PLINIREA LEGII VECHI SI LUMINAREA NEAMURILOR IN HRISTOS

• « Inapoi
• Inainte »

Sfantul Ioan L-a marturisit pe Iisus ca "Mesia", fara sa cunoasca "taina" vietii vesnice din viata Lui in trup. "Taria" Luminii pandite de intuneric, era o taina pentru Sfantul Ioan Botezatorul. Mantuitorul avea sa spuna ca o lege ca: "Cine nu este cu Mine, este impotriva Mea" (Matei 12, 30), dar din acest enunt, se intelege ca cine este intuneric, se impotriveste Luminii (Ioan 3, 19-20). Proslavirea Luminii lui Hristos prin biruinta ei asupra intunericului, vrajmasul ei, ca biruinta a vietii adevarate asupra mortii prin inviere, este descrisa de Sfantul Pavel ca un eveniment cosmic: "De aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a dat un nume mai presus decat tot numele, ca in Numele Lui sa se plece tot genunchiul, al celor ceresti, al celor de pe pamant, si al celor dedesubt" (Filipeni 2, 9-10). Aceasta proslavire avea sa dea indreptatire si Sfantului Arhanghel Mihail in fapta sa de a pune stavila intre Lumina si intuneric prin marturisire si cruce pana la biruinta "Luminii". in cinstea acestui Sfant Arhanghel se canta la Pasti cantarea: "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?", care este traducerea numelui sau: Mihail.

Lumina lui Dumnezeu este ea insasi o "slava" si este de ajuns "sederea" in ea pentru biruinta asupra intunericului, dupa cum arata Dumnezeu in indemnul catre Mesia: "Sezi de-a dreapta Mea, pana ce Eu voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale!" (Ps. 109, 1). Acest indemn este frecvent in Sfanta Scriptura: "Stati tari si Dumnezeu va zdrobi in curand pe satana sub picioarele voastre!" (Romani 16, 20); "Stati tari in mijlocul unui neam rau in care straluciti ca stelele pe cer!" (Filipeni 2, 15). "Sederea de-a dreapta lui Dumnezeu" este "sedere in Lumina": "intru Lumina Ta vom vedea Lumina" (Doxologie). Ea nu este un lucru static, ci in ea este data singura cale a roadelor Duhului si a tariei de a marturisi adevarul. De aceea, ea este si "crestere" si "zidire" in Hristos pana la desavarsire, la "varsta staturii lui Hristos, a barbatului desavarsit, ca sa nu mai fim copii manati de vanturile oricaror invataturi omenesti" (Efeseni 11, 13-15). Casa zidita in adanc pe piatra, nu se clatina la vanturi si la valuri in lume.

Ceea ce inainte de pacatul stramosesc se numea "viata dumnezeiasca", se mai numeste in Hristos Iisus si "Lumina", deoarece prin El viata dumnezeiasca a stat fata in fata cu "intunericul" din viata lumii, luminand si biruind pe cei care L-au omorat, intrucat "intunericul" acesteia a fost scos la lumina Fetei lui Dumnezeu, a fost "luminat": "Scoala tu cela ce dormi si inviaza din morti si te va lumina Hristos " (Efeseni 5,14). Trezirea din somn este tot una cu pogorarea prin pocainta la viata dumnezeiasca. Dumnezeu spunea prin profeti: "Tot pamantul este in intuneric, dar tot pamantul este al Meu" (Geneza 19, 5; 23,22; Isaia 60,2). De asemenea, psalmistul se ruga: "Tu vei aprinde faclia mea, Doamne Dumnezeul meu, vei lumina intunericul meu" (Ps. 17, 31). De aceea, Dumnezeu a poruncit sa rasara in Hristos "Soarele Sau" (II Corinteni 4, 5; Maleahi 3,20) in intuneric, care este mai de folos decat soarele cosmic care nu poate scoate din mormant. Era de ajuns ca Hristos sa "stea" langa intunericul din lume pentru a-l birui: "Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a cuprins-o" (Ioan 1,5); "Va fi ca un semn care va starni impotriviri"; "Va da pe fata cugetele multor inimi" (Luca 2, 34-35).

La aceasta "incordare" dintre Lumina si intuneric, Biserica raspunde cu cantarea dinaintea Jertfei Domnului in Sfanta Liturghie: "Cantare de biruinta cantand, strigand, glas inaltand si graind: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot". ingerii din ceruri nu au fost partasi directi la aceasta incordare si confruntare, dar sunt partasi la biruinta lui Hristos, alaturi de toti cei ce iau parte la savarsirea Sfintei Euharistii si la propovaduirea Evangheliei, "spre care si ingerii doresc sa priveasca" (I Petru 1, 12), dupa cum ne incredinteaza Sfantul Apostol Petru, deoarece in Hristos, Dumnezeu a dat oamenilor puterea de a judeca lumea si duhurile rele (I Corinteni 6, 2-3).

"intunericul", "pacatul lumii", L-au omorat pe Hristos: "S-a luat de pe pamant viata Lui" (Isaia 53, 8). "Cele ale Tatalui", "samanta cea buna" s-a "semanat", a fost ingropata in pamant: "Bobul de grau, cand cade in pamant, daca nu moare, ramane singur" (Ioan 12, 24). "Caderea in pamant" a bobului de grau, cuvinte prin care este simbolizata intruparea Domnului, avea sa duca la jertfa Sa. De aceea, la aducerea acestei Jertfe, Biserica preamareste descoperirea, iesirea la lumina a semintei celei bune a lui Dumnezeu in Hristos, dupa cum reiese din cantarea de la prefacerea Sfintelor Darurilor: "Ale Tale, dintru ale Tale, tie aducem de toate si pentru toate".

in acelasi timp, Jertfa Domnului din Sfanta Euharistie este si aducerea aminte de moartea Domnului: "De cate ori veti manca aceasta paine si veti bea acest pahar, moartea Domnului vestiti pana cand va veni" (I Corinteni 11, 26). Prin aceasta Jertfa, invierea Domnului nu se mai socoteste doar ca o "minune", ci ca un "adevar" al vietii lui Dumnezeu impotriva mortii si ca o "Lumina" impotriva intunericului. Jertfa scoate la iveala intunericul, ca sa ne putem feri de el ca de "muscatura de sarpe", asa cum in pustie cei muscati de sarpe erau chemati sa priveasca la "sarpele cel de arama", prin care era prefigurat Hristos.

Puterea "Luminii" este indisolubil legata de taina crucii lui Hristos: "Mare este puterea crucii Tale, Doamne, ca s-a infipt in loc si lucreaza in lume" (Cantare bisericeasca). De sagetile ei biruitoare sunt chinuiti in constiinta lor toti cei ce se ridica impotriva "Luminii": " Ca sagetile Tale s-au infipt in mine si mana Ta apasa asupra mea " (Ps. 37, 2).

Tot o taina a crucii lui Hristos sunt si cuvintele: "Iata, Eu stau la usa si bat!" (Apocalipsa 3, 20). Cu "Lumina" care cerceteaza inimile, Mantuitorul nu osandea, stiind ca drumul crucii este singura "cale" a mantuirii. Dimpotriva, El marturisea, tamaduia si invata. Nu avea nevoie sa strige ca sa copleseasca prin violenta. Slava Lui consta, nu in "coplesire", ci in "patrunderea" la inima ca "susurul cel lin": "Nu va striga si nu se va auzi prin piete glasul Lui. Trestie strivita nu o va frange si festila fumeganda nu o va stinge, pana ce nu va scoate spre biruinta judecata si in numele Lui vor nadajdui neamurile" (Matei 12, 19-21).

Avand in vedere aceasta slava a "Luminii" prin cruce, Mantuitorul a spus ca: "Vor fi fericiti cei ce nu se vor sminti intru Mine!" (Matei 11, 6). Tocmai vorbind despre cruce, Mantuitorul arata puterea de a se vedea imparatia lui Dumnezeu, putere care nu i s-a dat si Sfantul Ioan Botezatorul. "Sunt unii din cei de fata, care nu vor gusta moarte, pana nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind cu putere" (Marcu 9, 1), era o remarca semnificativa a Domnului inainte de Schimbarea Sa la Fata, eveniment la care nu au fost chemati sa fie de fata toti ucenicii Sai, ci numai cativa, Petru, Iacob si Ioan care aveau mai multa credinta, ca sa nu moara la vederea Luminii, a fetei lui Dumnezeu.

La randul lor, cei desavarsiti in Hristos spuneau: "Nu ma rusinez de Evanghelia lui Hristos pentru ca este putere a lui Dumnezeu pentru mantuirea a tot celui care crede, iudeului intai si elinului" (Romani 1, 16); "Iudeii cer semne, elinii cauta intelepciune, dar noi stam si ne laudam in crucea Domnului nostru Iisus Hristos" (I Corinteni 1, 22-23); "Hristos cel rastignit este pentru evrei sminteala, pentru pagani nebunie, dar pentru cei chemati, si iudei si elini: pe Hristos puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu" (I Corinteni 1, 23-24).

Sfantul Ioan Botezatorul suferea in inchisoare, iar Sfantul Ilie a fost amenintat cu moartea (III Regi 19, 3-5) din partea neamului celor rai. Dar prin pedagogia Sa minunata, Dumnezeu aratase lui Ilie (III Regi 19, 11-12) ca puterea Sa, harul Sau, constau, nu in osandire si violenta, ci in miscarea inimilor. Prin adierea de vant lin, prin "susurul cel lin", Dumnezeu a mangaiat inima proorocului Ilie tulburata de cerbicia si violenta neamului celor rai, aducandu-i pacea care covarseste toata mintea, incat Ilie nu si-a mai abandonat slujba sa. Tot astfel, Sfantul Ioan Botezatorul, dupa minunile aratate de Mantuitorul, n-a mai intrebat nimic. Cu acelasi "susur lin" al roadelor Duhului Sfant a impacat si linistit Mantuitorul si inima framantata de ganduri a Sfantului Ioan Botezatorul, ca Cel care n-a venit sa judece, nici sa osandeasca. Mantuitorul arata Sfantului Ioan ca El face ceva cu mult mai mult decat in Legea Veche: ucenicii Sai nu posteau, El nu judeca lumea, dar El scrie voia lui Dumnezeu in inimi, El deschide inimile, ceea ce El numea:

"Mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 4, 34). El cerceta inimile si in aceasta lucrare a Sa avea deja loc o despartire intre cei buni si cei rai, intre "grau" si "pleava", intre "lumina" si "intuneric", intre cei care-i urmeaza si cei care-L urasc si-L prigonesc (Maleahi 3, 16).

Prin aceasta Mantuitorul arata ca judecata lui Dumnezeu este "cautarea" si "cercetarea" inimilor. Faptele Mantuitorului erau o mangaiere pentru cei care urmau Lui. El era un Mire al inimii acestora. inca inainte de sfarsitul lor, viata lor era o bucurie, iar sfarsitul lor o "inviere". Cei care nu credeau, nu erau osanditi de Dumnezeu, ci se osandeau singuri, inchizandu-si inima inca din viata, iar sfarsitul lor era lipsit de inviere. "Osandirea" acestora era tocmai faptul ca "se loveau" de "susurul cel lin" ca de o "piatra" de la picioarele lor.

Acel "susur lin" era dragostea si harul lui Dumnezeu. Ele se aratasera in infatisarea umana a Mantuitorului, a Fiului lui Dumnezeu intrupat. Orice mama isi arata dragostea fata de fii si comuniunea cu ei in jertfelnicia, daruirea sa totala de sine. De aceea, Sfantul Pavel a spus, ca aceasta dragoste desavarsita care se arata in "cele slabe", nu este o slabiciune, ci este o tarie profunda si vesnica, adica o lucrare a Duhului Sfant: "Pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca sa rusineze pe cele tari" (I Corinteni 1, 27): "A pogorat pe cei puternici de pe scaune si a ridicat pe cei smeriti" (Luca 1, 52) "cei smeriti" pe care i-a desavarsit in iubire. Cei "tari" din lume nu vor putea fi niciodata locas al iubirii si al desavarsirii ei, daca nu vor trece prin "lepadarea de sine", ca sa devina "slabi" in Hristos.

Se stie ca in sanul lui Israel, oamenii se despartisera in: "tematori de Dumnezeu", pe de o parte, si "necredinciosi", pe de alta parte. Cei necredinciosi cautau sa ia locul lui Dumnezeu pe pamant si care, rapitori si asupritori fiind, nu se puteau ruga: "Vie imparatia Ta!", sau: "Ne izbaveste de cel rau!". Ei amageau si asupreau in numele celui rau, ca forma de stapanire a acestuia asupra lor: "Nu le este lor cu putinta sa se intoarca si de Dumnezeu nu se tem; ca isi ridica mainile asupra prietenilor lor si isi calca legamantul ce au facut cu ei" (Ps. 54, 22).

Deosebirea dintre cele doua feluri de oameni era ca deosebirea dintre "lepadarea de sine" si intre "umplerea de sine", chiar cu "lucrurile lui Dumnezeu", dintre miel si lup, azima si dospire, calea stramta si calea larga, urechile acului si odgonul. La acestia din urma, este vorba de "luarea in stapanire" a viei Stapanului, pe cand ei erau pusi sa fie doar "lucratori tocmiti" (Matei 21, 33). "Cautandu-si dreptatea lor proprie, dreptatii lui Dumnezeu nu s-au supus" (Romani 10, 3).

in fata acestor "lucratori", Sfantul Ioan anuntase osandirea apropiata pentru cei ce nu se pocaiesc, dar Dumnezeu vedea aceasta "judecata" in desavarsirea lui Hristos, in "Lumina" si adevarul vietii Sale. Mantuitorul era "Mielul de jertfa", Mielul cel slab la infatisare dar desavarsit in iubire, era "piatra" de la picioarele lumii, dar "neclintita". in jurul Sau s-a strans tot mai amenintator cercul "dealurilor" vrajmase fata de "calea" Domnului de la poalele lor, stapanitorii lumii cei tari, dar plini de ura, apele tot mai involburate din jurul corabiei in care era Iona proorocul, lupii care ameninta mielul, "dospirea" care nu primeste "sarea" Cuvantului lui Dumnezeu pentru a deveni "azima".

"Susurul cel lin", "Lumina cea lina", "Lumina cea minunata" (I Petru 2, 9) nu era "foc care arde", nu cauta stapanire asupra lumii, ci cauta doar sa patrunda la inima, sa se scrie in inimi, sa intre in pamant, iar nu sa stapaneasca lumea: "Ce va folosi omul de ar dobandi lumea toata si si-ar pierde sufletul sau?" (Marcu 8, 36); "Ca stie Domnul calea dreptilor si calea necredinciosilor va pieri" (Ps. 1, 6). Tocmai in acest lucru consta desavarsirea pe care nu o puteau avea cei din Legea Veche. De aceea, mantuirea si biruinta nu mai erau in Hristos ca o noua "iesire" a lui Israel din Egiptul lui faraon, ci ca "iesirea" la Lumina a celor slabi, smeriti si tematori de Dumnezeu, o "iesire" profund simbolizata prin cantarea: "Fundul adancului l-a descoperit si pe ai Sai pe uscat i-a trecut" (Catavasie la Botezul Domnului).

Ierusalimul se cutremurase de mai multe ori: la nasterea lui Hristos, la auzul predicii de pocainta a Sfantului Ioan Botezatorul si la intrarea triumfala a lui Iisus in Sfanta Cetate. Dar, in loc de pocainta, mai marii cetatii s-au umplut si mai mult de rautate. Astfel se implinea profetia care arata urmarea punerii de catre Dumnezeu la poalele "muntilor si dealurilor" cetatii a "pietrei Sale in Sion". Aceasta piatra era Hristos venit in taina la picioarele lumii, din care cauza cei necredinciosi nu puteau ramane indiferenti: "Muntii vor salta ca berbecii si dealurile ca mieii oilor" (Ps. 113, 4). Ei vor "salta", pentru ca venise vremea ca ei sa se "zdrobeasca" de piatra pe care, ca "ziditori", n-au bagat-o in seama si in locul lor sa se ridice "Muntele casei Domnului", cum spune profetia: "In vremea aceea Muntele casei Domnului va fi cel mai inalt munte" (Miheia 4, 1).

Odinioara Dumnezeu spusese prin profeti, ca numai cei "tematori de Dumnezeu" vor afla mantuirea. inaintea lui Dumnezeu lumea este impartita in: " cei tematori de Dumnezeu"; "cei pierduti" de catre Dumnezeu in "tara departata a fiului risipitor", dar care prin "cercetarea inimii" pot fi "aflati"; si in "vrajmasii mainii Sale", care prigonind pe Dumnezeu se "osandesc" singuri: "De ar fi fiii lui Israel ca nisipul marii, numai o ramasita se va mantui!" (Isaia 10, 21-22). Prin "ramasita" este vorba de cei "tematori de Dumnezeu", cei credinciosi, cei ascultatori si de aceea "alesi" care traiesc in lepadare de sine inaintea lui Dumnezeu, care erau numiti si "ramasita lui Iacob", (anavim), si despre care Mantuitorul avea sa spuna: "Nu te teme turma mica, pentru ca a binevoit Tatal sa va dea imparatia" (Luca 12, 32). Profetii spuneau ca numai aceasta "ramasita" este in grija lui Dumnezeu: "Si va rasari voua, celor ce va "temeti" de Domnul, Soarele dreptatii cu tamaduiri venind in razele Sale" (Maleahi 3, 20). Chiar daca acesti "tematori" de Dumnezeu se tulburau vazand prosperitatea celor rai, totusi Dumnezeu, prin profetul Maleahi, le fagaduia in vremea lui Mesia: "Atunci va veti schimba parerea si veti vedea deosebirea intre cel drept si cel pacatos, intre cel care slujeste pe Dumnezeu si cel care nu-L slujeste" (Maleahi 3, 18). La fel vorbise si proorocul David: "Multi zic: cine ne va arata noua cele bune? Dar s-a insemnat peste noi Lumina Fetii Tale, Doamne!" (Ps. 4, 6). Este Lumina lina a Sfintei Slave, "intelepciunea lui Dumnezeu cea tainica si ascunsa", necunoscuta lumii, dar descoperita "pruncilor", celor cu lepadare de sine (Matei 11, 25).

Avand puterea Luminii de sus, Mantuitorul lumina lumea cu fapta si invatatura Sa. El nu l-a mustrat pe Irod, cum facuse Sfantul Ioan, cu toate ca avea motive mult mai puternice decat Sfantul Ioan sa faca acest lucru, ci Mantuitorul se ferea din calea celor rai care, la chemarea Sfantului Ioan, nu se pocaisera, si tocmai in acest lucru consta si taina Crucii Sale: "Si mi-ai dat semnul vietii a fugi de arcul potrivnicilor mei, pentru aceasta, Cuvantule, ma inchin cinstitei Crucii Tale" (Cantare la inaltarea Sfintei Cruci).

in privinta celor rai, Mantuitorul lasase chiar Sfantului Ioan Botezatorul ultima autoritate pe care i-o daduse Dumnezeu Tatal, cu toate ca in predica sa, Sfantul Ioan indrepta atentia catre autoritatea lui Iisus. De aceea, a si vorbit Mantuitorul despre Ioan ca despre o autoritate, cand spunea: "A venit Ioan in calea dreptatii" (Matei 21, 32), "era trimis de la Dumnezeu" (Ioan 1, 6), botezul sau era "din cer" (Matei 21, 25). Legitimarea Sfantului Ioan era viata sa aspra din pustie si taria duhului sau, semne asemanatoare cu autoritatea lui Ilie, si nici unul, nici altul, nu puteau fi "trestie batuta de vant" (Matei 11, 7) in propovaduirea si credinta lor, sau ca cei "imbracati in haine moi din casele, imparatilor", pe care "toti oamenii ii vorbesc de bine" (Luca 6,26), pentru care Mantuitorul pronunta "vaiuri". Spre deosebire de predica acestor prooroci, mustrarile Mantuitorului erau ca "sarea", simbol al Duhului Sfant: "Fiecare se va sara cu foc, asa cum jertfa se presara cu sare" (Marcu 9, 49).

Mantuitorul nu putea lasa "scrierea in inimi", pentru a judeca. El "s-a ferit" de "aluatul" lui Irod. Judecata pe care o avea de facut era "sadirea" in inimi a Luminii, careia intunericul ii "intepa calcaiul". in acest fel s-a dezvaluit lacomia intunericului de a "cuprinde" Lumina. Cand la "plinirea vremii" acest intuneric ajunsese "uraciunea pustiirii la locul cel preainalt", atunci Dumnezeu avea Sa-si jertfeasca pe propriul Sau Fiu, ca nemarginita masura a iubirii fata de lume (Ioan 3, 16).

Adevarul acestei iubiri jertfelnice care nu "osandeste" lumea, il arata Mantuitorul insusi cand spunea: " Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului" (Ioan 5, 22). Iar despre Sine insusi declara: "Si I-a dat Lui putere si judecata sa faca, deoarece este Fiu al Omului" (Ioan 5, 27), adica deoarece S-a intrupat, aratand in trup Lumina vietii. Aceasta "judecata" este si taina Crucii lui Hristos, dupa cum reiese din porunca pe care a primit-o de la Tatal, cand a fost trimis in lume: "Sezi de-a dreapta Mea!" El era insusi Chipul lui Dumnezeu care nu avea nevoie de lepadare de Sine, fiindca nu putea suferi niciodata de "umplere de sine", ci era "Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii" si era "Prunc" (Isaia 9, 5), ce S-a dat noua. Nu avea nevoie sa Se pogoare pe "fundul uscat al marii" caci El se afla deja acolo ca si Chip a lui Dumnezeu, spre deosebire de lumea care se afla la suprafata cu desertaciunea ei. De aceea, in jurul Sau, se ridica apele tot mai mult, ca in jurul corabiei in care se urcase proorocul Iona. Puterea Sa era aceea de a sta in acel adanc, de a nu-l pierde si de a-l semana si descoperi din nou in lume. Numai lumea are nevoie de "lepadare de sine" dupa masura Lui pe care a dat-o Dumnezeu: "Caci a binevoit Dumnezeu sa locuiasca in El toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Coloseni 2, 9).

Dupa cum ingerul ceruse Sfintei Fecioare sa puna Mantuitorului numele de Iisus, deoarece "El va izbavi pe poporul Sau de pacatele sale": tot astfel ceruse si preotului Zaharia sa puna fiului sau numele de "Ioan", deoarece el avea sa insemne "mila lui Dumnezeu" pentru impacarea poporului cu Dumnezeu prin taina pocaintei: "Ca sa-si aduca aminte de mila, precum a grait catre parintii nostri, lui Avraam si semintiei lui pana in veac" (Luca 1, 54). Prin urmare, taina pocaintei pentru savarsirea careia fusese trimis Sfantul Ioan, nu este o cale de "umilire", sau "injosire" a omului, ci Taina impacarii lui cu Dumnezeu Care S-a aratat in Hristos ca "grauntele de mustar al imparatiei lui Dumnezeu". Pocainta este o dreptate si o indreptare, nu o resemnare sau dispret: "De se va rusina cineva de Mine si de cuvintele Mele, se va rusina si Fiul Omului cand va veni intru slava Sa cu sfintii ingeri" (Marcu 8, 38).

Deci, omul este chemat sa se asemene cu Dumnezeu, adica sa nu se rusineze de Hristos. Aceasta asemanare este in Hristos o lucrare de "dezlegare", de "tamaduire" a neasemanarii cu Dumnezeu, deoarece: "Tot ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu" (Luca 16, 15). Iar daca "pe cei flamanzi pe cei credinicosi) i-a umplut de bunatati", astfel "pe cei plini de ei insisi (pe cei bogati, pe cei ce erau "dealuri" ale inaltarii de sine)" "i-a lasat afara deserti", i-a parasit, le-a lasat "casa lor pustie" (Matei 23, 38). Viata Duhului Sfant in Hristos este ca o "camara de nunta", iar cei ce o vad se pocaiesc si se intorc de la calea cea rea a pierzarii: "Camara Ta Mantuitorule, o vad impodobita si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, datatorule de Lumina si ma mantuieste!" (Din cantarile Postului Mare). Cei ramasi afara care nu s-au pocait si au prigonit pe Hristos, un vor avea comuniune: "Veti vedea pe multi stand la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacob, iar pe fii Imparatiei, aruncati afara" (Matei 8, 11). Numai Hristos are "cheile imparatiei Cerurilor", precum si "cheile mortii si ale iadului" (Apocalipsa 1, 18). Si cea mai mare dezvaluire, "vadire", este ca cei care nu se aseamana cu El, vor fi impotriva Lui, il vor omori, vor ramane "afara deserti", chiar daca aceasta ramanere "afara" este "deasupra", din cauza inaltarii de sine. Asa se explica "inaltarea de sine" ca "intuneric", ca "temnita" a egoismului, din care omul are nevoie sa fie "scos", "dezlegat" cu "cheile imparatiei Cerurilor", cu "Lumina lui Hristos".

Sfintele Evanghelii spun despre Sfantul Ioan ca el a fost trimis: "Sa dea marturie despre Lumina, ca toti sa creada prin El" (Ioan 1, 7). De asemenea, Mantuitorul spunea ca "Voia lui Dumnezeu este ca oamenii sa creada in Cel pe Care El L-a trimis" (Ioan 6, 29); "De nu credeti in Mine, credeti in lucrurile pe care Mi le-a dat Tatal sa le fac" (Ioan 10, 38); "De nu fac lucrurile Tatalui Meu, sa nu credeti in Mine!" (Ioan 10, 37).

Cu toate acestea, nu toti au crezut. Chiar daca profetii spuneau: "Toti Ma vor cunoaste de la mic pana la mare" (Ieremia 31, 33), totusi Mantuitorul spune despre Sangele Sau: "Care pentru voi si pentru multi se varsa", prin cei "multi" fiind vorba de cei ce vor "voi" si vor crede in El. Universalitatea mantuirii, dar si limitarea ei apar si in cuvintele Mantuitorului in rugaciunea arhiereasca, din cauza rautatii si vrajmasiei din lume: "I-ai dat putere peste tot trupul, ca sa dea viata vesnica celor pe care I-ai dat Lui" (Ioan 17, 2). El se roaga Tatalui "pentru ei" si "pentru cei ce vor crede in El prin cuvantul lor" (Ioan 17, 20), dar nu "pentru lume", pentru cei ce nu se pocaiesc, nu se roaga, nu privegheaza, si care de aceea se vadesc drept vrajmasi ai Duhului Sfant (F. Ap. 7, 51).

Fata de aceasta situatie, Mantuitorul ne arata semnele Crucii Sale: "Nimeni nu vine la Mine, de nu-l va atrage Tatal Meu" (Ioan 6, 44); "Nu pot Eu sa fac de la Mine nimic, judec precum aud" (Ioan 5, 30). Mantuitorul a fost numit "Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1, 9). Dar, daca despre cei care credeau in El, Mantuitorul putea spune: "Ca tot ce-Mi da Tatal, nimic sa nu pierd" (Ioan 6, 39), astfel celor care nu-I urmau, li se potriveau cuvintele Sale: "Cel ce nu are Lumina, este in intuneric si nu stie unde merge" (Ioan 12, 35), dupa cum cei ce urmau Lui aveau darul adevarului cuvintelor Sale: "Cel ce-Mi urmeaza Mie, nu va umbla in intuneric, ci va avea Lumina vietii" (Ioan 8, 12).

in ceea ce priveste faptul ca "Lumina" nu este primita in lume de catre toti, Mantuitorul indeamna pe toti cei ce urmeaza Lui ca fiecare "sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie", deoarece, dupa Sfantul Apostol Ioan (I Ioan 2, 16), toate cele din lume "nu sunt de la Tatal", ci "de la lumea aceasta". in aceasta desavarsire a lui Hristos si a celor ce urmeaza Lui, insusi Tatal Care poruncise Soarelui Sau sa rasara in intuneric, Cel Care "face sa rasara soarele si peste cei buni si peste cei rai si face sa ploua si peste cei drepti si peste cei nedrepti" (Matei 5,45), este Cel Care desparte "Lumina" de intuneric, intre cei ce urmeaza lui Hristos si intre cei ce se lovesc de El ca de piatra si-i pune asternut picioarelor Sale ca "vrajmasi", pentru ca este "desavarsit", dar nu-i amesteca pe cei buni cu cei rai si desparte "oile" de "capre".

"Cei ai lui Hristos" sunt numiti in Sfanta Scriptura "fii ai lui Dumnezeu", care nu "din lume" ci, "de la Dumnezeu s-au nascut" (Ioan 1, 12-13), "dintru ale Sale", dupa ce Hristos ca "Semanator", "a iesit sa semene samanta Sa". Ca si Hristos, ei stau in lume "de-a dreapta Tatalui", in "Lumina". Pentru desavarsirea lor, Mantuitorul a adresat indemnul: "Rugati-va pentru cei ce va prigonesc!" (Matei 5, 44), stiind prin ce incercari si osanda vor trece prigonitorii. Mantuitorul le arata de fapt ca in El Crucea este judecata si osandirea celor rai: "Cel ce nu va crede se va osandi", deoarece nu va gasi o alta masura de scoatere a raului din ei si se vor vadi ca vrajmasi: "Cine nu e cu Mine, este impotriva Mea!" (Matei 12, 30); "Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri" (Matei 26, 52); "Cei ce nu vor crede, se vor osandi" (Marcu 1.6, 16), deoarece prin faradelegi vor pune cununa de spini pe capul "Cuvantului", care si in cer (Isaia 59, 1-2) sufera din cauza nedreptatilor lor, prin care se ridica un zid intre ei si Dumnezeu "Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine, au cazut asupra Mea" (Ps. 68, 11). Ei Il omoara pe Mantuitorul, ei "vor vedea pe Cel pe care L-au impuns": "Cand veti inalta pe Fiul Omului, veti vedea ca Eu sunt" (Ioan 8, 28).

impotriva lui Dumnezeu, ei se transforma in "tepusa", dupa cum avea sa spuna Mantuitorul, prigonitorului Saul: "Greu iti va fi sa dai cu piciorul in tepusa!" (F. Ap. 9, 5). in fata Unsului Domnului "cugetele inimii lor vor fi date pe fata" (Luca 2, 34-35) si ei "vor cadea in mreaja lor" (Ps. 140, 10). Prin Crucea Sa, Hristos "a ridicat pacatul lumii" ca "Mielul lui Dumnezeu", "omorat fiind din cauza pacatelor noastre, dar inviind din morti pentru indreptarea noastra" (Romani 4, 25). Prin urmare, "iubirea" lui Dumnezeu fata de lume consta in faptul ca El a aratat lumii prin Hristos "calea" mantuirii, dar si "deosebirea dintre cei drepti si cei pacatosi". "Taina raului care se lucreaza in lume" (II Tesaloniceni 2, 7) a fost pusa prin Hristos la "Lumina Fetii lui Dumnezeu", aceasta fiind "judecata" ei. Daca Mantuitorul, ca Cel "fara de pacat", nu avea nevoie de "lepadare de Sine", dar a avut in lume Crucea Sa, pe care nu o cerea celor ce-i urmeaza Lui, decat pentru ca ei treceau din lume in "lumea lui Dumnezeu" prin "lepadare de sine" si "asemanare" cu Hristos. Astfel "cele ale lui Dumnezeu" care toate sunt "jertfa a arderii de tot", "inchinare in duh si in adevar", au de purtat crucea lor in lume, dupa cum s-a scris despre jertfa lui Avraam: "Si navaleau pasarile rapitoare asupra trupurilor jertfite si Avraam le alunga" (Geneza 15, 11).

Sfantul Ioan Botezatorul numise pe ucenicii Domnului "Mireasa" Mirelui. intr-adevar, in paradis, oamenii, Biserica cea dintai, "staulul oilor", erau Mireasa Cuvantului, a voii lui Dumnezeu din inimile oamenilor, ai dragostei incomparabile a Mirelui (I Corinteni 13, 1-3). Cand oamenii au pierdut viata duhovniceasca, au pierdut pe Dumnezeu caruia i-a luat locul trupul cu patimile ca "spini si palamida" a poftelor, ramanand oameni trupesti, "abia vii" (Luca 10, 30); "in latura si umbra mortii". Acest lucra a insemnat nu numai o pierdere de la mana lui Dumnezeu, ci si o palma data pe obrazul Mirelui. Si pentru ca El nu si-a putut opri dragostea Sa pentru oameni, astfel a blestemat pe cel care ca "fur si talhar", nu a intrat pe usa in staulul oilor, ci a sarit pe aiurea (Ioan 10,1) si apoi arata in ceruri ca oamenii ziditi de Dumnezeu, iubesc mai mult viata trupeasca si moartea, decat pe Dumnezeu. Mirele a venit sa-si dea viata pentru ca oamenii sa vada ca Dumnezeu tine toate. Si darul lui Dumnezeu era bucurie, pace si slava, mai mult decat mantuire.

Cand au vazut in Biserica slava Mirelui prin invierea Lui, au regretat cei ce nu au ascultat de chemarea Sfantului Ioan si de chemarea Mantuitorului Hristos insusi care le spunea adesea: "Nu vin la Mine sa-i vindec" (Matei 13, 15); "Ma veti cauta si nu Ma veti afla si veti muri in pacatele voastre" (Ioan 8, 21). Iar cei ce au ascultat de chemarea Sfantului Ioan au ajuns Mireasa lui Hristos. Cum nu putea trai Adam, cum nu era bine sa fie omul singur, asa cum s-a vazut cand nu si-a gasit ajutor asemenea lui, dupa ce a pus nume la toate vietuitoarele, caci chipul lui Dumnezeu in om insemna ca din iubirea de Dumnezeu din toata inima se cerea iubirea de semeni, de aproapele ca de sine insusi, ca un ajutor asemenea omului, tot astfel, dupa Botez, Mantuitorul, uns cu darurile Duhului Sfant si-a cautat "Mireasa" ca pe un dar al chipului lui Dumnezeu din inima Sa: "Lasa acum sa plinim toata dreptatea", spunea Mantuitorul lui Ioan, apoi S-a dus in puterea Duhului in Galileea, acolo unde era "Mireasa" sufletului Sau, cei "tematori de Dumnezeu", nu plini de sine chiar si cu lucrurile lui Dumnezeu ca cei de la Ierusalim; cei fideli in credinta si ascultatori, care prin pescuit traiau numai cu nadejdea, nu cu siguranta hambarelor pline. Cu adevarat a cunoscut Domnul pe cei ce sunt ai Sai, pe care i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau si pe care apoi i-a chemat, indreptat, desavarsit (Romani 8, 29-30). Lor li s-a aratat in Evanghelie ca "inger de mare sfat, sfetnic minunat" (Isaia 9, 5); "il voi vindeca, il voi povatui, il voi odihni si il voi mangaia " (Isaia 57, 18); "Duhul Tau cel bun ma va povatui la pamantul cel drept" (Ps. 142. 10). Astfel, prin scrierea in inimi, voia lui Dumnezeu urma sa se faca "precum in cer asa si pe pamant".

Dumnezeu i-a chemat la aceasta slava prin Ioan Botezatorul: "Ca sa faca intru dansii judecata scrisa, slava aceasta este a tuturor cuviosilor Lui" (Ps. 149, 9), chiar daca Ioan nu a avut aceasta slava. El era "faclia", iar ucenicii aveau sa fie "sfesnice ale Luminii" (Matei 5,15). Ei aveau sa fie "martori", cum Dumnezeu si-a intins sanul Sau, cortul Sau, mana Sa prin Hristos pana dincolo de moarte, ca Cel ce tine in viata de veci, ca Atottiitorul, ca Ziditorul casei sufletului, fara de care nimeni nu poate face nimic (Ps. 126, 1). Prin El a aratat Dumnezeu ca "pe miei ii strange la sanul Sau" (Isaia 40, 11).

Sfantul Ioan facea parte din ultimii slujitori trimisi de Stapanul viei la lucratorii rai, care a fost omorat ca si ceilalti, ca un botez al sabiei prin taierea capului, asa cum pentru Sfanta Fecioara Maria, rastignirea Fiului avea sa fie un botez al sabiei in inima. Daca la chemarea lui Ioan, lucratorii nu au venit la Cina cea Mare, ei au ramas vrajmasi cu Dumnezeu, au devenit prigonitorii Sai, ucigasii Sai, in acel intuneric care era mai mare decat acolo unde Lumina, voia lui Dumnezeu, nu a fost data niciodata. Ramasi fara "haina de nunta" (Matei 22, 11) la Nunta Fiului Marelui imparat, fara haina Luminii din camara Mirelui, ei au ramas de partea vrajmasului lui Dumnezeu.

Botezul pocaintei la care chemase Sfantul Ioan era trecerea din imparatia lui Lucifer, la sanul lui Dumnezeu in Hristos, caci intai prin pocainta se darama rautatea din suflet, si numai apoi se zideste casa cea noua a sufletului, ca o nastere din apa si din duh, asa cum pasarea Phoenix, simbol al botezului, renaste din cenusa sa proprie, asa cum pietrele colturoase trebuiesc aruncate in adancul marii, pentru a se potrivi prin aceasta slefuire la turnul prin care Pastorul lui Herma preinchipuia Biserica, adica prin iubirea de Dumnezeu din toata inima in urma sfintirii Numelui Sau in Hristos, din care urma iubirea de aproapele ca de sine insusi. Toate aceste stari descriu intocmai ceea ce spusese Mantuitorul despre Sine insusi: "Eu sunt usa, de va intra cineva prin Mine se va mantui; si va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 10, 9). Un alt simbol al pocaintei si al botezului pentru Legea Veche, era daramarea zidurilor Ierihonului, semn al inimii egoiste, salas a toata faradelegea, unde nu era data si zidirea din nou a casei cum cerea proorocul: "Inima curata zideste intru mine si cu duh stapanitor ma intareste" (Ps. 50, 11), asa cum a daruit Dumnezeu in Hristos.

Pocainta ca iesire din imparatia intunericului si trecerea in imparatia binecuvantata a lui Dumnezeu ca "Tata", lucrare inceputa de Dumnezeu prin Sfantul Ioan Botezatorul, era si calea cunoasterii lui Dumnezeu. Dumnezeu ramane ascuns, daca omul nu-si intoarce inima de la rau: "Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea domnului sau, dar Israel nu Ma cunoaste: poporul Meu nu Ma pricepe. Vai tie neam pacatos, popor impovarat de nedreptate, soi rau, fii ai pieirii! Ei au parasit pe Domnul, au tagaduit pe Sfantul lui Israel, i-au intors spatele" (Isaia 1, 3-4).

Simboluri ale celor credinciosi din Israel si dintre neamuri, "boul" si "asinul" se zugravesc pe icoana Nasterii Domnului alaturi de Dumnezeu ca Prunc, ca semn al cunoasterii lui Dumnezeu, ca intoarcere a inimii si asemanare cu pruncii, la care nu este vorba de lepadarea trupului, ci de supunerea acestuia duhului, caci pruncii sunt oameni duhovnicesti, nu trupesti. Prin Hristos, "ne-a trecut Dumnezeu in imparatia iubitului Sau Fiu" (Romani 7,25), spune Sfantul Pavel despre cei credinciosi, pentru care Hristos este putere de intoarcere si izvor al bucuriei. intruparea a insemnat "aratarea" lui Dumnezeu si cunoasterea Lui de catre cei credinciosi, dar in acelasi timp necunoasterea si rastignirea lui Hristos de catre cei necredinciosi, carora, in ciuda intregii stiinte cu mintea despre Dumnezeu si a multimii jertfelor aduse la Templu, ramaneau departe cu inima de Dumnezeu, si de aceea vrajmasi.

La sfarsitul lumii, atunci cand Mantuitorul va fi Judecatorul cel drept, nimeni dintre cei care nu si-au deschis inima ca sa vada pe aproapele lor, in care era Hristos insusi, nu va avea justificare ca nu L-a cunoscut pe El ca Fiu al lui Dumnezeu. El era intelepciunea lui Dumnezeu cea "tainica si ascunsa", dar cu atat mai reala in adancul ei, ceea ce l-a facut pe Sfantul Pavel sa spuna: "Daca Evanghelia noastra mai este acoperita, ea ramane astfel pentru cei carora idolii veacului acestuia le-au orbit ochii" (II Corinteni 4, 3-4). Nu mai este justificata necunoasterea lui Dumnezeu, sau cunoasterea Lui numai cu mintea, cand in Hristos s-a sfintit Numele lui Dumnezeu ca adevar prin jertfa Sa si ca putere a venirii imparatiei Sale, a implinirii voii lui Dumnezeu "precum in cer, asa si pe pamant", ca paine a fiintei celei pururea fiitoare, ca partasie la Numele lui Dumnezeu Cel pururea fiitor (Iahve). Iar "aratarea lui Dumnezeu in trup" a insemnat si "indreptarea Sa cu duhul", dupa Numele Sau cel nou de Emmanuil: Dumnezeu cu noi.

El devine, astfel, prin intrupare cheia intregii Sfintei Scripturi, care numai prin El este impartasita ca "duh care face viu", iar nu ca "litera care omoara". Si astfel prin credinta in Hristos, pot avea folos de Sfintele Scripturi cei prunci cu inima, pe cand ele se vor lua de la cei carora numai li se pare ca le au, daca si-au zidit casa pe nisip, cautandu-le numai cu mintea: "Nu va mai fi nevoie sa invete unul pe altul Legea caci toti Ma vor cunoaste (intrucat Eu sunt Legea cea noua, calea cea noua si vie, nu ca cea de pe tablele de piatra) de la mic pana la mare", (Ieremia 31, 33); deci, cei "mici", pruncii, vor avea ca cei dintai folos in Hristos de cunoasterea lui Dumnezeu. De asemenea, nu va fi ingaduit sa spuna cineva, asemenea gadarenilor, ca "s-au infricosat" de Dumnezeu, cand de fapt, ceea ce ii deosebea de Hristos era pocainta si botezul, de care aveau nevoie ca sa se asemene cu El. Nu va avea o justificare nici ascunderea talantului in pamant, ca si cum nu ar fi fost un dar al Stapanului, cu cuvintele: "Te-am stiut om rau, care seceri, unde nu ai semanat si aduni de unde nu ai risipit" (Matei 25, 24). Cand se va arata pe cer "semnul Fiului Omului", Crucea lui Hristos, "vor plange toate neamurile pamantului", vazand cat de aproape era mantuirea de ei: nu in cer, nu sub pamant (Romani 10, 6-7), ci la usa inimii lor prin Hristos. Celui ce a ascuns talantul in pamant, Dumnezeu ii va reprosa in mod deosebit faptul ca L-a socotit separat de lume, strain de lume, nesfintit, necunoscut ca Unul care ar secera unde nu a semana si ar aduna unde nu a risipit. Dar, in Hristos, Dumnezeu S-a aratat nu numai ca Cel ce nu este strain de lume, ci ca Cel care isi pune sufletul pentru ea; ca Unul care cu prezenta Sa personala a venit sa verifice inrudirea Sa fata de cei din Sodoma carora la judecata le va reprosa, ca si tuturor care au ramas straini de El in ciuda chemarilor Sale: "Strain am fost si nu M-ati primit" si aceasta chiar daca cei avizati vor raspunde: " Cand Te-am vazut astfel?".

in locul lucratorilor rai, Dumnezeu a chemat pe cei cu inima curata si buna, chiar daca in ceea ce priveste cunostinta erau, unii "orbi", altii "surzi", altii "schiopi", sau altii nici nu indrazneau sa vina, simtindu-se nevrednici, ca cei de la "drumuri si la garduri", ca si vamesul din parabola (Luca 18, 10-14). Ei aveau sa cinsteasca in Hristos atat de mult lucrarea Sfantului Ioan Botezatorul, ca binecuvantare care fereste de blestem, asa cum aveau sa pretuiasca pe Avraam, prin care "s-au binecuvantat toate neamurile", profetie implinita in Sfanta Fecioara Maria, cea fericita de catre toate neamurile ca Maica a Luminii.

Tot ce s-a profetit despre Mantuitorul, in care "toate fagaduintele facute de Dumnezeu prin profeti sunt in El, da, si prin El amin" (II Corinteni 1, 20), este inteles prin prisma "Luminii" lui Dumnezeu aratate in Hristos. Sfantul Petru spune ca: "Dumnezeu ne-a scos din intuneric la Lumina Sa cea minunata" (I Petru 2, 9). Aceasta "Lumina" au vazut-o apostolii "cand erau cu Domnul in muntele cel sfant" (II Petru 1, 18), dar ei spun ca pentru vederea ei este necesara si "faclia profetilor, ca o lumina care lumineaza in loc intunecos" (II Petru 1, 19).

in cazul Sfantului Ioan Botezatorul, ca si in cazul Sfantului Prooroc Ilie, observam o adevarata pedagogie a lui Dumnezeu, harul Sau minunat prin care cauta sa apropie de "desavarsirea" Sa pe "slugile" Sale trimise sa anunte "judecata" asupra lumii. Profetii erau "faclii" care "ard si lumineaza" si Dumnezeu cauta sa-i apropie de "Lumina" Sa. Legea Veche era insusi Dumnezeu, dar desavarsirea s-a aratat in Hristos, Care, de aceea, este: "plinirea Legii si a profetilor". Profetii raman o cale de aflare a "desavarsirii" lui Dumnezeu descoperite in Hristos, in care: "Toata darea cea buna si tot darul desavarsit este de sus, pogorandu-se de la Tine, Parintele Luminilor" (Iacob 1, 17).

Profetii Legii Vechi aveau ca misiune trezirea constiintei si intoarcerea inimilor la Legea lui Dumnezeu prin anuntarea judecatii Sale. Daca avea loc pocainta, misiunea lor era indeplinita, dar adesea ei nu se puteau opri sa nu astepte implinirea pedepselor anuntate. Ei cautau adesea dreptatea lui Dumnezeu mai mult decat o cerea El. Astfel, judecata lui Dumnezeu impotriva regelui Ahab prin gura lui Ilie, era ca o taiere radicala: "N-a fost inca nimeni ca Ahab care sa se incumete a savarsi fapte urate inaintea ochilor Domnului, la care l-a impins Izabela, sotia sa; s-a purtat rau ca un ticalos urmand dupa idoli, cum au facut amoreii, pe care Domnul i-a izgonit de la fata fiilor lui Israel" (III Regi 21, 25-26). Tot astfel, dupa ce a rapit via lui Nabot, ucigandu-l, proorocul Ilie i-a spus: "Ai ucis si vrei sa intri in mostenire?" (III Regi 21, 19).

Dar aceste cuvinte taioase ale proorocului, care aratau cat de mare era raul in Israel in vremea lui Ilie, au avut efect: "Cand a auzit Ahab toate cuvintele acestea, a inceput sa planga, si-a rupt hainele sale, s-a imbracat peste trupul sau cu sac, a postit si a dormit in sac si a umblat trist. Atunci a fost cuvantul Domnului catre Ilie Tesviteanul pentru Ahab si a zis Domnul: Vezi cum s-a smerit Ahab inaintea Mea? Pentru ca s-a smerit inaintea Mea, de aceea nu voi aduce necazurile in zilele lui, ci in zilele fiului lui voi aduce necazurile peste casa lui" (III Regi 21, 27-29).

Tot astfel S-a adresat Dumnezeu si proorocului Iona, care astepta implinirea iminenta a pedepsei anuntate impotriva cetatii Ninive. Ninivitenii se pocaisera, zicand: "Poate ca Dumnezeu se va intoarce si se va milostivi si va tine in loc iutimea maniei Lui, ca sa nu pierim!" intr-adevar, Dumnezeu S-a intors: "Atunci Dumnezeu a vazut faptele lor cele de pocainta, ca s-au intors din caile lor cele rele. Si I-a parut rau de prezicerile de rau pe care le facuse impotriva lor si nu le-a implinit" (Iona 3, 9-10). Asteptand insa pedepsele, proorocul a zis catre Dumnezeu: "Stiam ca Tu esti Dumnezeu indurat si milostiv, indelung rabdator si mult milosard si iti pare rau de faradelegi. Si acum, Doamne, ia-mi sufletul meu, caci e mai bine sa mor decat sa fiu viu" (Iona 4, 2-3). Aducandu-l, insa, profet la ganduri bune, Dumnezeu i-a zis: " Cum sa nu-Mi fie mila de cetatea cea mare a Ninivei, cu mai mult de o suta doua zeci de mii de oameni, care nu stiu sa deosebeasca dreapta de stanga lor si cu un mare numar de dobitoace?" (Iona 4, 11).

O legenda in legatura cu "duhul si puterea lui Ilie" de a osandi pe vrajmasii lui Dumnezeu este si aceea, ca in cer proorocul mereu ar intreba mereu pe Dumnezeu cand este ziua lui, ca atunci sa piarda lumea; Dumnezeu ii spune insa ca pana atunci mai este mult, iar cand proorocul intreaba din nou, ii spune ca a trecut de mult.

Misiunea profetilor de a intoarce inima oamenilor la Dumnezeu era in acelasi timp si aceea de a intoarce mania lui Dumnezeu. Aceasta lucrare profetica a capatat numele generic de "duhul si puterea lui Ilie", pentru a exprima forma ei cea mai intensa, desigur si in situatiile cele mai grele de incordare dintre Dumnezeu si poporul Sau. Mai mult decat numele unei localitati sau al unui tinut, numele "Tisbitul" dat lui Ilie poate insemna "intoarcere". In limba ebraica numele "Tesuba" are acest sens si ar fi o semnificatie echivalenta cu cea a numelui Sfantului Ioan, acela de "Botezatorul", caci "pocainta", "metanoia", "schimbarea cugetului" inseamna tot "intoarcere". Dar in legatura cu lucrarea ambilor profeti, termenul folosit in Sfanta Scriptura este acela de "apocatastaza", "reasezare", readucere in stare initiala prin pocainta si indreptare (Matei 17,10-13; Marcu 9, 11-13; F. Ap. 3, 21; Isus Sirah 48, 10). in ceea ce priveste intoarcerea maniei lui Dumnezeu prin lucrarea Sfantului Ioan Botezatorul, profetul Maleahi ne spune: "El va intoarce inima parintilor catre fii si inima fiilor catre parinti, ca sa nu vin si sa lovesc tara cu blestem" (Maleahi 3, 24).

Sfantul Ioan Botezatorul poate fi luat ca masura a tuturor profetilor in ceea ce priveste raportul dintre Lege si har, care lui nu i-a fost dat sa-l cunoasca, deoarece: "Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul prin Iisus Hristos s-au dat" (Ioan 1, 17). in fata ultimului profet, intrucat "Legea si proorocii au fost pana la Ioan", a stat Cel ce este "Piatra cea din capul unghiului" (Matei 21, 42; Efeseni 2, 20), a Legii celei Noi, a carui putere de a "scrie in inimi", ceea ce pana atunci fusese scris doar pe "table de piatra", nu era dat celor de sub Lege sa o cunoasca. Mantuitorul, in care Dumnezeu S-a smerit ca om, are titlurile Sale divine mesianice redate in Sfanta Scriptura prin simboluri ca: "toiagul lui Moise"; "degetul lui Dumnezeu"; "comoara ascunsa in tarina"; "aur lamurit in foc".

Sensul profund al lucrarii Mantuitorului in aceasta privinta il reda profetia: "Ramasita care va fi scapat din casa lui Iuda isi va infinge radacini in jos si va face roade in sus" (Isaia 37, 31). De asemenea, nu se putea vedea usor faptul ca mai presus de toate, Mantuitorul este diamantul Cel "tare" care nu poate fi indoit sau rupt, este "aur" care daca se lamureste in foc, devine si mai stralucitor, asa cum soarele este mereu acelasi, dar cand rasare este si mai stralucitor pentru oameni, este "comoara" a invierii ascunsa in "tarina" vietii Sale de pe pamant. Cand spunea: "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si mai mult" (Ioan 10, 10), nimeni nu stia ca El insusi este acea "viata si mai mult", cum spunea altadata ucenicilor despre rasplata celui ce urmeaza Lui lasand toate: "insutit va lua in viata aceasta, iar in veacul viitor, viata vesnica" (Luca 18, 30), este taina invierii ascunsa in viata Sa.

Spunand ca El "are o marturie mai mare decat a lui Ioan" (Ioan 5, 36-37), Mantuitorul a aratat ca aceasta marturie nu consta in "judecarea" lumii, ci in aratarea roadelor Luminii. Iar aceasta "Lumina" nu venea nici cu "osandire", nici cu vreo coplesire prin minuni, ci prin acea casa minunata a sufletului, care inseamna si odihna: "Nu va bucurati ca vi se supun duhurile (prin minuni), ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in cartea vietii" (Luca 10, 20), fapt pentru care minunile nu sunt decat "adaos": "Nu stiti fii ai carui Duh sunteti? Caci Fiul Omului n-a venit sa piarda sufletele, ci ca sa le mantuiasca" (Luca 9, 55), atragandu-le prin slava Luminii Sale. Sfantul Ioan vazuse la Botez numai semnul Duhului Sfant care era "porumbelul", dar nu si roadele Duhului in viata Mantuitorului, "marturia" data Lui de catre Tatal si care era mai mare decat a lui Ioan. Mantuitorul a mustrat cerbicia celor ce nu credeau in aceste semne, ca "neauzire" si "nevedere" a lui Dumnezeu-Tatal, ceea ce face ca nici Cuvantul Sau sa nu incapa in inima lor (Ioan 6, 37-38), cu toate ca in fata lor se afla "mai mult decat Iona" (Matei 12, 41), "mai mult decat Solomon" (Luca 12, 42), cu toata intelepciunea si stralucirea lui.

De aceea, dand marturie lui Ioan Botezatorul prin minunile savarsite inaintea ucenicilor acestuia, pe care i-a trimis sa-i spuna lui Ioan cele ce au "auzit", ca proslavire a lui Dumnezeu si au "vazut" ca minuni, era ca si cum Mantuitorul ar fi vorbit in cugetul Sau cu Ioan insusi astfel:

"A ajuns in temnita ta vestea mare a invierii fiului unei vaduve din Nain si te-ai mirat ca Eu inviez pe cei morti, in loc sa judec neamul celor rai, din cauza caruia suferi si tu! Dar in Mine este "comoara cea ascunsa in tarina". Eu am inviat pe fiul unei vaduve, singurul ei fiu, pentru ca dupa invierea Mea, oamenii sa vada ca Cel ce a savarsit minunea invierii acestui fiu este mai mult decat au putut ei vedea atunci, chiar daca erau uimiti de ceea ce au vazut, caci in fata lor era Acela, a carui viata este mai tare decat moartea, si care, daca este omorat, moartea nu-L poate tine si aceasta viata este a tuturor celor ce-Mi urmeaza Mie. Si fapta cea mai mare pentru cei care nu puteau vedea aceasta "viata", va fi jertfa Mea, pentru ca lor sa li se deschida ochii si sa cunoasca pe Dumnezeu si viata Sfintei Treimi pe care nimeni din cei de sub Lege n-a putut s-o marturiseasca mai inainte decat tine, pentru ca nu le-a fost dat sa vada si sa auda pe Dumnezeu, cum ti-a fost dat tie. Eu sunt invierea si viata si prin jertfa voi sfinti viata Mea ca "adevar". inviind din morti, Eu voi avea stapanire si peste cei vii si peste cei morti. De aceea, mergi in pace, in odihna ta, prin acea jertfa in moarte, care este mai mare decat jertfa de prigonire suferita de proorocul Ilie!". Cu asemenea cuvinte mangaiase Dumnezeu si pe proorocul Daniel: "Mergi spre sfarsitul tau si te odihneste si te vei scula ca sa primesti mostenirea ta in vremea cea de apoi" (Daniel 2, 13).

"Judecarea" lumii pe care o astepta de la Mesia Sfantul Ioan Botezatorul arata insa ca o "parasire" fata de cei rai, dupa ce le-au fost "date pe fata cugetele inimii lor" (Luca 2, 34-35), cu toata puterea Luminii; o "intoarcere" a Fetei lui Dumnezeu de la ei, intrucat ei singuri "s-au lepadat de la Mana Sa" (Ps. 87, 5), asa cum le vorbea Dumnezeu si celor din Vechiul Testament: "Ca sa cunoasteti ce inseamna sa fiti parasiti de Mine!" (Numeri 14t 34); "Barbatii care au vazut slava Mea si minunile pe care Le-am facut in pamantul Egiptului si in pustie si M-au ispitit pana acum de zeci de ori si n-au ascultat glasul Meu, nu vor vedea pamantul fagaduit!" (Numeri 14, 22-23)... "Si toti cei care M-au amarat, nu-l vor vedea!" (Numeri 14, 24); "Iar pe robul Meu, Caleb il voi duce in pamantul in care a umblat si semintia lui il va mosteni, pentru ca in el a fost un "alt duh" si pentru ca el s-a supus Mie!" (Numeri 14,24). Iar "a nu intra in pamantul fagaduit" insemna de fapt a nu primi darul "odihnei" sufletului (Numeri 14, 23; Deuteronom 1, 33; Evrei 3, 11), insasi "casa sufletului" la care cheama Hristos (Matei 11, 28).

Pe de alta parte, si "scrierea in inimi" este numita in Sfanta Scriptura tot o "Judecata" pentru cei desavarsiti: "Judeca-ma cu judecata celor ce cunosc Numele Tau!" (Ps. 118, 132); "Judecatile Tale imi vor ajuta mie" (Ps. 118, 175); "Ca sa faca intru dansii judecata scrisa, slava aceasta este a tuturor cuviosilor Lui" (Ps. 149, 9). Celor desavarsiti in acest fel, Mantuitorul le-a aratat "vrajmasia lumii fata de Dumnezeu", precum si "geneza" acestei lumi, in care fariseii, carturarii si Irod erau inclusi fara nici o deosebire, ba chiar vaditi uneori ca fiind mai rai decat lumea. intre cei desavarsiti si intre lume este o deosebire ca intre cei buni si intre cei rai, cu referire la lume, adica intre grau si neghina; precum si intre cei "drepti" si cei "nedrepti", adica intre grau si intre pleava, cu referire la cei de sub Legea Veche.

Astfel, la intrebarea ucenicilor Sai: "Pentru ce le vorbesti lor in pilde?", Mantuitorul le-a raspuns: "Pentru ca voua vi s-a dat sa cunoasteti tainele imparatiei cerurilor, pe cand acelora nu li s-a dat. Caci celui ce are se va da si-i va prisosi, iar de la cel care nu are, se va lua si ceea ce i se pare ca are. Pentru aceea le vorbesc in pilde, caci vazand nu vad si auzind, nu aud, nici nu inteleg. Si se implineste cu ei proorocia lui Isaia care scrie: cu urechile veti auzi, dar nu veti intelege si cu ochii veti privi, dar nu veti vedea. Caci s-a invartosat inima poporului acestuia si aude greu cu urechile si ochii i s-au inchis ca nu cumva sa vada cu ochii si sa auda cu urechile si cu inima sa inteleaga si sa se intoarca si Eu sa-i tamaduiesc pe ei. Dar fericiti sunt ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud. Adevarat va spun ca multi prooroci si drepti au dorit sa vada cele ce priviti voi si n-au vazut si sa auda cele ce auziti voi, si n-au auzit" (Matei 13, 10-17).

Raspunzand la o alta intrebare a ucenicilor Sai: "Doamne ce-i, ca noua vrei sa Te arati si lumii nu? Mantuitorul a spus: "De Ma iubeste cineva, acela va pazi cuvantul Meu" (Ioan 14, 22-23). Deci Mantuitorul leaga implinirea poruncilor de iubirea lui Dumnezeu din toata inima prin sfintirea Numelui, prin harul Sau - spre deosebire de "teama" de Dumnezeu din Lege - si de "atragerea" la Hristos, la slava Lui, la podoaba Lui, de catre Dumnezeu - Tatal, Care, L-a sfintit si L-a trimis in lume: "Nimenea nu vine la Mine de nu-l va atrage Tatal Meu" (Ioan 6, 44); "Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. De ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste" (Ioan 15, 18-19)... "Toate acestea vi le vor face, pentru ca n-au cunoscut nici pe Tatal, nici pe Mine" (Ioan 16, 3).

Mantuitorul spunea chiar si rudelor Sale dupa trup, verisorilor Sai, ca lumea are atitudini diferite: "Vremea Mea nu a sosit inca, dar vremea voastra este oricand gata. Pe voi lumea nu poate sa va urasca, dar pe Mine Ma uraste, pentru ca Eu marturisesc despre ea ca lucrurile ei sunt rele" (Ioan 7, 6-7). Cei care s-au desprins de lume pentru a urma lui Hristos isi au mangaierea lor in asemanarea cu Hristos ca "cei pe care i-a ales Dumnezeu sa fie asemenea chipului Fiului Sau" (Romani 8, 29), ca cei ce "au iubit aratarea Lui" (II Timotei 4, 8). Pe acestia Mantuitorul i-a numit "fericiti" si orice jertfa pe calea desavarsirii este socotita o "biruinta": "Biruitorului ii voi da cununa vietii" (Apocalipsa 2, 7, 10), suna incurajarea Domnului pentru ei. Iar pe aceasta cale, ei au pe Mantuitorul "incepatura celor adormiti" prin inviere. El este pentru ei "sfintire" prin jertfa vietii Sale ca "aur lamurit in foc" si "Lumina" ca "stalpul cel de foc" ce calauzea poporul prin pustie.

Daca proorocii L-au vazut dinainte fara sa-L aiba de fata, astfel Apostolii L-au avut in fata lor si in inima lor, devenindu-I martori, cand spun: "Ceea ce ochii nostri au vazut... mainile noastre au pipait... Cuvantul vietii ...va vestim" (I Ioan 1, 1). In acest sens ei dau in dar, din inima lor, ceea ce au primit in dar; ei au "talanti" pentru aceasta slujire; ei spun ca sunt ziditi pe temelia Apostolilor si a Proorocilor (Efeseni 2, 20); ca sunt ca negutatorul care scoate din camara sa noi si vechi (Matei 13, 52); ca pe langa marturia Taborului este nevoie si de marturia Proorocilor ca "faclii" (II Petru 1, 19). Mantuitorul este in inima lor "dragostea ce dintai" (Apoc. 2, 4).

Rabdarea crucii este o taina a desavarsirii vietii in Hristos, asa cum o descrie si Sfantul Apostol Petru: "Aceasta este placut lui Dumnezeu sa sufere cineva intristari cu gandul la El. Caci ce lauda este daca primiti bataie intru rabdare pentru greseala? Iar daca pentru binele facut veti patimi si veti rabda, aceasta este placut lui Dumnezeu. Caci spre aceasta ati fost chemati, caci si Hristos a patimit pentru voi lasandu-va pilda sa pasiti pe urmele Lui, Care n-a savarsit nici un pacat, nici nu s-a aflat pacat, nici nu s-a aflat viclesug in gura Lui si Care, ocarat fiind, nu raspundea cu ocara, suferind, nu ameninta ci se lasa in stirea Celui ce judeca cu dreptate" (I Petru 2, 19-23). Aceasta era "ascultarea" lui Iisus, cum i-a spus Tatal la trimiterea Sa in lume: "Sezi de-a dreapta Mea" (Ps. 109, 1). De aici reiese ca desavarsirea in Hristos este incompatibila cu raul, chiar sub forma rasplatirii raului cu rau in numele dreptatii, caci "din acelasi izvor nu pot izvori si apa dulce si apa amara" (Iacob 3, 11). "Armele Luminii" (Efeseni 6, 11, 13) sunt "atat cele de-a dreapta, cat si cele de-a stanga" (2 Corinteni 6, 7), atat contra "ademenirilor" din lume, cat si pentru rabdarea prigoanelor prin cruce.

Aratarea Luminii ca desavarsire in Hristos explica pana la un punct de ce raul este liber in lume pentru cei ce nu cunosc pe Dumnezeu, aceia prin care "taina raului se lucreaza acum in lume" (II Tesaloniceni 2, 7), cand oamenii "vor propasi din rau in mai rau" (II Timotei 3, 13) si despre care in Apocalipsa se spune: "Cine este nedrept, sa nedreptateasca inainte" (22, 11). Dar acest lucru confirma pe de alta parte si judecata lui Dumnezeu asupra raului, care este biruit prin faptul ca este invederat, asa cum se subliniaza peste tot in Apocalipsa, al carei autor, Sfantul Evanghelist Ioan, a fost numit de catre Mantuitorul drept unul din cei care "nu vor gusta moartea, pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind cu putere" (Marcu 9, 1). "Tot ceea ce se da pe fata se invedereaza de Lumina" (Efeseni 5,13), spun Sfintii Apostoli, care arata, de asemenea, ca "noaptea a trecut si ziua s-a apropiat" (Romani 13, 12). Pentru rautatea lumii, intunericul, ca raul care merge inspre tot mai rau, se indreapta catre "miezul noptii" (Matei 25,6), pe cand pentru cei ce urmeaza lui Hristos in Biserica, semnul este drumul catre Lumina, catre ziua, asa cum Mantuitorul Se arata ucenicilor Sai la a patra straja a noptii, ca la umblarea pe furtuna ca pe uscat (Matei 14, 25-33), sau ca la pescuirea minunata (Ioan 21, 3-11).

"Noaptea este pe sfarsite si ziua s-a apropiat", spune Sf. Apostol Pavel (Romani 13, 12), pentru ca Mantuitorul ca samarinean milostiv, a stat la "han" (Biserica) cu cel cazut intre talhari "toata noaptea", adica pana a inceput sa deschida ochii, pana ce s-a luminat de ziua, pana la "Ziurel de ziua", cum spun colindele. Mantuitorul insusi asemana imparatia lui Dumnezeu cu "aluatul pe care, luandu-l o femeie, il pune in trei masuri de faina pana ce se dospeste toata" (Matei 13, 33); cu "grauntele de mustar" al imparatiei lui Dumnezeu, ca "cea mai mica dintre toate semintele de pe pamant" (Matei 13, 21), (adancul lui Dumnezeu), dar care cand este semanata in pamant (jertfa Mantuitorului), rasare si se face copac, cel mai mare de pe pamant; de asemenea, cu apele tamaduitoare izvorand din Templu (Iezechiel 47, 1-12); apoi cu "piatra mica de dupa munte" (Daniel 2, 34) care atinge statuia cu cap de aur (mandria lumii), la picioarele de lut (cele slabe ale lumii), care face sa cada capul de aur, daca nu asculta chemarea Sfantului Ioan Botezatorul: "Tot dealul sa se pogoare". Iar Sfantul Pavel socoteste "puterea lui Dumnezeu in Hristos" ca aceea prin care El "isi supune Luisi toate" (Filipeni 3, 21).

Darul desavarsirii in Hristos este "casa Luminii" ca o mangaiere, iar la "adormire", la gustarea mortii, ca acea casa in care Dumnezeu a certat vanturile si valurile si s-a facut liniste mare din cauza puterii bucuriei, ca o slava. Nici Ioan Botezatorul, nici Maica Domnului nu au facut nici o minune, dar, daca prin Sfantul Ioan s-a aratat puterea de a intoarce inimile la smerenie, astfel prin Maica Domnului s-a aratat smerenia ca "stapanire nebiruita". Dumnezeu nu a blestemat samanta rea semanata in lume, ci pe semanatorul ei: "Un om rau a facut aceasta!" (Matei 13,28). Dar ne face sa intelegem mania Sa la a doua venire asupra semintei rele, mergand pana la blestem fata de cei ce nu au intrat pe calea Luminii, ca sa ajunga la transfigurare: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel de veci, care este gatit diavolului si ingerilor lui..." (Matei 24, 41), "caci am luat trup in nadejdea ca Ma veti vedea si veti afla "cele ale voastre" dintru ale Mele; am luat trup pe veci, dar au am folosit nimic. Nu va intreb de Schimbarea Mea la Fata, nici de pacatele voastre, nici de prigoana voastra impotriva Mea, nici daca ati facut minuni, ci daca vazand sfintirea drumului Meu prin Schimbarea la Fata si prin inviere, ati deschis ochii sa Ma vedeti: flamand, gol, insetat, strain, bolnav, intemnitat si ati fi intrat in imparatia Tatalui Meu, prin deschiderea inimii, cu haina de nunta a schimbarii la fata personale".

De aceea, pedeapsa cea mai grea va fi, nu focul, ci "plansetul si scrasnirea dintilor" si "viermele cel neadormit" pentru parerea de rau, cand vor vedea pe cei credinciosi in "haine de nunta" (Matei 22, 11-12), pentru ca din "grau", au devenit "pleava" neroditoare, si din "smochin" al viei, pom rau care nu poate face roade bune, si care se face partas blestemului de la pacatul stramosesc impotriva sarpelui: "Pe pamant sa te tarasti si cu tarana sa te hranesti in toate zilele vietii tale" (Geneza 3, 14); "De acum inainte sa nu mai fie rod din tine in veac" (Matei 21, 19; Evrei 6, 7-8). Caci "smochinul" era in Legea Veche simbolul preotiei, nu ca o suprastructura dominanta, ci ca primitoarea "manei" din cer, pentru vita de vie care era simbolul poporului credincios. Mantuitorul spusese: "Nu se culeg struguri din spini, nici smochine din maracini" (Matei 7, 16), ceea ce inseamna ca daca vita se poate preface in "spini", smochinele pot deveni "maracini".

Pe pamant, Stapanul nu a lasat sa se smulga "neghina" din "grau" pentru care mai este nadejde de indreptare: "Ca nu cumva odata cu neghina sa smulgeti si graul" (Matei 13, 29). Prin raspunsul Mantuitorului in fapta si in sfaturi: "Fericit cel ce nu se va sminti intru Mine", Sfantul Ioan Botezatorul, indreptatorul, a inteles ca este mai de seama ascultarea de voia Tatalui chiar in "judecatile Sale neintelese", dar desavarsite si a asteptat in pace jertfa sa prin taierea capului, prin care ucenicii sai, apostolii, s-au apropiat si mai mult de Mantuitorul. Ei au putut vedea cum Mantuitorul in milostivirea Sa nu judeca, ci zideste si desavarseste chiar si in cea mai mare impotrivire din partea lumii. El are puterea de a certa in sufletul lor "vanturile si valurile" si de a le aduce "liniste mare", si apoi bucuria ca plinatate prin inviere: "Toate asteapta de la Tine sa le dai hrana la buna vreme. Dandu-le lor vor aduna, deschizand Tu mana Ta, toate se vor umplea de bunatate " (Ps. 103, 29), prin pacea si bucuria adevarului Sau. Dupa chemarea la pocainta a Sfantului Ioan Botezatorul, care a mers pana la jertfa taierii capului, mana Domnului s-a deschis intr-adevar prin evenimentul inmultirii painilor, semn al "painii celei spre fiinta", ca mana cereasca, "paine a pustiei", asa cum era botezul Sfantului Ioan ca iesire din lume si pregatirea ca intr-o pustie a "caii Domnului", asa cum se spune in Midrasul amintit.

Lumina lui Hristos isi are desavarsirea in primul rand prin felul in care a fost trimisa de Dumnezeu ca o taina a inimii, pentru a ajunge la inima, fiind socotita insa pentru neamul celor rai o venire "ca un fur". Aceasta era insa calea "scrierii in inimi" a voii lui Dumnezeu, asa cum diavolul vine tot ca un fur, dar ca sa suceasca mintea pentru a inchide inima. in acelasi fel, ca "Lumina lina", ca "susurul cel lin" este ea propovaduita si in Biserica lui Dumnezeu sub asprimea cuvantului Domnului: " Cine nu aduna cu Mine, risipeste!" (Matei 12, 30). De la cei desavarsiti in El, Mantuitorul asteapta "desavarsirea": "in dar ati luat, in dar sa dati!" (Matei 10, 8), intrucat desavarsirea in Hristos este un dar, o bucurie si o nadejde.

in fata oricaror sminteli din lume, Mantuitorul cheama pe cei credinciosi sa-si pastreze "untdelemn" in candelele lor ca "fecioarele cele intelepte" (Matei 25, 1-13), pentru a nu-si risipi, in dispute neziditoare si pustiitoare, pacea si bucuria Duhului Sfant primite prin credinta ca un dar si ca un testament. El insusi va alunga din "Biserica Sa", pe "vanzatorii din Templu" (Ioan 2, 14-17), care nu vindeau untdelemnul Sau mantuitor, ci cautau castiguri, si acest lucru il va face prin "biciul" Cuvantului Sau: "De certarea Ta, vor fugi" (Ps. 103, 8).

Sfintii Apostoli cheama de asemenea, la tamaduirea ranilor fricii, aratand ca "iubirea adevarata alunga frica": "N-ati primit un duh al robiei, ci un duh al infierii" (Romani 8, 15), prin care chemam pe Dumnezeu ca "Tatal nostru", "Avva" (Galateni 4, 6; Romani 8, 15). Dar ca "martori ai Cuvantului", ei cheama mai ales la credinta si viata in Hristos, care este mereu "Lumina cea lina a Sfintei Slave a Tatalui ceresc": "Ce era la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait, despre Cuvantul vietii - si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, Care era la Tatal si S-a aratat noua - ce am vazut si am auzit, va vestim si voua, ca si voi sa aveti impartasire cu noi. Iar impartasirea noastra este cu Tatal si cu Fiul Sau, Iisus Hristos. Si acestea noi vi le scriem, ca bucuria noastra sa fie deplina. Si aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El si v-o vestim: ca Dumnezeu este Lumina si nici un intuneric nu este intru El" (1 Ioan 1, 1-5).

Prin urmare, darul lui Dumnezeu este insasi viata lui Hristos care a stralucit din cer dincoace de moarte si s-a sfintit ca "Lumina lina" de dincolo de moarte, ca "aur lamurit in foc" (Apocalipsa 3, 18), ca viata dumnezeiasca sadita in mijlocul intunericului si al mortii de pe pamant. Daca ar fi fost razbunare, rautate, ura, El nu ar mai fi fost Lumina. Dar in El Dumnezeu a aratat ca intunericul se loveste de lumina Lui: "Cel ce va cadea peste aceasta piatra se va zdrobi" (Matei 21, 44), un adevar pe care Dumnezeu l-a descoperit mai dinainte chiar prin poorocii Sai, mai ales prin Sfantul Ioan Botezatorul, a carui chemare: "Gatiti calea Domnului... "; "Tot dealul sa se pogoare", este semnificativa pentru chemarea la mantuire.

intunericul din lume a bantuit pe deasupra acestei "Lumini" plapande, line, slabe. Ea nu era "slabiciune", ci ascultare de voia lui Dumnezeu si smerenie ca forme ale iubirii desavarsite, pana la capat, ca o "ardere de tot". Dar, prin inviere, ea s-a aratat mai tare decat lumea care a ramas prin mandria ei in afara lui Hristos, in "inaltarea" ei de sine, dar si in afara Luminii. Lumina lui Hristos a rasarit din mormant si lumineaza in veci, ca cea mai mare taina a zidirii lui Dumnezeu de dupa inghitirea ei de intuneric, si de aceea si de moarte in urma pacatului stramosesc. Ea nu apune in veci si asteapta mereu pe toti cei ce o cauta. Sangele Sau striga din pamant ca cea mai mare putere a lui Dumnezeu de chemare la mantuire, prin cuvintele: "Luati, mancati... Beti dintru acesta toti..." si care impartasesc apoi bucuria mantuirii ca Euharistie, jertfa de multumire: "Jertfa de lauda" pentru "mila de pace".

Duhul Sfant este acel Mangaietor Care ramane in veci de la Cincizecime in Biserica tocmai pentru ca Jertfa Mantuitorului si adevarul Luminii Sale pe pamant sunt vesnice. Ei o vor afla, daca nu se vor lasa ademeniti de "slava" intunericului din lume, sau intimidati de "amenintarile" celor "tari". Acestea sunt, de altfel, si singurele cauze pentru care s-a profetit cea de a doua venire a lui Hristos, cand, de fapt, Lumina Sa a rasarit pe veci in viata noastra pamanteasca si ramane cu noi pana la sfarsitul veacurilor, pana cand, pentru mantuirea celor "alesi, care striga catre Dumnezeu ziua si noaptea" (Luca 18, 7), Dumnezeu Tatal le va face dreptate, trimitand pe Fiul Omului la a doua venire a Sa in slava. Caci in El, s-a implinit pentru vecie voia lui Dumnezeu, "precum in cer, asa si pe pamant" (Matei 6, 10), dupa profetia ingerilor cantata la Betleem: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intru oameni bunavoire" (Luca 2, 14).

Prin invierea Sa din morti, Mantuitorul ramane pe veci "aur lamurit in foc", "azima" neatinsa de "dospirea" inaltarii de sine, "Lumina", care l-a ajutat si pe Sfantul Ioan Botezatorul sa vada ca ea este "lina", dar mai tare decat intunericul. Prin ucenicii botezati de el, care au urmat Mantuitorului, Sfantul Ioan s-a putut bucura ca un "fericit" de Lumina iui Hristos care nu sminteste pe nimeni, de care el s-a bucurat mai mult decat Moise si Ilie pe Tabor. Sfantul Ioan poate fi socotit o "faclie" tocmai si prin aceasta "nedumerire" a lui in legatura cu Hristos ca Mesia, mijlocindu-ne peste veacuri raspunsul Mantuitorului cu privire la "Lumina cea lina a Sfintei Slave a Tatalui ceresc"; tot astfel dupa cum indoiala lui Toma a dat o certitudine in plus ucenicilor in legatura cu invierea Mantuitorului, cand spun despre "Cuvantul Vietii": "Ceea ce mainile noastre au pipait" (I Ioan 1,1).

Rugandu-Se Tatalui in legatura cu ucenicii Sfantului Ioan care L-au urmat: "Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am facut!" (Ioan 17, 4), Mantuitorul putea cugeta in Sine in legatura cu nedumerirea Sfantului Ioan: "Urmand Mie, ucenicii tai au devenit un cuget, un duh cu Mine, astfel incat, atunci cand Mi-am pus sufletul pentru ei, Le-am spus ca nu-i voi lasa "orfani" (Ioan 14, 18), ci voi veni la ei, ca sa fie si ei acolo unde Eu sunt dintotdeauna si Ma intorc din moarte ca sa-i pot lua. Dar la plecarea Mea, le-am spus cat este de diferita lumea in atitudinea ei fata de Mine: "Adevarul va spun: voi veti plange si va veti intrista iar lumea se va bucura" (Ioan 16, 20). Eu voi trece prin mijlocul intunericului, prin Marea cea Rosie a mortii ca ucidere din partea vrajmasului lui Dumnezeu, si le voi goli de putere. Iar cei ce prin cuvantul lor vor vedea Lumina prin botez, vor trece "ca pe uscat", pe unde Eu am trecut "prin pamant" si vor canta, pomenind jertfa Mea pentru ei: "Am vazut Lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc". Pe toti acestia Mi-i voi "logodi" pe vecie, caci "Lumina cea lina" este "aur lamurit in foc!" (Apocalipsa 3,18). Ca un adevarat profet, Sfantul Ioan Botezatorul propovaduia, nu eliberarea de sub jugul stapanirii romane, ci impacarea cu Dumnezeu a datornicilor Sai prin pocainta si botezul cu apa, ca sa poata primi pe Hristos. De aceea, harul acestei "alegeri" a celor ce vad Lumina si cunosc pe Dumnezeu, nu se datoreste unei "democratii" si nu poate fi socotit un "drept" personal sau "privilegiu" al cuiva, ci este darul "scrierii in inimi" a voii lui Dumnezeu pentru cei ce "s-au pocait" la indemnul Sfantului Ioan, despre care Mantuitorul spunea: "Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum imparatia lui Dumnezeu se ia cu silinta si cei ce se silesc o rapesc" (Matei 11, 12).

Sfantul Ioan Botezatorul este cel mai mare dintre prooroci, caci nici despre Sfantul Ilie nu s-a spus asa cum s-a spus despre Sfantul Ioan ca: "inca din pantecele maicii sale se va umple de Duh Sfant" (Luca 1, 15). Sfantul Ilie a fost luat la cer, dar in Hristos, adevarul rasare din pamant si acestui adevar, Sfantul Ioan i s-a facut inaintemergator, botezandu-se cu botezul sabiei, cu care avea sa se boteze si Mantuitorul si prin El si ucenicii Sai: "Cu botezul cu care am Ma boteza, va veti boteza!" (Marcu 10, 39); "Unde Ma duc Eu, voi nu puteti veni acum, dar mai tarziu veti veni!" (Ioan 13, 33, 36). Mantuitorul i-a facut partasi pe ucenicii Sai la aceasta desavarsire, zicand: "Voiesc ca acolo unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si cei pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru ca Tu M-ai iubit pe Mine mai inainte de intemeierea lumii. Parinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, si acestia au cunoscut ca Tu M-ai trimis" (Ioan 17, 24-25). Despre asemanarea lor cu Dumnezeu prin El, Mantuitorul spune: "Eu le-am dat Cuvantul Tau si lumea i-a urat, pentru ca ei nu sunt din lume. Nu Ma rog sa-i iei din lume, ci sa-i pazesti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume" (Ioan 17, 14-16); "Si slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca toti sa fie una precum Noi suntem una" (Ioan 17, 22).

"Slava Lui", despre care ucenicii Sai spun ca au vazut-o (Ioan 1,1) era slava lui Hristos " ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1, 14). Aceasta "slava" este "Lumina lina si netrecatoare a Tatalui ceresc, este darul Duhului Sfant ca: "pace si bucurie" a imparatiei lui Dumnezeu. Lumina lui Hristos. "piatra cea din capul unghiului" (Matei 21, 42), este "temelia Apostolilor si a proorocilor" (Efeseni 2, 20). Ca si Sfantul Ioan Botezatorul, profetii erau "slugi" ale Stapanului si "faclii" care "ard si lumineaza", dar Apostolii sunt "martori ai Cuvantului" (F. Ap. 1, 8; Luca 1, 2) si "sfesnice ale Luminii" (Apocalipsa 1, 12) din care lumineaza Hristos, "comoara ascunsa in tarina" (Matei 13, 44), dupa cum spune Sfantul Pavel: "A binevoit Dumnezeu... sa descopere pe Fiul Sau intru mine" (Galateni 1, 15-16): "Tu luminezi minunat din muntii cei vesnici" (Ps. 75, 4); "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai" (Ps. 66, 36).

Desavarsirea izvoraste din comuniunea lor cu Hristos: "Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos?" (Romani 8, 35). Iar "ascultarea" lui Hristos pana la moarte pe cruce este descrisa de Sfantul Pavel ca desavarsire in iubire (I Corinteni 13, 1-13). Puterea acestei "Lumini line" il face pe Apostol sa spuna: "Ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor" (I Corinteni 4, 9); "Daca Dumnezeu este pentru noi, cine este impotriva noastra?" (Romani 8, 31). Dumnezeu este cu noi prin acel Nume mare al Sau de "Emmanuil". Prin El s-au descoperit oamenilor adancurile Duhului lui Dumnezeu, care "suspina cu suspinuri negraite" (Romani 8, 26), neafland odihna pana nu se salasluieste in oameni, ca sa-i faca pe ei chip al lui Dumnezeu prin roadele faptelor bune pentru imparatia lui Dumnezeu si ca raspuns la nedumerirea filozofica: "O, stelelor, stelelor,/ sti-veti voi oare/ De ce raman atatea-n veci/ si numai omul moare?; precum si ca adeverire a intuitiei poetice: "Naintea noptii noastre imbla/ Craiasa dulcii dimineti/ Chiar moartea insasi e-o parere/ S-un vistiernic de vieti/".

Taria si stanca de nezdruncinat a iubirii desavarsite a lui Dumnezeu, izvorasc din ascultarea lui Hristos pana la moarte pe cruce. Duhul lui Dumnezeu S-a aratat in El in toate dimensiunile Sale cosmice ca "painea cea spre fiinta", de care au nevoie toti cei ce se nasc in Hristos ca fii ai lui Dumnezeu. Pentru acestia "lumea este rastignita" (Galateni 6, 14), dar in acelasi timp ei au nevoie in fiecare zi de rugaciune, deoarece "sunt: cei "mici" in fata celor "mari" din lume; cei "slabi" fata de cei "tari"; cei "smeriti" fata de cei "mandri"; cei de "jos" fata de cei de "sus"; calatori pe "cale" fata de cei ce cauta mereu sa ajunga "dealuri" ale asupririi. Iar aceasta rugaciune este alcatuita pentru ei de catre insusi Mantuitorul: "Si nu ne duce pe noi in ispita/Ci ne izbaveste de cel rau" (Matei 6, 13), care cauta ca si odinioara, sa rapeasca prin amagire vicleana "Lumina Duhului Sfant", "ascultarea" si "smerenia" lui Hristos.

Fara pocainta si fara botez nimeni nu poate descoperi pe Dumnezeu ca Tata, pentru ca s-ar lipsi de infiere prin asemanarea cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si astfel nu ar intelege de ce trebuie sa ceara ajutorul lui Dumnezeu (Matei 6,13). Fara Hristos nu s-ar invedera faptul ca "lumea este sub stapanirea celui rau" (I Ioan 5, 19), ci ar fi pe placul stapanului ei, care "are imparatiile lumii cu slava lor" (Matei 4, 8). Dar "a fi pe placul lui", inseamna a fi si sub stapanirea lui si a mortii, a sta in "latura si umbra mortii", tocmai din cauza umblarii pe "calea larga", numita de aceea de catre Mantuitorul "calea pieirii".

Pentru "Lumina lui, Hristos", Moise a scos poporul lui Dumnezeu din robia Egiptului; marele prooroc Ilie l-a oprit de a cadea in prapastia idolatriei; iar Sfantul Ioan Botezatorul l-a intors pe calea vietii si a invierii. "Lumina" Mantuitorului nu a pus in umbra "faclia" Sfantului Ioan, chiar daca el cerea sa se micsoreze in fata lui Mesia. Numit de catre Mantuitorul "mai mult decat prooroc", Sfantul Ioan a ajuns prin jertfa sa (taierea capului) dincolo, in slava Luminii dumnezeiesti, pe care n-o puteau vedea pe pamant cei din Legea Veche, nici Moise, nici Ilie, deoarece inainte de Hristos, nimeni nu putea vedea Fata lui Dumnezeu fara sa moara (Exod 33, 20).

Sfanta noastra Biserica cinsteste pe Sfantul Ioan Botezatorul in rangul cel mai inalt de mijlocitor pe langa "tronul Luminii line" a Mantuitorului, dupa Sfanta Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. Sarbatorile cele mari ale lunii august: Schimbarea la Fata a Domnului, Adormirea Maicii Domnului si Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul incheie anul bisericesc ortodox ca un triptic al mijlocirii celor mai mari sfinti pentru mantuirea oamenilor si calauzirea lor catre "Duhul cel ceresc" aratat de catre Dumnezeu-Tatal in Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a si invatat sa-L cerem in fiecare zi de la Dumnezeu, ca "Painea noastra cea spre fiinta".

• « Inapoi
• Inainte »