, Irod se temea de Iisus care facea minuni si ar fi fost dornic sa vada minuni, cu toate ca nici una din minunile lui Hristos nu s-au facut pentru o satisfacere a curiozitatii cuiva, ci ele au fost doar "tamaduiri" ca fapte ale milei si chemare la pocainta. Dar, intrucat Ioan nu facuse nici o minune, Irod nu s-a temut de el si l-a aruncat in inchisoare pentru mustrare. Mantuitorul cunostea firea de om rau a lui Irod, care nu pregetase a-l ucide pe Sfantul Ioan, cu toate ca-l socotea "barbat drept si sfant", "il ocrotea" si "ascultandu-l multe facea si cu drag il asculta" (Marcu 6, 20). Auzind de faptele savarsite de catre ucenici in numele Mantuitorului, Irod se simtea mustrat in cugetul sau, dar Mantuitorul stia ca el nu-l cauta pentru a se pocai ci doar ca sa vada minuni care sa-l distreze (Luca 23, 8). De aceea, Iisus s-a dus de acolo, ca sa nu stea in calea lui.

Aceasta "ferire" de Irod a explicat-o Mantuitorul dupa cea de-a doua inmultire a painilor (Marcu 8, 1-9), cand ucenicii uitasera sa ia paine la plecarea cu corabia: "El le-a poruncit zicand: Vedeti, paziti-va de aluatul fariseilor si de aluatul lui Irod! Iar ei vorbeau intre ei zicand: Aceasta o zice, fiindca nu avem paine! si Iisus intelegand, le-a zis: De ce ganditi ca n-aveti paine? Tot nu intelegeti, nici nu pricepeti? Atat de invartosata este inima voastra? Ochi aveti si nu vedeti, urechi aveti si nu auziti si nu va aduceti aminte? Cand am frant cele cinci paini la cele cinci mii de oameni, cate cosuri pline de faramituri ati luat? Zis-au Lui: douasprezece. Si cand cu cele sapte paini la cele patru mii de oameni, cate cosuri pline de faramituri ati luat? Iar ei au zis: sapte. Si le zicea: Tot nu pricepeti? (Marcu 8, 15-21). Caci El si dintr-o paine ii putea satura pe toti: "Numai o paine aveau cu ei in corabie" (Marcu 8, 14).

Iisus le-a cerut, deci, sa se pazeasca de viclenia fariseilor si cea a lui Irod, caci paine pentru hrana le putea da El. Cum arata acest lucru la Irod, ucenicii aveau sa-si dea mai bine seama dintr-un episod ulterior. Astfel, dupa minunea Schimbarii la Fata, minune care este o culme a descoperirii darurilor lui Dumnezeu fata de oameni, pe care ii imbraca cu mult mai frumos decat pe crinii campului, daca ei devin "fii", urmand lui Hristos, ii imbraca in Lumina cea fara de moarte, Lumina cea din cer, a sfintei slave a Tatalui Ceresc, Celui fara de moarte, Mantuitorul "s-a hotarat sa mearga la Ierusalim, deoarece se implinisera zilele inaltarii Sale" (Luca 9, 51). Urma ca de acum inainte sa se arate si asupra Lui rautatea care l-a ucis pe Sfantul Ioan Botezatorul. Pe aceasta cale, si inca mai inainte de a ajunge la culme rautatea carturarilor si a fariseilor, Mantuitorul a simtit-o pe cea a lui Irod, inaintemergatorul rautati: "El mergea prin cetati si prin sate, invatand si calatorind spre Ierusalim" (Luca 13, 22), pana cand intr-o zi: "in ceasul acela au venit la El unii din farisei, zicandu-i: Iesi si du-te de aici caci Irod vrea sa Te ucida! Si El le-a zis: Mergand spuneti vulpii acesteia: Iata alung demoni si fac vindecari astazi si maine, iar a treia zi voi sfarsi! insa astazi si maine si in ziua urmatoare merg, deoarece nu este cu putinta sa piara prooroc afara din Ierusalim" (Luca 13, 31-33).

Mantuitorul nu a preluat mustrarea Sfantului Ioan Botezatorul fata de Irod, intrucat nimeni si nimic nu-l mai putea intoarce pe cel ce nu ascultase de mustrarea aceluia: "Nici de ar invia cineva din morti nu vor crede" (Luca 16, 31); "Nici unul din cei chemati (care nu au venit la botezul pocaintei), nu vor (putea) gusta din Cina Mea" (Luca 14, 24). Raspunsul Mantuitorului la amenintarea lui Irod era ca si cum i-ar fi spus sa astepte sosirea Sa la Ierusalim, stiind ca el facea parte din acel "neam viclean" in care multimea duhurilor rele vor face ca "faptele de pe urma sa fie mai rele decat cele dintai" (Matei 12,45).

Daca la Cina cea Mare, chemarea a avut loc prin Sfantul Ioan Botezatorul in numele tuturor proorocilor Legii Vechi, astfel, prin Biserica Mantuitorului aveau sa fie chemati si aveau sa vina la cina "cei ce erau saraci, neputinciosi, orbi si schiopi (Luca 14, 21) precum si cei ce erau la drumuri si la garduri" (Luca 14, 23).

intr-adevar, la Ierusalim Patimile Mantuitorului aveau sa fie inaugurate chiar de catre Irod, dupa cum ne istorisesc Sfintele Evanghelii despre prinderea lui Iisus si predarea Lui in mainile paganilor: "Pilat a intrebat daca omul este galileean si afland ca este de sub stapanirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care era si el in Ierusalim in acele zile. Iar Irod vazand pe Iisus, s-a bucurat foarte, ca de multa vreme dorea sa-L cunoasca, pentru ca auzise despre El si nadajduia sa vada o minune savarsita de El. Si L-a intrebat Irod multe lucruri, dar El nu i-a raspuns nimic. Si arhiereii si carturarii erau de fata invinuindu-L foarte tare. Iar Irod impreuna cu ostasii sai, batjocorindu-L si luandu-L in ras, L-au imbracat cu o haina stralucitoare si L-au trimis iarasi la Pilat. Si in ziua aceea Irod si Pilat s-au facut prieteni unul cu altul, caci mai inainte era dusmanie intre ei" (Luca 23,6-12).

Astfel, Irod implinea paharul rautatii sale proprii dupa uciderea Sfantului Ioan Botezatorul, o rautate care, impreuna cu cea a carturarilor si a fariseilor, avea sa fie descrisa de catre Mantuitorul cu cuvintele: "Acum este ceasul vostru si stapanirea intunericului!" (Luca 22, 53). Purtatorii acestei rautati, care nu cunoscusera pe Sfantul Ioan Botezatorul ca "faclia care arde", n-au vazut nici "Lumina" lui Hristos. Sfarsitul lor, mai devreme sau mai tarziu, ca a celor ce sunt "robi ai pacatului", neramanand pe veci in casa, deoarece au refuzat dezlegarea de pacate si traiau numai cu paine pentru trup, avea sa fie ca cel al lui Irod, inaintemergatorul lor, despre care dupa Cincizecime se arata ca, inchizand pe Sfantul Apostol Petru, ca sa placa iudeilor, a ucis pe gardienii inchisorii, din care Sfantul Petru fusese eliberat in chip minunat. Acesta a fost un ultim act al rautatii sale, caci dupa aceea, in urma unei cuvantari, fiind adulat de catre multime: "indata ingerul Domnului l-a lovit pentru ca nu a dat slava lui Dumnezeu. Si mancandu-l viermii, a murit" (F. Ap. 12, 21-23).

Dupa moartea prin decapitare a Sfantului Ioan Botezatorul, Mantuitorul a trimis pe ucenici sa propovaduiasca imparatia lui Dumnezeu prin semne si minuni, dar nu pentru ca ei sa se deosebeasca de Sfantul Ioan, care nu a facut nici o minune, ci pentru ca sa se convinga de venirea imparatiei lui Dumnezeu, despre care Sfantul Ioan spunea numai ca se apropie. Iar cand s-au intors ucenicii cu bucurie, spunand Mantuitorului ca in numele Sau si demonii se supun, El le atrage atentia asupra faptului, ca nu minunile sunt puterea imparatiei lui Dumnezeu, ci "scrierea numelui lor in cartea vietii" (Luca 10, 20), drumul catre Lumina Taborului impreuna cu El, "painea fiintei", la care minunile sunt numai un adaos.

Mantuitorul arata ca semnul cel mai mare al imparatiei lui Dumnezeu se afla in viata Sa insasi, ca o mana cereasca pe care El o da ucenicilor Sai, iar ucenicii multimilor care-L cauta pe Dumnezeu. Si astfel minunea inmultirii painilor in pustia Betsaidei, indata dupa intoarcerea ucenicilor, era semnul intemeierii Bisericii care avea sa aiba loc la Cincizecime prin painea Sfintei Jertfe ca Euharistie, pe care Dumnezeu o zideste si o intareste tocmai in conditiile cele mai vitrege de impotrivire din partea lumii. Acelasi semn al impotrivirii este aratat si pentru corabia Bisericii bantuita de vanturi si valuri, care calatoreste catre cea de-a doua venire, dar pe care El o intareste cu aratarea puterii Sale de a merge pe vanturi si valuri ca pe uscat prin adevarul invierii Sale, puterea Sa sub Sfanta Cruce si prin Sfanta Cruce, pe care nu o cunosteau proorocii Legii Vechi. Venirea Mantuitorului la ucenicii Sai pe valurile framantate de vanturi in cea de-a patra straja a noptii, arata ca pentru Biserica Sa "noaptea a trecut si ziua s-a apropiat" (Romani 13, 12), pe cand pentru cei ce se impotrivesc lui Dumnezeu, rautatea crescanda se indreapta catre intunericul de la "miezul noptii" (Matei 25, 6).