Sfintii Roman si Lupicin


Sfintii Roman si Lupicin

praznuiti pe 28 februarie (+460) si 21 martie (+480)

1. Inca din tineretile sale, Sfantul Lupicin L-a cautat pe Dumnezeu cu toata inima; ocupandu-se cu studiul, cand a ajuns la varsta potrivita si fiind silit de tatal sau, a intrat in legatura casatoriei, desi sufletul sau nu a consimtit la aceasta. Dimpotriva, Roman, fiind inca tanar si dorind, de asemenea, sa-si inchine sufletul lucrarii lui Dumnezeu, a refuzat casatoria. Cand parintii lor au plecat din aceasta lume, amandoi, de comun acord, s-au aratat insetati dupa pustie; au mers impreuna in singuratatea pustietatii muntilor Jura, intre Burgundia si Alemannia si langa tinutul Avenches. Acolo si-au stabilit lacasul si, inchinandu-se pana la pamant, inaltau zilnic rugaciuni catre Domnul, cantand psalmi si hranindu-se cu radacini de plante. Dar fiindca invidia celui care a cazut din cer obisnuieste sa intinda curse neamului omenesc, tot asa s-a inarmat el si acum impotriva slujitorilor lui Dumnezeu si prin supusii sai s-a straduit sa-i intoarca de pe calea pe care apucasera. De fapt, demonii nu lasau sa treaca nici macar o zi fara sa-i chinuiasca si, de fiecare data cand ei isi plecau genunchii sa se roage Domnului, aceia aruncau cu o multime de pietre asupra lor, asa incat deseori erau raniti si indurau suferinte cumplite. Atunci, in anii aceia de inceput, fiind lipsiti de experienta, s-au infricosat de atacurile zilnice ale vrajmasului si, nemaiputand indura chinurile lor, s-au hotarat sa paraseasca salbaticia si sa se reintoarca acasa. Ce lucruri nu savarseste ura vrajmasului pentru a-l sili pe cineva spre rau? Dar, dupa ce au parasit locul pe care-l cautasera atat, au ajuns in orasele locuite si au intrat in casa unui oarecare om sarac. Sotia acestuia a intrebat de unde vin ostasii lui Hristos. Ei au raspuns, oarecum incurcati, ca parasisera pustia si i-au descoperit in amanuntime ce ii determinase sa-si schimbe hotararea. Atunci ea le-a raspuns: "Se cuvenea, oameni ai lui Dumnezeu, sa va fi luptat cu barbatie impotriva curselor vrajmasului, fara sa va infricosati de ura aceluia care de atatea ori a fost biruit de prietenii lui Dumnezeu. Pentru ca el este invidios pe sfinti, temandu-se ca nu cumva neamul omenesc, infrumusetat cu credinta, sa ajunga la inaltimea de unde el a cazut prin necredinta". La auzul acestora, miscati in adancul inimii, si-au zis unul catre altul, fara sa-i auda femeia: "Vai noua care am pacatuit impotriva lui Dumnezeu, renuntand la hotararea noastra! Priveste acum cum suntem osanditi pentru nepasarea noastra de catre o femeie. Si care va fi viata noastra pe viitor daca nu ne reintorcem in locul de unde am fost izgoniti prin rautatea vrajmasului?"

2. Apoi, inarmati cu semnul Crucii si cu toiagul in mana, s-au intors in salbaticie. Chiar de la sosirea lor, uneltirile demonilor au inceput sa-i copleseasca iarasi, lovindu-i cu pietre; insa, staruind in rugaciune, au dobandit prin mila lui Dumnezeu eliberarea de ispita si puterea de a continua fara oprelisti sa-I slujeasca Stapanului.

Astfel, in timp ce se indeletniceau cu rugaciunea, au inceput sa vina spre ei din toate partile multime de frati pentru a auzi din gura lor propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu. Intrucat fericitii pustnici, dupa cum am spus, devenisera acum cunoscuti oamenilor, au intemeiat o manastire pe care au numit-o Condadisco. in acest loc, dupa ce au taiat si au doborat copacii, au inceput sa-si castige hrana din munca mainilor lor. Si atata ardoare din dragostea pentru Dumnezeu i-a cuprins pe aceia din tinuturile invecinate, incat multimea care se aduna pentru a se inchina lui Dumnezeu nu mai incapea laolalta; asadar, ei au mai intemeiat inca o manastire in care au asezat un "roi de albinute" din fericitul "stup". Insa noua "familie" si-a sporit mai tarziu atat de mult numarul vietuitorilor ei, cu ajutorul lui Dumnezeu, incat ei au intemeiat o a treia manastire in tinutul Alemanniei (Germania de azi). Acesti doi parinti se duceau cu randul sa-si cerceteze fiii, pe care ii hraneau cu invataturi dumnezeiesti, propovaduind in fiecare manastire pentru intarirea sufletelor.

Totusi, Lupicin ii supraveghea pe toti acestia, avand calitatea de staret. Era foarte nevoitor, pana intr-atat incat nu se impartasea de hrana sau apa chiar trei zile la rand. Cand il biruia setea, din pricina slabiciunii trupului, avea un vas cu apa in care isi tinea cufundate mainile timp indelungat. Carnea sa absorbea apa intr-un asemenea chip, incat s-ar fi putut spune ca a baut-o in mod normal, si astfel fierbinteala setei era stinsa. Se arata deosebit de aspru cu fratii, neingaduind nimanui sa se poarte sau sa vorbeasca necuviincios. Ocolea grija atat discutiile, cat si intalnirile cu femei. Pe de alta parte, Roman avea atata simplitate, incat femeile nu produceau o influenta puternica asupra sufletului sau, incat tuturor, barbati si femei, le dadea deopotriva binecuvantarea ceruta dupa chemarea Numelui lui Dumnezeu.

3. S-a intamplat odata, cand staretul Lupicin avea insuficiente mijloace cu care sa hraneasca o obste asa de numeroasa, ca Dumnezeu sa-i descopere un loc in salbaticie unde fusese ascunsa cu mult timp inainte o comoara. Spre acel loc s-a indreptat el de unul singur si a adus in manastire tot aurul si argintul pe care l-a putut lua asupra sa; cumparand provizii in schimbul acestuia, a hranit multimea de frati care se adunasera pentru a-I sluji lui Dumnezeu. A facut acelasi lucru in fiecare an. Dar nici unuia dintre frati nu i-a facut cunoscut locul pe care i-l descoperise, numai lui, darul lui Dumnezeu.

Intr-o zi a plecat sa faca o vizita fratilor adunati, precum am spus, in regiunile Alemanniei. Spre amiaza, cand fratii inca se aflau pe camp, a intrat in bucataria manastirii. Aici a observat ca se pregateau nenumarate feluri de mancare, fiind adunata si o mare cantitate de peste. A zis in sinea sa: "Nu se cuvine ca monahii, care au ales o viata de singuratate, sa se foloseasca de o asemenea nepotrivita desfatare". Si imediat a poruncit sa fie pus pe foc un mare cazan cu apa. Cand a inceput sa fiarba, a aruncat laolalta toate felurile de mancare pe care le pregatisera, pestele impreuna cu legumele si cu ver-deturile - tot ce urma sa constituie masa monahilor -, si a zis: "Lasati-i mai bine pe frati sa se hraneasca acum din aceasta ciorba, decat sa se indulceasca din bunatatile care i-ar impiedica de la lucrarea dumnezeiasca". Cand monahii au aflat de acestea, s-au simtit ofensati. in cele din urma, doisprezece dintre ei, sfatuindu-se impreuna, au parasit acel loc intr-o izbucnire de manie si s-au indepartat, ratacind prin pustietati.

Aceste intamplari i-au fost descoperite numaidecat Sfantului Roman intr-o viziune, pentru ca mila lui Dumnezeu nu dorea sa-i ascunda acestuia cele petrecute. Prin urmare, cand staretul s-a intors in manastire, i-a zis: "Daca a trebuit sa te duci pentru a-i risipi pe frati, ar fi fost mai bine daca nu te duceai deloc!" Lupicin i-a raspuns: "Nu te necaji, preaiubitul meu frate, de cele ce s-au intamplat. intelege ca a fost curatita aria Domnului; numai graul a fost pus in hambare, in vreme ce pleava a fost vanturata". "Dar se putea", a raspuns Roman, "ca nici unul dintre ei sa nu plece! Spune-mi, te rog, cati au parasit manastirea?" "Doisprezece barbati", a raspuns Lupicin, "infumurati si mandri, in care Dumnezeu nu locuieste". Atunci Roman a raspuns in lacrimi: "Cred, prin luminarea milei dumnezeiesti, ca El nu-i va desparti de comoara Sa, ci ii va aduce impreuna si ii va recastiga pe aceia pentru care a binevoit sa sufere". Si, rugandu-se pentru ei, a obtinut intoarcerea lor prin harul Atotputernicului Dumnezeu. De fapt, Domnul a atins inimile lor si, savarsind pocainta pentru neascultarea lor, s-au adunat impreuna intr-o comunitate si au intemeiat manastiri care pana astazi continua sa-L slaveasca pe Dumnezeu. Cat despre Sfantul Roman, a staruit in simplitate si fapte bune, cercetandu-i pe bolnavi si vindecandu-i prin rugaciune.

4. S-a intamplat odata ca, in timp ce se afla pe cale pentru a-i vizita pe frati, l-a prins inserarea si s-a abatut la un mic azil pentru leprosi. Aici se aflau noua barbati. Fiind primit cu bucurie de acestia, a poruncit imediat, cuprins de dragostea dumnezeiasca, sa fie incalzita niste apa si le-a spalat picioa rele tuturor; apoi a pregatit un pat mare pentru ca toti sa se odihneasca impreuna pe un singur divan, netemandu-se de cumplita boala a leprei. Cand toate acestea au fost randuite, leprosii au adormit, iar el savarsea privegherea, cantand din psalmi; in timp ce facea acestea, a intins mana si l-a atins pe un bolnav pe o parte, iar in clipa aceea el s-a curatit. Repetand aceasta atingere tamaduitoare, l-a atins pe un altul si acesta la randul lui s-a curatit imediat. Cand au simtit ca fusesera vindecati, fiecare l-a atins pe vecinul sau ca sa se trezeasca si sa-l roage pe sfant pentru propria curatire. Dar cand toti fusesera atinsi rand pe rand, se si vindecasera in acelasi timp. Spre dimineata, vazandu-i pe toti cu pielea stralucind de sanatate, Sfantul Roman a adus multumire Domnului, si-a luat ramas bun sarutandu-i pe fiecare si s-a indepartat, poruncindu-le ca intotdeauna sa pastreze in inimile lor si sa puna in practica acele lucruri placute lui Dumnezeu.

5. Odata, Lupicin, fiind deja batran, a mers sa ceara ajutor Regelui Chilperic, care carmuia in vremea aceea peste Burgundia si despre care auzise ca se afla atunci in orasul Geneva. Cand sfantul a intrat pe usa, scaunul pe care se afla asezat atunci regele la masa s-a cutremurat. Cuprins de frica, a zis oamenilor sai: "S-a cutremurat pamantul". Cei prezenti i-au raspuns ca ei nu au simtit nimic. Atunci regele a zis: "Alergati degraba la usa, ca nu cumva sa fie poate vreun dusman care pofteste imparatia noastra sau voieste sa ne faca rau; pentru ca nu fara pricina s-a cutremurat acest scaun". Alergand de indata, au gasit un batran imbracat in piei de animale; cand i-au spus regelui despre el, acesta din urma le-a zis: "Duceti-va si aduceti-l inaintea mea ca sa vad ce fel de om este".

Fiind adus numaidecat, Lupicin a stat inaintea regelui cum statuse lacov pe vremuri inaintea Faraonului (Facere 47, 7). Chilperic l-a intrebat: "Cine esti si de unde vii? Care iti este indeletnicirea si ce nevoi te-au facut sa vii la noi? Vorbeste!" Lupicin i-a raspuns: "Eu sunt pastorul turmei Domnului; si, desi Domnul randuieste ca ea sa primeasca hrana duhovniceasca prin ajutorul Sau neincetat, numai hrana pentru trup lipseste. Prin urmare, cerem Majestatii Voastre sa ne daruiasca niste alimente si imbracamintea de care avem nevoie". Auzind aceste cuvinte, regele a zis: "Va dau campurile si podgoriile prin care veti putea trai si va veti implini trebuintele voastre". Lupicin insa a raspuns: "Nu vom accepta campurile si podgoriile, dar, daca ii este pe plac Majestatii Voastre, incredinteaza-ne o parte din recolta obtinuta de pe acestea. Pentru ca nu se cuvine monahilor sa se bucure de belsugul lumesc, ci mai degraba sa caute intru smerenia inimii imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Sa". Cand regele a auzit aceste cuvinte, a poruncit ca in fiecare an sa primeasca 300 de masuri de grau si o cantitate asemanatoare de vin, la care se adaugau 100 de monede de aur ce urmau a fi folosite pentru imbracamintea fratilor. Se spune ca pana in momentul acela toate fusesera obtinute cu ajutorul comorii.

6. Dupa aceasta, cand sfintii inaintasera in varsta, staretul Lupicin i-a zis fratelui sau: "Spune-mi in ce manastire doresti sa ti se pregateasca mormantul, pentru a ne ingropa impreuna?" El a raspuns: "Nu se poate sa am mormantul in manastire, acolo unde nu li se ingaduie femeilor sa intre. Stii bine ca, in ciuda nevredniciei mele si fara sa am vreun merit, Domnul Dumnezeu mi-a daruit harul tamaduirii si ca multi, prin punerea mainii mele si prin puterea Crucii Domnului, au fost izbaviti de felurite boli. Cand va trebui sa las lumina aici, dedesubt, multi vor veni la mormantul meu. De aceea te rog sa-l asezi la o oarecare departare de manastire". Din aceasta pricina, cand a murit, a fost ingropat pe un delusor la 10.000 de pasi de manastire. Mai apoi, s-a construit peste mormantul sau o biserica mare, in care se adunau zilnic foarte multi oameni. Si intr-adevar, multe minuni s-au savarsit acolo in Numele lui Dumnezeu: orbii si-au recapatat vederea, surzii, auzul, iar paraliticii, puterea de a merge.

Cat despre staretul Lupicin, acesta a fost ingropat la moartea sa in biserica manastirii si astfel a lasat in urma sa pentru Domnul talantii inmultiti din banii imprumutati (Matei 25, 16-17), adica obsti binecuvantate de monahi inchinate preamaririi lui Dumnezeu.