LUMINA MANTUITORULUI HRISTOS - PUTERE A NASTERII DIN NOU PRIN BOTEZ iN BISERICA

Evangheliile dinaintea Nasterii Domnului ne aduc aminte ca cei chemati la Cina cea Mare, la Nunta Fiului de imparat, prin Moise si prin prooroci, "slugile imparatului" celui mare, nu au venit, nu s-au intors din caile rele. "Pe Mine, fantana cu apa vie, M-au parasit si si-au sapat lor fantani care nu tin apa" (Ieremia 2, 13). "Fantanile care nu tin apa" erau caile rele care duc spre moarte. "Boul si asinul si-au cunoscut pe stapanul lor, dar Israil nu M-a cunoscut" (Isaia 1, 3). Necunoasterea lui Dumnezeu insemna incheierea unui fel de contract cu moartea (Isaia 28, 15-18), deoarece acele cai pe care mergea Israil duceau spre moarte, ucigand si pustiind. Erau cai mai rele decat cele din lume, unde nu era Lumina lui Dumnezeu. Era un intuneric mai mare decat acolo unde Lumina nu a fost niciodata. Era "uraciunea pustiirii la locul cel preainalt". Ascunderea stelei magilor la Ierusalim insemna, nu aflarea Pruncului-imparat, ci ascunderea fetei lui Dumnezeu din cauza faradelegilor Ierusalimului care ridicasera un zid intre el si Dumnezeu (Isaia 59, 1-2). Iar cand Dumnezeu S-a intrupat, in prigonirea Pruncului-imparat se implinea o alta profetie: "Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine, au cazut asupra Mea" (Romani 15, 3).

Israil a fost chemat prin doua randuri de slugi, care au fost omorate de lucratorii viei. Din ultimul rand de slugi facea parte si Ioan Botezatorul, cel mai mare, dar si ultimul dintre prooroci care avea sa fie omorat ca si ceilalti: "Zic voua ca Ilie a si venit si i-au facut toate cate au voit, precum s-a scris despre el" (Marcu 9, 13). Daca stapanul viei S-a hotarat sa trimita in cele din urma pe insusi Fiul Sau, astfel acest lucru nu era pentru a-i osandi sau rasplati cu rau, ci pentru a pune faradelegile lor la "Lumina Fetei Sale": "Se vor rusina de Fiul Meu!". Acest lucru insemna ca viata Fiului era masura Luminii Sale, ca Unul care are voia lui Dumnezeu in inima Sa (Psalm 39, 11), nu doar pe table de piatra, si porunca sfatului celui mare era pentru Fiul numai "ascultarea", deci roadele duhului si de aici dreptatea cugetului Sau, Lumina vietii: "Zis-a Domnul Domnului Meu: sezi de-a dreapta Mea pana ce voi pune pe vrajmasii tai asternut picioarelor tale!" (Ps. 109, 1).

Daca in parabola cu lucratorii rai, Mantuitorul spune lamurit ca Stapanul viei "Pe cei rai cu rau ii va pierde, iar via o va da altor lucratori, care vor aduce roadele ei", ca roade ale imparatiei lui Dumnezeu, astfel in parabola cu cei chemati la Cina cea Mare, la care cei chemati au refuzat sa vina, cei trimisi de catre "Stapanul casei", "Omul de neam mare", care facea nunta Fiului Sau, nu mai sunt slugile Sale din Legea Veche, ci slugile Sale desavarsite in Hristos "la lucrul slujirii", trimise la neamuri, la cei orbi, surzi, schiopi, in ceea ce priveste cunoasterea lui Dumnezeu, dar avand inima lor curata si buna; apoi la "cei de la drumuri si la garduri", care nu indraznesc sa intre. Si astfel prin cei trimisi in Hristos se implinea proorocia lui Dumnezeu pentru credinta totala, jertfelnica: "Se vor binecuvanta intru tine toate neamurile pamantului", adica prin cei ce raman partasi la credinta lui Avraam si nu prin cei infideli, care foloseau credinta lui Avraam in interesele lor (Ieremia 2, 13), asa cum ii mustra Ioan Botezatorul: "Nu ziceti ca sunteti urmasi ai lui Avraam, caci Dumnezeu si din pietrele acestea poate sa ridice pe fiii lui Avraam" (Luca 3, 8).

Prin urmare, Fiul a fost trimis pentru ascultare, pana se va vedea prin ea slava voii lui Dumnezeu, iar nu pentru a osandi pe cineva, dar nici pentru a lua apararea celor ce aveau crucea lor in ascultarea de Dumnezeu: Sfantul Ioan Botezatorul si Sfanta Fecioara Maria. insa si pe unul si pe altul, i-a ajutat Sa-si duca crucea lor: pe Sfantul Ioan l-a ajutat sa inteleaga in Mesia nu osandirea, ci calea Luminii, aratandu-i faptele cele bune, ca roade ale duhului: "Fericit cel care nu se va sminti intru Mine!" (Matei 11,6); "Duhul Tau cel bun, ma va povatui la pamantul cel drept" (Ps. 142, 10); "Nimenea nu vine la Tatal decat prin Mine!" (Ioan 14, 6); "Fara Mine nu puteti face nimic!" (Ioan 15, 5), iar pe Sfanta Fecioara, Maica Sa, a intarit-o in credinta, ca ascultare de voia lui Dumnezeu, mai de seama decat inrudirea dintre mama si fiu. De aceea, adesea dupa Botez, prin Duhul Sfant, El Se numea pe Sine "Fiul Omului", iar pe Maica Sa o numea "femeie", intrucat inima lui Dumnezeu este mai profunda decat relatiile dintre parinti si dintre fii din lume: "Daca voi, rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?". Ucenicii Domnului, Iacob si Ioan, au cerut sa stea de-a dreapta si de-a stanga Sa in slava Sa, iar Mantuitorul le-a spus ca ei nu stiu ce cer, caci: "A sedea de-a dreapta si de-a stanga Mea, nu tine de Mine sa dau, ci se va da celor pentru care s-a pregatit de catre Tatal Meu" (Matei 20, 23). Iar cei prin care Tatal, L-a trimis in trup si i-a pregatit mireasa, au fost Sfanta Fecioara Mana si Sfantul Ioan Botezatorul, pe care traditia de la Sfintii Apostoli ii arata in icoana "Deisis" (mijlocitoarea) de-a dreapta si de-a stanga Mantuitorului preamarit: "Dupa trup era din neamul lui David, iar dupa Duhul Sfinteniei S-a dovedit cu putere Fiu al lui Dumnezeu prin invierea Lui din morti" (Romani 1, 3-4). Sfanta Fecioara si Sfantul Ioan faceau parte, ca cei dintai, dintre cei tematori de Dumnezeu si atat de credinciosi, incat prin smerenia lor erau necunoscuti oamenilor si prigoniti, asa cum ii descrie Sfantul Apostol Pavel (Evrei 11, 1-40) si cum sunt ei cinstiti in Duminica dinaintea Nasterii Domnului.

Mantuitorul S-a nascut sub Lege (Galateni 4, 4), pana cand prin pogorarea Duhului Sfant la Botez, mijlocit de Sfantul Ioan Botezatorul, Tatal avea sa trimita "pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre" (Galateni 4, 5), ca unor fii, care prin El il numesc pe Dumnezeu "Tata!". Daca trimiterea Duhului in inimi, scrierea voii lui Dumnezeu in inimi (Ieremia 31,33), avea sa aiba loc prin toata lucrarea Domnului de "botezare cu Duh Sfant", indeosebi prin jertfa Sa, astfel la Botezul Domnului a avut loc aratarea adancului Duhului Sfant in Hristos, in firea umana, asa cum a fost ea in Adam cel dintai, in starea primordiala, dincolo de moarte. Acest adanc dumnezeiesc are ca simboluri, amintite atat de frecvent la slujba Epifaniei: adancul marii, pustia, pestera de la Betleem, valea Iordanului. Viata dumnezeiasca se arata din nou in adancul ei, prin smerenia lui Hristos in ascultarea de voia Tatalui, dar mai ales prin iubirea de Tatal din toata inima, care face din datoria ascultarii de voia lui Dumnezeu o bucurie. De aceea, si Tatal isi arata fata de Fiul Sau in trup "bunavointa Sa", daruindu-I Duhul Sau cel Sfant. Tatal isi sfinteste numele Sau in inimi. Iar in adancul iubirii de Dumnezeu din toata inima are loc ascultarea de voia Sa ca iubirea de aproapele ca de sine insusi, pe care nimic nu o poate opri, nici inabusi in Hristos, si care duce aceasta ascultare pana la biruinta.

Adancul Duhului Sfant din Hristos, face ca El sa nu aiba nevoie de lepadare de Sine, pentru ca nu a fost niciodata plin de Sine, nici din voia proprie, nici din ispitire. Ispitirea va cauta sa-L ademeneasca pentru a pierde Duhul Sfant daruit la Botez ca cincizecime personala. Acolo Mantuitorul avea sa arate configuratia omului zidit de Dumnezeu: "Nu numai cu paine va fi viu omul, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4). Dar acest Cuvant s-a aratat ca o slava a ascultarii in Hristos prin har si adevar, iar prin inviere, L-a aratat ca pe o comoara in vase de lut (II Corinteni 4, 7). Cand era dincolo de moarte, in starea primordiala, omul cauta mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si celelalte i se adaugau, in ceea ce priveste hrana. Pe Hristos, "omul care nu traieste numai cu paine, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" si care este scris in inima Lui, ispititorul nu L-a putut birui ca sa-L duca la pierderea adancului dumnezeiesc prin "umplere de sine", sa-L desprinda de pamant ca pe Anteu, eroul legendelor antice. Si astfel aratarea adancului dumnezeiesc la Botez a insemnat si ramanerea afara a ispititorului care nu se poate adanci, nu se poate lepada de sine, nu se poate boteza, uraste adancul lui Dumnezeu, este vrajmas al Duhului Sfant. "Acela iti va zdrobi capul", adica puterea de amagire - arma atat de puternica a minciunii, simbolizata prin limba bifurcata a sarpelui. Iar ceea ce acesta nu poate amagi, uraste, vine asupra lui ca vrajmas; sarpele vine ca lup. De aceea, la Botezul Domnului, crestinii pun la usile si ferestrele caselor cruci de lemn, ca semn ca cel rau nu poate intra inlauntru, de unde a fost alungat, chiar daca afara se arata cu "cel rau" si prigonitor.

Ispititorul oferea Mantuitorului imparatiile lumii cu slava lor, zicand ca i-au fost date lui. Este vorba de oamenii fara Dumnezeu, care cauta sa stapaneasca in lume si care sunt legati cu patimi: "pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii, care nu sunt de la Tatal, ci de la lumea aceasta" (1 Ioan 2, 15-17). Dar ispititorul stapanea calea lor cea larga pe care i-a atras prin puterea amagirii, insa in adancul acestor imparatii nu era stapanirea lui, si aceasta neputinta de a stapani in adanc a fost aratata de Dumnezeu dupa pacatul stramosesc ca dusmanie intre femeie si sarpe, intre urmasii ei, pruncii si samanta sarpelui, intre cei cu inima zdrobita si sarpe, si intre toti cei pomeniti in cele noua fericiri, ca si cale a Evangheliei, si intre sarpe. Este vorba de deosebirea, adica neimpacarea si vrajmasia dintre calea stramta si calea cea larga, dintre azima si dospire, dintre lepadare de sine si umplere de sine, dintre miel si lup, urechile acului si odgon, casa parinteasca si tara departata a risipei.

De aceea, respingand oferta imparatiilor lumii cu slava lor si orice slava a lumii, in favoarea ascultarii de Tatal ca: "slava a lui Dumnezeu", a Tatalui, Mantuitorul este simbolizat prin "piatra de dupa munte", piatra cea mica din viziunea proorocului Daniel (Cap. 2, 31-35), care atinge statuia cu capul de aur, simbol al slavei lumii, la picioarele ei de lut, simbol al celor slabe din lume, dar care sunt aproape de adancul inimii lui Dumnezeu; precum si cu "grauntele cel de mustar al imparatiei lui Dumnezeu". Nici una dintre semintele de pe pamant nu sunt atat de mici, nici un om nu este in ascultare de Dumnezeu si deci nu putea fi masura a imparatiei lui Dumnezeu ca Hristos. Ca si "cale" a imparatiei lui Dumnezeu, El va chema cu putere si pe cei cu inima zdrobita de sub calea Domnului si pe cei de deasupra ei: "Gatiti calea Domnului, netede faceti caile Lui; tot dealul sa se pogoare, toata valea sa se umple". Orbul din Ierihon si Zaheu vamesul din Ierihon vor fi simbolul acestei chemari la calea Domnului a celor deznadajduiti si a celor potentati din lume, unde calea cea larga este sub stapanirea celui rau, fiind o cale a mortii din cauza intunericului, din cauza ramanerii oamenilor in seama mintii lor.

Dar, in adancul vietii dumnezeiesti, al celor necunoscuti de lume, prigoniti in lume, Mantuitorul este Lumina de care moartea nu se poate apropia si este cale de intoarcere la Dumnezeu, simbolizata ca biruinta asupra mortii si intoarcere a vietii din pamant la Dumnezeu, prin profetia atat de des citata in slujbele de la Botezul Domnului: "Marea a vazut si a fugit, Iordanul s-a intors inapoi"; "Cei ce locuiti in latura si-n umbra mortii, Lumina va straluci peste voi" (Isaia 9,1). in aceasta ultima proorocie este vorba de faptul ca acolo unde este "Lumina", se risipesc "latura si umbra mortii", iar acolo unde "Lumina" este alungata, acolo inseamna ca sunt preferate "latura si umbra mortii", slava lumii, calea larga, ca incheierea unui contract cu moartea (Isaia 28, 14-18).

intr-adevar Mantuitorul a fost alungat de la Ierusalim dupa Botezul Sau, si auzind ca Ioan a fost prins si aruncat in inchisoare, a plecat din Iudeea ca sa nu fie si El prins de Irod. S-a dus la Nazaret, unde a binevestit darul ungerii Sale ca Mesia (Isaia 61, 1-3), dar ai Sai de la Nazaret cu care se invecinase pana la varsta de treizeci de ani, si care nu ascultasera de chemarea lui Ioan de a se boteza cu apa prin pocainta, nu L-au insotit pe Iisus cand s-a dus la Iordan, pretindeau de la El minuni. El a mustrat necredinta lor ca a celor leprosi din vremea lui Elisei, si ca a vaduvelor din vremea lui Ilie din Israil, cand au fost cercetati de Dumnezeu cei din afara lui Israil care aveau credinta. Si astfel "Lumina", alungata si din Nazaret a ajuns in Galileea neamurilor. Ei nu au primit "sarea" tamaduitoare a mustrarii lui Dumnezeu, care pe rana mandriei omenesti, pune "sare", iar nu "dulceata", ca sa nu se mai vindece niciodata.

"La ai Sai a venit si ai Sai nu L-au primit. Iar cati L-au primit, le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care nu din ispita sau din pofta trupeasca sau barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut" (Ioan 1, 11-13). "Nasterea de la Dumnezeu", "nasterea de sus", "botezarea cu Duhul Sfant", viata in trup ca inviere cu duhul, viata in Hristos ca dincolo de moarte, toate sunt puterea lui Dumnezeu de a dezlega din legaturi pe cei pierduti prin ratacire, nu prin voia lor, "oile pierdute" (nu "caprele", adica cei ce vrajmasesc pe Dumnezeu), pe cei legati de patimi, care cer ajutorul lui Dumnezeu: "Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps. 141, 7): "Datu-m-am si n-am mai putut iesi, ochii mei au slabit de suferinta" (Ps. 87, 9); "Domnul dezleaga pe cei ferecati in obezi" (Ps. 145, 7); "El ne-a izbavit din latul vanatorului, latul s-a rupt, iar noi am zburat" (Ps. 123, 7). Toate aceste profetii arata lucrarea Mantuitorului de dupa Botez: "Duhul Domnului peste Mine, Care M-a uns... sa dau celor legati slobozire" (Luca 4, 18). Iar puterea minunata a Mantuitorului de "inger de mare sfat", "sfetnic minunat", este aceea ca prin faptele Sale, prin roadele Duhului, El cerceteaza inimile: "Dreptatea va merge inaintea Lui si va gati calea pentru pasii Sai" (Ps. 84, 14); "Iata, stau la usa si bat" (Apoc. 3, 20). Cei ce nu vor crede, vor fi vinovati fata de Dumnezeu care este adevarul inimii fiecaruia si fata de inima lor proprie, asa cum a vadit Duhul Sfant la Cincizecime: "Acela va vadi lumea de pacat ca oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16, 8-9).

La varsta de doisprezece ani, Mantuitorul uimea la Templu pe eruditii Legii cu raspunsurile si intrebarile Sale, dar nu cu stiinta fusese El trimis sa slujeasca (celor care cer, Tatal le da "peste", nu "sarpe" al smintelii, va spune Mantuitorul), ci cu darul si puterea Duhului Sfant de la Botez, cu Numele Sau de Unsul Domnului, Mesia, Hristos mai intai, apoi cu cel de "Iisus", Izbavitorul, ca Cel care mai intai face si apoi invata, ca Cel care scrie voia Tatalui in inimi, si lumineaza mintile (Ieremia 31, 33) si care va spune: "Cel ce isi va pierde sufletul sau pentru Mine (Hristos) si pentru Cuvintele Mele (Iisus) il va castiga" (Marcu 8, 35). El a fost trimis cu dragostea cea dumnezeiasca a Duhului Sfant care misca inima, asa cum l-a descoperit si Sfantul Apostol Pavel mai tarziu: "De as sti toate tainele si stiinta si dragoste n-as avea, nimic nu sunt... Dragostea toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (I Corinteni 13, 7); "Ce si cum sa ne rugam nu stim, dar Duhul insusi se roaga in noi cu suspinuri negraite" (Romani 8, 26). Acest lucru il va face sa afirme apoi ca in Numele Mantuitorului de Unsul Domnului, de Hristos, sunt ascunse "toate tainele si toata stiinta" (Coloseni 2, 3), ca in El este "intelepciunea lui Dumnezeu cea tainica si ascunsa pe care lumea nu a cunoscut-o..." (I Corinteni 2, 7-8).

Atunci cand cheama la urmarea Lui, El are puterea de a atrage, nu cu slava lumii, ci cu slava Sa ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar, cu slava pruncilor a caror ingeri vad mereu Fata Tatalui, cu puterea de a merge inainte: "Nimenea nu vine la Mine de nu-L va atrage pe el Tatal Meu, care M-a trimis" (Ioan 6, 44). in El este harul chipului lui Dumnezeu, dar si iubirea de oameni pentru care multumea Tatalui ca L-a trimis prin Sfanta Fecioara in trup ca sa o poata arata: "Cu dor am dorit sa mananc cu voi acest Pasti mai inainte de patima Mea" (Luca 22, 15). Cand spune: "Cine Ma va vadi de pacat?" (Ioan 8, 46), nu este o ostentatie a nepacatuirii, ci o neputinta a oricarui pacat, din cauza puterii duhului ca iubire jertfelnica si ardere de tot, incat nimenea nu il numea "sfant" ca separat de oameni, ci "puternic cu fapta si cu cuvantul inaintea lui Dumnezeu si a tot poporul" (Luca 24, 19).

Daca ar fi fost "legat", nu ar fi putut dezlega. Trebuie sa iesi din lume ca sa poti fi Lumina lumii si sarea pamantului. Trupul Sau nu era dospire, ci azima, rob al duhului. Fata de cei ce suferisera pacatul stramosesc din sminteala, ca deschidere a ochilor asupra trupului si deci inchiderea ochilor duhului, ca nastere a poftei trupului, cand imediat oamenii si-au facut acoperaminte, semn al puterii trupului asupra sufletului, ca traire numai cu paine fara Cuvantul lui Dumnezeu si Duhul Sfant, ca pamant cu spinii si palamida patimilor, in Hristos era "pruncia" care nu avea nevoie de "conversie", pentru ca nu fusese "deturnat" duhul si in care era nevoia comuniunii ca iubire de aproapele, in daruire de sine pana la jertfa, ca mila, fapte bune, cruce si suferinta, pentru ca din "spini", nu se culeg "struguri", ca "duhul cel bun al lui Dumnezeu care calauzeste la pamantul cel drept". El nu este "legat", ci liber si poate dezlega din legaturi: "Daca Fiul Omului va va face liberi, cu adevarat veti fi liberi... " (Ioan 8, 36), caci atunci cand face pacatul, omul este rob al acestuia, neputand sa traiasca decat cu paine, pana ce moare trupul.

Pe cei "legati", El ii socoteste cazuti intre talhari, jefuiti de averea din casa parinteasca a nemuririi (voia lui Dumnezeu scrisa in inima lor), ramasi "abia vii" inainte de a muri, deoarece traiesc numai cu paine, si a venit sa unga ranile cu untdelemn si vin (cu har si adevar, nu cu biciul Legii). Pe ei ii cheama la asemanarea cu Sine in pruncie si ii pazeste cu harul Sau, ca sa nu fie legati cu umplerea de sine: "Fara Mine nu puteti face nimic", pentru ca este inevitabila "umplerea de sine" (Ioan 15, 5); " V-a cerut satana sa va cearna ca pe grau" (Luca 22, 31), sa vada daca este vorba de pleava umplerii de sine in bataia vanturilor, dar: "Eu M-am rugat pentru tine sa nu piara credinta ta" (Luca 22, 32), cu care imi urmezi Mie si te asemeni cu Mine, sa nu poti fi ridicat de la pamant, ci sa ramai in adancul Duhului Sfant. "Lumina va straluci peste voi" (Isaia 9,1) cand "latura si umbra mortii" cauta sa atraga la umplere de sine: "Duhul Domnului peste Mine, care M-a uns sa dau dezlegare celor legati" (Isaia 61,1). Puterea celui ce leaga se va sfarama. "Adevarul" va veni din pamant, de dincolo de moarte si va deschide ochii celor legati. El infiaza eliberand din robia legaturilor. Daca cel din urma vrajmas al omului care va fi biruit va fi moartea, astfel cel mai mare vrajmas al omului care este biruit in Hristos, este pacatul, patima si rautatea si pentru acest lucru este nevoie de calea biruintei in Hristos. El fericeste pe cei de pe calea cea stramta care nu pot fi legati, si exprima vai-uri pentru cei de pe calea cea larga, care sunt vanati Ei se osandesc singuri, cum s-a osandit Iuda. De aceea, Hristos arata calea desavarsirii in rabdare, ca o cale a iertarii, a crucii, ca arme ale Luminii.

In puterea Duhului Sfant si de aceea ca "Fiu" al lui Dumnezeu si dupa trup, Mantuitorul biruise ademenirea cand a fost ispitit, si biruinta asupra ademenirii a fost mai mare pentru El decat jertfa Sa in moarte, caci: mai multe muste se ineaca in miere decat in otet. Dar El a fost trimis de Tatal sa se intoarca la cer cu oile Sale. El care iubea pe Dumnezeu din toata inima era iubit de Tatal pentru ca isi pune sufletul pentru oi: "Cum nu se intoarce ploaia ce cade pe pamant pana nu aduce rod, asa nu se va intoarce Cuvantul Meu gol la Mine" (Isaia 55, 10-11). Cu puterea Sa de a dezlega din legaturi trupesti, asa cum se vad in icoana invierii incuietorile sfaramate, cei ce urmeaza Lui se vor naste de la Dumnezeu ca fii, care au voia Sa in inimile lor ca pe o comoara, cand datoria Legii se preface in bucuria voii lui Dumnezeu: "El va izbavi pe Israil de toate faradelegile lui" (Ps. 129, 8); "Pe cat sunt de departe rasariturile de la apusuri, a departat de la noi faradelegile noastre" (Ps. 102, 12). Dar cei ce au urmat Lui, sunt doar cei ce aveau nadejdea lor in Dumnezeu, nu in lucrurile cele lumesti ca slujire la idoli: "Din straja diminetii pana in noapte sa nadajduiasca Israil spre Domnul" (Ps. 129, 6); "Cei ce cauta pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele" (Ps. 33 10) "Cel ce nadajduieste in El nu va fi rusinat" (Romani 10, 11; Isaia 28, 16);"Jertfiti jertfa dreptatii si nadajduiti in Domnul" (Ps. 4, 5); "Fie Doamne mila Ta spre noi, precum am nadajduit intru Tine" (Ps. 32,21); "Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine" (Ps. 35, 10).