Despre indemnul - Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!

 

CAPITOLUL XIV

Despre indemnul "...Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!"

Dupa ce s-a rugat pentru toate preotul (diaconul) ne indeamna sa ne dam pe noi insine lui Dumnezeu, zicand: "Pe Prea sfanta, Curata, Prea binecuvantata, slavita Stapana noastra de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria, cu toti Sfintii pomenind-o, pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!"

Nu este dat oricui sa se incredinteze pe sine insusi lui Dumnezeu. Caci nu e de ajuns sa o voim noi, ci trebuie sa avem incuviintarea lui Dumnezeu. Pentru aceasta este insa nevoie de incredere desavarsita, iar increderea ne-o da cugetul curat, atunci cand inima noastra nu ne osandeste, cand ne ingrijim de cele dumnezeiesti, chiar uitand pe ale noastre insine; caci atunci ne-am eliberat cu adevarat de grija de noi insine si am inchinat fiinta noastra lui Dumnezeu, cu toata increderea, crezand cu tarie ca El primeste si pastreaza acest dar al nostru. Lucrul acesta cere deci multa virtute si multa nevointa. De aceea chemam intrajutor
spre aceasta pe Prea Sfanta Maica Domnului cu toata ceata Sfintilor: caci cuvantul "pomenind-o" inseamna a o chema, a o ruga.

Astfel, dupa ce am cerut mai intai unitatea credintei si impartasirea Sfantului Duh, ne incredintam lui Dumnezeu pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra. Dar ce este unitatea credintei? - Zice Scriptura: "Barbatul indoielnic este nestatornic in toate caile sale", numind "indoielnic" pe omul nehotarat, care nu e deloc sigur. Unul ca acesta, sovaind cand intr-o parte, cand intr-alta, nu se hotaraste niciodata pentru un singur lucru. Opusul acestei insusiri este hotararea, siguranta, statornicia, care se arata prin unitate. Caci cel ce crede cu tarie, crede intr-un singur fel despre orice lucru: sau ca e, sau ca nu e. Pe cand cel indoielnic crede cand una cand alta, ceea ce se vede din insusi cuvantul "indoielnic" (care vine de la doi). Iata deci ce e unitatea credintei: o credinta neclinitita, fara nici un pic de indoiala.

Iar impartasirea Sfantului Duh inseamna Harul dumnezeiesc. Se numeste impartasire, pentru ca dupa ce Hristos a surpat prin cruce zidul despartitor al vrajbei ce era intre Dumnezeu si oameni, trebuia ca acei ce odinioara erau straini si n-aveau nimic comun, de aici inainte sa fie una si sa aiba partasie; acest lucru l-a implinit pogorarea Sfantului Duh peste Apostoli. Caci de acolo a izvorat oamenilor Harul sfantului botez si tot raul dumnezeiestilor daruri, prin care ajungem partasi dumnezeiestii firi, precum spune Sfantul Apostol Petru. Cel ce vrea sa se dea pe sine, dupa cum se cuvine, lui Dumnezeu, are deci nevoie atat de unitatea credintei cat si de impartasirea Sfantului Duh. Si ne dam lui Dumnezeu nu numai fiecare pe noi insine, ci si unii pe altii, caci legea iubirii ne porunceste sa ne ingrijim nu numai de noi insine, ci si de ceilalti.

Carti Ortodoxe

Cuprins