Iconomia Sfantului Duh


Capitolul 8

Iconomia Sfintului Duh

Intruparea Cuvintului este o taina mai mare, mai adinca decit cea a facerii lumii; totusi, lucrarea lui Hristos se realizeaza in raport cu ceea ce este contingent, ca o actiune dumnezeiasca realizata ca urmare a pacatului lui Adam. Consecinta preexistenta, vointa dumnezeiasca de mintuire ce precede vointa omeneasca a caderii, aceasta "taina ascunsa mai inainte de toti vecii in Dumnezeu", care se descopera in istorie ca taina a Crucii lui Hristos, nu este, la drept vorbind, intimplatoare, in masura in care libertatea omeneasca era implicata in ideea de creatie. Iata de ce libertatea aceasta nu a putut sa distruga universul intocmit de Dumnezeu: ea s-a gasit cuprinsa intr-un alt plan de existenta, mai larg, deschis de Cruce si Inviere. O noua realitate intra in lume, un trup mai desavirsit decit lumea: Biserica, intemeiata pe o indoita iconomie dumnezeiasca: lucrarea lui Hristos si lucrarea Sfintului Duh, doua dintre persoanele Sfintei Treimi care au fost trimise in lume. Cele doua lucrari sint la temelia Bisericii, amindoua sint necesare ca noi sa putem ajunge la unirea cu Dumnezeu.

Daca Hristos este "cap al Bisericii, care este trupul Lui", Sfintul Duh este "Cel ce plineste toate in toti" (Efes. 1, 23). Astfel, cele doua definitii pe care le da Sfintul Pavel Bisericii arata doi poli deosebiti, corespunzind celor doua persoane dumnezeiesti. Biserica este trup, intrucit Hristos este Capul sau; ea este plinatate, intrucit Sfintul Duh o insufleteste, o umple de dumnezeire, caci dumnezeirea locuieste in ea trupeste, precum locuia in firea umana indumnezeita a lui Hristos. Asadar, putem spune cu Sfintul Irineu: "Unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu, unde este Duhul, acolo este Biserica".

Cu toate acestea, Duhul "care a grait prin prooroci" nu a fost niciodata strain de iconomia dumnezeiasca in lumea in care se manifesta vointa comuna a Sfintei Treimi. El era prezent atit in lucrarea creatiei, cit si in cea a rascumpararii. Sfintul Duh este Cel care plineste toate, dupa Sfintul Vasile: "Venirea lui Hristos: Duhul o ia inainte. Intruparea: Duhul este acolo. Lucrari minunate, haruri si vindecari: prin Sfintul Duh. Dracii alungati: prin Duhul lui Dumnezeu. Diavolul inlantuit: fiind Duhul de fata. Lasarea pacatelor: in harul Sfintului Duh... Unirea cu Dumnezeu: prin Duhul. Invierea mortilor: prin puterea Duhului". Si totusi, Cuvintul Evangheliei este formal: "Inca nu era dat Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit" (Ioan 7, 39). Asadar, lucrarea Sfintului Duh in lume inainte de Biserica si in afara de Biserica nu este aceeasi cu prezenta Sa in Biserica dupa Cincizecime. Asa cum Cuvintul, per quem omnia facta sunt, descoperea intelepciunea lui Dumnezeu in creatie mai inainte ca El sa fi fost trimis in lume si sa fi intrat in istoria ei ca o persoana dumnezeiasca intrupata, tot asa Duhul Sfint in care vointa dumnezeiasca - creatoare si pastratoare a universului - se implinea inca din clipa creatiei a fost trimis la un moment dat in lume pentru a fi prezent acolo nu numai prin lucrarea Sa, comuna intregii Treimi, ci si ca persoana.

Teologii au insistat intotdeauna asupra deosebirii radicale dintre purcederea vesnica a persoanelor, care este "lucrarea firii", dupa Sfintul Ioan Damaschinul - fiinta insasi a Sfintei Treimi -, si misiunea in timp a Fiului si a Sfintului Duh in lume, lucrare a vointei comune a celor trei ipostasuri. In planul vesnic, persoanele Fiului si Duhului purced de la Tatal, "izvorul unic al dumnezeirii". In planul misiunii in timp, lucrare a vointei care tine de fiinta Treimii, Fiul este trimis de catre Tatal si Se intrupeaza prin Sfintul Duh; se poate spune, de asemenea, ca Fiul este trimis de El Insusi intrucit implineste vointa de a fi trimis, neavind "vointa proprie". Acelasi lucru este adevarat si cu privire la misiunea Sfintului Duh in lume: El implineste vointa comuna a Celor Trei, fiind trimis de Tatal si transmis de Fiul. Dupa Sfintul Simeon Noul Teolog, "spunem ca Sfintul Duh este trimis sau dat, dar aceasta nu inseamna deloc ca El ramine strain de vointa misiunii Sale. Intr-adevar, Sfintul Duh, una dintre persoanele Sfintei Treimi, implineste prin Fiul ceea ce doreste Tatal, ca si cum aceasta ar fi vointa Sa, caci Sfinta Treime este neimpartita in ceea ce priveste firea, substanta si vointa Sa".

Astfel, dupa cum Fiul Se pogoara pe pamint si implineste lucrarea Sa prin Duhul, tot asa persoana Sfintului Duh vine in lume fiind trimisa de Fiul: "Mingiietorul, pe Care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine" (Ioan 15, 26). Strins legati in lucrarea Lor comuna pe pamint, Fiul si Sfintul Duh ramin totusi, chiar in aceasta lucrare, doua persoane independente una de alta in ceea ce priveste fiinta lor ipostatica. De aceea venirea personala a Sfintului Duh nu va avea caracterul unei lucrari ce s-ar face din porunca, depinzind intr-un fel de aceea a Fiului. Cincizecimea nu este o "continuare" a Intruparii, ea este urmarea acesteia, consecinta acesteia: creatia a devenit apta sa primeasca Sfintul Duh si El pogoara in lume, umple de prezenta Sa Biserica rascumparata, spalata, curatita prin singele lui Hristos.

Se poate spune, intr-un anume sens, ca lucrarea lui Hristos o pregatea pe aceea a Sfintului Duh: "Foc am venit sa arunc pe pamint si cit as vrea sa fie acum aprins!" (Luca 12, 49). Cincizecimea aparea deci ca telul, scopul final al iconomiei dumnezeiesti pe pamint. Hristos Se intoarce la Tatal pentru ca Duhul sa Se pogoare: "Va este de folos ca sa Ma duc Eu. Caci daca nu Ma voi duce, Mingiietorul nu va veni la voi, iar daca Ma voi duce, Il voi trimite la voi" (Ioan 16, 7). Totusi, in venirea Sa personala Sfintul Duh nu-si arata deloc persoana. El nu vine chiar in numele Sau, ci in numele Fiului, pentru a marturisi pe Fiul - asa cum Fiul a venit in numele Tatalui pentru a-L face cunoscut pe Tatal. "Nu ne gindim la Tatal fara Fiul - spune Sfintul Grigorie de Nyssa -, nu-L gindim pe Fiul fara Sfintul Duh. Caci este cu neputinta sa ajungi la Tatal fara sa fi fost inaltat de Fiul si cu neputinta sa-L numesti pe Iisus Domn fara numai in Sfintul Duh". Persoanele dumnezeiesti nu se afirma deloc prin ele-insele, ci una marturiseste pe cealalta. Aceasta este pricina pentru care Sfintul Ioan Damaschinul spunea ca "Fiul este chipul Tatalui si Duhul, chipul Fiului". Aceasta inseamna ca al treilea ipostas al Treimii este singurul care nu-si are chipul intr-o alta persoana. Sfintul Duh ramine nearatat ca persoana, tainic, ascunzindu-Se chiar in aratarea Sa. Tocmai pentru acest motiv Sfintul Simeon Noul Teolog, in imnele consacrate iubirii dumnezeiesti, il va cinta prin trasaturile apofatice ale unei persoane tainice si care nu poate fi cunoscuta: "Vino, Lumina adevarata; vino, viata vesnica; vino, taina ascunsa; vino, vistierie fara nume; vino, lucru negrait; vino, persoana cu neputinta de cunoscut; vino, bucurie neincetata! Vino, lumina neinserata; vino, nadejde care vrei sa mintuiesti pe toti. Vino, inviere a mortilor; vino, Puternice, care implinesti, prefaci si schimbi totul prin vointa Ta; vino, Nevazutule, cu totul de neatins si de nepipait. Vino, Cel care ramii pururea nemiscat si care, in tot ceasul, Te misti si vii catre noi, cei ce zacem in iad. Tu esti mai presus de ceruri. Numele Tau, atit de dorit si mereu invocat, nimeni n-ar putea spune ce este. Nimeni nu poate sti cum esti Tu, de ce neam sau in ce fel, caci aceasta este cu neputinta. Vino, coroana niciodata vestejita. Vino, Cel pe care bietul meu suflet L-a iubit si-L iubeste! Vino singur la cel ramas singur. Vino, Tu care m-ai despartit de toti si m-ai facut sa fiu singuratic in aceasta lume si care Tu Insuti Te-ai facut dorinta in mine, care ai voit sa Te voiesc, Tu, Cel cu totul neapropiat. Vino, suflarea si viata mea, mingiierea smeritei mele inimi".

Insasi invatatura despre Sfintul Duh are caracterul unei traditii mai tainice, mai putin descoperite, spre deosebire de aratarea stralucitoare a Fiului, vestita de Biserica pina la marginile lumii. Sfintul Grigorie de Nazianz pune in evidenta o iconomie ascunsa in cunoasterea adevarurilor privind persoana Sfintului Duh. "Vechiul Testament - spune el - a aratat in chip limpede pe Tatal, neclar pe Fiul. Noul Testament a descoperit pe Fiul si a strecurat dumnezeirea Duhului. Astazi, Duhul traieste printre noi si se face cunoscut mai limpede. Caci ar fi fost primejdios, cind dumnezeirea Tatalui nu era recunoscuta, sa se predice in chip deschis Fiul si, cita vreme dumnezeirea Fiului nu era admisa, sa se impuna, daca indraznesc sa spun asa, ca un adaos, Sfintul Duh... Se cuvenea mai degraba ca, prin adaugiri partiale si, cum spune David, prin suisuri din slava in slava, maretia Treimii sa straluceasca in mod progresiv... Priviti cum ne vine lumina: putin cite putin. Priviti ordinea in care ne este descoperit Dumnezeu: ordine pe care trebuie sa o respectam la rindul nostru, nedezvaluind totul fara vreme si fara dreapta socoteala si totusi fara sa tinem nimic ascuns pina la sfirsit. Caci una ar fi fost nechibzuita, si cealalta neevlavioasa. Una ar fi riscat sa raneasca pe cei din jur, iar cealalta sa indeparteze de noi pe propriii nostri frati... Mintuitorul cunostea anumite lucruri despre care socotea ca ucenicii Sai nu ar fi putut sa si le insuseasca inca, desi ei erau deja plini de o invatatura imbelsugata... Si El le repeta ca Duhul, la venirea Sa, ii va invata totul. Gindesc, asadar, ca numarul acestor lucruri era insasi dumnezeirea Sfintului Duh: ea trebuia sa fie vestita mai limpede dupa aceea, atunci cind, dupa biruinta Mintuitorului, cunoasterea propriei Sale dumnezeiri va fi intarita." Dumnezeirea Fiului este intarita de Biserica si predicata in intreaga lume; marturisim, de asemenea, dumnezeirea Sfintului Duh, comuna cu cea a Tatalui si a Fiului, marturisim Sfinta Treime. Dar persoana insasi a Sfintului Duh care ne descopera aceste adevaruri, pe care ni le face vizibile launtric, aratate ca si cum le-am atinge, ramine totusi nedescoperita, tainica, ascunsa de dumnezeirea pe care ea ne-o descopera, prin darul pe care ni-l impartaseste.

Teologia Bisericii de Rasarit deosebeste persoana Sfintului Duh de darurile pe care ea le impartaseste oamenilor. Aceasta deosebire se intemeiaza pe cuvintele lui Hristos: "Acela Ma va marturisi, pentru ca din al Meu va lua si va va vesti. Toate cite are Tatal ale Mele sint; pentru aceasta am zis ca din al Meu ia" (Ioan 16, 14-15). Ceea ce este comun Tatalui si Fiului este dumnezeirea pe care Sfintul Duh o impartaseste oamenilor in Biserica, facindu-i "partasi ai dumnezeiestii firi", dind focul dumnezeirii, harul necreat, celor care se fac madulare ale trupului lui Hristos. Intr-un antifon de la utrenia Bisericii Ortodoxe se cinta: "Prin Sfintul Duh tot sufletul viaza, si prin curatie se inalta; lumineaza-se intru unirea Treimii cu sfintenie de Taina".

Adesea, darurile Sfintului Duh sint aratate prin numele celor sapte duhuri care se gasesc intr-un text din Isaia: duhul intelepciunii, duhul intelegerii, duhul sfatului, duhul tariei, duhul cunostintei, duhul bunei-credinte, duhul temerii de Dumnezeu (Isaia 11, 2-3). Cu toate acestea, teologia ortodoxa nu face o distinctie speciala intre aceste daruri si harul indumnezeitor. In general, pentru traditia Bisericii de Rasarit, harul inseamna toata bogatia firii dumnezeiesti, in masura in care se impartaseste oamenilor; este dumnezeirea care purcede in afara fiintei Sale si se daruieste, firea dumnezeiasca la care participam in energii.

Sfintul Duh, izvorul acestor daruri necreate si nesfirsite, raminind nenumit si nedescoperit, primeste toata multimea numelor care pot fi date harului. "Sint cuprins de spaima - spune Sfintul Grigorie de Nazianz - cind cuget la bogatia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Intelepciunea lui Hristos, Duhul Infierii. El ne creeaza din nou in botez si in inviere. El sufla unde voieste. Izvor al luminii si al vietii, El face din mine o Biserica, ma indumnezeieste, ma desavirseste, o ia inaintea botezului si este cautat dupa botez. Tot ceea ce face Dumnezeu, El implineste. El se inmulteste in limbi de foc si inmulteste darurile, El creeaza propovaduitori, apostoli, prooroci, pastori, dascali... El este un alt Mingiietor... ca si cum ar fi un alt Dumnezeu." Dupa Sfintul Vasile, nu exista dar acordat fapturii in care sa nu fie prezent Duhul Sfint. El este "Duhul Adevarului, darul infierii, fagaduinta bunatatilor ce vor sa fie, inceputul fericirii celei vesnice, puterea cea facatoare de viata, izvorul sfinteniei". Sfintul Ioan Damaschinul Il numeste "Duhul Adevarului, Stapin, Izvor al intelepciunii, al vietii si al sfintirii, Plinatate, Cel care cuprinde toate, implinind toate, Atotputernic, Putere nesfirsita, intinzindu-si stapinirea asupra intregii fapturi, fara a fi supus vreunei stapiniri oarecare, sfintind fara a fi El Insusi sfintit" etc. Dupa cum am spus, toata aceasta nesfirsita multime de numiri se refera mai ales la har, la bogatia fireasca a lui Dumnezeu pe care Sfintul Duh o impartaseste tuturor celor in care este prezent. Or, El este prezent cu dumnezeirea Sa pe care o face cunoscuta, raminind totusi necunoscut si nearatat: ipostas nedescoperit ce nu isi are chipul intr-o alta persoana dumnezeiasca.

Sfintul Duh a fost trimis in lume sau, mai degraba, in Biserica, in numele Fiului ("Mingiietorul, Duhul Sfint pe care Tatal Il va trimite in numele Meu" - Ioan 14, 26). Trebuie deci sa porti numele Fiului, sa fii un madular al trupului Sau pentru a primi Sfintul Duh. Hristos a recapitulat in Sine omenirea, dupa expresia preferata a Sfintului Irineu. El a devenit Capul, principiul, ipostasul firii omenesti innoite, care este trupul Sau; pentru aceasta, acelasi Sfint Irineu da Bisericii numele de "Fiu al lui Dumnezeu". E unitatea "omului nou" la care se ajunge "imbracindu-L pe Hristos", devenind madular al Trupului Sau prin botez. Aceasta fire este una si nedespartita, "omul unic". Sfintul Clement al Alexandriei vede in Biserica pe Hristos in intregime, Hristosul total, care nu se imparte: "El nu este nici barbar, nici evreu, nici elin, nici barbat, nici femeie, ci este Omul cel nou, transformat in intregime prin Duhul". "Barbati, femei, copii, spune Sfintul Maxim Marturisitorul, adinc despartiti in privinta rasei, a neamului, a limbii, a felului de viata, a muncii, a stiintei, a vredniciei, a averii... Pe toti Biserica ii creeaza din nou in Duhul Sfint. Tuturor, deopotriva, ea le intipareste o forma dumnezeiasca. Toti primesc de la ea o fire unica, imposibil de sfarimat, o fire care nu mai ingaduie sa se tina seama de multele si profundele deosebiri care ii caracterizeaza. In felul acesta, toti sint crescuti si uniti intr-un mod cu adevarat universal. In Biserica nimeni nu este citusi de putin despartit de comunitate, toti se contopesc, pentru a spune asa, unii in altii, prin puterea simpla si de nedespartit a credintei... De asemenea, Hristos este totul intru toti, El care cuprinde toate in Sine dupa puterea unica, nesfirsita si atotinteleapta a bunatatii Sale - ca un centru spre care se aduna liniile -, pentru ca fapturile Dumnezeului unic sa nu ramina straine sau vrajmase unele fata de altele, neavind un loc comun unde sa-si arate prietenia si pacea." In fata acestei unitati a firii in Biserica, Sfintul Ioan Gura de Aur se intreaba: "Ce inseamna aceasta? Aceasta inseamna ca si din unii, si din altii Hristos face un singur trup. Astfel, cel ce locuieste la Roma priveste pe indieni ca pe propriile sale madulare. Exista vreo unire asemenea acesteia? Hristos este Capul tuturor". Acesta este insusi sensul "recapitularii" universului, a intregii firi in omul-Adam, care trebuia sa uneasca cu Dumnezeu lumea creata. Hristos, cel de-al doilea Adam, implineste acum aceasta recapitulare. Cap al trupului Sau, El devine ipostasul acestui trup adunat de la marginile universului. In El, fiii Bisericii sint madularele Sale si, ca atare, se gasesc cuprinsi in ipostasul Sau. Dar acest "om unic" in Hristos, cu toate ca ramine unul prin firea Sa innoita, este totusi multiplu in persoane: el exista in mai multe persoane. Daca firea umana se gaseste unita in ipostasul lui Hristos, daca ea este o fire "enipostaziata" - exista intr-un ipostas -, persoanele omenesti, ipostasurile acestei firi unificate nu sint nimicite. Ele nu se confunda cu persoana dumnezeiasca a lui Hristos, nu se unesc cu ea. Caci un ipostas nu poate intra in unire cu alt ipostas fara a inceta sa mai existe ca fiinta personala; aceasta ar insemna nimicirea persoanelor omenesti in Hristosul unic, o indumnezeire impersonala, o fericire in care nu ar fi fericiti. Fiind o fire in Hristos, Biserica, acest trup nou al omenirii, cuprinde totusi mai multe ipostasuri omenesti. Este ceea ce spune Sfintul Chiril al Alexandriei: "Impartiti oarecum in personalitati distincte, prin care cutare este Petru, sau Ioan, sau Toma, sau Matei, noi sintem ca topiti intr-un singur trup in Hristos, hranindu-ne dintr-un singur trup".

Lucrarea lui Hristos cuprinde firea umana pe care o recapituleaza in ipostasul Sau. Lucrarea Sfintului Duh, dimpotriva, cuprinde persoanele, adresindu-se fiecareia dintre ele. Sfintul Duh impartaseste ipostasurilor omenesti in Biserica plinatatea dumnezeirii intr-un chip unic, "personal", impropriata de fiecare om ca persoana creata dupa chipul lui Dumnezeu. Sfintul Vasile spune ca Sfintul Duh este "izvorul sfintirii", care nu "seaca din pricina multimii celor ce se impartasesc din el". "El este in intregime prezent in fiecare si peste tot. Impartasindu-Se, El nu sufera impartire. Cind ne impartasim din El, El nu inceteaza sa ramina intreg, la fel ca o raza de soare... care ofera desfatari tuturor, in asa fel incit fiecare crede ca este singurul care profita de aceasta, in timp ce aceasta lumina lumineaza pamintul si marea si patrunde aerul. La fel, Duhul se afla prezent in fiecare dintre cei care Il primesc, ca si cum ar fi fost impartasit numai unuia si, cu toate acestea, El revarsa asupra tuturor harul intreg, de care se bucura toti cei ce se impartasesc din El dupa masura propriilor lor capacitati, caci nu exista masura pentru puterea duhului."

Hristos devine chip unic potrivit firii comune a omenirii; Sfintul Duh da fiecarei persoane create dupa chipul lui Dumnezeu putinta de a realiza asemanarea in firea comuna: unul imprumuta firii ipostasul Sau, celalalt da dumnezeirea Sa persoanelor. Astfel, lucrarea lui Hristos uneste, lucrarea Sfintului Duh diversifica. Totusi, una este cu neputinta fara alta: unitatea firii se realizeaza in persoane; cit despre persoane, ele nu-si pot atinge desavirsirea, nu pot sa devina pe deplin persoane decit in unitatea firii, incetind sa fie "indivizi", traind pentru ei insisi, avind firea si vointa lor proprie, "individuala". Lucrarea lui Hristos si lucrarea Sfintului Duh sint deci de nedespartit: "Hristos creeaza unitatea trupului Sau mistic prin Sfintul Duh, Sfintul Duh Se impartaseste persoanelor omenesti prin Hristos. Intr-adevar, se pot distinge doua comunicari ale Sfintului Duh Bisericii: una s-a facut prin suflarea lui Hristos, care Se arata Apostolilor in seara Invierii (Ioan 20, 19-23), cealalta in venirea personala a Sfintului Duh in ziua Cincizecimii (Fapt. 2, 1-5)".

Cea dintii comunicare a Sfintului Duh s-a facut intregii Biserici, Bisericii in calitate de trup sau, mai degraba, Duhul a fost dat soborului Apostolilor, carora Hristos le-a daruit in acelasi timp puterea preoteasca de a lega si dezlega. Aceasta este o prezenta a Sfintului Duh nu personala, ci mai degraba functionala in raport cu Hristos care ii da legatura unitatii Bisericii, dupa interpretarea Sfintului Grigorie de Nyssa. Aici Duhul Sfint este dat tuturor impreuna, ca legatura si ca putere preoteasca; El va ramine strain persoanelor si nu le va impartasi nici o sfintenie personala. Aceasta este ultima desavirsire pe care Hristos o da Bisericii inainte de a parasi pamintul. Nicolae Cabasila stabileste o analogie intre creatia omului si reconstituirea firii noastre de catre Hristos care Isi creeaza Biserica: "El ne recreeaza - spune el - din aceeasi materie din care ne-a creat intru inceput: atunci El S-a folosit de tarina pamintului, acum se slujeste de propriul Sau trup. El innoieste in noi viata nu reformind un principiu vital pe care l-ar mentine in ordinea fireasca, ci raspindindu-si singele in inima celor ce se impartasesc pentru a face sa incolteasca acolo insasi viata Lui. Odinioara, El a dat suflare de viata, acum ne impartaseste Insusi Duhul Lui". Aceasta este lucrarea lui Hristos care se adreseaza firii, Bisericii, intrucit ea este trupul Lui.

Cu totul alta este comunicarea Sfintului Duh in venirea Sa personala, in care El apare ca o persoana a Treimii, neatirnata de Fiul in ceea ce priveste originea Sa ipostatica, desi trimisa in lume "in numele Fiului". El a aparut sub forma de "limbi de foc" despartite unele de altele, care se asaza pe fiecare dintre cei de fata, pe fiecare madular al trupului lui Hristos. Aceasta nu mai este o comunicare a Duhului catre Biserica in calitate de trup. Aceasta comunicare este departe de a fi o functie a unitatii. Sfintul Duh Se impartaseste persoanelor, insemnind pe fiecare membru al Bisericii cu o pecete a raportului personal si unic cu Treimea, devenind prezent in fiecare persoana. Cum? Aceasta ramine o taina, taina pogoririi, taina kenozei Sfintului Duh care vine in lume. Daca in kenoza Fiului, Persoana ne-a aparut in timp ce dumnezeirea raminea ascunsa sub "chipul de rob", Sfintul Duh, in venirea Sa, arata firea comuna a Treimii, dar lasa persoana Sa ascunsa sub dumnezeire. El ramine nedescoperit, ascuns, ca sa spunem asa, de catre dar, pentru ca acest dar pe care El il impartaseste sa fie pe deplin al nostru, insusit de catre persoanele noastre. Sfintul Simeon Noul Teolog, intr-unul dintre imnele sale, slaveste pe Sfintul Duh care Se uneste in chip tainic cu noi, daruindu-ne plinatatea dumnezeirii: "Iti multumesc pentru ca Tu, Fiinta dumnezeiasca mai presus de toate fiintele, Te-ai facut un singur duh cu mine - fara amestecare, fara schimbare -, si Te-ai facut pentru mine totul in toti: hrana negraita, impartita in dar, care se revarsa de pe buze in sufletul meu, care curge din belsug din izvorul inimii mele; vesmintul stralucitor care ma acopera si ma apara si care ii arde pe draci; curatirea care ma spala de toata spurcaciunea prin aceste sfinte si necurmate lacrimi pe care prezenta Ta le da celor la care intri. Iti multumesc ca mi Te-ai descoperit, ca ziua cea neinserata, ca soarele cel neapus, o, Tu, care nu ai loc unde sa Te ascunzi; caci niciodata nu Te-ai ascuns: niciodata nu ai dispretuit pe nimeni, ci, dimpotriva, noi ne ascundem nevoind sa venim catre Tine".

Venirea personala a Sfintului Duh "cu desavirsire libera", dupa cuvintul unui tropar de la Cincizecime285, n-ar putea fi conceputa ca o plinatate, ca o nesfirsita bogatie care se deschide dintr-o data inauntrul fiecarei persoane, daca Biserica de Rasarit nu ar marturisi independenta ipostasului Sfintului Duh fata de Fiul, in ceea ce priveste originea Sa vesnica. Daca ar fi altfel, Cincizecimea, inceputul procesului de sfintire, nu s-ar deosebi de suflarea pe care Hristos a impartasit-o Apostolilor, in care Sfintul Duh ar lucra ca un auxiliar la lucrarea lui Hristos, creind unitatea trupului Sau mistic. Daca Duhul Sfint, ca persoana dumnezeiasca, ar fi socotit ca fiind dependent de Fiul, atunci S-ar prezenta, chiar in venirea Sa personala, ca o legatura care ne uneste cu Fiul. Viata mistica s-ar desfasura, asadar, ca o cale catre unirea sufletului cu Hristos prin mijlocirea Sfintului Duh. Aceasta ne readuce la problema persoanelor omenesti in unire: sau s-ar nimici unindu-se cu persoana lui Hristos, sau persoana lui Hristos ni s-ar impune din afara. In acest din urma caz, harul ar fi conceput ca exterior fata de libertate, in loc sa fie dezvoltarea ei launtrica. Or, tocmai in aceasta libertate marturisim dumnezeirea Fiului aratata mintii noastre prin Sfintul Duh care salasluieste in noi.

Pentru traditia mistica a crestinismului rasaritean, Cincizecimea care da persoanelor omenesti prezenta Sfintului Duh, inceputul procesului de sfintire, constituie tinta, scopul final si, in acelasi timp, ea inseamna inceputul vietii duhovnicesti. Pogorind peste ucenici sub forma limbilor de foc, Sfintul Duh coboara in chip nevazut asupra noilor botezati prin taina Sfintului Mir. In Biserica Ortodoxa, ungerea cu Sfintul Mir urmeaza imediat dupa botez. Sfintul Duh lucreaza in amindoua tainele: El creeaza din nou firea curatind-o, unind-o cu trupul lui Hristos, El impartaseste, de asemenea, persoanei umane dumnezeirea, energia comuna a Sfintei Treimi, adica harul. Legatura strinsa a acestor doua taine - botezul si ungerea cu Sfintul Mir - este cauza pentru care darul cel necreat si indumnezeitor pe care il da pogorirea Sfintului Duh membrilor Bisericii este adesea numit "harul de la botez". Astfel, Sfintul Serafim din Sarov spunea despre harul Cincizecimii: "Acest inflacarat suflu al harului pe care noi toti, crestinii credinciosi, il primim in taina Sfintului Botez este pecetluit prin sfintele peceti ale Sfintului Mir, puse pe partile principale ale trupului nostru, dupa prescriptiile Bisericii; caci trupul nostru devine din aceasta clipa un trup al harului pentru vesnicie... Acest har de la botez este atit de mare, acest izvor de viata este atit de necesar omului, incit el nu este retras nici macar unui eretic pina in ceasul mortii sale, pina la sorocul pe care Pronia i l-a pus omului pentru a-l incerca in timpul vietii sale pe pamint. Caci Dumnezeu incearca pe oameni, insemnindu-le vremea in care trebuie sa-si implineasca lucrarea, facind sa lucreze taria harului, care le-a fost harazita". Harul de la botez, prezenta Sfintului Duh in noi inalienabila si personala pentru fiecare, este temelia intregii vieti crestine; este Imparatia lui Dumnezeu pe care Sfintul Duh o pregateste inauntrul nostru, dupa acelasi Sfint Serafim.

Sfintul Duh, venind sa Se salasluiasca in noi, face din fiinta noastra lacas al Sfintei Treimi, caci Tatal si Fiul sint de nedespartit de dumnezeirea Duhului. "Noi primim focul curat al dumnezeirii - spune Sfintul Simeon Noul Teolog - focul despre care spunea Domnul: "Foc am venit sa arunc pe pamint" (Luca 12, 49). Ce altceva este acest foc daca nu Sfintul Duh, deofiinta cu Tatal prin dumnezeirea Sa, Sfintul Duh cu care Tatal si Fiul intra in noi si pot fi contemplati?" Prin venirea Sfintului Duh, Treimea salasluieste in noi si ne indumnezeieste, ne da energiile Sale necreate, slava Sa, dumnezeirea Sa care este vesnica lumina la care trebuie sa participam. De aceea, dupa Sfintul Simeon Noul Teolog, harul nu poate ramine ascuns in noi, salasluirea Sfintei Treimi nu poate ramine nedescoperita. "Daca cineva pretinde ca toti credinciosii au primit si detin Sfintul Duh fara sa aiba constiinta sau experienta lui, el huleste tinind drept minciuna cuvintul lui Hristos, care zice ca Duhul este "un izvor de apa curgatoare spre viata vesnica" (Ioan 4, 14) si iarasi: "Cel ce crede in Mine, (...) riuri de apa vie vor curge din pintecele lui" (Ioan 7, 38). Daca izvorul tisneste in noi, riul care iese din el trebuie sa fie in mod necesar vazut de catre cei care au ochi de vazut. Dar daca totul se petrece in noi fara ca noi sa avem vreo experienta sau cunostinta despre aceasta, atunci este sigur ca nu vom simti nicidecum viata vesnica ce rezulta de aici, ca nu vom vedea lumina Sfintului Duh, ca vom ramine morti, orbi, nesimtitori in viata vesnica, asa cum sintem in viata de acum. Nadejdea noastra va fi deci desarta si viata noastra nefolositoare, daca raminem mereu in moarte, daca raminem morti dupa Duh, lipsiti de experienta vietii vesnice. Dar nu este asa, intr-adevar nu este asa. Ceea ce am spus de multe ori voi mai spune si nu voi inceta sa o repet: lumina este Tatal, lumina este Fiul, lumina este Duhul Sfint. Cei trei sint o singura Lumina atemporala, indivizibila, fara confuzie, vesnica, necreata, nesecata, fara masura, de nevazut - pentru ca este in afara si mai presus de toate -, lumina pe care nimeni nu a putut sa o vada vreodata inainte sa se fi curatit, nici sa o primeasca inainte sa o fi vazut. Pentru ca trebuie mai intii sa o fi vazut pentru ca dupa aceea sa o primim cu multe osteneli si multe stradanii."

Dupa cum am spus deja, teologia Bisericii de Rasarit deosebeste persoana Sfintului Duh, datatoare a harului, si harul necreat pe care ni-l daruieste. Harul este necreat, dumnezeiesc prin firea Sa. Este energia sau purcederea firii una, dumnezeirea, ca deosebindu-se in mod negrait de fiinta si impartasindu-se fiintelor create sa le indumnezeiasca. Nu mai este deci ca in Vechiul Testament, un efect produs in suflet prin vointa dumnezeiasca, activind ca o cauza exterioara persoanei; acum este viata dumnezeiasca ce se deschide in noi in Sfintul Duh. Caci El se identifica in chip tainic cu persoanele omenesti, raminind totusi de neimpartasit; El se substituie, oarecum, noua insine, caci El este Cel care striga in inimile noastre "ava, Parinte", dupa cuvintul Sfintului Pavel. Ar trebui mai degraba sa se spuna ca Sfintul Duh se sterge, ca Persoana, in fata persoanelor create, pe care le ajuta sa-si insuseasca harul. In El vointa lui Dumnezeu nu ne mai este exterioara: ea ne daruieste harul pe dinauntru, aratindu-se chiar in persoana noastra, atita vreme cit vointa noastra omeneasca ramine in acord cu vointa dumnezeiasca si conlucreaza cu ea dobindind harul, facindu-l al nostru. Aceasta este calea indumnezeirii ajungind la Imparatia lui Dumnezeu adusa in inimi de catre Sfintul Duh inca din aceasta viata. Caci Sfintul Duh este "ungerea imparateasca" asezata peste Hristos si peste toti crestinii chemati sa domneasca impreuna cu El in veacul ce va sa fie. Atunci aceasta persoana dumnezeiasca necunoscuta, care nu-si are chipul intr-un alt ipostas, se va arata in persoanele indumnezeite: caci multimea sfintilor vor fi chipul Sau.