Iconomia Fiului

• « Inapoi
• Inainte »

Capitolul 7

Iconomia Fiului

Examinind elementele de teologie care servesc drept baza pentru dogma unirii cu Dumnezeu in traditia Bisericii de Rasarit, am trasat liniile generale ale invataturii despre Fiinta necreata si firea creata, despre Dumnezeu si faptura, cei doi termeni ai acestei uniri. Am ajuns pina la limitele cele din urma ale firii create, pina la tarimurile cele mai indepartate de Dumnezeu, despartite de El nu numai prin fire, ca fiinta creata, ci si prin vointa care da nastere unui nou chip de a fi, cel al pacatului. Caci, dupa Sfintul Grigorie de Nyssa, pacatul este o nascocire a vointei create. Departarea fara de sfirsit dintre creat si necreat, aceasta despartire fireasca intre om si Dumnezeu, care se cadea totusi sa fie depasita prin indumnezeire, ajunge prapastie de netrecut pentru om dupa ce s-a hotarit pentru o noua stare, vecina cu nefiinta, stare a pacatului si a mortii. Pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu, unire la care este chemata faptura, va trebui acum sa trecem o intreita stavila: a mortii, a pacatului si a firii.

Calea catre indumnezeire, care este propusa primului om, nu va fi deci cu putinta inainte ca firea omeneasca sa biruie pacatul si moartea. De acum inainte, aceasta cale a unirii se va prezenta omenirii cazute sub infatisarea mintuirii. Acest termen negativ arata inlaturarea unei piedici: esti mintuit (salvat) din ceva, din moarte, din pacat, care este radacina sa. Planul dumnezeiesc n-a fost indeplinit de Adam; in locul liniei drepte, a suisului catre Dumnezeu, vointa primului om a trasat o cale potrivnica firii, ajungind la moarte. Numai Dumnezeu poate da oamenilor putinta indumnezeirii, slobozindu-i in acelasi timp din moarte si din robia pacatului. Ceea ce omul trebuia sa atinga ridicindu-se catre Dumnezeu realizeaza Dumnezeu coborind spre om. Iata de ce intreita stavila ce ne desparte de Dumnezeu - moarte, pacat, fire -, cu neputinta de trecut pentru oameni, va fi strabatuta de Dumnezeu in ordinea inversa, incepind prin unirea firilor despartite, sfirsind prin biruinta asupra mortii. Nicolae Cabasila, teolog bizantin din veacul al XIV-lea, spune in aceasta privinta: "Oamenilor despartiti de Dumnezeu printr-o intreita stavila - firea, pacatul si moartea - Domnul le-a dat sa-L aiba din plin si sa se uneasca numaidecit cu El, prin faptul ca El a inlaturat una cite una fiecare piedica: pe cea a firii, prin Intruparea Sa; pe cea a pacatului, prin moartea Sa; pe a mortii, prin invierea Sa". Iata pentru ce scria Sfintul Pavel: "Vrajmasul cel din urma care va fi nimicit este moartea" (I Cor. 15, 26).

Pentru Sfintul Maxim Marturisitorul, intruparea si indumnezeirea corespund una alteia, se implica una pe alta. Dumnezeu coboara in lume, se face om si omul se ridica spre deplinatatea dumnezeiasca, se face dumnezeu, fiindca aceasta unire a celor doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, a fost hotarita in Sfatul cel vesnic al lui Dumnezeu, fiindca unirea este scopul ultim pentru care lumea a fost facuta din neant. S-ar putea presupune, impreuna cu citiva critici moderni, ca Sfintul Maxim marturisea o invatatura asemanatoare aceleia a lui Duns Scot: daca pacatul originar nu ar fi avut loc, Hristos S-ar fi intrupat totusi pentru a reuni in El fiinta creata si firea dumnezeiasca. Totusi, dupa cum am vazut cind am examinat invatatura Sfintului Maxim Marturisitorul despre creatie, lui Adam i s-a atribuit sarcina de a aduna in firea sa sferele felurite ale cosmosului, pentru a le darui indumnezeirea, ajungind la unirea cu Dumnezeu. Daca aceste uniri sau "sinteze" succesive, care depasesc despartirile firesti, sint realizate pina la urma de Hristos, este pentru ca Adam nu a dat ascultare chemarii sale. Hristos le realizeaza una dupa alta, potrivit rinduielii care a fost data primului Adam.

Nascindu-Se din Fecioara, El desfiinteaza prin nasterea Sa separarea firii umane in barbati si femei. El reuneste pe Cruce raiul, lacasul primilor oameni inainte de pacat, cu realitatea paminteasca unde locuiesc urmasii cazuti ai primului Adam; intr-adevar, El spune tilharului celui bun: "chiar astazi vei fi cu Mine in rai", si totusi El nu inceteaza sa vorbeasca cu ucenicii in vremea sederii Sale pe pamint dupa Inviere. La Inaltare El a unit din nou mai intii pamintul si sferele ceresti, cerul vazut; apoi patrunde in empireu, strabate ierarhiile ingeresti si reuneste cerul duhovnicesc, lumea inteligibila cu lumea sensibila. In sfirsit, El prezinta Tatalui totalitatea universului reunit in El, ca un nou Adam cosmic, unind creatul cu necreatul. In aceasta intelegere a lui Hristos, Adam cel nou, unificator si sfintitor al fiintei create, rascumpararea se infatiseaza ca unul dintre momentele lucrarii Sale, moment conditionat de pacat si de realitatea istorica a lumii cazute, in care a avut loc Intruparea. Cit despre intrebarea scotista, daca Logosul ar fi trebuit sa Se intrupeze independent de felix culpa, Sfintul Maxim nici nu ridica macar aceasta problema. Mai putin soteriologic ca teolog, mai metafizician poate decit ceilalti Parinti, cu toate acestea el nu se indeparteaza de orientarea realista si practica a gindirii lor; cazurile ireale nu exista pentru el. Dumnezeu prevazuse caderea lui Adam si Fiul lui Dumnezeu a fost "Mielul jertfit inainte de veci", in vointa preexistenta a Treimii. De aceea nu se poate intelege ceea ce ar fi in afara de Crucea lui Hristos. "Taina Intruparii Cuvintului - spune Sfintul Maxim - cuprinde in sine sensul tuturor simbolurilor si enigmelor Scripturii, ca si sensul ascuns al intregii creatii sensibile si inteligibile. Dar cel care cunoaste taina Crucii si a Mormintului cunoaste si ratiunile fiintiale ale tuturor lucrurilor. In sfirsit, cel care patrunde inca si mai departe si este initiat in taina Invierii invata scopul pentru care Dumnezeu a creat toate la inceput".

Lucrarea lui Hristos este o "iconomie a tainei celei din veci ascunse in Dumnezeu" (Efes. 3, 9), cum spune Sfintul Pavel, o "hotarire din veci care s-a implinit in Iisus Hristos". Totusi, nu exista necesitate naturala in Intruparea si patima Sa. "Aceasta nu este o lucrare a firii, ci un fel de condescendenta iconomica", dupa Sfintul Ioan Damaschinul, lucrarea vointei, taina iubirii dumnezeiesti. Noi am vazut (cap. V) ca "determinarile", "ideile" pentru Parintii greci nu apartin fiintei, ci vointei comune a Treimii. Pentru aceasta Intruparea Fiului, care este o manifestare a iubirii ("Dumnezeu asa a iubit lumea, incit pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat", Ioan 3, 16), nu aduce nici o schimbare, nici o realitate noua in fiinta interioara a Treimii. Daca "Cuvintul trup S-a facut" , aceasta "devenire" nu stirbeste cu nimic firea dumnezeiasca. "Cuvintul, raminind ceea ce era, se face ceea ce nu era", dupa cuvintul Sfintului Teofil al Bulgariei (veacul al XII-lea). Dionisie Pseudo-Areopagitul da Intruparii si chiar firii umane a Fiului numele de filantropie (iubire de oameni), denumire ce evidentiaza "providenta". Or, providenta desemneaza hotaririle vointei dumnezeiesti in raport cu libertatea umana, hotariri intemeiate pe prevederea actelor libere ale fiintei create. Este o vointa mintuitoare care stie sa creeze un mai mare folos pentru oameni in toate vicisitudinile ratacirii lor, cu conditia ca omul sa stie sa recunoasca vointa lui Dumnezeu. Se poate spune cu o oarecare lipsa de exactitate scuzabila ca Dumnezeu face in providenta Sa un act de condescendenta fata de libertatea oamenilor, ca El actioneaza in functie de aceasta libertate, coordoneaza actiunile Sale cu actele fiintelor create, ca indeplinindu-si vointa sa conduca universul cazut fara sa constringa libertatea fapturilor. Asadar, taina ascunsa inainte de toti vecii in Dumnezeu si aratata ingerilor prin Biserica (Efes. 3, 9-10), aceasta predestinare imuabila si vesnica a Intruparii are, in acelasi timp, un anumit caracter de contingenta; aproape s-ar putea spune ca ea este ocazionala, daca aceasta expresie n-ar implica ideea de ceva neprevazut.

Dumnezeu "coboara in lume" neincetat prin actele providentei Sale, prin iconomia Sa, care inseamna, literar vorbind, "construire" sau "administrare a unei case". La "plinirea vremii", Intelepciunea lui Dumnezeu ce lucreaza in lume ca putere, energie, providenta va intra in mersul istoriei ca persoana. Intelepciunea ipostatica a Tatalui "isi va zidi casa": firea umana asumata din trupul Prea Sfintei Fecioare Maria. Asa talmaceste Sfintul Filotei de Constantinopol (veacul al XIV-lea) textul Pildelor (Pild. 9, 1): "Sapientia aedificavit sibi domum". "Numele de Maica a lui Dumnezeu cuprinde toata istoria iconomiei dumnezeiesti in lume", dupa Sfintul Ioan Damaschinul. "Ne putem intreba - spune Sfintul Dimitrie al Rostovului (veacul al XVII-lea) - pentru ce Cuvintul lui Dumnezeu intirzie sa coboare pe pamint si sa Se intrupeze pentru mintuirea omenirii cazute. Dar inainte de jumatatea celui de-al VI-lea mileniu de la pacatul lui Adam, nu s-a gasit pe pamint o fecioara curata nu numai cu trupul, dar si cu sufletul. Nu a fost decit o singura asemenea faptura, unica prin curatenia ei duhovniceasca si trupeasca, care a fost vrednica sa se faca Biserica si Templu al Duhului Sfint." Toata perioada Vechiului Testament cu alegerile sale succesive - alegerea lui Noe, alegerea neamului lui Avraam, alegerea poporului Israel, alegerea semintiei lui Iuda, alegerea casei lui David -, legea care apara curatia poporului lui Dumnezeu, binecuvintarile urmasilor alesi, toata aceasta istorie sfinta apare ca un proces providential si mesianic, ca o pregatire a trupului lui Hristos, a Bisericii, mediul unirii cu Dumnezeu si, inainte de toate, ca o pregatire a Celei care trebuia sa dea cu imprumut firea umana ca sa se poata savirsi taina Intruparii.

Dogma Imaculatei Conceptii este straina traditiei rasaritene, care nu vrea sa desparta pe Sfinta Fecioara de urmasii lui Adam asupra carora apasa greseala protoparintilor. Cu toate acestea, pacatul ca forta lucratoare in natura, pacatul ca necuratie nu putea sa aiba loc in aceasta. Sfintul Grigorie Palama, in omilia sa la Intrarea in biserica, explica aceasta sfintenie a Fecioarei prin curatirile succesive ce au avut loc in firea stramosilor sai, ca si in propria sa fire incepind din clipa zamislirii sale. Ea era sfinta nu datorita unui privilegiu, unei scutiri de la soarta comuna a intregii omeniri, ci pentru ca a fost pazita curata de orice intinare cu pacatul, ceea ce nu inlatura libertatea sa. Dimpotriva, era vorba mai ales de aceasta libertate, de raspunsul omenesc dat vointei lui Dumnezeu. Nicolae Cabasila exprima aceasta idee in omilia sa la Buna Vestire: "Intruparea, spune el, a fost nu numai lucrarea Tatalui, a Puterii Sale si a Duhului Sau, ci si lucrarea vointei si a credintei Fecioarei. Fara consimtamintul celei neprihanite, fara ajutorul credintei, acest plan ar fi fost tot atit de nerealizabil ca si lipsa de interventie a Celor trei persoane dumnezeiesti. Numai dupa ce a invatat-o si a convins-o, Dumnezeu o ia ca Mama si-i ia cu imprumut trupul pe care Ea binevoieste sa i-L imprumute. Dupa cum El Se intrupa in mod liber, tot asa voia ca si Maica Sa sa-L nasca in mod liber si de bunavoie". In persoana Fecioarei omenirea si-a dat consimtamintul ca Logosul sa Se faca trup si sa locuiasca printre oameni, caci, potrivit maximei patristice, "daca vointa lui Dumnezeu a fost singura la crearea omului, ea nu-l poate mintui fara conlucrarea vointei omenesti". Tragedia libertatii se dezleaga prin cuvintele ecce ancilla Domini.

Dupa Sfintul Ioan Damaschinul, care rezuma invataturile Parintilor, Intruparea s-a savirsit prin lucrarea Sfintului Duh, care a facut pe Fecioara vrednica sa primeasca intr-insa dumnezeirea Cuvintului, dupa cum si Cuvintul Insusi lua din trupul fecioresc pirga firii Sale umane. Astfel, intr-unul si acelasi act, Cuvintul isi asuma firea omeneasca, ii dadea fiinta, o indumnezeia. Firea umana asumata, impropriata de persoana Fiului, primeste fiinta sa in ipostasul dumnezeiesc: ea n-a existat inainte ca fire distincta, n-a intrat in unire cu Dumnezeu, ci de la inceput apare ca fire omeneasca a Cuvintului. Aceasta fire umana, dupa Sfintul Maxim, avea calitatea de a fi nemuritoare si nestricacioasa precum era firea lui Adam inainte de pacat, dar Hristos a supus-o de bunavoie la conditia firii noastre cazute. Nu numai firea omeneasca, ci si ceea ce era potrivnic firii, urmarile pacatului au fost luate asupra Sa de Hristos, care ramine totusi in afara pacatului originar, datorita nasterii Sale din Fecioara. El a imbratisat deci intreaga realitate omeneasca asa cum era ea dupa cadere, in afara de pacat: o fire individuala ce poate trece prin suferinta si moarte. Cuvintul a coborit astfel pina la ultimele limite ale firii stricate de pacat, pina in moarte si in iad. Dumnezeu desavirsit, El S-a facut nu numai "om desavirsit", dar a luat asupra Lui si toate lipsurile, toate limitarile ce vin din pacat. "Ne miram, zice Sfintul Maxim, vazind cum marginitul si nemarginitul - realitati ce se resping una pe cealalta si nu se pot amesteca - se gasesc unite in El si se arata in mod reciproc una intr-alta. Caci nemarginitul se margineste intr-un mod de negrait, in timp ce marginitul se extinde pina la masura nemarginitului."

Gindirea elenista nu putea ingadui unirea a doua principii desavirsite, "doua realitati desavirsite nu pot sa fie una". Lupta pentru dogma hristologica a tinut aproape patru veacuri inainte ca "nebunia crestina" sa triumfe asupra intelepciunii grecesti. Ca si in dogma treimica, si aici este vorba despre deosebirea dintre fire si ipostas. Dar in Treime este o singura fire in trei ipostasuri, in Hristos, doua firi deosebite intr-un singur ipostas. Ipostasul cuprinde si o fire, si pe cealalta; el ramine una, devenind totusi cealalta: "Cuvintul s-a facut trup", dar dumnezeirea nu s-a facut omenire, nici omenirea nu s-a transformat in dumnezeire. Acesta este intelesul dogmei hristologice, formulate de catre Sinodul din Calcedon: "Potrivit traditiei Parintilor, proclamam cu totii ca trebuie sa marturisim un singur si acelasi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desavirsit in fiinta divina si desavirsit in firea umana, Dumnezeu adevarat si om adevarat, alcatuit dintr-un suflet rational si dintr-un trup, acelasi fiind de aceeasi fiinta cu Tatal dupa dumnezeire si de aceeasi fiinta cu noi dupa omenire, intru toate asemenea noua afara de pacat, nascut din Tatal mai inainte de toti vecii dupa dumnezeire, iar dupa omenire nascut in aceasta din urma vreme din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, pentru noi si pentru mintuirea noastra. Unul si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut care Se face cunoscut in doua firi fara amestecare, fara schimbare, in chip neimpartit si nedespartit, in asa fel incit unirea nu distruge deosebirea celor doua firi, ci, dimpotriva, insusirile fiecarei firi nu ramin din aceasta pricina decit mai statornice cind se gasesc unite intr-o singura persoana sau ipostas, care nu se desparte, nici nu se imparte in doua persoane, fiind aceeasi si singura Persoana a Fiului, Unul-Nascut, Dumnezeu si Cuvintul, Domnul Iisus Hristos". Ceea ce surprinde in aceasta formula este caracterul sau apofatic; intr-adevar, unirea celor doua firi este exprimata prin patru adverbe negative: neamestecat, neschimbat, neimpartit, nedespartit. Noi cunoastem realitatea unirii celor doua firi intr-o singura persoana, dar "cum"-ul acestei uniri ramine pentru noi o taina intemeiata pe distinctia-identitate de neinteles a firii si a persoanei. Hristos, persoana dumnezeiasca, va avea in El, asadar, doua principii deosebite si unite in acelasi timp. Se va putea spune ca Fiul lui Dumnezeu a patimit, a murit pe cruce, dar cu ceea ce putea patimi si muri, adica cu firea Sa umana. Deopotriva, vom putea spune ca nascindu-Se ca un prunc in ieslea din Bethleem, fiind spinzurat pe cruce sau odihnindu-Se in groapa, El n-a incetat sa domneasca prin atotputernicia Sa peste lumea creata, in virtutea dumnezeirii Sale, care nu sufera nici o schimbare.

Dupa cum am spus de mai multe ori, desavirsirea persoanei sta in renuntare. Dat fiind ca este distincta de fire, ca este "ne-fiinta" in calitatea ei de a fi ea insasi, persoana se exprima in renuntarea la existenta pentru sine. Aceasta inseamna desertarea persoanei Fiului kenoza dumnezeiasca. "Toata taina iconomiei - zice Sfintul Chiril al Alexandriei - sta in desertarea si micsorarea Fiului lui Dumnezeu." Este renuntarea la vointa proprie pentru a indeplini vointa Tatalui, fiindu-I ascultator pina la moarte, pina la cruce. De altfel, aceasta lepadare a vointei proprii nu este o determinare, un act, ci, ca sa spunem asa, fiinta insasi a persoanelor Treimii neavind decit o singura vointa proprie firii comune. Vointa dumnezeiasca in Hristos era, asadar, vointa comuna a celor trei: vointa Tatalui - izvor de vointa, vointa Fiului - ascultare, vointa Sfintului Duh - implinire. "Caci Fiul - zice Sfintul Chiril al Alexandriei - nu poate face ceva pe care sa nu-l poata face si Tatal. Intr-adevar, avind aceeasi fiinta cu El, este legat, ca sa spunem asa, prin anumite legi fizice, sa posede aceeasi vointa si aceeasi putere. De altminteri, Tatal arata Fiului ceea ce face El Insusi, nu prezentindu-I lucrarile Sale scrise pe table, nu invatindu-L ceea ce El nu stie (Fiul stie toate intrucit este Dumnezeu), ci oglindindu-Se pe Sine intreg in firea Celui nascut si aratind in Acesta tot ceea ce-I este propriu si firesc, in asa fel incit Fiul sa cunoasca dupa ceea ce este El Insusi tot ceea ce este Cel care L-a nascut." De aceea, "cel ce a vazut pe Fiul a vazut pe Tatal". Kenoza este modul de a fi al persoanei dumnezeiesti trimise in lume, persoana in care se indeplineste vointa comuna a Treimii al carei izvor este Tatal. Cuvintele lui Hristos: "Tatal este mai mare decit Mine" sint o expresie a acestei renuntari kenotice la vointa Sa proprie. Aceste cuvinte vor sa spuna ca lucrarea savirsita pe pamint de Fiul intrupat este lucrarea Sfintei Treimi, de care nu poate fi despartit Hristos care are aceeasi fiinta, aceeasi vointa cu Tatal si cu Sfintul Duh. Astfel, desertarea insasi nu va face decit sa arate mai mult dumnezeirea Fiului tuturor celor care stiu sa recunoasca maretia in micsorare, bogatia in lipsa, libertatea in ascultare. Caci trebuie sa avem ochii credintei pentru a recunoaste persoana, nu numai persoana dumnezeiasca, ci orice persoana omeneasca facuta dupa chipul lui Dumnezeu.

Cele doua firi ale lui Hristos vor ramine deosebite, neamestecate una cu alta. Totusi, unite in mod ipostatic, fara sa se transforme una in cealalta, ele vor intra intr-o oarecare intrepatrundere dupa Sfintul Maxim, care reproduce aici, in cadrul dogmei hristologice, conceptia rasariteana referitoare la energii, purcederi din fiinta lui Dumnezeu. Aceasta perihoreza este, dupa Sfintul Ioan Damaschinul, mai degraba unilaterala: ea vine din partea dumnezeirii si nu din partea firii umane. Totusi, dumnezeirea, o data patrunzind firea umana asumata, ii da acesteia o negraita putere de patrundere in dumnezeire. "Cinstind pe Imparatul si Dumnezeul meu, cinstesc in acelasi timp purpura trupului Sau - zice Damaschinul - nu ca pe un vesmint sau ca pe o a patra persoana, ci ca pe un trup unit cu Dumnezeu ce ramine fara schimbare, ca si dumnezeirea care L-a uns. Caci firea trupeasca n-a devenit dumnezeire, ci, asa cum Cuvintul nu S-a schimbat si a ramas ceea ce era facindu-Se trup, tot asa trupul s-a facut Cuvint fara a fi pierdut ceea ce avea, facindu-se una cu Logosul dupa ipostas." Firea omeneasca a lui Hristos este o fire indumnezeita, patrunsa de energiile dumnezeiesti inca din clipa Intruparii. Sfintul Maxim aplica aici comparatia cu fierul patruns de foc, facindu-se foc, raminind totusi fier prin fire, exemplu prin care Parintii greci exprimau de obicei starea unei firi indumnezeite. In fiecare act al lui Hristos se pot vedea doua lucrari distincte, caci Hristos lucreaza potrivit celor doua firi ale Sale, prin cele doua firi, asa cum sabia inrosita de foc taie si arde in acelasi timp: "taie in calitate de fier si arde in calitate de foc". Fiecare fire lucreaza potrivit proprietatilor sale: mina omeneasca ridica pe tinara fata, dumnezeirea o invie; picioarele omenesti merg pe deasupra apelor pentru ca le intareste dumnezeirea. "Nu firea omeneasca il invie pe Lazar, nu puterea dumnezeiasca varsa lacrimi inaintea mormintului sau", zice Sfintul Ioan Damaschinul.

Cele doua vointe proprii celor doua firi sint deosebite, dar Cel care voieste este unul, desi El voieste potrivit fiecareia dintre cele doua firi. Unul este, de asemenea, obiectul vointei, caci cele doua vointe sint unite, vointa omeneasca fiind supusa in mod liber vointei dumnezeiesti. Totusi, aceasta libertate nu este liberul nostru arbitru, facultatea de alegere ce revine persoanei. Intr-adevar, persoana dumnezeiasca a Cuvintului nu avea nevoie sa aleaga, sa se hotarasca chibzuind. Alegerea este o marginire proprie libertatii noastre slabite: daca firea umana a lui Hristos ar putea voi ca om, persoana Sa dumnezeiasca nu ar alege, ea nu ar exercita ca persoanele umane liberul arbitru. Vointa dumnezeiasca, dupa Sfintul Ioan Damaschinul, ingaduia vointei omenesti sa voiasca, sa arate din plin ceea ce-i era propriu firii umane248. Ea mergea de fiecare data inaintea vointei omenesti, incit firea umana a lui Hristos voia "dumnezeieste", in acord cu dumnezeirea care o lasa sa infloreasca. De aceea trupul Sau simtea foamea si setea, sufletul Sau iubea, se intrista (la moartea lui Lazar), se indigna, Duhul Sau alerga la rugaciune, care este hrana oricarui duh creat. Cele doua vointe firesti nu puteau intra in conflict in persoana Dumnezeului-Om. Rugaciunea din gradina Ghetsimani a fost o expresie a spaimei in fata mortii, reactie proprie oricarei firi omenesti, mai ales pentru o fire care nu cunostea caderea, care nu trebuia sa sufere moartea, pentru care moartea nu putea sa fie decit o sfisiere de bunavoie, potrivnica firii. "In timp ce vointa Sa omeneasca - zice Sfintul Ioan Damaschinul - refuza sa primeasca moartea si vointa dumnezeiasca facea loc acestei manifestari a naturii umane, Domnul, potrivit firii Sale omenesti, era in lupta si teama, se ruga pentru a fi crutat de moarte. Dar fiindca vointa Sa dumnezeiasca dorea ca vointa Sa omeneasca sa primeasca moartea, pentru firea umana a lui Hristos suferinta a fost de bunavoie." De aceea, ultimul strigat de groaza de moarte al lui Hristos de pe cruce era o manifestare a adevaratei Sale firi umane, care suferea de bunavoie moartea ca pe o ultima renuntare, ca pe un rezultat al kenozei (kšnwsij) dumnezeiesti.

Micsorarea dumnezeiasca, kenoza, pentru Sfintul Maxim, nu era o saracire a dumnezeirii, ci o coborire de negrait a Fiului care S-a smerit pina la "chipul unui rob", fara a fi incetat, din aceasta cauza, sa fie pe deplin Dumnezeu. In virtutea acestei micsorari, Hristos, noul Adam, nestricacios si nemuritor dupa firea Sa omeneasca - fire care, mai mult, era si indumnezeita prin unirea ipostatica -, s-a supus de bunavoie la toate urmarile pacatului, facindu-Se "Om al durerilor", dupa cum proorocise Isaia (Is. 53, 3). Astfel, El a introdus in persoana dumnezeiasca toata decaderea firii omenesti ravasite de pacat, facindu-Se asemenea realitatii istorice in care Intruparea a trebuit sa aiba loc. De aceea, vointa paminteasca a lui Hristos a fost o neintrerupta micsorare: vointa Sa omeneasca renunta fara incetare la ceea ce ii era propriu prin fire si primea ceea ce era contrar firii umane nestricacioase si indumnezeite: foamea, setea, oboseala, durerea, suferintele si, la sfirsit, moartea pe cruce. Astfel, se poate spune ca persoana lui Hristos, inainte de lucrarea rascumparatoare, inainte de Inviere, avea in natura Sa umana doi poli deosebiti: nestricaciunea naturala si lipsa naturala de suferinta, proprii unei firi desavirsite si indumnezeite si, in acelasi timp, posibilitatea alterarii si a suferintei asumate de bunavoie, conditii carora persoana Sa kenotica a supus si supunea fara incetare firea Sa umana libera de pacat. Pentru aceasta Sfintul Maxim distinge doua moduri de asumare a firii umane de catre Cuvintul: asumarea fireasca si asumarea relativa sau iconomica. Cea dintii este, ca sa spunem asa, ascunsa de a doua. Ea nu se arata decit o singura data inainte de Patimi, cind Hristos s-a aratat celor trei Apostoli asa cum era in firea Sa umana indumnezeita, stralucind de lumina dumnezeirii Sale. Condacul praznicului Schimbarii la Fata exprima limpede cele doua aspecte ale firii umane asumate de Fiul lui Dumnezeu: starea Sa fireasca si starea Sa de supunere de bunavoie la conditiile firii umane cazute: "Schimbatu-Te-ai la fata in munte, Hristoase Dumnezeule, (...) si pe cit au putut ucenicii Tai au vazut slava Ta pentru ca atunci cind Te vor vedea rastignit, sa inteleaga Patima Ta cea de bunavoie si lumii sa propovaduiasca ca Tu esti cu adevarat raza Tatalui".

Praznicul Schimbarii la Fata, foarte respectat de catre Biserica Ortodoxa, poate sluji drept cheie pentru intelegerea firii umane a lui Hristos in traditia rasariteana. Aceasta nu priveste niciodata firea umana a lui Hristos pierzind din vedere dumnezeirea Sa, a carei plinatate locuia trupeste in El (Colos. 2, 9). Indumnezeita de catre energiile dumnezeiesti, firea umana a Cuvintului nu poate sa apara fiilor Bisericii altfel dupa Inviere si Rusalii decit in aceasta infatisare slavita care raminea ascunsa ochilor omenesti inainte de venirea harului. Aceasta fire umana face sa apara dumnezeirea care este stralucirea comuna celor Trei Persoane. Firea umana a lui Hristos va servi drept prilej de aratare a Sfintei Treimi. Tocmai pentru acest motiv, Epifania (sarbatoarea Botezului lui Hristos, dupa traditia liturgica a Rasaritului) si Schimbarea la Fata vor fi praznuite asa de solemn: se va serba descoperirea Treimii, caci glasul Tatalui s-a facut auzit si Duhul Sfint a fost de fata, prima oara sub infatisarea unui porumbel, a doua oara ca nor luminos care a acoperit pe Apostoli.

Aceasta infatisare imparateasca a lui Hristos - "Unul din Sfinta Treime" -, venit in lume pentru a birui moartea si a slobozi pe cei inchisi, este specifica spiritualitatii ortodoxe din toate epocile si din toate tarile. Chiar Patima, chiar moartea pe cruce si punerea in mormint vor imbraca o forma triumfala in care maretia dumnezeiasca a lui Hristos, implinind taina mintuirii noastre, se va vedea in aspectul de decadere si de abandonare. "Mi-au smuls vesmintele si cu purpura M-au imbracat. Mi-au pus pe cap coroana de spini si trestie in mina, ca sa-i sfarm ca pe niste vase de lut." Hristos, imbracat in haina batjocurii, apare deodata catre sfirsitul acestui imn ca Imparat care vine sa judece lumea, Hristosul eshatologic, Cel al Judecatii din urma. "Cel ce se imbraca cu lumina ca si cu o haina statu gol inaintea judecatorilor si primi loviri peste obraz din mina celui pe care l-a creat. Pe Domnul slavei, oamenii faradelegii L-au tintuit pe cruce. Atunci catapeteasma templului s-a rupt, soarele s-a intunecat, neputind suferi sa vada pe Dumnezeu chinuit, pe Cel de care tremura toata faptura." Aici Hristosul de pe cruce apare in calitate de Creator al lumii in mijlocul creatiei cuprinse de groaza, in fata tainei mortii Sale. Aceeasi idee este exprimata intr-un alt imn din Vinerea Mare: "Astazi S-a spinzurat pe lemn Cel ce a spinzurat pamintul pe ape. Cu cununa de spini S-a incununat Imparatul ingerilor. Cu porfira neadevarata S-a imbracat Cel ce a impodobit cerul cu nori. Loviri peste obraz a luat Cel ce a slobozit pe Adam in Iordan. Cu piroane S-a pironit Mirele Bisericii. Cu sulita S-a impuns Fiul Fecioarei. Slava Patimilor Tale, Hristoase! Slava Patimilor Tale, Hristoase! Arata-ne noua si slavita Invierea Ta". Printre motivele patimirii, se face simtita din ce in ce mai mult asteptarea Pastilor. "Iata ca Mormintul inchide pe Cel ce tine cu mina Sa toata faptura. O piatra acopera pe Domnul, Cel ce a acoperit cu frumusetea Lui cerurile... Viata doarme si iadul tremura de groaza. Adam s-a slobozit din legaturi. Slava purtarii Tale de grija prin care ai creat odihna vesnica, descoperindu-ne, Dumnezeule, Prea Sfinta Invierea Ta!" In sfirsit, odihna in mormint, ultim rezultat al kenozei dumnezeiesti, ne introduce deodata in odihna tainica a Creatorului: lucrarea rascumpararii se face una cu lucrarea creatiei. "Marele Moise a profetit tainic aceasta zi spunind: si Dumnezeu binecuvinta ziua a saptea. Aceasta-i simbata binecuvintata, aceasta este ziua odihnei. Caci in aceasta zi Fiul unic al lui Dumnezeu se va odihni de toate lucrarile Sale." Prin acest imn sfint cintat in Vinerea Mare, Biserica intredeschide inaintea noastra "taina ascunsa in Dumnezeu mai inainte de toti vecii". Sa ne amintim cuvintele Sfintului Maxim Marturisitorul, pe care le-am citat la inceputul acestui capitol: "Cel care a cunoscut taina Crucii si a Mormintului cunoaste si ratiunile fiintiale ale tuturor lucrurilor". Dar Duhul ramine mut inaintea acestei taine si gindirea teologica nu gaseste cuvinte pentru a o exprima.

Atitudinea apofatica, proprie teologiei rasaritene, capata grai in multimea de imagini pe care Parintii greci le pun inaintea mintii noastre pentru a o ridica la contemplarea lucrarii implinite de Hristos, lucrare cu neputinta de inteles pentru ingeri, dupa Sfintul Pavel. Aceasta lucrare este numita, cel mai adesea, rascumparare, ceea ce implica ideea unei datorii de platit, a unei rascumparari a celor inchisi, imagine imprumutata din practica juridica. Imaginea, reluata de toti Parintii, este a Sfintului Pavel, ca si o alta imagine din ordinea juridica, cea de "mijlocitor", care impaca pe oameni cu Dumnezeu prin Crucea pe care El desfiinteaza dusmania. Alte imagini au mai curind un caracter razboinic: lupta, cucerirea, distrugerea puterilor potrivnice. Sfintul Grigorie de Nyssa va reprezenta iconomia mintuirii ca pe un pretext dumnezeiesc care a intors viclenia duhului celui rau si astfel a slobozit omenirea. Exista, de asemenea, imagini foarte obisnuite din domeniul fizic, ca cea a focului care distruge necuratiile firii, ale nestricaciunii, care face sa piara stricaciunea, a medicului care vindeca firea mutilata etc. Daca vrem sa facem din vreuna dintre aceste imagini expresia potrivita a tainei mintuirii noastre, riscam sa inlocuim "taina ascunsa in Dumnezeu inainte de toti vecii" prin concepte pur omenesti si nepotrivite. Sfintul Maxim reuseste sa adune toate aceste imagini ale lucrarii mintuitoare intr-o expresie concludenta si plina de tilc: "Moartea lui Hristos pe cruce este o judecata a judecatii".

Sfintul Grigorie de Nazianz aplica teologiei rascumpararii metoda apofatica. Alungind, nu fara ironie, una dupa alta imaginile nepotrivite prin care se doreste in mod obisnuit sa se exprime lucrarea mintuirii noastre indeplinita de Hristos, el desprinde astfel taina de nepatruns a biruintei asupra mortii. "Trebuie sa examinam, spune el, problema si dogma, adesea trecute sub tacere, dar care pentru mine, din acest motiv, nu cer mai putin un studiu aprofundat. Singele varsat pentru noi, singele de mult pret si slavit al lui Dumnezeu, acest singe al Jertfitorului si al Jertfei, pentru ce a fost varsat si cui s-a oferit? Noi eram sub stapinirea diavolului, vinduti pacatului, dupa ce am dobindit stricaciunea prin dorinta de placeri. Daca pretul rascumpararii noastre este platit celui care ne tine sub puterea sa, eu ma intreb: cui si pentru care motiv este dat un asemenea pret? Daca este dat diavolului, ce ocara! Tilharul primeste pretul rascumpararii. Nu numai ca il primeste de la Dumnezeu, ci primeste pe Dumnezeu Insusi. Pentru silnicia sa, el pretinde un pret asa de neinchipuit, incit ar fi fost mai drept sa ne ierte de plata. Dar daca acest pret este oferit Tatalui, ne intrebam inainte de toate pentru care motiv? Nu Tatal ne-a tinut in robie. In sfirsit, pentru ce singele singurului Sau Fiu sa fi fost placut Tatalui, care n-a voit sa primeasca pe Isaac oferit de Avraam ca ardere de tot, ci a inlocuit aceasta jertfa omeneasca prin cea a unui berbec? Este evident ca Tatal nu primeste jertfa pentru ca I se cuvenea sau pentru ca avea trebuinta de ea, ci din iconomie: trebuia ca omul sa fie sfintit de firea umana a lui Dumnezeu, trebuia ca El Insusi sa ne slobozeasca biruind tiranul prin propria Sa putere, ca El sa ne cheme spre El prin Fiul Sau, care este Mijlocitorul care indeplineste toate, cinstind pe Tatal, caruia ii este intru toate ascultator... Restul sa fie cinstit prin tacere..." "Trebuia ca Dumnezeu sa Se faca om si sa moara, ca noi sa putem trai din nou." "Nimic nu se poate asemui minunii mintuirii Mele: citeva picaturi de singe reconstituie tot universul."

Aceasta biruinta asupra mortii se arata inainte de toate in Invierea Domnului: "In aceasta zi Hristos a fost chemat dintre mortii carora li se alaturase. In aceasta zi El a frint boldul mortii, a sfarimat portile intunecoase ale tristului iad, slobozind sufletele. In aceasta zi, iesind din mormint, S-a aratat oamenilor pentru care S-a nascut, a murit si a inviat din morti".

Hristos a luat asupra Sa firea noastra, El S-a supus de bunavoie tuturor urmarilor pacatului, El a luat asupra Sa raspunderea pentru vina noastra, raminind totusi strain de pacat, pentru a dezlega tragedia libertatii umane, pentru a depasi ruptura dintre Dumnezeu si oameni, introducind ruptura in sinul persoanei Sale, unde nu este loc pentru nici o sfisiere, pentru nici o contradictie interioara. Dupa Sfintul Maxim, Hristos vindeca tot ceea ce apartine oamenilor si, inainte de toate, vointa care a fost izvorul pacatului. In kenoza Sa de negrait, Dumnezeu-Omul Se integreaza in realitatea stricacioasa istovind-o, dind-o afara dinauntru prin vointa Sa nestricacioasa. Aceasta integrare de bunavoie in conditia omenirii cazute trebuia sa duca la moartea Sa pe cruce, la coborirea Sa in iad. Astfel, toata realitatea firii cazute - dimpreuna cu moartea -, toate conditiile existentiale care erau rezultatul pacatului si, ca atare, aveau caracterul de chin, de pedeapsa, de blestem, au fost prefacute, prin crucea lui Hristos, in conditii pentru mintuire. "Locul patimirii se facu rai." Crucea, care trebuia sa marcheze ultima decadere, devine o temelie de nezdruncinat a universului: "Crucea datatoare de viata, putere a imparatilor, tarie a dreptilor, maretie a preotilor" (Cintarea Inaltarii Crucii).

Dupa Sfintul Maxim Marturisitorul, lucrarea mintuirii cuprinde trei trepte pe care Hristos le restatorniceste pe rind in fire: fiinta, fiinta conforma binelui (eU e‡nai), fiinta vesnica (ae? e‡nai). Prima treapta este atinsa prin Intrupare, a doua prin incoruptibilitatea vointei in viata paminteasca ce duce la cruce, a treia prin nestricaciunea firii ce se descopera in Inviere. Sa revenim la textul din Sfintul Maxim, unde el spune: "Cel care patrunde mai departe decit Crucea si decit Mormintul si se afla initiat in taina Invierii afla scopul pentru care Dumnezeu a creat toate aceste lucruri".

Parintii care au trait in perioada hristologica, formulind dogma despre Hristos Dumnezeu-Om, n-au pierdut niciodata din vedere problema unirii noastre cu Dumnezeu. Argumentele obisnuite pe care ei le invoca impotriva invataturilor straine Ortodoxiei vizeaza mai ales deplinatatea unirii noastre, a indumnezeirii noastre, care devine imposibila daca despartim cele doua firi ale lui Hristos ca Nestorie, daca admitem in El, ca monofizitii, numai firea dumnezeiasca, daca taiem ca Apolinarie o parte din firea Sa omeneasca, daca vrem sa vedem in El numai vointa si lucrarea divina, ca monotelitii. "Ceea ce nu este asumat nu poate fi indumnezeit", iata argumentul patristic care revine fara incetare.

Ceea ce este indumnezeit in Hristos este firea Sa omeneasca, preluata in deplinatatea Sa de persoana dumnezeiasca. Ceea ce trebuie indumnezeit in noi este firea noastra intreaga, apartinind persoanei noastre, care trebuie sa intre in unire cu Dumnezeu, sa devina o persoana creata in doua firi: firea umana indumnezeita si firea sau, mai degraba, energia dumnezeiasca indumnezeitoare.

Lucrarea indeplinita de Hristos se refera la firea noastra care nu este despartita de Dumnezeu prin pacat. Este o noua fire, o faptura innoita care intra in lume, un nou trup, curat de orice atingere cu pacatul, slobod de orice necesitate din afara, despartit de nedreptatea noastra, de orice vointa straina, prin singele scump al lui Hristos. Aceasta faptura, acest trup este Biserica, mediu curat si nestricacios, in care se atinge unirea cu Dumnezeu; este chiar si firea noastra, ca una care face parte din trupul Bisericii, ca parte a trupului lui Hristos caruia I se integreaza prin botez.

Dar daca prin firea noastra noi sintem madulare, parti ale firii umane a lui Hristos, persoanele noastre n-au ajuns inca sa se uneasca cu dumnezeirea Sa. Rascumpararea, curatirea firii nu ofera inca toate conditiile necesare in vederea indumnezeirii. Biserica este deja Trupul lui Hristos, dar nu este inca "plinirea Celui ce plineste toate intru toti" (Efes. 1, 23). Lucrarea lui Hristos s-a savirsit; acum poate sa se implineasca lucrarea Sfintului Duh.

• « Inapoi
• Inainte »