LUMINA LUI HRISTOS SI MARTURIA ARZATOARE A SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL

Sfantul Ioan marturisea bucuria sa in Hristos, ca a unuia care "a fost trimis sa marturiseasca despre Lumina" (Ioan 1; 7). "Nu era el Lumina", nu era nici cel care urma sa fie ucenicul Mantuitorului si sa-i urmeze Lui. El marturisea "Lumina" fara sa o cunoasca si fara sa vada biruinta ei in Hristos. El era "faclia" care arata venirea "Luminii" pe pamant. Iar "faclia" insemna viata de sfintenie a Sfantului Ioan, ravna lui arzatoare pentru Dumnezeu ca cea a lui Ilie. Despre el avea sa marturiseasca insusi Mantuitorul ca el a venit in "calea dreptatii" (Matei 21, 32), iar Sfintele Evanghelii il declara "om trimis de la Dumnezeu" (Ioan 1, 6), care in lucrarea sa ii "invata si pe ucenicii sai sa posteasca, mult" (Matei 9, 14) si "sa se roage" (Luca 11,1). Dar "calea dreptatii" era numai inceputul "desavarsirii".

Sfantul Ioan nu a vorbit despre Mesia ca "Lumina", ci doar despre osandirea prin El a celor ce nu se intorceau prin pocainta, fata de care el simtea nevoia sa-i mustre, asa cum a facut si cu Irod. Desigur, Sfantul Ioan nu stia ca judecata lui Dumnezeu este altfel decat cea a oamenilor, pentru ca desavarsirea lui Dumnezeu intrupat, viata Lui "mai mult decat viata" (Ioan 10, 10), viata Sa ca o permanenta inviere si ca adevar al invierii, nu se descoperise nimanui de pe pamant. Judecata lui Dumnezeu era altfel, pentru ca el urma sa sadeasca pe pamant lucrul Sau cel bun, pentru a demasca pe cel rau. El a trimis pe pamant Lumina care "lumineaza in intuneric" (Ioan 1, 5). De aceea, lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu pe pamant avea sa inceapa, nu la Ierusalim, unde domnea "uraciunea pustiirii la locul cel prea inalt" (Matei 24, 15; cf. Daniel 9, 27) si acel fel de oameni, numit de catre Mantuitorul "neamul acesta" care "ucide pe prooroci", ci ea a inceput la Iordan, in pustie. Glasul lui Ioan striga de acolo, nu de la Ierusalim. Sfantul Ioan nu a propovaduit niciodata la Ierusalim.

Dupa pacatul stramosesc prin care s-a pierdut Duhul Sfant, Acesta S-a pogorat in firea omeneasca pentru prima data pe pamant la apa Iordanului, in Iisus Hristos, prin mana Sfantului Ioan Botezatorul. Aceasta pogorare nu putea avea loc la Ierusalim, unde era atata "inaltare de sine" si unde erau acele "fantani care nu tin apa", deoarece erau sapate de catre oameni prin parasirea lui Dumnezeu, "fantana cea cu apa vie" (Ieremia 2, 13), si luarea in stapanire a viei sale, ca lucratori rai. "Pogorarea" putea avea loc numai acolo unde era "lepadare de sine", "afundare" prin smerenie in lumea lui Dumnezeu, dupa sensul termenului "Iordan", ca apa a afundarii, a botezului.

Mantuitorul insusi arata ca la predica rascolitoare a Sfantului Ioan: "Tot poporul si vamesii auzind, s-au incredintat de dreptatea lui Dumnezeu, botezandu-se cu botezul lui Ioan, iar fariseii si invatatorii de Lege au calcat voia lui Dumnezeu in ei insisi nebotezandu-se de el" (Luca 7, 29-30). Auzind de predica Sfantului Ioan, carturarii si fariseii s-au simtit mai degraba "concurati" in goana dupa stapanirea asupra "viei Domnului". Ierusalimul se mai "cutremurase" si la Nasterea Domnului in urma predicii magilor si aveau sa se "cutremure" si la Intrarea lui Iisus in Ierusalim. invierea Domnului avea sa "cutremure" Ierusalimul din temelii. Dar pocainta a ramas departe de inimile carturarilor si ale fariseilor. Ei si-au inabusit acest imbold al inimii, "luandu-si sufletul in desert" (Ps. 23, 4). Vointa lor miscata de Dumnezeu prin Sfantul Ioan era paralizata din cauza impietririi inimilor. Lumina era pusa sub obrocul mintii. Calea necredintei era urmarea cunostintei binelui si raului si ea se impotrivea tainei vietii din inima omului: "imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Luca, 17, 21).

impietrirea facea sa se implineasca cuvintele Domnului puse in gura lui Avraam: "Au pe Moise si pe profeti; de nu vor crede lor, nici de ar invia cineva din morti nu vor crede!" (Luca 15, 21). Despre aceeasi "impietrire a inimii" vorbeste si Apocalipsa, cand spune ca in ciuda "cupelor maniei" varsate de Dumnezeu peste oameni, "ei nu s-au pocait de rautatile lor" (Apocalipsa 16, 9, 11).

insusi Mantuitorul arata cauza "Patimilor" si a suferintelor Sale, in rautatea celor de la Ierusalim. Nici unul dintre prooroci nu a gustat moartea din aceeasi cauza ca si Fiul lui Dumnezeu intrupat, deoarece niciodata raul de la Ierusalim nu fusese mai rau, incat sa fie declarat "uraciunea pustiirii la locul cel prea inalt". De aceea, la Schimbarea la Fata a Domnului, Moise si Ilie, aratandu-se in slava, vorbeau, nu ca in vremea lor despre sfarsitul celor rai, cum ar fi vorbit si Sfantul Ioan Botezatorul, ci "vorbeau despre sfarsitul Lui (Hristos)pe care avea sa-l implineasca la Ierusalim" (Luca 9, 31), cale a suferintelor lui Dumnezeu, pe care Sfantul Ioan a fost, de asemenea, inaintemergator.

Spunand despre Sfantul Ioan: "Eu va spun, insa, ca Ilie a si venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au facut cu el cate au voit" (Matei 17, 12), Mantuitorul se referea, nu numai la Irod, ci si la carturari si farisei si la mai marii poporului. La aceste cuvinte El a adaugat apoi: "Asa si Fiul Omului va patimi de la ei!" (Matei 17, 12), confirmand faptul ca "sluga" si "stapanul" au acelasi sfarsit din mana aceluiasi "neam" de oameni care nu s-a intors dupa cum nadajduia Dumnezeu, Stapanul lui Hristos, care, la trimiterea propriului Sau Fiu in lume, la lucratorii viei care omorasera pe prooroci, isi zicea in desavarsirea Sa, care nu osandeste: "Se vor rusina de Fiul Meu!" (Matei 21, 37), cu gandul la Lumina lui Hristos.

Fiul lui Dumnezeu nu a venit in lume ca vrajmas al celor rai. Dar El nu a venit nici ca sa-i confirme asa cum sunt, deoarece El a marturisit nedreptatea, si de aici si rautatea lor. Pe cei care nu se pocaiau, Mantuitorul nu-i socotea "fara de pacat". Cand facea referinta la "cei rai", El nu folosea niciodata singularul, dupa cum nici in Psalmi, "raul", in "purtatorii" sai, nu este mentionat la singular. Referintele Mantuitorului la cei rai sunt intotdeauna la plural, intelegandu-se prin acest lucru puterea raului ca magnetism al asocierii la rau, care face pe oameni doar "partizani" ai unei stari a faradelegii, dupa cum ii descrie Mantuitorul: "Neam desfranat si pacatos" (Marcu 8, 38); "Neam viclean si adulter" (Matei 16, 4) pe care Dumnezeu nu-i numeste cu nume propriu, pe fiecare in parte, dar despre care spune ca ei nu se pot opri de la "varsare de sange", de la care insa "se va cere tot sangele varsat pe pamant" (Luca 11, 50), deoarece patima desfraului este strans legata de cea a uciderii.

Prin Mantuitorul Hristos, "Lumina" isi arata puterea de a "lumina", nu de a osandi. Ea isi arata taria de piatra pentru raul care se ridica asupra ei, sau pentru moartea care vrea sa o "cuprinda", sa o "inghita", asa cum "chitul", ca o moarte vie, a inghitit pe proorocul Iona. Osandirea lumii a ramas in seama "Stapanului lui Hristos" care L-a trimis sa stea de-a dreapta Sa in lume, (Ps. 109, 1) sa stea in "Lumina". Asa era viata oamenilor la inceput, cand prin Cuvant oamenii erau duhovnicesti; dar sminteala i-a adus la starea de "pamant": "Ca pamant esti (roditor de spinii si palamida patimilor) si in pamant te vei intoarce" (Geneza 3, 18-19) - pe cand Dumnezeu luase pamantul cu mana Lui, cu puterea Duhului Sfant, ca sa se intoarca la El in cer prin transfigurare pe calea voii Sale. Mantuitorul a venit in lume sa impartaseasca "Lumina" Tatalui Sau. A venit, de asemenea, sa arate unde raman cei care nu primesc "Lumina": "Veniti, dispretuitorilor, mirati-va si pieriti, caci voi face in zilele voastre un lucru pe care nu-l veti crede, daca vi l-ar povesti cineva " (Avacum 1, 5); "Daca nu credeti ca Eu sunt, veti pieri intru pacatele voastre!" (Ioan 8, 24). Necrezand in El, ei nu puteau sa-L cunoasca, decat dupa ce aveau sa-L omoare: "Cand veti inalta pe Fiul Omului, veti vedea ca Eu sunt!" (Ioan 8,28). El era "Mielul lui Dumnezeu", cel ce ridica pacatul lumii, intrucat acesta "cade" asupra Lui: " Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine au cazut asupra Mea" (Ps. 68, 11); "intru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat si neamul Lui cine il va spune? Ca s-a luat de pe pamant viata Lui" (Isaia 53,8).

Pedepsirea celor rai ramanea in seama Stapanului viei, care "pe cei rai cu rau ii va pierde, iar via o va da altor lucratori..." (Matei 21, 41). Lucratorii rai sunt acel rasad despre care Mantuitorul spune ca nu a fost rasadit de catre Tatal Sau: "Pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Tatal, ci de la lume", (I Ioan 2, 16), si care, de aceea: "se va smulge din radacini" (Matei 15,13), tocmai prin faptul ca se ridica impotriva lui Dumnezeu si rastignesc pe Hristos; deci nu prin violenta lumeasca, ci pe calea lui Dumnezeu care cerceteaza inimile: "ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului, curatind pe fiii lui Levi ca pe aur si pe argint", incat sa poata aduce Domnului jertfe intru dreptate (Maleahi 3, 3). Cei ce nu s-au botezat de catre Ioan, calcand voia lui Dumnezeu in ei insisi, si-au inchis inimile in fata lui Hristos, "scriitorul in inimi a voii lui Dumnezeu" si "Botezatorul cu Duh Sfant". Cugetele inimii lor au fost date pe fata (Luca 2, 34-35) si pentru ca ei sunt cei despre care s-a spus ca "li se va lua si ceea ce li separe ca au" (Matei 25, 29) si care "au fost scosi afara deserti" (Luca 1, 53), ca sa se vadeasca ce inseamna umplerea de sine cu lucrurile lui Dumnezeu, pe calea neascultarii asa cum facuse si regele Saul (I Regi 15, 22-23). De aceea, Sfantul Pavel avea sa spuna ca "faptele Legii nu pot duce la mantuire fara ascultare " (Efeseni 2, 9); "N-au dat ascultare cuvantului spre care au si fost pusi" (I Petru 2, 8) - va spune si Sfantul Apostol Petru, ci ca asa cum le intelegeau "lucratorii viei", au dus la omorarea lui Hristos.

Pedeapsa celor rai nu a mai fost ca cea a egiptenilor, la iesirea lui Israil din Egipt, inecarea in mare, ci ramanerea in afara slavei lui Dumnezeu. Rautatea lor a fost data pe fata ca "intuneric", iar "lumina" lui Hristos si-a aratat "taria" si adevarul prin inviere. Vadirea vicleniei "sarpelui celui vechi de zile" la ispitirea Domnului a fost ca o "zdrobire a capului" acestuia. De la Hristos, ispititorul nu-si mai arata numai "viclenia" ca odinioara in paradis, cat mai ales "rautatea": "Stati tari, caci potrivnicul vostru, diavolul, umbla ca un leu racnind, cautand pe cine sa inghita" (I Petru 5, 8); "Acela iti va zdrobi capul (viclenia), iar tu ii vei intepa calcand" (Geneza 3, 15), adica il vei omori; " Si nu ne duce in ispita (ademenire), ci ne izbaveste de cel rau", intrucat fiind scos afara din inima prin botez, adancire, asemanare cu Hristos, se intoarce impotriva ei cu prigoana si varsare de sange. Marturisirea voii lui Dumnezeu a adus in Hristos biruinta asupra amagirii diavolului ca "zdrobire a capului sarpelui". "Va scriu voua tinerilor, ca ati biruit pe cel viclean" (I Ioan 2,13), spunea Sfantul Ioan Evanghelistul, in sensul de biruinta asupra amagirii din partea celui viclean, chiar daca el vine asupra lor cu prigoana. Deci, cel viclean isi arata in continuare coltii, rautatea, in fata careia Mantuitorul cheama la luarea crucii ca sedere cu tarie si neclatinare in Hristos, prin care va birui Dumnezeu Tatal: "Stati tari si Dumnezeu va zdrobi curand pe satana sub picioarele voastre" (Efeseni 6, 14; Romani 16, 20).

Cunoscand numai "dreptatea" lui Dumnezeu, Sfantul Ioan Botezatorul nu stia ca osandirea lumii de catre Mesia nu ar fi ajutat la nimic. insa pentru "calea dreptatii" in care a venit Sfantul Ioan si pentru marturisirea ei fara nici o ezitare in fata lumii, Mantuitorul a spus despre Ioan ca acesta nu era "trestie batuta de vant", in ceea ce priveste taria credintei, nici "om imbracat in haine moi ca cei din casele imparatilor" (Matei 11, 8), care iubesc traiul bun si vorba lingusitoare, iar nu voia lui Dumnezeu.

Propovaduind si botezand, nu la Ierusalim, ci la Iordan, Sfantul Ioan a fost cautat de catre unii trimisi ai carturarilor si fariseilor de la Ierusalim veniti sa-i ispiteasca identitatea. Discutia a avut loc dupa un intreg chestionar care a culminat cu intrebarea: "De ce botezi, daca nu esti Hristosul, nici Ilie, nici proorocul?" (Ioan 1, 25). Smerenia dumnezeiasca a Sfantului Ioan reiese cu prisosinta din comportamentul sau, ca semn al trimiterii sale de la Dumnezeu, Care cauta ca prin el sa faca loc Luminii, acolo unde era intuneric. De aici reiese si importanta mergerii-inainte a Sfantului Ioan pe calea Legii si a profetilor, a credintei si a pocaintei, pentru ca Lumina sa poata fi astfel vazuta, iar nu trecuta cu vederea, sau infruntata. Marturia Sfantului Ioan, mai mica decat cea a Mantuitorului, era: "Iata Mielul lui Dumnezeu cel ce ridica pacatul lumii! Acesta este cel despre care eu am zis: Dupa mine vine un barbat care a fost mai inainte de mine, pentru ca mai inainte de mine era si eu nu-L stiam; dar ca sa fie aratat lui Israil, de aceea am venit eu botezand cu apa... Am vazut Duhul pogorandu-se din cer ca un porumbel si a ramas peste El. Si eu nu-L cunosteam pe El, dar Cel ce m-a trimis sa botez cu apa, Acela mi-a zis: Peste care vei vedea Duhul coborandu-se si ramanand peste El, Acela este "Cel ce boteaza cu Duh Sfant". Si eu am vazut si am marturisit ca Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 1,29-33).

Sfantul Ioan, despre care se spune ca, dupa nasterea sa, "pruncul crestea si se intarea cu duhul si a fost in pustie pana in ziua aratarii lui catre Israil" (Luca 1, 80), nu-L vazuse pe Mantuitorul inainte de Botez, iar dupa Botez, L-a mai vazut o singura data, cand doi din ucenicii sai i-au urmat Mantuitorului (Ioan 1, 37). Dupa aceea fiecare a mers pe drumul sau: Sfantul Ioan pe cel al "scaderii", iar Mantuitorul pe cel al "cresterii". Semnele drumului Sfantului Ioan s-au putut vedea din raspunsurile sale catre cei care venisera de la Ierusalim, pentru ca se simteau concurati prin botezul sau si care nu venisera nicidecum pentru a fi botezati de Ioan.

Cat de mare era deosebirea dintre atitudinea Sfantului Ioan si cea a celor ce se dadeau drept Mesia! Sfantul Ioan avea convingerea profunda ca pe care Mantuitorul avea sa-i numeasca, nu doar "cei alesi" ca privilegiati, sau predestinati, ci "fericiti" pentru vederea darului "Luminii" (Matei 13,16) si partasia la desavarsirea lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan a fost inaintemergator si in marturisirea Sfintei Treimi. Prilejul acestei marturisiri i-a fost dat de cearta provocata de un iudeu in legatura cu curatirea. Era evident ca toti se duc la Iisus, cum reclamase acel iudeu, dar departe de a vedea in acest lucru o concurenta, Sfantul Ioan marturiseste in plus semnele dumnezeiesti ale recunoasterii lui Iisus ca "venind de sus" (Ioan 3, 27). El se declara doar prietenul Mirelui care are Mireasa, iar "micsorarea" in lucrarea botezului este recompensata de bucuria pentru tot ceea ce face Mirele. Sfantul Ioan avea bucuria lucrarii preotiei care propovaduieste cu putere si dezleaga pe toti cei ce vin la Dumnezeu. Era deci o bucurie care nu-i putea scadea, nu se putea "micsora" odata cu micsorarea activitatii sale, ci crestea vazand inceputul manifestarii puterii lui Dumnezeu pe pamant in Hristos. Deosebit de importanta este marturia sa, ca lucrarea Mirelui Hristos este "de sus", prin Duhul Sfant, pe care "Dumnezeu nu-l da cu masura" (Ioan 3, 34), ca la scaldatoarea Betesda. Dumnezeu este "Tata" si El "iubeste pe Fiul si toate le-a dat pe mana Lui" (Ioan 3, 35; cf. Matei 11, 27). Credinta in marturia Fiului inseamna viata vesnica (Ioan 3,36), pentru ca Tatal L-a dat pe Fiul Sau celor ce cred.

Este mai presus de orice indoiala faptul ca Sfantul Ioan traia din inima Legea lui Moise, ca era "omul lui Dumnezeu" mergand inaintea lui Mesia cu "duhul si puterea lui Ilie" si ca putea fi si pentru cei din Ierusalim "faclia care este aprinsa si lumineaza ". Dar este o profunda deosebire intre anumite nedumeriri fata de Mantuitorul ale celor care traiau Legea lui Moise, asa cum era Sfantul Ioan Botezatorul, si dintre incordarea permanenta provocata de cei ce doar pretindeau ca traiesc Legea, asa cum erau carturarii si fariseii, si care spre deosebire de Sfantul Ioan, nu credeau in Mantuitorul care, la randul Sau le reprosa: "De ati fi crezut in Moise, ati fi crezut si in Mine, caci despre Mine a scris acela " (Ioan 5, 46); "Cel credincios in putin si in mult este credincios" (Luca 16, 10).

A fi diferit, nu inseamna a fi contrar: "Cine nu este impotriva voastra este pentru voi" (Luca 9, 50), spunea ucenicilor Sai Mantuitorul, care a aratat o mare pretuire fata de cei ce credeau cu adevarat in Legea lui Moise. Acestora Dumnezeu urma sa le descopere in Hristos adevarul ca le-a dat "ceva mai bun " (Evrei 11, 40) si anume "desavarsirea". Dimpotriva, celor ce nu credeau in Moise si tineau Legea numai formal, Mantuitorul le arata faptul ca numai fidelitatea este calea lui Dumnezeu si a inimii "curate si bune": "Daca in cele straine nu ati fost fideli, cine va va da pe ale voastre?"

(Luca 16, 12). Iar in El insusi, in firea umana a Mantuitorului, erau "cele ale noastre" de la inceputul zidirii, darurile Duhului Sfant cu care era imbracat Adam cel dintai.

Daca anumite nedumeriri la care s-a ajuns intre cei credinciosi in Legea lui Moise si intre faptele si invatatura, sau lucrarea Mantuitorului, au scos la iveala desavarsirea Legii celei Noi fata de Legea lui Moise, intre "faclia" Sfantului Ioan Botezatorul si "Lumina" lui Hristos, astfel tensiunile provocate de carturari si farisei in legatura cu lucrarea Mantuitorului au aratat deosebirea dintre cei ce sunt in "afara" lui Dumnezeu si cei ce sunt in "sanul" Lui.

in convingerea Sfantului Ioan si a ucenicilor acestuia, venirea lui Mesia trebuia sa insemne "judecarea" celor ce nu sunt drepti dupa Legea lui Moise, iar nu instaurarea unei Legi noi. Ca unul care fusese crescut in Legea Veche, Sfantul Ioan nu se putea gandi ca "botezarea cu Duh Sfant", ca misiune principala a lui Mesia, putea sa insemne desavarsirea intr-o alta Lege, in Legea cea Noua ca plinire a celei Vechi.

De aceea, ucenicii Sfantului Ioan L-au intrebat deschis pe Mantuitorul: "Pentru ce noi si fariseii postim mult, iar ucenicii Tai nu postesc? " (Matei 9, 14). Fiind numai "prietenul Mirelui", nu si "Mireasa" chemata sa-I urmeze acelui Mire, care nu se duce El dupa Mireasa, ca Adam cel dintai, ci isi aduce Mireasa acolo unde se afla El, in viata vesnica, dupa cuvantul Mantuitorului: " Voiesc ca acolo unde sunt Eu, sa fie si cei pe care Mi i-ai dat" (Ioan 17, 24), Sfantul Ioan nu a fost chemat sa-I urmeze Mantuitorului, asa cum reiese si din cuvintele Tatalui spuse la Botez: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care este bunavointa Mea" (Matei 3, 17), fara sa mai adauge ca la Schimbarea la Fata, cand erau ucenicii de fata: "pe Acesta sa-L ascultati!" (Matei 17, 5).

Astfel, la intrebarea ucenicilor Sfantului Ioan in legatura cu postul, (Matei 9, 15), Mantuitorul are prilejul sa vorbeasca pentru prima data despre deosebirea dintre "lumina" Legii celei Noi si "faclia" Legii Vechi aflate in scadere din cauza "cresterii" celei dintai. Deosebirea dintre Legea lui Dumnezeu scrisa pe tablele de piatra in Legea Veche si dintre "scrierea in inimi" a acesteia in Legea Noua, reclama si deosebirea dintre cei ce erau "robi" sub Lege: "Sluga nu stie ce face Stapanul" (Ioan 15, 15), si dintre cei ce aveau sa devina in Hristos "fii", pentru care voia lui Dumnezeu avea sa fie o nevoie a inimii de a cauta pe Dumnezeu ca Tata prin bucuria invierii si partasie la nemurirea Tatalui. De aceea, Mantuitorul raspunde, atat ucenicilor Sfantului Ioan, cat si celor ai carturarilor si fariseilor, care si unii si altii "posteau mult si faceau rugaciuni" (Luca 5, 33): "Puteti oare sa faceti pe fiii nuntii sa posteasca, atata vreme cat Mirele este cu ei? Dar vor veni zile cand Mirele se va lua de la ei si atunci vor posti in acele zile" (Luca 5, 34-35). Aceste cuvinte scot in evidenta lucrarea minunata de scriere in inimi a voii lui Dumnezeu prin Hristos ca "har si adevar", fata de care Biserica este ca o Mireasa cu inima plina de bucuria Mirelui si pentru care postul devine o nevoie numai atunci cand Mirele este "luat", postul fiind deci o cale de regasire a Mirelui, a "harului si adevarului" Sau, de care Acesta era intotdeauna "plin" (Ioan 1, 14, 17).

Pentru elucidarea acestor lucruri, Mantuitorul adauga si exemplul de profunda intuitie a unei parabole, din care reiese cu prisosinta deosebirea dintre Legea lui Moise si dintre "harul si adevarul" date prin El: "Nimeni nu rupe un petic de la haina noua, ca sa-l puna la cea veche, astfel rupe haina cea noua, iar peticul luat din ea nu se potriveste la cea veche. Tot astfel, nimeni nu pune vin nou in burdufuri vechi, astfel vinul nou va sparge burdufurile si se varsa si vinul si se strica si burdufurile. Ci vinul nou trebuie pus in burdufuri noi si impreuna se vor pastra. Nimeni band vin vechi nu voieste de cel nou, caci zice: E mai bun cel vechi" (Luca 5, 36-39). Aceste cuvinte ale harului dumnezeiesc arata, nu numai lipsa oricarei tensiuni intre Legea veche si cea noua, ci si desavarsirea celei dintai prin cea din urma.

Mantuitorul vorbeste aici despre cei cu adevarat credinciosi in Legea Veche, simbolizati prin cei ce "beau vin vechi" si care "nu beau din cel nou", nu pentru ca il resping, ci pentru ca isi zic ca este mai bun cel vechi. Despre acestia Mantuitorul putea spune mai curand decat despre cei bogati: " Cele ce sunt cu neputinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu " (Luca 18, 27). Cei ce beau "vinul cel vechi", sunt asadar cei credinciosi din Legea Veche, cei "fideli in cele straine", caci Legea a fost un "jug" si ei erau doar "robi". Dar acestia nu erau ca cei ce nu beau "vinul Legii". Acestia din cauza necredintei isi facusera o alta bautura: "Pe Mine fantana cu apa vie, M-au parasit si si-au sapat lor fantani care nu tin apa" (Ieremia 2, 13). Acestia nu erau "fideli" si de aceea n-au venit la Hristos sa-i "vindece". Ca unii care "inabuseau dreptatea prin nedreptate" (Romani 2, 8), Mantuitorul avea sa spuna despre ei ca au devenit "fii ai unei intelepciuni proprii", pe care ei o socot dreapta, dar care nu este decat un "aluat" al lor: "Cu cine voi asemana neamul acesta? El este asemenea copiilor care sed in piete si striga catre alti copii: V-am cantat din fluier si n-ati jucat; v-am cantat de jale si nu v-ati tanguit! Caci a venit Ioan, nici mancand, nici band, si spun: are demon! A venit Fiul Omului mancand si band, si spun: Iata om mancacios si bautor de vin, prieten al vamesilor si al pacatosilor! Dar intelepciunea a fost gasita dreapta de catre toti fiii ei", (Matei 11,19; Luca 7, 31-35) din faptele ei.

O replica nimerita la adresa acestor "pastratori" ai Legii, dar necredinciosi, pe care nici chemarea la pocainta (cantecul de jale) a Sfantului Ioan, nici bucuria harului Mantuitorului (cantecul din fluier), nu i-a interesat, este si cea a Sfantului Pavel care spune despre ei: "Au ravna pentru Dumnezeu, dar sunt fara "cunostinta" (Romani 10, 2). Aceasta atitudine fata de Dumnezeu invedereaza de fapt imposibilitatea de a deveni "fii" pentru cei ce doar au pretentii fata de "casa" parinteasca a Tatalui lor, ca si fiul cel mare din parabola, ca cei care, din lucratori tocmiti in vie, cauta sa puna stapanire peste "via Stapanului". Ei erau stapaniti de patima posesiunii si dispretuiau fidelitatea fata de cele "straine", singura cale de primire a celor "proprii", bucuria din casa parinteasca la ospatul cu vitelul ingrasat, dispretuiau haina cea dintai a Luminii, si de aceea a nemuririi. Neputand "vedea si auzi" din cauza faptelor rele (Ioan 3, 19) care le-a afundat inima in intuneric, ei s-au caracterizat si prin refuzul pocaintei, singura cale de tamaduire: "Ca nu cumva sa vina la Mine si sa-i vindec!" (Matei 13, 15). Ei au devenit o "tepusa" a Legii impotriva lui Dumnezeu, boala de care a putut fi tamaduit doar unul ca Saul din Tars, care, in ciuda "orbirii" avea inima dreapta, fara viclenie, era "vas ales" si caruia fiind luminat de Dumnezeu, i s-a spus: "Greu iti este sa dai cu piciorul in tepusa!" (F. Ap. 9, 5).