INFRICOSATA MARETIE A LUI DUMNEZEU

Avea Cuviosul randuiala sa se roage de la Utrenie pana la ceasul al treilea din zi. Odata, cum statea la aceasta rugaciune cu mainile ridicate, i s-a inaltat mintea la cer. I se parea ca i se largise inima si cuprinsese toata lumea si toate tainele ceresti. Cugeta la negraita plinatate a Dumnezeirii, cu insuflarea Duhului Sfant. Dar, numai cat s-a gandit la infricosata maretia a lui Dumnezeu, indata si-a revenit in sine. Se gandea apoi la ceea ce vazuse si, cutremurat de extaz si de spaima, a inceput a alerga infricosat. A mers si s-a ascuns in biserica strigand: "Doamne, miluieste-ma!"

Cand s-a linistit putin de acea tulburare, a iesit si s-a intors in chilie. Pe drum soptea: Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu esti Dumnezeu Care faci minuni! De atunci, de multe ori cand se ducea la biserica, il vedeam mergand ca un inlemnit de spaima.

Intr-o zi, am mers dupa el la biserica si am cazut la picioarele lui, rugandu-l sa-mi spuna de ce merge asa de aplecat si inspaimantat. Si el, fiindca imi spunea totul, mi-a raspuns:

"O, fiule, sufletul mi-i cuprins de mare spaima! Ma gandesc, cu mintea mea desigur, cat este cu putinta, la Facatorul si Dumnezeul nostru, si ma vad pe mine insumi ca pe o faptura dezgustatoare ce se taraste pe pamant. Deoarece, cu cat omul se apropie de Facatorul sau, cu atat se vede mai afundat in pacat si stricaciune. De aceea si Isaia, cand a vazut pe Domnul sezand pe tron intre serafimi, a strigat cu spaima si cu cutremur:

Vai, ticalosul de mine, in ce stare ma aflu; ca om fiind si avand buze spurcate si salasuindu-ma in mijlocul poporului, cu ochii mei am vazut pe Domnul Savaot! Pentru ca, fiule, asa de mare si infricosat este Dumnezeul nostru, incat nici cerul, nici pamantul, nici veacurile veacurilor nu-L pot cuprinde. Si numai gandul la El iti produce spaima si cutremur".