Spiritualitate filocalica - Dumitru Staniloae


Cuvinte ziditoare

Din intelepciunea filocalica a Parintelui Staniloae

Va fi cumplita durerea fara sfarsit a "plansului vesnic". O durere care nu ne va da puterea sa ne indreptam, nemaiavand aceasta putere. Va fi o invartosare in neputinta, unita cu durerea. (Filocalia XII, nota 353, p. 176)

Cand minti, socotesti ca te poti ascunde chiar de Dumnezeu, deci nu-ti mai este frica de El. (Filocalia XII. nota 515. p. 255)

Cel ce a fost in comuniune cu cei pacatosi pe pamant si i-a aprobat, se va descoperi in ziua judecatii ca a fost in comuniunea cu diavolul. (Filocalia XII, nota 548, p. 268)

Numai Dumnezeu are drept sa judece. Caci El da oamenilor soarta vesnica. Cel ce judeca pe altul si-l vorbeste de rau, isi insuseste un drept al lui Dumnezeu si puterea Lui, pe care de fapt nu le are. Se pretinde deci pe sine dumnezeu, fara sa poata fi de fapt. Vrea sa ia locul lui Dumnezeu, fara sa o poata face. (Filocalia XII, nota 550, p. 268)

Dumnezeu se bucura in cel ce sufera cu barbatie raul altora si nu se manie pe ei. (Filocalia XII, nota 437, p. 215)

Rasul e semn de superficialitate, semnul lipsei de reflexie, de neobservare a insuficientelor proprii, a neimplinirii datoriilor fata de Dumnezeu si de altii. (Filocalia XII, nota 552, p. 270)

Dumnezeu priveste la noi cu grija deosebita, cand mancam, pentru ca atunci hranirea trupului este o mai mare ispita de a cadea in poftele trupesti. Atunci ne stau si ingerii mai mult imprejur, luptand cu demonii care atunci ne ispitesc mai mult. Cand mancam, ne apropiem mai mult de animalele neintelegatoare. Adam si Eva, inainte de cadere, le stapaneau toate (animale, produsele naturii). Dupa pacat, au prilejul de-a ispiti si lucrurile pe oameni, asa cum ii stapanesc si animalele. (Filocalia XII, nota 15, p. 17)

In mandrie si satisfacerea placerilor trupesti nu e pocainta. (Filocalia XII, nota 200, p. 113)

Sa nu invatam pe altii ceea ce nu facem noi. Caci aceasta ne arata mincinosi. Si dand un astfel de exemplu, mai degraba il ducem spre rau pe cel ce socotim sa-l invatam. (Filocalia XII, nota 470, p. 231)

Sfintii merg in bunatatea lor, care nu raspunde celor ce le-au facut rau cu rau, pana acolo ca i-au compatimit stiind ca n-au facut raul de la ei insisi, ci ispititi de diavol. Totusi nu au socotit ca sta in puterea lor nici sa-i scape de pedeapsa, ci au lasat si aceasta in seama lui Hristos. El va sti daca aceia numai siliti de diavol le-au facut rau, sau au contribuit si cu voia lor la raul ce li l-au facut. (Filocalia XII, nota 351, p. 176)

Atata vom fi iertati la judecata din urma, cat am iertat noi altora. (Filocalia XII, nota 290, p. 144)

Exista o legatura morala intre simturi. De pazesti pe unul de la cele necuvenite, acesta te va ajuta sa le pazesti si pe celelalte. Omul, ramane in cele bune o unitate nesfasiata. (Filocalia XII, nota 531, p. 258)

Noaptea se lumineaza mintea cel mai mult de lumina dumnezeiasca, pentru ca nu mai e impiedicata de cele vazute in lume. (Filocalia XII, nota 536, p. 260)

Nu te increde in ostenelile tale, ci in mila lui Dumnezeu. Caci ele nu-ti dau siguranta si linistea ei, cum ti-o da nadejdea in mila lui Dumnezeu. (Filocalia XII, nota 540, p. 262)

Lupta-te pentru deprinderea tacerii, ca sa dobandesti putere sa te deprinzi cu ea. Nu da Dumnezeu nici o virtute, daca nu lupti si tu pentru ea. Dar nici tu nu poti sa castigi vreo virtute, daca nu te ajuta si Dumnezeu. In toate cele bune este o conlucrare intre Dumnezeu si om. (Filocalia XII, nota 481, p. 238)

Iubirea deplina aduce negrija totala. Pe cel ajuns la o astfel de iubire nu-l mai sperie nimic, nu-l mai necajeste nimic. Nu mai are nici o neliniste fata de cele ce i se pot intampla in viitor. (Filocalia XII, nota 491, p. 242)

Patimile sunt rani ale sufletului. Despartirea de Dumnezeu ce-o aduc sufletului nu-l lasa pe acesta intr-o simpla neutralitate, ci-l imbolnavesc prin ranile ce i le pricinuiesc. Omul supus patimilor nu raneste numai pe altii, ci se raneste si pe sine. El e sub starea normala, cea conforma firii. (Filocalia XII, nota 484, p. 239)

Cine se increde in sine, se increde in diavol. Caci acela il face pe cineva sa se mandreasca cu faptele sale, sau ca a invins vreo patima a sa. (Filocalia XII, nota 218, p. 120)

Placerea de-a ti se cere sfat ascunde in ea o mandrie. Nu te increde in cel ce-ti cere un sfat, caci poate o face ca sa te linguseasca, sau e pericol sa te lasi ispitit de slava desarta. (Filocalia XII, nota 452, p. 225)

Foarte mult recomanda Ava Isaia monahului tacerea. Tacerea inseamna reflexie la taina lui Dumnezeu si la taina propriei persoane. Persoana umana se comunica si prin vorbire, dar si prin tacere. Prin amandoua traieste si face sa fie traita lumina si taina ei. Ajunge sa o vad reflectand, ca sa-mi dau seama nu numai de taina, ci si de lumina ei. Prin tacere se scufunda nu numai in taina ei, ci si in lumina ei si a lui Dumnezeu. Cine vorbeste tot timpul, neintrerupand vorbirea de reflectie, cade intr-o vorbarie superficiala. Iar taina si lumina cea mai mare este Dumnezeu. (Filocatia XII, nota 482, p. 238)

Dumnezeu te lasa, prin dispretuirea din partea aproapelui, supus ispitei vrajmasului, ca sa-ti dea prilej sa rabzi fara suparare acea dispretuire. (Filocalia XII, nota 257, p. 127)

Toata politetea delicata, recomandata monahilor, se intemeiaza pe gandul la Dumnezeu. Nu toate cele necuvenite le vad oamenii, dar le vede Dumnezeu. Si in respectul de oameni se arata respectul de Dumnezeu, care-i pretuieste pe toti si pretuieste respectul reciproc intre oameni. (Filocalia XII, nota 530, p. 258)

Demonii il ispitesc pe om adeseori cu iluzia ca poate implini lucruri bune peste masura ca neputandu-le implini sa-l descurajeze. Il ispiteste postirea multa, somnul putin etc. (Filocalia XII, nota 542, p. 262)

Rasul e semnul unei lipse a vietii adevarate. El nu se adanceste in bogatia vietii. Nu simte trebuinta sa o patrunda, sa o cunoasca. (Filocalia XII, nota 558, p. 271)

Omul are nevoie sa-si descopere gandurile rele, egoiste, ca sa poata scapa de ele. Are nevoie de ajutorul altuia, de puterea si judecata altuia. Insasi comunicarea e un act al smereniei si al iesirii din increderea mandra in sine. (Filocalia XII, nota 565, p. 277)

Incantandu-ne de ganduri, ne incantam de noi insine, de capacitatea noastra de-a le produce, deci ne mandrim in fata lui Dumnezeu. Ele se amesteca cu un miros urat in buna mireasma a rugaciunii care trebuie sa fie jertfa totala a noastra adusa lui Dumnezeu. (Filocalia XII, nota 581, p. 286)

Cel mandru e in stare sa se socoteasca mai presus chiar si de Dumnezeu, de dragul independentei de El. (Filocalia XII, nota 510, p. 251)

Daca El ne-a rascumparat cu sangele Lui atotpretios din robia mortii, traim scaparea de moarte datorita Lui, deci ca ai Lui. Si El, care si-a varsat sangele si a inviat pentru fiecare dintre noi, priveste la fiecare dintre noi, ca sa vada cum ne folosim de viata inviata sau destinata invierii pe care ne-a dat-o; priveste chiar in inima noastra ca sa vada ce ganduri privitoare la El avem in ea. (Filocalia XII, nota 475, p. 235)

Cel in stare sa se critice pe sine suporta fara greutate si mania altora. (Filocalia XII, nota 248, p. 125)

Rugaciunea neincetata te elibereaza de toate grijile lumesti. In ea te simti liber de ele. Le predai la Dumnezeu. (Filocalia XII, nota 251, p. 125)

Cugetarea la pacatele proprii, fara efortul de-a face sa dispara efectele lor prin fapte bune, e o cugetare uscata (sclerozata). (Filocalia XII, nota 186, p. 110)

Pacatul convinge pe om sa-l faca, pentru ca este in el o falsa dulceata, iar in om o inclinare spre a-l savarsi. (Filocalia XII, nota 193, p. 112)

Pana la inviere, avem patimile durerii, dar daca le suportam cu rabdare, putem ajunge la inviere fara ele. (Filocalia XII, nota 198, p. 113)

Cine nu se lupta sa se curete de patimile egoismului, nu se roaga lui Dumnezeu sa-i faca parte de mila Lui. Caci uita ca are nevoie de mila Lui, socotind ca-si castiga el insusi cele necesare. (Filocalia XII, nota 472, p. 231)

Smerita cugetare e conditionata si de niste stari externe: de saracie, de neplacerea de-a te afla intre straini, de necazuri. Iar smerita cugetare te face sa ierti toate pacatele. Caci te socotesti mai prejos de oricine. Iar de ierti altora, si Dumnezeu te iarta. Dimpotriva, mandria fata de altii nu-ti aduce nici tie iertarea, caci de fapt nici nu o ceri. (Filocalia XII, nota 523, p. 257)

Intoarcerea la Dumnezeu coincide cu parasirea pacatelor. Savarsirea pacatelor este una cu uitarea lui Dumnezeu. Primele doua sunt una cu pocainta. Iar pocainta e o nastere din nou din Dumnezeu. (Filocalia XII. nota 429, p. 212)

Hristos ca Dumnezeu e mereu langa noi si poate fi in noi. Numai patimile ne despart de El, pentru ca, in cazul lor, nu-L iubim pe El, ci ceva al lumii, sau pe noi insine. Prin ele, suntem inchisi Lui. (Filocalia XII, nota 320, p. 157)

Osteneala invinge patimile, lenevia le aduce. (Filocalia XII, nota 250, p. 125)

Mergand cu Hristos pana la moarte in rabdarea ocarilor, ele nu mai au putere sa ne supere si sa ne dezbine si deci avem dupa aceea pace intre noi ele nemaiinsemnand nimic pentru noi. (Filocalia XII, nota 293, p. 146)

Patima desparte pe om de Dumnezeu, pentru ca il inchide in egoismul lui. (Filocalia XII, nota 483, p. 239)

Cand vrei sa arati ca raul ce l-ai facut nu e rau, prin aceasta n-ai desfiintat raul ce l-ai facut, sau nu te faci din rau bun, ci adaugi la raul ce l-ai facut alt rau, sau te-ai facut si mai rau, adaugand la rau minciuna si mandria prin care vrei sa-l acoperi, sau intarindu-l si mai mult prin apararea lui. (Filocalia XI, nota 511, p. 363 )

Numai dupa ce patima e slabita prin multa rugaciune, miscarea ei poate fi infranata de omul insusi. (Filocalia XI, nota 464, p, 327)

Smerenia si ascultarea au o importanta hotaratoare in mantuire, pentru ca ele inseamna omorarea oricarui egoism, care desparte nu numai pe om de om, ci si pe om de Dumnezeu, ca un zid despartitor (Ef. 2, 14). (Filocalia XI, nota 386, p. 280)

Numai sufletul e nepieritor. El se infrumuseteaza mereu in cei buni. Toate sunt relative, numai sufletul are o valoare vesnica. (Filocalia XI, nota 902 c, p. 655)

Justificand raul ce l-ai facut nu-ti linistesti constiinta si nici nu incetezi de a face raul. Iar aceasta intretine in tine mai departe tulburarea si o sporeste sau te invartoseaza si mai mult in nesimtire. (Filocalia XI, nota 512, p. 363)

Frica de Dumnezeu da putere. Ea nu slabanogeste. Cu cat e mai mare frica de Dumnezeu in cineva, cu atat e mai prezent El in acela cu puterea Lui, care se raspandeste din El. De aceea cel plin de frica lui Dumnezeu e plin de puterea Lui. Caci in frica aceasta este trairea prezentei covarsitoare a lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu iti da putere sa n-ai frica de altceva. Te ajuta impotriva patimilor, iti mobilizeaza si intareste toate resursele de lupta. (Filocalia XI, nota 465, p. 327)

E propriu spiritului sa fie treaz, sa nu fie adormit, cu constiinta aproape pierduta, asemanandu-se animalului. (Filocalia XI, nota 831, p. 577)