Sfantul Vulfolaic


Sfantul Vulfolaic

praznuit pe 17 noiembrie

Odata, in timp ce calatoream, am ajuns in orasul Carignan, unde am fost primit cu caldura de diaconul Vulfolaic, care m-a dus la manastirea sa. Aceasta se afla la aproximativ 13 km de oras, pe varful unui deal. Pe un versant, Vulfolaic ridicase o biserica mare si o facuse vestita prin moastele Sfantului Martin si ale altor sfinti pe care aceasta le adapostea. Cand am ajuns acolo, l-am rugat sa-mi vorbeasca despre evenimentul minunat al convertirii sale si despre cum el, longo-bard prin nastere, s-a intamplat sa intre in slujba Bisericii. La inceput nu a dorit sa-mi spuna nimic, fiindca era foarte sincer in dorinta sa de a evita slava desarta. L-am rugat staruitor, implorandu-l sa nu ascunda nimic din cele despre care am sa-l intreb, si i-am promis sa nu descopar nimanui ceea ce-mi va spune. Multa vreme a refuzat, dar in cele din urma s-a indurat, la insistentele si rugamintile mele.

"Cand eram copil, a inceput el, am auzit de numele Sfantului Martin. Nici nu stiam daca era mucenic sau doar un preot renumit, ce bine savarsise in aceasta lume sau ce loc avusese cinstea de a primi spre ingropare sfantul sau trup. Cu toate acestea, faceam priveghere in numele sau si, ori de cate ori aveam bani, ii dadeam ca milostenie. Cand am mai crescut putin, am facut mari eforturi sa invat sa scriu. La inceput, abia am invatat sa copiez literele, iar dupa aceea am aflat ce inteles aveau atunci cand erau scrise in ordinea corecta. Am devenit ucenic al staretului Aredie si, la incurajarea sa, am vizitat biserica Sfantului Martin. Cand a venit vremea sa plecam, el a luat putin pamant de la sfantul mormant ca pe un lucru de mare pret. L-a pus intr-o cutie mica, pe care a atarnat-o de gatul meu. Cand am sosit la Limoges, a pus-o in paraclisul sau. Tarana din cutie se inmultea vazand cu ochii, pana ce nu numai ca a umplut cutia, dar a fortat balamalele oriunde a gasit o deschizatura. insufletit de aceasta minune, inima mi s-a umplut de bucurie si, ca urmare, de atunci inainte toata nadejdea mea mi-am pus-o in puterea minunata a Sfantului. Asadar, m-am mutat in apropiere de Trier, iar pe versantul pe care stai acum am construit cu mainile mele lacasul pe care il ai in fata ta. Aici am aflat o statuie a Dianei, pe care oamenii naivi din partea locului o venerau ca pe o zeita. Eu insumi mi-am ridicat un stalp, pe care am ramas in picioarele goale, oricat de mult m-ar fi durut. Cand a venit iarna, atat de frig a fost, incat, din cauza gerului cumplit, mi-au cazut degetele de la picioare, nu odata, ci de mai multe ori, iar ploaia s-a transformat in gheata si atarna de barba mea ca ceara care se topeste de la fata focului lumanarii. Acest tinut este bine cunoscut pentru iernile sale aspre".

Eram foarte interesat sa aflu ce manca si ce bea si cum a reusit sa distruga idolii de pe colina. "Tot ce maneam era putina paine si legume verzi. Beam si putina apa", mi-a spus. "Multimi de oameni incepusera sa vina la mine de pe la casele din tinut, iar eu le spuneam mereu ca Diana este neputincioasa, ca statuile ei sunt nefolositoare si ca ritualurile pe care le tineau erau desarte, fara rost. Le-am spus intr-un mod foarte clar ca incantatiile pe care le rosteau fiind ametiti de bautura si in timpul orgiilor erau cu totul nevrednice de ei. Mai degraba ar aduce o ofranda vrednica de slujire Atotputernicului Dumnezeu, Care a facut cerul si pamantul. M-am rugat zi si noapte Domnului ca sa binevoiasca sa doboare la pamant statuia si sa elibereze acesti oameni de idolatrie. In milostivirea Sa, Dumnezeu a miscat mintile lor simple, si astfel au inceput sa asculte cuvintele pe care li le spuneam, sa paraseasca idolii si sa-L urmeze pe Domnul. Apoi i-am adunat pe unii dintre ei si, cu ajutorul lor, am putut-o distruge eu insumi. Deja doborasem idolii mai mici, aceasta fiind insa o sarcina mai usoara. O multime mare s-a strans la statuia Dianei: au legat-o cu franghii de jur imprejur si au inceput sa traga, dar toate eforturile lor au fost zadarnice. Am alergat la biserica si am cazut la pamant varsand lacrimi, rugandu-ma Domnului sa vina in ajutor, ca puterea Sa dumnezeiasca sa distruga ceea ce puterea omeneasca nu reusise. Incheindu-mi rugaciunea, am iesit inca o data afara, m-am dus la muncitori si am apucat de franghie. Idolul a cazut si s-a zdrobit de pamant la prima noastra sfortare. L-am facut bucati cu ciocane de fier, iar apoi l-am transformat in tarana.

Mergand acasa pentru a manca ceva hrana, am observat ca tot trupul din cap pana in picioare era acoperit de bube, incat nu era loc sa pui degetul fara sa le atingi. Ducandu-ma la biserica, m-am dezbracat de tot in apropiere de sfantul altar. Acolo tineam un vas plin cu ulei pe care-l adusesem de la biserica Sfantului Martin. Mi-am uns tot trupul cu acest ulei, iar apoi m-am dus sa ma odihnesc. Era aproape miezul noptii cand m-am trezit. Ridicandu-ma in picioare sa spun rugaciunile randuite pentru acea ora, am descoperit ca trupul imi era complet vindecat, de parca nu ar fi avut niciodata bube pe el. Apoi am inteles ca ele imi aparusera din cauza rautatii diavolului. El este atat de plin de vrajmasie, incat se inversuneaza sa-i faca sa sufere pe cei ce-L cauta pe Domnul.

Cativa episcopi au venit la mine, avand sarcina sa ma incurajeze sa continui cu intelepciune nevointa pe care o incepusem. Atunci mi-am zis: "Nu este bine ce incerci sa faci! O persoana necunoscuta ca tine nu va putea sa se compare niciodata cu Si-meon Stalpnicul din Antiohia! Clima acestei regiuni nu face decat sa te impiedice sa continui sa te chinuiesti in acest fel. Coboara de pe stalp si traieste impreuna cu fratii pe care i-ai adunat in jurul tau!" in aceasta situatie, ar fi fost considerat un pacat sa nu ascult de episcopi. Deci, am coborat si m-am alaturat fratilor si am inceput sa iau mesele impreuna cu ei. intr-o zi un anumit episcop m-a silit sa merg la o casa aflata la o oarecare distanta. in acest timp si-a trimis slujitorii cu sabii, ciocane si topoare si au zdrobit in bucati stalpul pe care obisnuiam sa stau. intorcandu-ma in dimineata urmatoare, l-am aflat distrus in totalitate. Am plans cu amar, dar nu am indraznit niciodata sa ridic iarasi stalpul pe care-l distrusesera, pentru ca ar fi insemnat sa nu ma supun poruncilor episcopilor. Prin urmare, m-am multumit sa traiesc alaturi de frati si iata am ramas aici pana acum."

Cand i-am cerut lui Vulfolaic sa-mi povesteasca despre minunile pe care Sfantul Martin le savarsise acolo, mi-a relatat urmatoarele: "Un oarecare franc, care provenea dintr-o familie de rang inalt a neamului sau, avea un fiu care era mut si surd. Baiatul a fost adus de parintii sai la aceasta biserica iar eu am poruncit sa se odihneasca pe un jilt aflat in biserica, alaturi de diacon si unul dintre preoti. Si-a petrecut toata ziua in rugaciune, si noaptea, precum am spus, a adormit in biserica. Dumnezeu a avut mila de el, iar Sfantul Martin mi-a aparut intr-o vedenie si mi-a zis: "Acum poti muta copilul din biserica, pentru ca este vindecat". in dimineata urmatoare, in vreme ce ma gandeam la viziunea avuta, baiatul a venit la mine si mi-a vorbit. Primele sale cuvinte au fost de multumire Domnului pentru cele intamplate, intorcandu-se catre mine, mi-a zis: "Multumesc Atotputernicului Dumnezeu pentru ca mi-a daruit grai si auz". Apoi s-a intors acasa, pentru ca era complet vindecat.

Un alt om a fost acuzat ca i-a dat foc casei vecinului. "Voi merge la biserica Sfantului Martin, spunea el, si voi dovedi prin juramant ca sunt nevinovat, iar apoi ma voi intoarce acasa, scapand de aceasta acuzatie". Nu era nici o indoiala ca el daduse intr-adevar foc casei. in timp ce se pregatea sa mearga sa depuna juramantul, m-am dus sa-l intalnesc si i-am zis: "Vecinul tau sustine ca, orice ai spune, nu poti fi dezvinovati de aceasta nelegiuire. Acum, Dumnezeu este pretutindeni, iar puterea Sa este la fel de mare in afara bisericii ca si in interiorul ei. Daca ai cumva falsa convingere ca Dumnezeu si sfintii Sai nu vor pedepsi marturia ta mincinoasa, priveste catre sfantul Sau altar care se afla in fata ta. Poti rosti juramantul daca insisti, dar nu ti se va ingadui sa treci peste pragul acestei biserici". El si-a inaltat mainile catre cer si a strigat: "Pe Atotputernicul Dumnezeu si pe minunata putere a Sfantului Martin, slujitorul Sau, neg ca as fi vinovat de acest incendiu". De indata ce a rostit juramantul, s-a intors sa plece, insa i s-a parut ca este cuprins de o vapaie! Cazand la pamant, a inceput sa strige ca sfintitul episcop i-a dat foc. in agonia sa, continua sa tipe: "Dumnezeu mi-e martor, am vazut foc coborand din cer! Ma cuprinde si ma parjoleste intr-un fum inecacios!" Zicand acestea, a murit. Pentru multi oameni a fost un avertisment, ca sa nu mai indrazneasca sa comita sperjur in acel loc." Diaconul mi-a povestit multe intamplari, dar nu le pot reda pe toate aici.