Sfantul Leobard Zavoratul


Sfantul Leobard Zavoratul

praznuit pe 18 ianuarie (sec. al VI-lea)

1. Fericitul Leobard, nascut in tinutul Auvergne, nu a fost de rang senatorial, dar era un om liber. L-a avut pe Dumnezeu in inima inca din frageda pruncie si, desi nu provenea dintr-o familie evlavioasa, a fost slavit datorita virtutilor sale. Cand a venit vremea, a fost trimis cu alti copii la scoala, unde a invatat pe de rost fragmente din psalmi si, fara a sti ca intr-o zi urma sa devina cleric, se pregatea deja pentru slujirea Domnului. Ajungand la varsta la care trebuia sa se casatoreasca, parintii sai, urmand obiceiului lumii, au dorit sa cunoasca o tanara in vederea logodnei. Cand a refuzat sa faca aceasta, tatal sau a zis: "Iubite fiu, de ce te impotrivesti dorintei mele si refuzi sa te casatoresti si sa ridici mostenitori in neamul nostru, care ne vor fi de ajutor la batranete? Pentru ca ne ocupam in zadar de totul felul de lucrari daca nu va fi nimeni care sa se bucure de ele. Pentru ce ne umplem casa cu bogatii, daca nu va fi nimeni care sa se foloseasca de ea? De ce am cumparat cu bani multi atatia slujitori pentru pamanturile noastre, daca toate acestea vor trebui sa incapa pe mana unui strain? Dumnezeiestile Scripturi marturisesc supunerea copiilor la glasul parintilor lor (Efeseni 6, 1). Afla ca, daca te arati neascultator fata de parintii tai, nu vei putea scapa de pedepsele ceresti!"

Astfel vorbind, desi mai avea si un alt fiu, tatal sau l-a convins cu usurinta, la varsta lui tanara, sa faca ceea ce nu ii era pe plac. Deci Leobard i-a dat logodnicei sale inelul, apoi i-a dat sarutul, si a savarsit slujba logodnei. In timp ce aveau loc toate acestea, tatal si mama sa, terminandu-si firul vietii lor, au adormit somnul de veci si au parasit lumea.

Dupa ce Leobard si fratele sau au trecut de perioada de doliu, cel dintai s-a dus la casa celuilalt incarcat de daruri pe care voia sa i le dea cu ocazia nuntii sale, dar l-aa aflat atat de beat, incat nici nu a vrut sa-l primeasca in casa sa, fiindca nu l-aa mai recunoscut. Leobard s-a indepartat, oftand si varsand lacrimi. Ajungand la un sopron, si-a lasat calul sa manance, l-aa legat in apropiere si s-a intins pe fan ca sa doarma. in mijlocul noptii s-a trezit, s-a sculat din asternut si, ridicandu-si mainile spre cer, I-a multumit in rugaciune Atotputernicului Dumnezeu ca se nascuse, ca se afla in viata, ca il hranise cu darurile Sale, si a continuat asa vreme indelungata. In timp ce scotea suspine adanci si rauri de lacrimi ii scaldau obrajii, Domnul Cel Preainalt, Care "pe cei pe care i-a cunoscut mai inainte, mai inainte i-a hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau" (Romani 8, 29), i-a atins inima si i-a insuflat gandul sa paraseasca lumea pentru a se dedica slujirii Sale.

2. Atunci, ca un preot si custode al sufletului sau, a inceput sa-si predice siesi, zicand: "Ce faci, suflete al meu? Pentru ce stai la indoiala? Desarta este lumea, desarte si placerile ei, nimicnicie este slava lumeasca, si tot ce e in lume e numai desertaciune. Ar fi mai de folos sa o parasesti si sa-L urmezi pe Domnul decat sa fii robul celor lumesti". Vorbind astfel, in dimineata urmatoare s-a urcat pe cal pentru a se inapoia acasa si, in timp ce isi urma bucuros drumul, incepea sa cugete la ce urma sa faca si unde sa se duca. isi zicea: "Voi merge la mormantul fericitului Martin, de unde bolnavii iau tamaduire, si am incredintarea ca rugaciunile sale imi vor deschide calea spre Dumnezeu, din moment ce rugaciunea sa catre Domnul l-aa inviat pe mortul din Tartarus". Astfel, mergand si rugandu-se neincetat, a intrat in biserica Sfantului Martin si a ramas pentru cateva zile in apropierea ei. Apoi a traversat raul si s-a indreptat plin de ravna spre o chilie aflata langa Marmoutier, din care tocmai plecase un oarecare Alaric. Aici, a inceput sa-si faca pergament cu mainile sale si s-a pregatit de scris. Se straduia sa inteleaga Sfintele Scripturi si sa-si aminteasca psalmii lui David, pe care de-a lungul vremii ii mai uitase; si, ostenindu-se in acest fel prin citirea dumnezeiestilor Scripturi, si-a dat seama de adevarul pe care Domnul i-l asezase mai inainte in inima. Si sa nu considere cineva nascocire cele pe care le voi relata: Dumnezeu mi-e martor ca le-am aflat chiar din gura fericitului Leobard.

Dupa o scurta perioada de timp, s-a aratat intr-o asa masura de smerit, incat era cinstit de catre toti. Luand un tarnacop, a sapat in piatra din chilia in care se afla pentru a o largi. in tot acest timp s-a ostenit cu bucurie in post, rugaciune, psalmodiere si citit, si nicicand nu a intrerupt rugaciunea; din cand in cand scria pentru a-si abate mintea de la gandurile rele.

3. Intre timp, neizbutind sa se arate in alt fel decat ca vrajmas si invidios pe robii lui Dumnezeu, ispititorul, in timpul unei dispute pe care smeritul monah al Domnului a avut-o cu vecinii sai, i-a sadit in minte gandul de a-si parasi chilia pentru a merge in alta. Si, de vreme ce noi ne aflam in preajma, pentru ca venisem sa ne rugam dupa cum ne era obiceiul, el ne-a dezvaluit stricaciunea otravii care ii pustia inima. Suspinand cu o adanca mahnire, am inceput sa-l povatuiesc, asigurandu-l ca aceasta era o cursa a diavolului. Apoi, dupa ce l-am parasit, i-am trimis carti cu Viata Parintilor si Asezamintele monahilor1, pentru a afla din ele cum trebuie sa fie pustnicii si cu ce grija trebuie sa se poarte calugarii. Dupa ce le-a citit de mai multe ori, nu numai ca si-a scos din minte gandurile primejdioase pe care le avusese, dar chiar a aprofundat aceste invataturi, incat ne-a uimit cu ce usurinta vorbea despre ele. Vorbea cu blandete, indemnurile sale erau pline de intelepciune, era plin de dragoste pentru popor, ii uimea pe regi, atragandu-le atentia, si se ruga neincetat pentru toti preotii care aveau frica de Dumnezeu.

Nu era unul caruia sa-i placa sa poarte par lung si barba, asa ca la anumite intervale de timp isi taia si parul si barba. A locuit in chilia sa nevoindu-se astfel timp de 22 de ani si a primit un atat de mare har de la Dumnezeu, incat numai cu saliva sa inlatura toate efectele vatamatoare ale rautatii ce se afla in bube. Stingea fierbinteala frigurilor cu vinul pe care-l binecuvanta prin insemnarea cu semnul Crucii, inabusind febra cumplita - el care inabusise in sine focul patimilor ucigatoare.

Intr-o zi a venit la el un orb, care plangea cu umilinta din pricina necazului sau, implorandu-l pe sfant sa-i atinga cu mana ochii lipsiti de vedere. O anumita vreme el a refuzat; in cele din urma, biruit de lacrimile acelui om si cuprins de mila, s-a rugat Domnului timp de trei zile, iar intr-a patra, punandu-si mainile pe ochii omului, a zis: "Atotputernice Doamne,

Fiule Unule-Nascut al Tatalui, Care imparatesti in vesnicie impreuna cu El si cu Duhul Sfant, Care ai dat lumina celui nascut orb (Ioan 9), folosind saliva binecuvantatei Tale guri, daruieste vedere robului acesta al Tau, pentru ca sa cunoasca cu adevarat ca Tu esti Dumnezeul Cel Atotputernic". Zicand aceasta, a facut semnul Crucii peste ochii orbului, si imediat intunericul s-a risipit si el si-a recapatat vederea. Staretul Eustahie, care a fost de fata, poate sa dea marturie de adevarul acestei minuni.

4. Intr-un sfarsit, istovit de cioplitul pietrei, pe care nu inceta s-o scoata la suprafata din adancul muntelui, si de asprimea posturilor, desi intarit de rugaciunea neincetata, incepea sa simta putin cate putin cum il parasesc puterile trupului, intr-o zi, cand era foarte obosit, ne-a chemat la sine. Ne-am dus la el si, dupa ce a varsat lacrimi izvorate din dorul de a parasi lumea, ne-a implorat pe noi, pacatosii, sa-i dam Sfanta impartasanie. Primind-o, si inghitind si vinul, a zis: "Vremea mea s-a apropiat; Dumnezeu a poruncit sa fiu eliberat de legaturile trupului, dar inca mai trebuie sa treaca niste zile. Voi fi chemat la Domnul inainte de sfanta zi de Paste". O, fericit barbat, care L-ai slujit pe Facatorul a toate pana intr-atat, incat sa cunosti prin descoperire dumnezeiasca momentul trecerii tale! Era a zecea luna a anului cand ne-a vorbit astfel, iar in a douasprezecea s-a simtit foarte bolnav. Intr-o duminica si-a chemat ucenicul si i-a zis: Pregateste-mi putina hrana ca sa mananc, fiindca sunt foarte slabit". Iar cand ucenicul i-a spus: "Este gata, parinte", el i-a raspuns: "Du-te si vezi daca s-a terminat slujba si daca oamenii au iesit de la Liturghie". El spusese aceasta nu fiindca voise sa manance, ci pentru a nu fi nimeni martor la moartea sa. Ucenicul s-a intors dupa un timp si, intrand in chilie, l-aa gasit pe omul lui Dumnezeu, care-si daduse duhul, cu trupul nemiscat si ochii inchisi - lucru care fara doar si poate arata ca sufletul sau a fost luat de ingeri, de vreme ce sfantul nevoitor nu a dorit sa fie prezent nici un om la moartea sa. Vazand aceasta, cel care-l slujise a inceput sa strige cuprins de durere. Cand s-au adunat si ceilalti frati, i-au spalat trupul si l-au imbracat dupa cuviinta, asezandu-l in mormantul pe care-l sapase el insusi in chilia sa. Cred ca nu trebuie pus la indoiala de catre nici unul dintre cei credinciosi faptul ca a fost primit in ceata dreptilor.