Pe numele sau adevarat Antonie Pantaleon (Pandaleon, Pantoleon, Pana) Petroveanu (1797 - 2 noiembrie 1854), Anton Pann isi imparte gloria intre istoria literaturii si cea a muzicii romanesti: pentru literati, el este scriitor, folclorist si tipograf, iar pentru muzicieni, figureaza ca teoretician, compozitor si pedagog al cintului psaltic, dar mai ales ca primul culegator de muzica "populara" intr-o vreme in care intelesul termenului era incert si limitat. Opera sa psaltica beneficiaza in linii mari de studii destul de consistente, dar repertoriul muzical profan, al "cintecelor de lume", este foarte putin cercetat. [1]

Orice evocare a lui Anton Pann ne aduce aminte viata din capitala Valahiei la cumpana veacurilor al XVIII-lea si al XIX-lea, cu mahalale, tirguri si iarmaroace mustind de gusturi orientale si mode venite de la periferia lumii apuseane. Mai toti calatorii straini care au trecut prin orasul de pe malul Dimbovitei la inceputul secolului al XIX-lea definesc Bucurestiul ca pe o urbe a tuturor contrastelor - sat si oras, mizerie si lux, arhitectura primitiva si case in stil constantinopolitan -, situata la raspintii de civilizatii si epoci. Interiorul caselor este primul aspect ce frapeaza. De la scaunul si masa taraneasca pina la tipicul oriental al sofalelor, divanelor si saltelelor "pe care stapinii maninca si dorm", resedintele boieresti ii uluiesc pe straini cu atmosfera de trindavie parfumata si "petrecere desfrinata" [2]. Uneori, acestei mixturi i se suprapun elemente occidentale, cum sint toaletele europene de bal pentru doamne, dar si gradinile in stil englezesc, precum cele ale casei Dudescu.

Ideea despre trai bun, amalgam si veselire este impartasita si de romani. Nicolae Filimon, in al sau roman Ciocoii vechi si noi, ofera si citeva informatii pretioase despre atmosfera muzicala a Bucurestilor: "Locuitorii din clasa de mijloc, deprinsi de mult timp cu viata orientala, cea plina de lene si poezie, vara se adunau la gradinile Breslea, Barbalata, Cismigiu si Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie isi intindea masa si, impreuna cu casnicii si amicii, beau si mincau; apoi incepeau a invirti hora stramoseasca si danturile cele vesele [...]. Cind trecea furia dantului, toata compania se punea iar si pe bere si pe mincare [...]. In tot timpul acesta, lautarii nu incetau a trage din viori si a cinta din gura sau cintece de amor, pline de dulceata, destinate a produce in inima ascultatorilor dor si infocare, sau melodii de dant vesele si saltarete [...]."

In aceeasi nota si cu aceleasi trasaturi, V. Alecsandri schiteaza tabloul epocii de la mijlocul secolului al XIX-lea: "Cintecele de lume erau mai ales bine primite, la mese uneori, la nunti, la petreceri, prin gradini sau prin vii; si, prin urmare, breasla lautarilor cistigase o mare insemnatate. Scripcarii si cobzarii boieresti se intreceau, care de care, a compune melodii mai diverse si a slobozi din pept ahturi mai lungi, patrunzatoare, in folosul dragostei stapinilor, caci ei slugea pe atunci ca un soi de tainici curieri ai inimilor. Declaratiile de amor se faceau prin gurile lor, un ah! si un uf! bine taraganat platea pungi de bani la inceputul veacului nostru si instarea pe fericitul lautar, care avea pept sanatos si rasuflare lunga. Desi ne pare noua cam desantat, asa era obiceiul vechi si trebuie dar sa-l respectam, mai cu seama ca el au facut fericirile parintilor nostri si ca ne-au pastrat pina in zilele noastre poeticele produceri ale generatiei trecute." [3]

De la fiii de boieri si pina la saracime, trecind prin lumea de mijloc, obiceiurile levantine pun monopol pe aproape intreaga viata bucuresteana: "Intr-o vreme cind boierimea noastra, imbracata in ceacsiruri si anteree, statea turceste pe divanuri, sorbind din filigeanele de cafea si tragea din fumul parfumat de tutun al narghilelelor, cind conversatia se facea mai mult in greceste, uneori si in turceste, cind, cu atitea obiceiuri orientale, patrunsese la noi si meterhaneaua turceasca, care desfata populatia capitalelor, nu trebuie sa ne surprinda faptul ca erau la moda nu numai in saloanele boeresti, dar si in celelalte straturi sociale bucurestene, cintece grecesti si turcesti." [4]

In aceasta lume se naste si se formeaza Anton Pann, si tot pentru aceasta lume va nota vestitele sale "cintece de lume". Pina la el, nimeni nu se preocupase de alcatuirea unor culegeri de muzica si text, vazute ca un tot. Prima carte in care sint inserate si "citeva versuri politicesti care socotesc ca nimanui nu-i vor fi spre vatamare" este Versuri musicesti, ce se cinta la Nasterea Mintuitorului Nostru Iisus Hristos si in alte sarbatori ale anului (Bucuresti, editia I, 1830; editia a II-a, 1841 [?]; editia a III-a, 1846). Desi Pann mentionase ca piesele vor fi puse "pe mestesugul musichiei, dimpreuna cu glasurile lor", melosul nu este notat in primele doua editii, ci abia in cea de-a treia (1846).

In aceste culegeri, versurile zise "politicesti" sint mai degraba "morale", dar succesul lor la public este cert, din moment ce doar un an mai tirziu, in 1831, apar Poesii deosebite sau cintece de lume (editia a II-a o va publica in 1837), culegere eminamente "politiceasca", iar in 1832, Indreptatorul betivilor. Nici aceste carti nu contin muzica. Din pacate, dorinta lui Pann nu se va implini nici in Noul Erotocrit [5], in a carui prefata (la volumul II) indicase ca va introduce in tomurile IV si V "pe la margini, poezii alese [...] cu glasurile lor puse pe note". Abia incepind cu calendarele tiparite intre 1848 si 1854 si, mai ales, cu Spitalul amorului asistam la o editare compacta text-muzica a unui astfel de repertoriu. [6]

Pentru "petrecerea vietuitorilor", Anton Pann alege si publica o serie de "cintece desfatatoare" - un tip de creatii de care se simte atras si care vor fi reunite sub titlul Spitalul amorului sau Cintatorul dorului. [7] In volum figureaza patru categorii stilistice: muzica populara, cintece influentate de muzica greco-orientala si de stilul melosului bizantin, cintece create sub influenta muzicii europene si cintece de stea si morale. [8] Selectia constituie un document unic, in care se reflecta, in cei mai autentici termeni, atmosfera muzicala a Bucurestilor de la inceputul secolului al XIX-lea. Repertoriul pune laolalta o multime de orientari poetico-muzicale, cintece vechi si noi care au circulat, in parte, nu numai in Moldova si Tara Romaneasca, ci si in Transilvania. In ciuda impresiei de mare varietate tematica, majoritatea creatiilor sint cintari impregnate de parfumul oriental al poeziei de dragoste cu ecouri anacronice, de folclorul balcanic, de ariile operelor italiene, de romantele orasenesti, dar si de cintarile neaose românesti de provenienta taraneasca, printre care domina asa-numitele "cintece de mahala".

Diversitatea demonstreaza ca Pann stapinea toate aceste registre in egala masura - iar biografia sa, atit cit este cunoscuta, confirma uimitoarea facilitate cu care "muzicul" se exersa in cele mai surprinzatoare imprejurari si ipostaze. Psalmodiind ori cintind in cetele petrecaretilor, in ambianta libera si libertina a deselor chefuri cu lautari din Bucurestii vremii sale, sau adunind tot felul de cintece de pe la lautarii mahalalelor, de la bilciuri si sezatori, Pann cinta o muzica pestrita in care se regasesc refrene haiducesti, creatii semireligioase, teme din muzica apuseana ori amoruri celebre.

George Sion, laudind talentul muzical innascut si figura carismatica a unchiului sau in Bucurestiul de la inceputul secolului al XIX-lea, povesteste in ale sale Suvenire contimpurane si despre cel mai bun cunoscator al muzicii profane din acele timpuri: "[...] in serile de vara unchiul meu iesea cu tambura si se punea sa cinte manele turcesti de acele ce din copilarie invatase la Constantinopol. Nu trecea jumatate de ora si sute de oameni, trecatori sau vecini, se adunau in dreptul casei, ca sa asculte acea muzica rapitoare care numai in Orient se mai poate concepe si asculta cu mare placere, fiindca unchiul meu poseda o voce minunata de bariton. Un singur om era pe atunci in Bucuresti care mai cunostea muzica orientala, profana si religioasa ca unchiul; acesta era Anton Pann, care se distingea prin aceea ca el stia a scrie muzica si mai stia a compune cintece de lume care ajungeau populare." [9] Acest fragment memorialistic dezvaluie indirect una dintre sursele de prima mina folosite de Pann in elaborarea Spitalului amorului: muzica profana a lumii bizantine constantinopolitane. Ii era cunoscut repertoriul fanariot, al cintecelor lirice de mahala, gratie manuscriselor care circulau cu mare succes in lumea vorbitoare de greaca si care colporta acest melos inca din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. O dispersie mai unitara a muzicii s-a realizat, mai ales, datorita celor trei culegeri tiparite la Constantinopol: Euterpe (1830), Pandora (1843) si Armonia (1848). Pandora, de pilda, prezinta, alaturi de cintari grecesti si turcesti cu caracter profan, cintece europene provenite din arii de opera sau creatii populare. In ceea ce priveste continutul literar, astfel de culegeri cuprind creatii lirice culte imbibate de poezia neogreaca.

Sintem deci indreptatiti sa vedem in Anton Pann corespondentul valah al muzicienilor din Constantinopol ce au "cules" productiile multor generatii de compozitori rasariteni [10] si a caror opera a fost inspirata de folclorul urban al fostei capitale imperiale, un folclor aflat la granita dintre spiritul lumii europene si sensibilitatea orientala. Chiar si atunci cind foloseste textele unor poeti cunoscuti, precum Iancu Vacarescu, Costache Conachi, Grigore Alexandrescu, Pann isi argumenteaza intentia de a face sa circule versurile si de a le nemuri: "Nu socotiti ca pentru ca sa ma fac stapin pe poemele Dumneavoastra am alaturat dintr-insele in aceste brosuri, ci numai ca se le fac nemuritoare, compuindu-le Melodia deocamdata pe note bisericesti, ca sa ramiie neuitate Modurile lor dupa veacuri: pentru care, dupa parerea mea, socotesc ca nu ma veti invinovati. Iar daca nu va voi insemna numele fiecaruia la poema sa, nu este vina mea, ci a celor ce le place sa se faca plagiari si in locul numelui poetului subscriu pe al lor, spre a amagi pe cei ce ii cred."

Scriind "deocamdata pe note bisericesti", Pann arata ca era cunoscator si al muzicii "europienesti" si ca voia sa publice Spitalul amorului nu doar in notatie psaltica, ci si in liniara. Ce anume l-ar fi determinat sa aiba in vedere tiparirea "cintecelor de lume" si in notatie apuseana? Se stie ca tipariturile timpului depindeau de numarul abonatilor care plateau dinainte costul publicatiei - or, majoritatea abonatilor cunoscuti citeau cu usurinta notatia psaltica. Totusi, succesul la public al unui astfel de repertoriu, deschiderea tinerilor catre notatia occidentala si, nu in ultimul rind, intuitia de om de afaceri a lui Pann, pentru care "marfa" de baza era cartea, ne fac sa credem ca publicul-tinta al Spitalului amorului a fost urbea, amestec de vulg si lume aleasa. De altfel, mereu atent la nevoile reale ale contemporanilor sai, Pann tipareste, cu o consecventa remarcabila, cintari religioase, fabule si calendare, poezii si tratate, slujindu-si deopotriva rostul social si supravietuirea ("pe de o parte ca sa-mi treaca de urit si al doilea socotind ca sa traiesc").

Interventia lui Pann asupra cintecelor este indiscutabila. In comparatie cu confratii sai straini care nu si-au permis sa modifice repertoriul notat pentru instrumente (semnificativa este mentiunea lui H. Ehrlich la volumul Arii nationale romine, publicat in 1850: "n-am schimbat nemica nice in melodii nice in acompiniment; ci le-am transcris asia cum le-am auzit cintate de Romani si de musici tigani"), acesta "personalizeaza", prelucrind uneori atit muzica, cit si textul poetic. Amprenta sa se observa acolo unde "indreapta si potriveste", "copiaza din muzica europiana", "drege", "corecteaza si intoneaza", "potriveste dupa manele turcesti" sau "culege si da viers" - lucruri care scad sau fac sa se piarda obiectivitatea fenomenului muzical. Muzica si textul nu mai au astfel nici provenienta si nici surse absolute, ci se identifica organic cu omul "de lume" Anton Pann.

Volumul de fata (Spitalu amorului) nu se doreste insa a fi o editie academica a cintarilor din Spitalul Amorului si nici o cercetare muzicologica a acestora, ci o opera de restituire. Dorinta noastra - asa cum a fost odinioara si aceea a lui Pann - este de a pune la indemina marelui public, in special a interpretilor, atit in notatie apuseana cit si bizantina, "cintecele de lume" ale autorului Povestei vorbei. Regasirea si popularizarea unei poetici si a unei muzici de autentica valoare, parte din patrimoniul culturii romanesti, ne ingaduie intregirea imaginii despre noi insine si ne imbogatesc. Iar interpretii lui Pann il vor onora, la rindul lor, pe cel care, cu peste un veac si jumatate in urma, isi pregatise epitaful astfel:

Aici s-a mutat cu jale

In cel mai din urma an,

Cel ce in cartile sale

Se subscrie Anton Pann.

Acum mina-i inceteaza

Ce la scris mereu sedea,

Nopti intregi nu mai lucreaza

La lumina carti sa dea.

Implinindu-si datoria

Si talantul ne-ngropind,

Si-a facut calatoria

Dind altor in lume rind.

(Nicolae Gheorghita)

Note:

[1] Unicul demers in acest sens ii apartine lui Gheorghe Ciobanu (Anton Pann. Cintece de lume - transcriere din psaltica in notatie moderna, cu un studiu introductiv de Gh. Ciobanu, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1954).

[2] Christmas, F.S., citat in Papadima, Ovidiu - "Viata sociala a Bucurestilor in prima jumatate a secolului al XIX-lea si folclorul bucurestean", in Studii si cercetari de istorie literara si folclor, nr. 3-4, an VIII, Bucuresti, 1959, p. 446.

[3] Alecsandri, V. - Zimbrul, I (1850-1851), Iasi, p. 249.

[4] Cartojan, N. - "Contributiuni la originile liricii românesti in Principate", in Revista filologica, an I, Cernauti, 1927, p. 195.

[5] In cinci volume, tiparite la Sibiu in 1837.

[6] Lucrarilor mentionate li se adauga O sezatoare la tara (partea a II-a, Bucuresti, 1852) si Culegere de povesti si anecdote (Bucuresti, 1854).

[7] Culegerea are doua editii: editia I cuprinde 88 de piese, impartite in doua brosuri, dintre care numai 60 au si melodia notata (Bucuresti, 1850); editia a II-a este compusa din 6 brosuri cuprinzind 166 de melodii (Bucuresti, 1852).

[8] Ciobanu, Gheorghe - op. cit., p. 6.

[9] Sion, George - Suvenire contimpurane, col. "Biblioteca pentru toti", Editura Minerva, Bucuresti, 1973, vol. II, pp. 214-215.

[10] Se pare ca, incepind cu a doua jumatate a secolului al XVII-lea, avem primele date despre compozitorii greci care au scris muzica in spirit fanariot. Iata citeva asemenea personalitati, dintre care unele au activat si in spatiul românesc: Angeli (1610-1690), Stravogeorgis (cca 1680-1760), Zaharia Hanende [cintaretul] (cca 1680-1740), Petros Lampadarios Peloponnesios (cca 1740-1778), Petros Byzantios (cca 1750-1808), Nikiforos Kantuniares (cca 1770-1830), Antonie Fotino (prima jumatate a secolului al XIX-lea), Gheorghe Sutu (1745-1816) etc.