Spiritualitate filocalica - Dumitru Staniloae


Cuvinte ziditoare

Din intelepciunea filocalica a Parintelui Staniloae

In doua feluri se intareste omul care face binele: prin faptul ca-l face si prin faptul ca rabda cu tarie necazul pentru a-l face. Caci atat de la diavol, cat si din slabiciunea intiparita in noi si in altii se iveste impotrivire fata de binele ce vrem sa-l facem sau l-am facut (pentru a ne trage indarat). (Filocalia XI, nota 573, p. 411)

Monahul care dispretuieste sfatul de a nu se lungi la vorba, pentru a nu fi dispretuit de ceilalti, isi va atrage dispretul chiar prin intarzierea la taifasuri. (Filocalia XI, nota 468, p. 330)

Odihna din Imparatia cerurilor este o odihna, o pace a sufletului. Ea trebuie sa inceapa inca de aici. (Filocalia XI, nota 372, p. 272)

Cel smerit cu inima are si odihna in sufletul sau, necautand sa se impuna altora prin tot felul de mijloace, ca sa-si mentina o paruta superioritate. El nu e chinuit de teama de a nu fi bagat in seama de ceilalti. (Filocalia XI, nota 244, p. 191)

Toti suntem slabi sau bolnavi in privinta credintei, putand-o afirma cel mult prin cuvant. Numai cel ce s-a vindecat de boala, fara mijloace materiale, arata ca a crezut cu putere. (Filocalia XI, nota 95, p. 83)

Cel smerit nu vede patimile altuia, sau grijile marunte ale lui, pentru ca se socoteste pe sine mai mic decat toti, ca nimic prin sine. Dar in acelasi timp cel smerit vede maretia coplesitoare a lui Dumnezeu ca nimeni altul si de aceea nu mai da importanta maruntelor basici de sapun ale grijilor omenesti, nu se mai alarmeaza de ele. Are cel mult mila de purtatorii lor. Pe de alta parte cand te vezi ca nimic prin tine insuti, ai ajuns la suprema constiinta a ceea ce esti, care e constiinta ca atarni cu totul de Dumnezeu. Constiinta si Dumnezeu sunt cele doua realitati nedespartite care se reveleaza la maximum. Dar prin aceasta te si deschizi total pentru Dumnezeu, te vezi plin de El. (Filocalia XI, nota 157 c, p. 138)

Iisus e langa noi. Vrea sa ne ajute. Dar nu vrea sa lucreze asupra noastra fara voia noastra, fara sa simtim nevoia ajutorului Lui, aratand aceasta prin chemarea Lui. (Filocalia XI, nota 699, p. 488)