PASTORUL CEL BUN

A treia zi a plecat spre episcopia lui. Il insotea Sfantul Atanasie si alti barbati sfinti, pe care ii trimitea patriarhul pentru inscaunare, care s-a si facut. Era ziua de 4 septembrie, cand l-au inscaunat, dupa ce mai intai au adus lui Dumnezeu prima jertfa fara de sange, savarsind Sfanta Liturghie.

Au ramas putine zile, oaspetii, langa Cuviosul Episcop Nifon si sufletele lor s-au hranit duhovniceste. Apoi au plecat spre orasul lor, rugandu-l cu caldura sa-i pomeneasca in rugaciunile sale.

In Constantiana, acum Biserica lui Dumnezeu praznuia alegerea episcopului sau. Multi bolnavi mergeau la el cu credinta si primeau sanatate, iar poporul lui Dumnezeu se bucura ca a dobandit un astfel de pastor.

Deci, Sfantul a inceput a se griji cu mult zel de turma sa. Uneori invata poporul, alteori se retragea in liniste si scria cuvinte povatuitoare, talcuind Vechiul si Noul Testament. Din scrierile lui se revarsa mireasma Duhului Sfant.

Mai presus de toate, insa, nu inceta o clipa de a se ruga Bunului Dumnezeu pentru turma sa, ca sa o mantuiasca de lupii cei varsatori de sange, de eretici si de salbaticii diavoli. Zi si noapte povatuia pe crestini cu legea lui Hristos, cu toata cuviosia si cu multa dragoste fata de toti. Dar si poporul, de la cel mai mic pana la cel mai mare, asa de mult il iubea si il cinstea, incat, daca, ar fi fost posibil, l-ar fi tinut ca pe palme, ca sa nu calce pe pamant; si ziceau plini de bucurie: "Cu adevarat, ne-a dat Domnul stea cereasca, care lumineaza si straluceste Biserica noastra."

Indeosebi se ingrijea Cuviosul de vaduve si de orfanii orasului. Dar si pe cei mahniti ii mangaia, pe bolnavi ii vindeca cu harul lui Hristos si fata de toti se purta cu o deosebita bunavointa si iubire de oameni.

Ce sa spun mai intai? Nu am atata putere ca sa descriu toate tainele, pe care i le-a descoperit aici Dumnezeu. Ma voi stradui totusi, ca macar cateva din ele sa le povestesc si apoi voi ajunge la adormirea preacuviosului meu parinte si invatator, pe care nadajduiesc sa o spun pe scurt, asa cum a dorit-o si el.

Intr-o zi, la inceputul slujirii sale arhieresti, se ruga pentru turma lui ca sa o pazeasca Dumnezeu sanatoasa si neranita de vicleniile diavolului. Intrerupandu-si putin rugaciunea, si-a aruncat privirea jos in piata orasului. Era ceasul cand toti mancasera si se odihneau. Atunci vede Cuviosul un negru urias, plin de murdarie, tinand un toiag mare si umbland ca un vrednic de plans. A facut cativa pasi si s-a oprit ca si cum voia sa se odihneasca. Numai cat l-a vazut Cuviosul, a inteles ca era diavolul insusi si indata i-a strigat cu putere:

- Tie iti zic, spurcata putreziciune, unde mergi? Cum indraznesti, nerusinatule, sa vii aici?

- Acela, cum a auzit glasul, s-a oprit si, privind salbatic pe Sfantul, i-a raspuns:

- Am aflat ca ai sosit aici si am venit sa te zdrobesc cu acest par pe tine si turma ta.

- Dar daca ai atata putere, de ce te tarai ca o mortaciune?

- De cand am facut prostia si am impins pe evrei sa rastigneasca pe Nazarinean, mi-au zdrobit ciolanele. Nu mai am puterea de mai inainte. Daca as avea-o, in clipa de fata te-as trage jos si te-as face bucati.

- Si totusi, indraznesti sa ma ameninti pe mine si turma mea, ca mai zdrobi, precum zici, cu parul tau, imputitule si raule inselator, acum cand esti o ruina, precum te vad si singur o marturisesti. Cum de indraznesti, gretosule si stricatule, sa ataci turma lui Hristos? Acum voi ruga pe Dumnezeu si intr-o clipa te vor inhata ingerii cei rai, te vor ciomagi fara mila si te vor arunca in foc.

- Nu, te rog, a tresarit satana. Sa nu faci aceasta! Marturisesc ca o poti. Uite, plec imediat din orasul tau si-ti dau cuvantul meu ca nu voi mai calca pe aici...

Cuviosul l-a blestemat si acela s-a facut nevazut.

Dar ce crestin poate crede cuvintele diavolului! cugeta intru sine Cuviosul. Este mincinos, inraitul. Mincinos si viclean si nu are putere nici cat un tantar.

Odata, fiind eu cu Cuviosul, mi-a zis: "Am cunoscut un om intelept, care, cand a inteles ca gestul de a casca in timpul rugaciunii este de la diavoli, s-a hotarat sa nu mai caste deloc, niciodata. Numai cat au simtit ca a luat aceasta hotarare si viclenii diavoli au si declarat un infricosat razboi impotriva lui. Dar si acela i-a izgonit cu pricepere si nu le-a facut pe gust. Iti venea atunci sa razi de diavoli, vazandu-i; unul venea si altul pleca, luptandu-se sa faca pe om sa caste. Si s-au ostenit pana la istovire, fara sa poata izbuti ceva. Cine sa nu rada de neputinta lor? Se randuiau zilnic cate treizeci impotriva lui. Si totusi erau neputinciosi, nefiind in stare macar atata lucru sa izbuteasca".

Aceasta mi le-a spus Cuviosul, nevredniciei mele si se bucura. Eu, insa, mi-am dat seama ca era vorba de sine insusi, pentru ca niciodata nu l-am vazut cascand candva, de cand se intorsese pe calea lui Dumnezeu.