Purtarea de grija a lui Dumnezeu

Ca Dumnezeu proniaza cu privire la lume, dreapta ratiune si insasi experienta noastra adeveresc faptul ca nimic nu exista din intamplare, adica de la sine, ci ca toate au o pricina si sunt efectul unei cauze.

Pornind dintru acest inceput, ne intoarcem la conceptul de Fiinta, careia ii atribuim in mod necesar ori­ce pricina si orice inceput sau temei. Dar nu poate mintea limitata a oamenilor sa cuprinda ideea unei asemenea Fiinte, fiindca ceea ce este nesfarsit si din­colo de legea firii este necuprins. Si, nu mai putin, chiar existenta fiintelor si constiinta propriei neputin­te de a le fi creat atrag dupa sine necesitatea de a recu­noaste ca altceva decat sine este Cel ce le-a creat, Ca­re este atotputernic, atotintelept, atotbun, neincaput, desavarsit, pentru ca numai astfel fiind putea sa cree­ze o asemenea faptura.

Prin urmare este duh inteligi­bil, nematerialnic: fiindca materia, precum ne invata experienta noastra, fiind lipsita de o constiinta de sine si de libertate, adica de libertatea vointei, nu poate fi creata de duhul omului, care are si ea aceste proprie­tati, dar dobandite, nu prin fire. Or, ca cineva sa trans­mita ceva altcuiva, trebuie mai intai sa aiba el insusi acel lucru prin fire, iar nu dobandit. Prin urmare, fiind lipsit de duh, cum ar putea omul sa transmita creatiei puterile sale sufletesti prin care el se intregeste, jude­ca, rationeaza, doreste, voieste, pofteste si simte? Si cum oare, fiind lipsit de proprietati caracteristice pe masura, ar putea el crea lumea, intru care straluces­te atata intelepciune si in mijlocul careia sunt atat de minunate creatii?

Dar, de vreme ce Fiinta creatoare, Dumnezeu, este o fiinta desavarsita, independenta si de-sine-existenta si suficienta Siesi, urmeaza ca transmiterea ei spre alt­ceva este lucrarea dragostei, iar nu a necesitatii. Asa­dar Dumnezeu, Care a creat lumea, a fost miscat spre aceasta de dragostea Lui, care Ii este caracteristica, fi­indca a voit sa o zideasca, iar ea este un lucru in afara Lui, dar partasa la propria Lui bunatate. Deci lucrare a dragostei este lumea. Acest adevar logic il marturi­seste Sfantul Evanghelist Ioan cand zice ca asa a iu­bit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau L-a trimis in lume, pentru ca tot cel ce va crede intru El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.

Lucrare a dragostei fiind lumea, ea se afla in dragostea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu intra in relatie cu ea, fiindca, daca Dum­nezeu nu intra in relatie cu lumea, ci ramane depar­te de ea, ca unul care este mai presus de lume si fara nici un raport cu ea, atunci lumea fie trebuie sa pia­ra, ca una care este materialnica, supusa degradarii si marginita, fie trebuie sa o privim ca fiind de sine statatoare, neatarnata si prin urmare si rationala, per­sonala si inzestrata cu puteri duhovnicesti, lucru dia­metral opus naturii materiei, fiindca duh si materie se exclud reciproc. Dar intelegerea acestei nepotriviri ne duce pe noi la un alt rezultat: fiindca intelegerea lu­mii ca persoana ne duce pe noi la ditheism, principiu pe de-a-ntregul ireconciliabil cu conceptia pe care o avem despre Dumnezeul nemarginit. Asa­dar lumea sta, subzista si este mentinuta prin grija lui Dumnezeu, Care a zidit-o din iubire. Dumnezeu e Cel ce poarta de grija lumii si de aceea ea subzista numai prin El.