Spiritualitate filocalica - Dumitru Staniloae

• « Inapoi
• Inainte »

Cuvinte ziditoare

Din intelepciunea filocalica a Parintelui Staniloae

Fericit cel ce plange atat de neincetat din iubirea de Dumnezeu, incat plansul i-a devenit ca o haina de mireasa a Mirelui ceresc, aratandu-i stralucirea bucuriei prin ochi si pe toata fata. (Filocalia IX, nota 345, p. 75)

Trebuie sa-ti marturisesti pacatele, fara a te cruta, asa cum nu te-ar cruta, daca ti le-ar dezvalui altcineva. Desigur, spunandu-le tu insuti, vei trece prin clipe de mare rusine. Dar nu poti scapa de rusine, daca nu treci prin rusine. Cu rusinea pe care o suferi lovesti pacatele care-ti produc rusinea si inlaturi pricina rusinii. Rusinea marturisirii este trecatoare, dar rusinea obiectiva a ramanerii in pacatul nemarturisit e durabila si se adanceste mereu. (Filocalia IX, nota 188, p. 110)

Sa nu fi jefuit de curatie chiar prin fapta buna a rugaciunii. Si aceasta ti se poate intampla cand, rugandu-te de exemplu pentru o femeie, te gandesti cu pofta la ea. (Filocalia IX, nota 926, p. 416)

Cel ce porneste la ascultare cu hotarare, se dovedeste pe de o parte barbat puternic, pe de alta, in stare de smerenie; e tare in smerenia slujitoare. El se incinge cu putere, dar cu puterea smereniei. El renunta la linistea care-l odihneste si ia asupra-si grija ajutorarii si lucrarii de scaparea aproapelui de pacatele ce-l impovareaza. (Filocalia IX, nota 163, p. 100)

Gandurile necurate, la care ia cineva aminte in rugaciune, nu stau prin ele insele, ci sunt ale dusmanilor lui Dumnezeu. Nu exista ganduri fara un subiect care le gandeste. Deci prin acele ganduri cel ce se roaga sta de vorba cu dusmanii lui Dumnezeu, care sunt subiectele acelor ganduri. (Filocalia IX, nota 924, p. 416)

Nu te lasa ispitit sa rezolvi probleme necesare, sau chiar sa cugeti la lucruri duhovnicesti in vremea rugaciunii. Aceasta inseamna sa te lasi furat de la rugaciune. (Filocalia IX, nota 927, p. 416)

Voile noastre, nesatisfacute cum voim noi, de cele mai multe ori ne produc amaraciune. (Filocalia IX, nota 1035, p. 484)

Sfintii, cunoscandu-si in veacul viitor launtrul lor in mod reciproc, vor cunoaste din vedere tot ce au sa-si spuna, isi vor vedea reciproc fiinta ca atotcuprinzator cuvant, spunandu-si tot ce au sa-si spuna prin reciproca lor intimitate si sinceritate totala. Sufletul le va fi intreg in lumina fetei. (Filocalia VII, nota 149, p. 106)

Libertatea adevarata e libertatea de patimi. Ea este insusirea omului adevarat si tare. Pana ce omul mai e robit unor patimi inferioare, el are inca ceva din animalul care se misca sub puterea instinctelor. (Filocalia VIII, nota 148, p.81)

Lacrimile sunt semnul pocaintei adanci a omului, dar si al mangaierii ce o simte ca Dumnezeu se milostiveste de pocainta lui si-l iarta. In general omul nu poate plange de la sine, decat de ciuda nesocotirilor, a jignirilor, din cauza nenorocirilor, sau a unor imprejurari favorabile, deci din motive de egoism. Dar plansul mangaietor se naste in el din mila sincera a altuia pentru el; cu atat mai mult din mila lui Dumnezeu. (Filocalia VIII, nota 387, p. 179)

Omul poate fi ispitit prin cele lumesti si prin cele rele, dar si prin virtutile dobandite care-l pot face sa se mandreasca; la fel si prin placeri si prin dureri, care-l pot face cartitor. (Filocalia VIII, nota 145, p. 80)

Caldura entuziasmului curat pentru cele bune copleseste si nimiceste caldura interioara a poftei trupesti, sau a maniei, sau a ambitiei. (Filocalia VIII, nota 147, p. 81)

Mania nu trebuie desfiintata cu totul, ci folosita cum se cuvine prin cele patru virtuti cardinale (cumpatarea, intelepciunea, dreptatea si curajul - n.n.), cum a facut Domnul Iisus Hristos. Cu mania astfel folosita putem birui diferitele patimi. In felul acesta facem si, din manie o putere pozitiva, asa cum a voit-o Dumnezeu cand ne-a inzestrat cu ea, si desfiintam si ispita patimilor, sau insesi patimile din noi. (Filocalia VIII, nota 797, p. 445)

Domnul cel bland, Care n-are motive sa fie ajutat, Se odihneste in cei blanzi. Blandetea din El curge in credinciosi, devenind in ei leagan lin in care Se odihneste El. Blandetea e delicatetea, e gingasia dragostei, siguranta ei nu e tulburata de nimic. Prin blandete se mangaie cei ce se iubesc. Cunoasterea lui Hristos are loc prin participare la El, prin salasluirea Lui in noi. Hristos e invatator prin faptul ca e salasluit in noi prin Duhul Sfant. (Filocalia IX, nota 610, p. 291)

Trupul tine de fire - Cine biruie trupul si-a biruit firea si a ajuns mai presus de ea, ca ingerii. Dar aceasta, numai prin puterile Sfantului Duh. El ramane om, dar cu o viata curata si daruita lui Dumnezeu, ca a ingerilor. (Filocalia IX, nota 496, p. 240)

Cel ce nu pierde nici o zi, ci pe fiecare o daruieste unei fapte, unei gandiri la Dumnezeu, nu va avea nici o zi ca pe alta si trairea in infinitatea iubirii si slavei lui Dumnezeu si in iubirea fata de semeni il face sa fie mereu nou in experienta acestei iubiri si in manifestarile ei. (Filocalia IX, nota 346, p. 175)

Monahul plange intai pentru pacatele sale, ca sa ajunga sa vada puterile ingeresti. (Filocalia IX, nota 349, p. 176)

Sunt unii intristati pentru ca nu pot plange pentru pacatele lor. Aceasta intristare e si ea un plans, desi cei ce o au, socotesc ca sunt lipsiti de plans. Ba poate ca ei au un plans mai dureros, mai neintrerupt, din pricina intristarii pentru lipsa plansului. De aceea ei raman nejefuiti de plansul acesta al intristarii lor. (Filocalia IX, nota 352, p. 177)

Lacrimile sunt ape vii, pentru ca nu sunt produse de natura, ci de simtirea sufleteasca a persoanei. Ele dau viata noua celei ce le varsa. Ele sunt lacrimile unei persoane in relatie cu alta persoana. Si in relatia aceasta e viata. (Filocalia IX, nota 348, p. 176)

Trupul ne poate fi si tiran si rob. Depinde de noi. (Filocalia IX, nota 344, p. 175)

In starea credintei, sufletul e departe de Dumnezeu, cugetand la insusirile Lui. Prin nadejde e pe drum, avand ceva din Dumnezeu care i-a venit in intampinare, prin dragoste e cu totul in bratele lui Dumnezeu. (Filocalia VIII, nota 731, p. 406)

Odihna intelegatoare are fie intelesul de odihna opusa celei trupesti, fie intelesul de odihna intelegerii. Caci in Dumnezeu e satisfacuta setea mintii dupa intelegerea tuturor, desi inainteaza in acelasi timp in aceasta intelegere. In unirea cu Cel iubit, il inteleg deplin si totusi inaintez mereu in intelegerea Lui. (Filocalia VIII, nota 726, p. 403)

Lumina vazuta in inima nu-i o aparitie impersonala, ci lumina ce iradiaza din persoana Duhului, sau Duhul Sfant iradiind plin de lumina din persoana lui Hristos. (Filocalia VIII, nota 606, p.297)

Cugetarea poate duce pe om pe nenumarate cai, la nenumarate pareri si hotarari, unele mantuitoare, altele pierzatoare. E un ocean nesfarsit de posibilitati date omului spre alegere. Dar prin frica de pierderea sufletului se pot evita cararile care duc la naufragiu in adancul oceanului. Corabierii si carmacii de barci stiu ca in vreme de furtuna trebuie aleasa numai o anumita cale, ca sa nu fie inghititi de valuri. (Filocalia VIII, nota 146, p. 80-81)

Dumnezeu n-a facut lumea pentru un singur om, ci pentru multi. Pentru comuniunea intre multi. A catora? Numai El stie deocamdata. La sfarsit vom sti si noi. (Filocalia VIII, nota 561 a, p. 271)

Cel ce deznadajduieste in mila lui Dumnezeu, s-a omorat pe sine sufleteste. Caci nu mai face nimic pentru a se ridica din rautatea pacatului, pentru a inainta in bine. (Filocalia IX, nota 288, p. 153)

Viata calugareasca se numea filozofie (in vechime - n.n.), adica iubire de intelepciune, pentru ca era o invatatura si o practica prin care monahul isi conducea faptura la desavarsire si la cunostinta adevarata si la fericirea vesnica. (Filocalia IX, nota 47, p. 35)

Sufletul s-a molesit cand s-a predat dusmanilor (duhurilor rele si ispitelor ce-l asalteaza) si cand a pierdut caldura iubirii de Dumnezeu. (Filocalia IX, nota 74, p. 52)

Calugarul iesit din portul neprimejdios al ascultarii in obste, cu patimi nedeplin tocite, acestea sunt starnite in singuratate. Dar prin aceasta el va vedea ca e bine sa revina in portul neprimejdios al obstii. (Filocalia IX, nota 187, p. 110)

Odihna de patimi. La ea se ajunge usor biruindu-ti mandria si pornirile spre placere prin ascultare. In ascultare e o mare tarie, e izvorul tariei pentru biruirea tuturor patimilor. (Filocalia IX, nota 189, p. 111)

In curiozitate se poate arata un mare interes pentru lucruri neinsemnate, sau indemnatoare la rau, opuse lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde in sine totul, totul oranduit in slujba binelui si a adunarii tuturor in Sine. (Filocalia IX, nota 885, p. 401)

Uitarea naste nesimtirea, iar nesimtirea, odata nascuta, naste, la randul ei, uitarea. E ceva obisnuit patimilor, ca facand pui, acestia le nasc la randul lor pe ele, adica se maresc ele insele prin puii pe care-i nasc. "Nesimtirea si uitarea sunt reciproc maici si fiice. Iar uitarea e lepadarea aducerii aminte". Prin uitare omul se rupe de trecut si de viitor. Isi reduce viata la clipa de fata, se intuneca in lipsa de orizont. Dar nehranita de amintirea trecutului si de gandul la viitor, viata clipei se slabeste, trece ca un abur in nimic, e mai mult moarta. (Filocalia IX, nota 529, p. 255)

Voia noastra e si dulce si amara. E dulce pentru ca ne satisface mandria; e amara pentru ca ne aduce neplaceri de tot felul. E aceeasi ambiguitate care se cuprinde in "cunostinta binelui si raului", in cunostinta care ne vine din privirea noastra in separatie de altii si de realitatea intreaga. (Filocalia IX, nota 1027, p. 475)

Orice participare la Sfanta Liturghie sau la orice alta slujba in biserica se intipareste in suflet, sporind imbunatatirea lui. (Filocalia IX, nota 1155, p. 591)

Se cere cuiva o lupta pana la sange cu sine insusi, ca sa poata topi tinerea de minte a raului din sine. Aci nu mai ajung numai lacrimile simtirii, ci e nevoie de osteneli pana la sange. (Filocalia IX, nota 1112, p. 561)

Frumusetea duhovniceasca se arata in trupul subtiat, delicat, ca intr-o icoana bizantina. (Filocalia IX, nota 968, p. 431)

Iubirea e cunoastere. Pe cat de nesfarsita e iubirea, pe atat de nesfarsita e cunoasterea ce o da ea. Pentru ca iubirea este a persoanei. Persoana e subiectul ei. Fara persoana nu se intelege iubirea. Si persoana este nesecata in manifestarile mereu noi si mereu mai adanci ale iubirii. Daca iubirea nu e fara persoana, nici persoana nu se intelege, in existenta ei sanatoasa si in indefinitul ei, fara iubire. (Filocalia IX, nota 963, p. 430)

Cerul e lumea smereniei; caci numai unde e smerenie, e iubire. Acolo nu e nici silnicie, nici vrajba. (Filocalia IX, nota 663, p. 311)

• « Inapoi
• Inainte »