Intalnirea cu Dumnezeu Mareste imaginea. "Intalnirea cu Dumnezeu” - Sumara psiho-analiza a trairilor interioare corespunzatoare „convertirii” - "…Dar si aceasta stiu (…), ca pe cei ce fierbinte se pocaiesc, cu mila indurarii ii curatesti, (…) partasi Dumnezeirii Tale facandu-i, si – lucru strain de gandurile ingeresti si omenesti – vorbesti cu ei, de multe ori, ca si cu niste prieteni ai Tai adevarati”. "Convertiri” socante
"Pe neprevazute, l-am intalnit pe Dumnezeu…”. O transformare interioara rapida si neprevazuta atrage atentia celor din jur, pentru ca oamenii sunt tentati sa o considere rezultatul unei actiuni directe a lui Dumnezeu. In beletristica lumii occidentale exista multi subiecti sau martori a unor astfel de relevatii personale ale lui Dumnezeu; acestia descriu experientele neprevazute si transformatoare de care au beneficiat, fie din proprie initiativa, fie intrebati de ceilalti, interesati de schimbarea neprevazuta produsa (o fac uneori oral, alteori in scris). Tipul acesta de convertire, „instantanee”, atrage atentia extrem de tare, fiind in schimb neglijate din atentia spatiului public convertirile lente, „de durata”, mult mai numeroase, care sunt rezultatul unei schimbari progresive, etapizate. Iata cateva titluri de volume care atrag atentia asupra convertirii de tip „soc”: „Dumnezeu exista! Eu l-am intalnit!”; „Dumnezeu exista cu adevarat! Iata dovezile!”. "Revelatii” contradictorii, stari de constiinta noi, lepadari de credinta
Nu orice transformare radicala a unei persoane umane se face in directia imbratisarii religiei. Dimpotriva, exista mutatii ferme in personalitatea cuiva (care presupun o schimbare a valorilor, a credintelor si a atitudinilor respectivei persoane) care determina o lepadare a credintei religioase si o indepartare de comunitatea religioasa la care, pana in acel moment, se aderase. Iata un exemplu: „La 14 ani am facut prima mea declaratie de agnosticism. Eram intr-o tabara de tineret. Intr-o zi am pornit prin munti cu un coleg si am petrecut impreuna pe carari alpine intreaga dupa-masa… discutand impreuna pro si contra credintei. Cu multa satisfactie mi-am dat seama ca nu exista un fundament serios pentru credinta, si ma intrebam cum de colegul credea… simteam ca nu exista un Dumnezeu real, si ca nu exista nici un argument serios pentru a-I demonstra existenta. Stiind aceasta, am simtit ca trebuie sa-mi declar pozitia. In acea zi mi-am pus pe foc toate iluziile si de atunci am inaintat in viata ferm pe pozitie, spre necunoscut!” Geneza necredintei. Exista o mare diferenta intre nasterea credintei si nasterea necredintei. In procesul de convertire, sentimentele sunt multiple si se diversifica (iubire, prietenie, anxietate, dubiu, entuziasm, idealism, sociabilitate), reunificandu-se in jurul unui pol religios. Convertirea are drept consecinta apartenenta, noua si decisiva, la o comunitate de credinta, la niste grupuri religioase si la niste institutii prestabilite. Starea emotionala nascuta din necredinta este intotdeauna insotita de o explozie centrifugala a vietii afective individuale. Din contra, noul „necredincios” se detaseaza de punctele de reper sociale avute anterior. Tipurile de „anti-convertire”, de refuz al divinului, de „venire in sine” atee, expuse necesita cateva clarificari: nu se poate vorbi, din exemplele enumerate, de vreo „interventie transcendenta” clarificatoare in viata respectivilor, ci mai degraba de o stimulare psihologica proprie anti-religioasa, soldata cu o „indepartare” voluntara de Dumnezeu, care ar fi echivalenta unei „treceri la ateism”. Aceste „mutatii ale starii de constiinta” a cuiva, pot fi atribuite – din punct de vedere psihologic – mai mult tipului de personalitate a indivizilor respectivi, decat unei interventii exterioare. Din acest punct de vedere, multi psihologi occidentali au analizat trasaturile de personalitate ale unor studenti teologi, grupandu-i pe categorii care sa aiba aceleasi coordonate sociale. De exemplu, intr-o facultate de teologie luterana, din 40 de studenti, 20 vorbeau de o convertire individuala, realizata intr-un timp record, in urma unui eveniment anume din viata lor. Din punct de vedere psihologic insa, statistica a demonstrat ca tocmai acestia 20 se incadreaza la categoria de inteligenta sub-medie, fiind, in plus, personalitati cu tendinta isterica, respectiv extrovertiti cu inclinatie spre manifestari excesive ale sinelui. Trebuie sa subliniem faptul ca in mediile protestante si neoprotestante „convertirea” constituie un eveniment cu valoare de „indicator” al starii de maturitate spirituala a unui adept, fiind intr-o oarecare masura „institutionalizata”. Toti trebuie sa fi trecut prin acest „stadiu”, candva pe traseul vietii, incepand cu adolescenta (adolescenta este considerata drept ante-camera maturitatii, prima etapa a vietii viabila sub aspectul simtirilor si al deciziilor spirituale). „Dumnezeu exista! Eu l-am intalnit…”
Descrierea, orala sau scrisa, a unei experiente de „intalnire cu Dumnezeu”, prezentata ca un contact concret cu Dumnezeu si urmata de o transformare globala a persoanei beneficiare, fascineaza. Ea raspunde la o cerinta intima a fiintei noastre, cerinta pe care putini reusesc sa o satisfaca. Subtitlul nostru este preluat de la francezul André Frossard , care in urma cu peste 30 de ani a publicat in volum omonim, ce a cunoscut un succes editorial fulminant: pentru mai multe saptamani in sir a fost cea mai vanduta carte de librarie la nivel national. Acest lucru demonstreaza cat de puternica este dorinta inconstienta a milioane de cititori de a beneficia ei insisi de o astfel de experienta. A obtinut editia romaneasca acelasi succes editorial? Un volum cu un astfel de titlu poate dezamagi enorm un cititor, daca odata lecturat, nu confera cititorului o experienta interioara, daca nu-i comunica ceva din stare emotionala si mistica a beneficiarului revelatiei. Dupa lecturarea cartii, cineva propuse ironic un alt titlu pentru carte: „Dumnezeu exista. Eu nu l-am intalnit!” , facand referire la faptul ca orice metafora este insuficienta pentru a reda sau desemna lucrarea lui Dumnezeu asupra inimii omului. "Sa-l vezi pe Dumnezeu si sa continui sa traiesti…” Se contrazice Dumnezeu?
Este interesant si relevant pentru fiecare lider de comunitate sa afle cati dintre membrii colectivitatii in care activeaza au citit vreo carte care are in centrul atentiei o persoana care „L-a intalnit pe Dumnezeu”? Sfanta Scriptura ne prezinta situatii de acest gen: Moise (de doua ori), Sfantul Ilie Tesviteanul, Sfantul Apostol Pavel (de doua ori), Sfantul Siluan Athonitul, Sfantul Francisc de Assisi, Paul Claudel . Acestia, exponenti a epoci si culturi atat de diferite (varste: intre 35-65 ani), prin gusturi si profesii aveau o „formatie umanista”. Moise este un titan biblic cu un profil aparte. Imaginatia populara il limiteaza adeseori la un personaj care s-a urcat pe Muntele Sinai si „L-a vazut pe Dumnezeu”. Cartea Exodului ne relateaza exact contrariul: cand Moise I-a cerut lui Dumnezeu: „Doamne, fa-ma sa-Ti vad chipul!”, s-a auzit raspunsul: „Nu vei putea sa-Mi vezi fata, caci nici un om nu poate sa ma vada si sa ramana viu!”. Dar mai apoi vocea completeaza: „Iata aici la Mine un loc: sezi pe stanca aceasta. Cand va trece slava Mea, te voi ascunde in scobitura stancii si voi pune mana Mea peste tine pana voi trece. Iar cand voi ridica mana Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar fata Mea nu o vei vedea!” (Exod 33, 21-23). Personalitatea – la fel de impunatoare a Profetului Ilie – o regasim conturata in cartile Regilor (3 Regi 17-19; 21 si 4 Regi 1-2). Ilie in Horeb L-a intalnit pe Dumnezeu in „vant lin” (3 Regi 19,12). Stihira Vecerniei sfantului mentioneaza: „Nu in cutremur, ci in vant subtire ai vazut venirea lui Dumnezeu, Care te-a luminat pe tine de demult, Ilie, de Dumnezeu fericite, si in caruta cu patru cai fiind purtat, pe cer ai umblat cu straina vedere, minunat facandu-te, de Dumnezeu insuflate”. Aspiratia de a vedea, de a intra in contact direct cu Fiinta Suprema, de a O putea contempla fara intermedieri, constituie o dorinta profunda a fiintei umane, care odata implinita l-ar implini existential pe om, ar sintetiza sensul vietii lui. Paradoxal, aspiram la acest lucru, insa daca ar fi sa luam in calcul avertismentul facut lui Moise, de o asemenea experienta ar trebui sa ne pazim. In cazul lui Moise intalnirea cu Dumnezeu are loc prin cuvinte, prin mesaje, printr-o „alianta dialogica”, prin niste porunci destul de dificil de indeplinit, care te conduc spre o actiune concreta. Nimeni nu poate sa-L vada pe Dumnezeu si apoi sa continue sa traiasca... Ne-am putea chiar mira de faptul ca se poate sa-L intalnesti pe Dumnezeu si apoi sa continui sa vorbesti… Au facut-o insa multi inaintea noastra, si este foarte important sa analizam rezultatul experientei lor si sa identificam efectul pozitiv al relatarilor lor. Referat: Paul Claudel si intoarcerea la credinta. Noaptea de Craciun de la Notre-Dame, 1886. Sa vorbesti despre un (A)altul, in absenta (L)lui…
In general, se vorbeste despre „un altul”, in absenta lui. Daca oameni inzestrati cu mult simt poetic, precum Claudel sau Frossard, isi descriu propria experienta de intalnire cu Dumnezeu, cititorul – oricat de fascinat ar fi de relatare – nu Il intalneste, la randul lui, pe Dumnezeu, sau, cel putin, nu o face in momentul lecturii, nu o poate face instantaneu. Ci, in cel mai bun caz, aude vorbindu-se „despre” El. Cititorul intra in contact cu o relatare despre Dumnezeu, o expresie a experientei altuia. Nu (re)traieste intru totul acea experienta. Despre ce aude vorbindu-se? Experienta celuilalt. Cand cineva isi descrie propria intalnire cu Dumnezeu, poate fi atat de „confiscat” de propriile trairi subiective, poate fi atat de hipnotizat de momentele privilegiate pe care doreste sa le surprinda, incat sa nu reuseasca sa redea nimic din personalitatea Celui despre Care vrea sa depuna marturie.
Tanarul care nu a fost niciodata indragostit va fi impresionat de relatarile si amanuntele interesante ale amicului indragostit, si va asculta cu oarecare nesat povestile acestuia de dragoste, chiar daca acesta va expune elemente care nu sunt esentiale (nici tipologice) oricarei relatii de dragoste. Va fi poate entuziasmat de o descriere fidela a circumstantelor si a emotiilor traite de prietenul sau in clipa in care si-a cerut iubita in casatorie. Dar ce poate sti el despre persoana iubita de celalalt? Un indragostit isi poate provoca amicul sa salte impreuna cu el de bucurie in momentele de culme ale relatiei lui afective, dar ce va intelege prietenul despre cararile particulare ale dragostei din viata celuilalt? Un lucru similar se poate petrece lecturand o carte care expune convertirea altuia. Cel care povesteste poate fi atat de absorbit de nararea vietii sale si de expunerea trairilor avute in momentul experientei, incat ajunge sa nu mai vorbeasca despre Altul. Se va observa astfel ca, din punct de vedere numeric, paginile autobiografice abunda (chiar daca nu fac nici o referinta la convertire, ci doar „ii contureaza cadrul”), in timp ce paginile privitoare la convertire sunt putine. Unul din scopurile nenumaratelor pagini autobiografice este cel de a demonstra cititorului faptul ca Dumnezeu era totalmente ignorat in viata anterioara a beneficiarului revelatiei. Orice biografie presupune insa o selectie: este o scriere „construita” plecand de la o anumita intentie. Este vorba deci de un trecut reconstruit. Tendinta inconstienta este aceea de a sublinia o fractura care separa un „mai inainte” de un „dupa”, tendinta generala in acest tip de literatura. Un studiu analizand grupuri de harismatici catolici din Statele Unite ale Americii a descoperit simplificari surprinzatoare in prezentarea crizei care a anticipat afilierea respectivilor la grupurile harismatice, in mod special prin subevaluarea intensitatii vietii crestine duse pana in momentul convertirii.
Indiciile unei convertiri reale
Relatarile convertirilor vorbesc si despre transformari radicale ale vietii, de schimbari semnificative rezultate din experienta intalnirii cu Dumnezeu. Frossard defineste momentele ca „bucurie, dulceata, lumina”, experienta de efervescenta interioara prelungindu-se cam o luna. Are loc o modificare si in intensitatea certitudinilor dobandite: „Dumnezeu exista si totul este adevarat… Exista deci o ordine in lume, in acest univers, dincolo de valul de ceata care ascundea evidenta…”. Noua stare se defineste printr-o dispozitie speciala de a accepta invatatura religioasa si de a crede: „Ceea ce Biserica propovaduieste este adevarat, pana la ultima virgula!”. Transformarile care au loc sunt uneori corelate unor dorinte anterioare, usor de reperat de un psiholog competent. Rostul discursului este tocmai acela de a le fortifica pentru a le mentine. Cu alte cuvinte, marturisitorul are nevoie, la randul lui, de martori si de cititori pentru a se confirma in propria convertire. Din punct de vedere psihologic lucrul acesta apare normal, dar ne invita sa reflectam asupra ideii seducatoare potrivit careia convertirea s-ar defini drept o transformare brusca, globala si in mare parte inexplicabila. Cert este ca o convertire care se „expune” excesiv este fragila. Trairile interioare tin de intimitatea unei fiinte umane, si nu trebuie comunicate ostentativ. Daca Dumnezeu se releva personal unei fiinte umane, o face spre propria ei implinire; ori implinirea aceasta nu trebuie sa aiba nici un fel de efecte prozelitiste. Marii mistici ortodocsi sunt definitorii in aceasta privinta: cu multa greutate ei isi dezvaluie trairile din momentele de intimitate cu Dumnezeu. Cand cel care vorbeste este „El”. Exista insa foarte multe situatii in care cel care vorbeste despre intalnirea cu Dumnezeu este atat de putin prezent in relatarea sa, incat aproape nu vorbeste deloc despre sine, ci doar despre dorintele Celuilalt. El devine atunci Vocea Celuilalt. Astfel Moise, reintorcandu-se cu tablele Legii de pe Muntele Sinai, le sfarama in momentul in care se revolta fata de compromisurile facute de poporul ramas sub ascultarea lui Aron. Moise dispare astfel in spatele cuvintelor si a actelor care vor fundamenta si contura tot mai mult o religie, Ebraismul. Stilul profetic s-a nascut aici: cand profetii vorbesc despre Dumnezeu, Dumnezeu Insusi vorbeste prin ei. Biografia lor personala si starea lor „de spirit” conteaza putin, in ciuda – uneori – a starii de lamentare si de epuizare pe care acestia o acuza, ca urmare a sarcinilor cu care Dumnezeu ii incarca. Sfantul Apostol Pavel, convertit instantaneu, da comunitatilor crestine prima lor teologie, in care episodul de pe drumul Damascului nu figureaza decat foarte discret. Sfintii nu vorbesc despre ei insisi decat pentru a indica cararile care i-ar putea ajuta pe altii in gasirea drumului lor propriu spre Dumnezeu, spre Inefabil, spre Cel care este dincolo de orice reprezentare imaginata, Care este si dincolo si mai presus de orice cuvant. In greaca, misticul este un mut. „La capatul zilelor mele, m-am hotarat sa vorbesc fratilor mei despre ceea ce inainte n-as fi indraznit, socotind acestea lipsite de bun simt. Cu toate ca sunt neinsemnat din toate punctele de vedere, dar faptul este fapt: Dumnezeu Tatal a avut mila de mine, cum in general are mila de toti cei cu inima zdrobita. Lumina care m-a cercetat a fost Lumina din „Imparatia ce nu este din lumea aceasta” – marturiseste Arhimandritul Sofronie. Exista o diferenta clara intre scrierile care relateaza convertiri (Claudel si Frossard) si textele sacre pe care se fundamenteaza religii (Moise, Sf. Pavel) sau intregi curente duhovnicesti. Prima categorie de scrieri fac referinta la o apropiere de un Inefabil transformator si inexplicabil; cea de-a doua categorie ne invita pe cararile exigente si austere ale ascezei, cantand imnuri duhovnicesti, implicandu-ne in activitatea filantropica a Bisericii si dobandind astfel transfigurarea. *** Nu toti oamenii care merg la Biserica pretind ca au beneficiat de o experienta personala a intalnirii cu Dumnezeu. Cand vom analiza scrierile care au in centrul atentiei o convertire spectaculoasa, ne vom putea orienta dupa urmatoarea grila:
1. A cata parte din relatare este consacrata autobiografiei autorului si cata parte din ea e „alocata” experientei Divinului? 2. In descrierea intalnirii cu Dumnezeu, se vorbeste „doar” sau „in principal” despre trairi emotive? Exista vreo referire constanta la consecintele experientei in viata convertitului, care deriva dintr-un nou mod de a vedea existenta? 3. Spune ceva intr-o maniera noua, nonconformista, convertitul? Are un stil aparte, expresii speciale? Ce ar putea spune „nou” un convertit? Oare revelatia nu este definitiv incheiata? Important de subliniat este faptul ca „registrul semantic” al relatarilor despre Dumnezeu nu va fi niciodata epuizat. Exista un potential imens de creativitate in domeniul acesta, pentru a exprima relatia unui om, a unui grup, a unei culturi, cu Dumnezeu. Spunea J. P. Deconchy ca „Dumnezeu (zeii, in general) este prea puternic pentru a putea fi epuizat semantic intr-o cultura”. 4. Relatarea lui sugereaza cititorilor un nou stil de viata, un mod de rugaciune, o maniera de a trai slujbele religioase care ar permite celorlalti sa aiba ei insisi o „intalnire cu Dumnezeu” similara?
Cu cat autorul isi focalizeaza atentia exclusiv asupra propriului trecut, fara a prezenta nimic care ar putea imbogati imaginea pe care fiecare cititor o are despre Dumnezeu, cu atat relatarea lui devine mai irelevanta din punct de vedere religios si mistic. La urma urmelor, o astfel de relatare nici n-ar vorbi despre Dumnezeu: ar vorbi doar despre o sete de renume a autorului. Ontologia experientei mistice, din perspectiva psihologica
a) Intensitatea experientelor interioare Experientele intense de „intalnire cu Dumnezeu” constituie niste momente de plenitudine existentiala, avand o mare incarcatura emotionala, prin care are loc o deschidere interioara spre un „dincolo”, spre universul transcendent.
b) Experienta mistica fulminanta sau obiectul acestei experiente este perceput intotdeauna de beneficiarul unei „revelatii” ca un „absolut in sine”: experienta isi are in sine insasi propriul sens, propria legitimitate, neavand nimic de domeniul „utilitarului”. Se demonstreaza a fi un scop in sine (cel putin temporar), iar nu un simplu mijloc. Acest „obiect” (care poate sa fie o stare afectiva intru totul interioara) reorganizeaza intreaga existenta umana; este ca o axa pentru intreaga viata. O metafora sugestiva ar fi intalnirea cu persoana iubita, eveniment care reconfigureaza relatiile cu prietenii anteriori.
c) O valoare vitala Plecand de la experienta mistica totala si cu referinta la ea, viata cotidiana apare mult mai frumoasa, ea merita sa fie traita, chiar daca, in anumite cazuri, poate aparea ideea mortii, dar nicidecum ca moment suicidal, ci mai ales ca dorinta de a opri timpul, pentru a experimenta un etern prezent.
d) Un „dar” primit activ In experienta mistica culminanta, constiinta traieste o stare de bucurie, de admiratie inefabila, de stupoare, cu un mare si umil respect, cu convingerea ca experienta are loc fara nici un fel de merit personal. O stare intrucatva similara, dar de o intensitate mult mai redusa, este aceea a sportivului care repurteaza un mare succes, un record, obtinut cu multa dificultate si antrenament, sau starea interioara a unui cercetator care face o descoperire stiintifica. In plan literar se poate vorbi despre „inspiratie”, despre o „muza” prezenta. Constiinta ca esti beneficiarul acestei experiente fata de care nu ai nici un merit personal este atotprezenta. „Unii spun ca aceasta a fost candva mai inainte, dar acum toate acestea s-au invechit; dar la Domnul niciodata nimic nu se micsoreaza, ci numai noi ne schimbam, ne facem rai si astfel pierdem harul; iar cine cere, aceluia Domnul ii da totul nu pentru ca meritam noi acest lucru, ci pentru ca Domnul este milostiv si ne iubeste”. e) Potentialul terapeutic al experientei Efectele acestor experiente covarsitoare sunt eliberarea de anxietate, o diminuare evidenta a inhibitiilor si a controlului excesiv de sine. Beneficiarul unei astfel de experiente traieste o continua stare de empatie si de simpatie, care predispun la o disponibilitate generoasa de iertare a semenilor, la toleranta fata de ceilalti. „Eu am intalnit doua persoane care – dupa o astfel de experienta mistica – s-au vindecat: una de nevroza si angoasa, alta de obsesie recurenta cu idei de sinucidere”.
f) Comportament aparent ludic Ca urmare a unei astfel de experiente, unele persoane uneori devin aparent naive, se manifesta cu multa inocenta: „Cel care nu este capabil sa se abandoneze in bratele altuia precum un copil, nu va fi capabil sa cunoasca bucuriile cele mai profunde ale iubirii…” . In acest tip de experienta interioara, indiferent daca are loc in arta, iubire sau religie, manifestarile nu au valente patologice, nici nu sunt efectul unei sfortari teatrale, ci sunt pline de expresivitate, in special corporala, expresie a unei supra-abundente stari de fericire. „Eu ma cunosc pe mine: sunt omul cel mai obisnuit, uneori sunt vesel precum copiii. Dar ceea ce mi s-a dat mie de catre Dumnezeu, din initiativa Lui, este ceva asemanator Apostolilor, Parintilor Bisericii.”
g) Experiente mistice propriu-zise. Starea de har Maslow enumara urmatoarele componente ale unei stari de euforie pamanteasca: sportivul accepta recordul sau ca pe un dar „acordat”, indiferent de cat de multe au fost eforturile sale din timpul antrenamentului; poetul este beneficiarul unei inspiratii gratuite; indragostitul se umple de energii de dragul altei persoane; misticul se simte nevrednic de iluminarile de care beneficiaza; toate aceste momente pot fi interpretate de unii ca avand adancimi religioase; sunt realmente astfel in masura in care beneficiarii sunt persoane religioase. Maslow lectureaza evenimentele dintr-o perspectiva gnostica; in opera lui nu exista nici profeti, nici „cuvant al lui Dumnezeu”. Arhimandritul Sofronie insa avertiza: „Stiu ca, in afara de credinta, starile traite de mine ar fi fost excluse.”
De-a lungul existentei sale pamantesti, omul are multe alte experiente interioare cutremuratoare, de mare incarcatura emotionala, declansate de: constiinta acuta a inevitabilitatii mortii; solitudinea fiecaruia in momentul marilor decizii care implica responsabilitate maximala; angoasa din fata impersonalitatii reci a naturii; instrainarea fiecaruia de propriul inconstient; revolta din fata injustitiei insurmontabile din lume etc.
Maslow este convins ca religiile institutionalizate care nu isi vor asuma drept scop sublim – la nivel individual – atingerea unui astfel de tip de experienta mistica profunda, cu scopul de a o comunica si multiplica ulterior, se vor autodistruge, pentru ca isi vor rata implinirea unei datorii elementare. Cu alte cuvinte, religiile se vor impune in masura in care vor fi sensibile la aceasta exigenta a credinciosilor, satisfacandu-le religiozitatea spontana, plina de nesat dupa acest tip de experiente interioare privilegiate.
*** Exista niste riscuri in momentul in care o religie se concentreaza exclusiv pe garantarea unor experiente mistice speciale adeptilor sai: 1. accentuarea importantei retragerii din lume se face, inevitabil, atenuand exigenta implicarii in social, pentru schimbarea in bine a lumii; 2. este periculoasa aparitia unui cult centrat pe experienta extatica ca scop in ea insasi; au existat astfel de ritualuri in Mexic si in America de Sud, in care s-a ajuns sa fie considerate sacre anumite plante (peyotl, iar la iranieni si indieni soma/haoma). Concluzii Reflexia noastra asupra starilor interioare de plenitudine existentiala si asupra experientelor intense, spontane sau experimentale, trebuie sa sublinieze criteriile dupa care o experienta poate fi calificata drept „experienta a divinului”: 1. O astfel de experienta trebuie sa fie interpretata religios, in contextul cultural-existential propriu beneficiarului. O stare experimentata de cineva va fi intotdeauna ambigua pana in clipa in care el va opera o interventie hermeneutica, de interpretare si transpunere in limbaj a respectivei stari. Doar exprimata in limbaj omenesc, o stare poate fi sugestiva pentru ceilalti; 2. O stare interioara mistica determina intotdeauna o atitudine si o disponibilitate spre implicare in social, pentru a lasa urme in societate. In concluzie, putem aprecia, intr-o maniera grosiera si generala, ca nu se poate vorbi de o exprimare univoca, uniforma, standardizata, a trairilor launtrice de mare intensitate mistica. Pr. conf. univ. dr. Teofil Tia
|
Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur Mareste imaginea. Sfantul Ioan Gura de Aur (347-407) este unul dintre cei mai cunoscuti, pomeniti si iubiti sfinti ai Bisericii Ortodoxe. Sfantul Ioan Gura de Aur s-a nascut la anul 347, in Antiohia. Intreaga lui viata si-a dedicat-o zidirii Bisericii lui Hristos, pentru care nu a crutat nimic, nici macar pe sine. Cuvantarile sale sunt de o inaltime neegalata nici pana astazi, prin ele sfantul urmarind zidirea celor sfinte in inimile crestinilor si atacarea abuzurilor de orice fel, politice si autoritaea din Biserica si din Imperiul Roman din acea vreme. 
Ajuns in cele din urma episcop si Patriarh al Constantinopolului, el a fost exilat de trei ori de catre imparateasa bizantina Eudoxia. De fiecare data, motivul exilarii sale a venit din viata sa de nevointa, pe care cei de langa el o pizmuiau, vazand in ea caderile lor. In cel de-al treilea exil, Sfantul Ioan Hrisostom a si muri, dupa o calatorie lunga de trei luni de zile, sub stricta supraveghere, in conditii foarte aspre. El a murit la data de 14 septembrie 407, in localitatea Comana - Komana din Pont. Trupul sau a fost inmormantat in Komana, unde a si ramas vreme de 30 de ani. Cu toate ca el a adormit intru Hristos in ziua de 14 septembrie, el este pus in calendar in data de 13 septembrie, in ziua de 14 fiind praznuita Inaltarea Sfintei Cruci. Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur. Istoria si cinstirea lor de catre crestini. Sfintele sale Moaste au fost cinstite cu multime de dragoste inca din primele zile ale trecereii sale la Domnul. In anul 434, unul dintre ucenicii sai, numit Proclu (434-447), ajungand Patriarh de Constantinopol, e, dupa 4 ani, a cerut voie imparatului bizantin Teodosie, sa aduca in Constantinopol trupul Sfantului Ioan Gura de Aur. Abia in anul 438 crestinii au reusit sa aduca in orasul lui Constantin trupul Sfantului Ioan, in vremea domniei imparatului Teodosie al II-lea (408-450). 
In dorinta de a aduce trupul sau in Constantinopol, cei insarcinati cu minunata misiune nu au reusit, oricat s-au straduit. Astfel, imparatul Teodosie va spune despre acestea: "Noi, cinstite parinte, socotind ca trupul tau este mort ca al altora, am vrut fara multa chibzuiala sa-l ridicam si sa-l aducem iarasi la noi. Din cauza aceasta dorinta noastra, pe buna dreptate, nu ni s-a implinit. Dar tu, cinstite parinte, ca cel care ai invatat pe toti pocainta, iarta-ne greseala si te daruieste noua ca unor fii iubiti de parintele lor, si veseleste cu venirea ta pe cei ce te doresc." Abia dupa rostirea acestei rugaciuni, scrise si asezate in sicriul sfantului, acesta s-a usurat, crestinii putand sa-l ridice si sa mearga cu el spre Constantinopol. 
Moastele Sfantului Ioan Hrisostomul au fost duse mai intai in Biserica Sfantului Apostol Toma, numita "a lui Amantie", iar dupa aceea la Biserica Sfanta Irina. A doua zi, dis de dimineata, Sfintele sale Moaste au fost asezate intr-o mult cinstita lacra, iar mai apoi duse in Biserica Sfintii Apostoli. Cand a fost asezat in mareata biserica, din gura Sfantului Ioan s-au auzit cuvintele: "Pace tuturor." Cu mare cuviinta, mai apoi, racla cu Sfintele Moaste a fost ingropata in pamant, in Sfantul Altar, langa Moastele Sfantului Grigorie Teologul, iar cand se savarsea Sfanta Liturghie, a carui autor si era sfantul, se faceau mari minuni. Cinstirea sfintelor lui Moaste s-a generalizat inca din secolul al IX-lea. 
Mai inainte de caderea Constantinopolului sub turci, in anul 1453, Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur au fost trimise, printr-un edict, la Manastirea Marea Lavra, in Sfantul Munte Athos, de catre imparatul Ioan Tsimiskis (969-976). O parte din mana stanga a sfantului a fost trimisa, in luna iulie a anului 1284, de catre imparatul Andronic Palaeologul (1282-1328), la Manastirea Filoteu, tot in Sfantul Munte Athos. 
O parte din sfintele sale Moaste au ramas in Biserica Sfintii Apostoli pana la Prima cadere a Constantinopolului, in vremea Cruciatilor, in anul 1204. Dupa dureroasele lucruri savarsite de cruciati, Moastele Sfintilor Ioan si Grigorie Teologul au fost duse in Venetia, iar mai apoi in Roma. Cinstitul sau trup a fost asezat mai intai intr-un pridvor al unei Biserici medievale, inchinate Sfantului Apostol Petru. Mai tarziu, in data de 1 mai 1626, acestea vor fi transferate in Biserica cea mare a Sfantului Petru, fiind asezate intr-o Capela special amenajata pentru ele. Pomenirea mutarii Sfintelor sale Moaste din Constantinopol in Roma se face, de catre Biserica Ortodoxa, la data de 27 ianuarie. 
Dupa 800 de ani, moastele celor doi sfinti au ajuns sa fie inapoiata Bisericii din Constantinopol. Acestea au fost restituite Bisericii Constantinopolului in data de 27 noiembrie 2004, de catre Papa Ioan Paul al II-lea. Moastele Sfantului Ioan Hrisostom, transportate intr-o racla legata cu panglica rosie, si ale Sfantului Grigorie Teologul, asezate intr-o racla legata cu panglica galbena, se afla astazi in Biserica Sfantului Gheorghe din Patriarhia Ecumenica din Constantinopol. 
Particele din Sfintele sale Moaste se mai afla si in Manastirea Vatoped, Manastirea Iviron, Manastirea Dionisiu si Manastirea Dochiariu, aflate tot in Sfantul Munte. O parte din Moaste se poate sa fi ajuns si in Cipru, atata timp cat in micuta si izolata localitate Mesana, din Pafos, se afla o Manastire inchinata Sfantului Gheorghe de Komana, iar denumirea de Komana - Comana - se refera la localitatea Komana din Pont. Se poate ca Moastele Sfantului Ioan sa fi fost pastrate in aceasta biserica, dupa aducerea lor in Cipru, din Komana, mai inainte de ducerea lor in Constantinopol. 
Sfintele Moaste ale Sfantul Ioan Gura de Aur. Unde se mai gasesc? * Manastirea Darvari, Bucuresti, Romania. * Manastirea Secu, Judetul Neamt, Romania. * Catedrala Episcopala din Craiova, Romania. * Biserica Sfanta Ecaterina, Facultatea de Teologie din Bucuresti, Romania, unde se vor pastra pana la construirea Catedralei Mantuirii Neamului. 
* Catedrala Sfantul Gheorghe, Patriarhia Ecumenica de Constantinopol (actualul Istanbul), Turcia. * Manastirea Filoteu, Sfantul Munte Athos, Grecia, pastreaza mana dreapta a Sfantului Ioan Gura de Aur. * Manastirea Vatoped, Sfantul Muntele Athos, Grecia, pastreaza cu mare cinste capul Sfantului Ioan, cu urechea stanga intreaga. Se spune de catre parintii cei din vechime, ca la urechea stanga i-a talcuit Sfantul Apostol Pavel intelesurile Sfintelor sale Epistole si a ramas neputrezita spre marturie ca a fost adevarata talcuirea sfantului. * Manastirea Varlaam, Meteora, Grecia. * Capela Imaculata Conceptie, Basilica San Pietro, Roma, Italia. 
Sfantul Ioan Gura de Aur in iconografie In cartea numita "Erminia lui Dionisie din Furna", carte aflata la indemana zugravilor de chipuri sfinte, in dreptul Sfantului Ioan Gura de Aur, citim urmatoarele: "Sfantul Ioan Gura de Aur, scund foarte si subtirel, mare la cap, cu nasul plecat si narile late, galben cam albinet; melcii ochilor gavanati si ochii mari besicati, avand cautatura vesela; mare la frunte si golas, cu multe zbarcituri, si cu urechile mari si falcile trase inauntru, de mult post si grija necurmata ce avea; cu putina barba, parul plavit si carunt, zice: Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cela ce painea cea cereasca, hrana a toata lumea, pre Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis Mantuitor." 
Tropar si Condacul Sfantului Ioan Hrisostom Din gura ta, ca o lumina de foc stralucind harul toata lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a castigat, inaltimea gandului smerit noua ne-a aratat. Ci, cu cuvintele tale invatandu-ne, Parinte Ioane Gura de Aur, roaga pe Cuvantul Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre! Din cer ai primit dumnezeiescul har si cu buzele tale pe toti ii inveti sa se inchine unui Dumnezeu in Treime, Ioane Gura de Aur, preafericite cuvioase; dupa vrednicie te laudam deci pe tine, ca esti invatator, ca cel ce arati cele dumnezeiesti. Teodor Danalache 
|
Intalnirea dintre istorie si eshaton in teologia si viata Sfintilor Trei Ierarhi Mareste imaginea. Intalnirea dintre istorie si eshaton in teologia si viata Sfintilor Trei Ierarhi
Dihotomia existenta intre dogmaticile de scoala si viata liturgica a Bisericii Ortodoxe a fost evidentiata si condamnata de parintele George Florovsky, care a vorbit la Primul Congres al Facultatilor de Teologie Ortodoxa de la Atena din 1936, despre "pseudomorfozele" prin care a trecut teologia ortodoxa in decursul ultimelor secole, propunand o intoarcere la teologia Sfintilor Parinti ai Bisericii, care sa nu fie simpla evadare in trecut, ci izvor de viata noua pentru teologia contemporana. Studiul de fata doreste sa demonstreze, pornind de la viata si teologia Sfintilor Trei Ierarhi, ca experientei ecleziale a Bisericii Ortodoxe ii este proprie o eshatologie inaugurata sau prezenteista, ce presupune prezenta reala a Dumnezeului vesnic si pregustarea imparatiei lui Dumnezeu deja hic et nunc, si nu in mod exclusiv o eshatologie futurista. Implinirea partiala din veacul de acum este cea care tine treaza dorinta dupa o implinire mai profunda si mai desavarsita in Eshaton. "Caci nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce va sa fie" (Evrei 13, 14) Existenta umana are atata valoare, cata sarbatoare realizeaza, deoarece sufletul respira prin sarbatori. Sarbatoarea autentica presupune angajarea omului pe drumul catre transcendent si se realizeaza prin iesirea din realitatea cotidiana. Acest lucru poate fi realizat in timpul si spatiul celebrarii liturgice, nu pentru a fugi de realitatea lumii, ci pentru a-i gasi sensul, pentru ca apoi sa ne reintoarcem mai profund si mai adanc in ea. Maretia si stralucirea omului consta in deschiderea existentei sale catre vesnicie, catre existenta fara de inceput, Dumnezeul Treimic, care este un mister inexplicabil, dar totodata singurul care explica totul. Orice sarbatoare crestina presupune un traseu spiritual, un itinerar in care istoria si Eshatonul se intalnesc. A ramane numai in lumea istoriei inseamna a te da prada determinismului lumii si temporalitatii ireversibile, careia se pare ca ii suntem aserviti. Acest adevar este exprimat de Ecclesiast, care, inmarmurit in fata marelui spectacol al trecerii timpului, ne-a lasat celebra reflectie asupra temporalitatii: "Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciuni. Un neam trece si altul vine." (Eccl. 1, 2 si 4). Intreaga filosofie greaca nu este nimic altceva decat cautarea unui punct stabil in lumea lui "panta rei", acolo unde totul curge. Amintind in cele din urma numai pe unul din filozofii moderni, Martin Heidegger, intalnim aceeasi realitate exprimata in celebra expresie din Fiinta si Timp, "in der Welt geworfen sein", adica fiinta umana se trezeste aruncata in lume si timp, adica "sub vremi", citandu-l pe celebrul umanist moldovean Miron Costin. Recunoscandu-L pe Dumnezeu ca "imparat al veacurilor" (1 Tim. 1, 17) "treimea de arhierei", care se bucura astazi impreuna cu noi, a reusit prin credinta, intelepciune, rabdare, smerenie, dragoste de adevar, asceza si rugaciune, adica printr-o "viata nemateriala" sa depaseasca timpul trecator al istoriei gustand si hranindu-se din lumina Eshatonului. Parintii Bisericii nu au inteles eshatologia ca ultimul capitol al invataturii de credinta, ci au vazut doctrina si viata Bisericii in dimensiunea lor eshatologica, adica din perspectiva eshatologiei inaugurate, prezenteiste. Singura eshatologia inaugurata, care inseamna hranire din lumina si frumusetea Eshatonului inca din timpul istoriei, "tine treaza dorinta mereu reinnoita dupa o implinire mult mai profunda si mai desavarsita", care va avea loc in imparatia lui Dumnezeu. Plecand de la aceasta realitate profund existentiala, de la dinamica pe care o implica relatia dintre istorie si eshatologie, doresc sa prezint in paginile de mai jos cateva elemente din teologia si viata Sfintilor Trei Ierarhi, pe care ii praznuim astazi. Voi incerca printr-o prezentare interdisciplinara - istorica, liturgica, exegetica si poetica - o ridicare peste perspectiva orizontala a lucrurilor, spre a putea privi impreuna cu ei cerul. Episcopul Ioan al Evhaitelor a randuit praznicul celor Trei Ierarhi pe data de 30 ianuarie abia la sfarsitul secolului al XI-lea in urma disputelor iscate intre teologi cu privire la intaietatea si cinstirea celor trei ierarhi. Sfintii ierarhi i-au aparut acestuia spunandu-i: "Nu este intre noi, unul intai si altul al doilea, si de vei chema pe unul vin si ceilalti doi. [...] Impreuneaza-ne intr-o singura zi si ne praznuieste cu buna-cuviinta". Fidel acestui principiu voi incerca sa nu neglijez in paginile de mai jos pe nici unul din cei Trei Ierarhi praznuiti astazi. Dupa un prim capitol dedicat teologiei liturgice a Sfintilor Trei Ierarhi, vor urma trei capitole dedicate cate unui episod din viata fiecaruia cu relevanta pentru problematica noastra. La cei Trei Ierarhi teologia este in acord cu viata si viata in acord cu teologia, aratandu-ne prin aceasta ca teologia autentica este viata. 1. Celebrarea liturgica - spatiul pendularii intre istorie si Eshaton. Mai intai trebuie sa ne intrebam care este spatiul si timpul in care istoria si Eshatonul se intalnesc in viata unui crestin? Atat Sfantul Vasile, cat si Sfantul Ioan identifica momentul prim al intalnirii acestora in Taina Botezului, iar mai apoi in celebrarea Sfintei Euharistii si a tuturor Sfintelor Taine care comunica Bisericii viata lui Dumnezeu. Sfantul Vasile cel Mare ii indemna pe catehumenii din Cezareea Capadociei aflati in faza fotizomenatului, sa se inscrie pe listele de botez, cu urmatoarele cuvinte: "Muta-te cu totul la Domnul! Da-ti numele tau! Inscrie-te in Biserica! Ostasul este numarat in matricolele ostirii; atletul inscris printre concurenti ia parte la intreceri; omul de rand, inscris printre cetateni, este numarat intre membrii cetatii. Esti supus tuturor acestor indatoriri, ca ostas al lui Hristos, ca atlet al bunei credinte, ca cetatean al cerurilor. Inscrie-te in aceasta carte ca sa fii scris in cea de Sus." Ne aflam in fata unei teologii a dublei cetatenii a crestinilor, care prin inscrierea in listele de botez devin cetateni ai cerului in lume. Noul convertit este supus deja legilor unui polis, unui stat, dar prin noua cetatenie a depasit aceste legi, a depasit chiar moartea si istoria prin faptul ca viata sa se orienteaza dupa legile si poruncile unei cetati vesnice si neschimbatoare, Noul Ierusalim. Aceasta teologie a dublei cetatenii poate fi exprimata cu alte cuvinte astfel: viata care incepe odata cu nasterea, cetatenia pamanteasca, sfarseste in moarte si inlauntrul istoriei, in timp ce viata care se naste din cristelnita botezului, cetatenia cereasca, nu mai poate fi biruita de moarte, ci trece in Eshaton, deoarece se intemeiaza pe piatra din capul unghiului, pe Hristos, cel care cu "moartea pe moarte a calcat". Astfel, celebrarea liturgica a botezului este in viziunea Sfantului Vasile primul gest fundamental al unei eshatologii inaugurate, al manifestarii imparatiei inca de aici. Neofitul s-a unit prin botez "strans cu Dumnezeu", iar prin credinta in Treime straluceste "in sufletele celor care se boteaza lumina curata si cereasca". In "Prima cateheza catre cei ce urmeaza a fi luminati", Sfantul Ioan Hrisostom accentueaza concelebrarea dintre ingeri si oameni in cadrul ceremoniilor prebaptismale si baptismale, aratand astfel ca prin botez granita dintre cer si pamant este anulata: "Astazi se face bucurie in cer si pe pamant. Caci daca pentru un singur pacatos care se pocaieste se face atata desfatare, cu cat mai multa bucurie nu se face ingerilor si arhanghelilor si tuturor puterilor de sus si tuturor celor de pe pamant, pentru atata multime care, intr-un suflet, dispretuieste cursele diavolului si ravneste sa se inscrie in turma lui Hristos?" Atat motivul inscrierii in lista Noului Ierusalim, cat si concelebrarea umano-angelica in cadrul botezului le intalnim in spatiul sirian, la un celebru contemporan al Sfintilor Trei Ierarhi, catehetul din Edessa si Nisibi, nimeni altul decat Sfantul Efrem Sirul (306-373). In Imnul al VI-lea la Aratarea Domnului, imnograful canta: "Astazi au fost sterse datoriile voastre si au fost inscrise numele voastre. Preotul sterge in apa, iar Hristos scrie in ceruri: prin stergere si scriere bucuria voastra e indoita! Veghetorii - ingerii se bucura pentru cei nascuti din Duh si din apa. Fapturile de foc si duh se bucura astazi ca fapturile trupesti s-au facut duhovnicesti. Serafimii care striga "Sfant, Sfant, Sfant" se veselesc ca s-a inmultit numarul celor care striga "sfant" impreuna cu ei". Aceasta cantare este insa o cantare a Sfintei Liturghii, care ne este descoperita in acest text ca intalnire intre lumea vazuta si nevazuta, astfel ca o icoana a Eshatonului. Daca Botezul este primul spatiu teologic care deschide existenta istorica marginita infinitului imparatiei lui Dumnezeu, Sfintele Liturghii ce poarta numele Sfantului Vasile cel Mare si al Sfantului Ioan Hrisostom ni se descopera ca spatii in care eshatologia si imparatia lui Dumnezeu se manifesta inlauntrul istoriei in toata maretia si frumusetea lor. Geniul celor doi ierarhi consta in preluarea traditiilor liturgice orale din arealul capadociano-antiohian al secolului al IV-lea si fixarea definitiva a acestora in tezaurul liturgic al spiritualitatii noastre ortodoxe. O simpla analiza a continutului Dumnezeiestii Liturghii reveleaza in mod plenar intalnirea profunda dintre istorie si Eshaton in spatiul eclezial. Mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas, remarca in acest sens: "Liturghia ortodoxa este atat de patrunsa de eshatologie ca ne intrebam cum anume a fost cu putinta ca teologi care traiesc in Biserica Ortodoxa sa poata scrie carti de dogmatica fara sa trimita mereu si fara sa mentioneze vreodata valoarea si locul eshatologiei. Liturghia ortodoxa incepe si se sfarseste cu anuntarea imparatiei, si in structura sa de ansamblu nu este nimic altceva decat o icoana a Eshatonului", de fapt "cea mai dramatica marturie a unei intalniri dintre Eshaton si istorie, a desavarsitului cu relativul in existenta umana aici si acum". In spatiul existent intre proclamarea "imparatiei Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh" de la inceputul Sfintei Liturghii si marturisirea intregii sinaxe liturgice la finalul acesteia ca "am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc", deosebit de importante pentru dimensiunea eshatologica a Dumnezeiestii Liturghii sunt acele locuri unde ingerii si credinciosii aduc impreuna cantare de slava Dumnezeului Celui negrait si necuprins de minte, deci acolo unde granita dintre cer si pamant este anulata. Astfel, in rugaciunea rostita de preot in timpul vohodului mic, acesta se roaga ca "impreuna cu intrarea noastra sa fie si intrarea sfintilor ingeri, care slujesc impreuna cu noi si impreuna slavesc bunatatea Ta", in rugaciunea rostita in taina in timpul Trisaghionului sau in Imnul-Heruvic concelebrarea oamenilor si a ingerilor sunt foarte evidente, la fel ca si la sfarsitul rugaciunii ce precede Sanctus, unde preotul se roaga: "Multumim Tie si pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mainile noastre, desi stau inaintea Ta mii de arhangheli si zeci de mii de ingeri, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi, care se inalta zburand, cantarea de biruinta cantand, strigand, glas inaltand si graind: Sfant, Sfant, Sfant. Cu aceste fericite Puteri si noi, Iubitorule de oameni, Stapane, strigam si graim: Sfant esti si Preasfant." In special la inceputul rugaciunii anaforalei ce urmeaza dupa Sanctus impreuna-cantarea si concelebrarea umano-angelica devin sensibil evidentiate atat de Sfantul Ioan Gura de Aur, cat si de Sfantul Vasile cel Mare. Cel mai important pasaj eshatologic al Sfintei Liturghii, neremarcat de majoritatea comentatorilor moderni, este de departe anamneza anaforalei care urmeaza cuvintelor de instituire si precede epicleza: "Aducandu-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de inaltarea la ceruri, de sederea cea de-a dreapta, si de cea de a doua si slavita iarasi venire". Aici Biserica isi aduce aminte de viitor ca de un eveniment din trecut. Arhimandritul Ciprian Kern spunea: "in anamneza euharistica se sterg granitele dintre trecut, prezent si viitor". Mitropolitul Ioannis Zizioulas comenteaza insa mai departe: "Amintirea viitorului dinamiteaza problematica scolastica clasica privitoare la semnificatia de memorial a Euharistiei. Ea nu este comemorarea euharistica a unui eveniment din trecut. Euharistia ca anamneza nu se inradacineaza in trecut - in crucea lui Hristos - ci in viitor, in inviere si in imparatia ce va veni". Introducand realitatile Eshatonului in istorie, Duhul Sfant care transcende istoria liniara transforma continuitatea istorica intr-o prezenta. Mantuitorul le-a spus ucenicilor: "Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce m-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata" (Ioan. V, 24). Textul este asemanator celui liturgic, deoarece postuleaza intrarea in imparatia lui Hristos inaintea judecatii finale. Amintirea viitorului din anamneza euharistica este posibila in virtutea acestui cuvant al lui Hristos, pe care se intemeiaza orice eshatologie prezenteista. Ne aflam in timpul lui Dumnezeu care le cuprinde pe toate, in acel "astazi" al Bisericii, unde evenimentele iconomiei mantuirii devin cotemporale. Sfantul Ioan Gura de Aur insusi in Tratatul despre Preotie este primul interpret al propriei Liturghii, pledand pentru interpretarea eshatologica a acesteia, atunci cand considera ca preotul liturghisitor trebuie sa savarseasca aceasta taina ca si cum "s-ar fi mutat in ceruri", deoarece inca in trup fiind, aduce lui Dumnezeu, "aceeasi slujba pe care o aduc ingerii in ceruri". Daca acest caracter eshatologic s-a pastrat in comentariile bizantine timpurii ale Sfintei Liturghii, el a fost reprimat in cele tarzii. Profesorul german Karl Christian Felmy, unul din cei mai avizati cercetatori ai istoriei interpretarii Sfintei Liturghii Ortodoxe, a demonstrat intr-un studiu de mare finete, comparand comentariile Sfantului Dionisie Pseudo-Areopagitul si cel al Sfantului Maxim Marturisitorul cu cel al lui Nicolae Cabasila, cum in ultimul caracterul eshatologic al Sfintei Liturghii a fost reprimat. Pentru Sfantul Dionisie Sfanta Liturghie este o "icoana a celei savarsite de cetele ingeresti", iar pentru Sfantul Maxim o pregustare a bunurilor veacului viitor. Aceste aspecte au fost reprimate in talcuirea lui Nicolae Cabasila, in centrul careia sta prezentarea in simboluri a evenimentelor istorice ale vietii lui Hristos. Receptarea acestui comentariu in spatiul rasaritean in dauna celor bizantine timpurii a dus la reprimarea intelegerii eshatologice a Sfintei Liturghii si transformarea ei intr-o slujba plina de simboluri, care rememoreaza imitativ viata lui Hristos intamplata in urma cu doua mii de ani. In Rusia, spre exemplu, datorita unei largi raspandiri a comentariului Sfantului Maxim intelegerea eshatologica a Liturghiei ca pregustare a veacului viitor s-a mentinut pana la jumatatea veacului al XVII-lea. Icoana Mantuitorului intre puterile ingeresti, o icoana profund eshatologica care domina iconostasul este inlaturata in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, devenind o expresie a reprimarii caracterului eshatologic al Sfintei Liturghii. 2. Sfantul Vasile cel Mare - Vasiliada si monahismul, chipuri ale Eshatonului. Sfantul Vasile cel Mare este primul care a inteles ca Liturghia euharistica nu este o simpla "escapada pioasa" in lumea rugaciunii si o intoarcere de la realitatile sociale ale lumii in care traim prin inchiderea in spatiul eclezial, ci chemarea adresata fiecarui crestin sa celebreze taina fratelui in afara Bisericii, in pietele publice si in mahalale, acolo unde se aud strigatele saracilor, ale bolnavilor si ale marginalizatilor. Sfanta Liturghie se termina in secolul al IV-lea cu rugaciunea Amvonului, cand preotul ii invita pe credinciosi "Cu pace sa iesim", iar poporul raspundea "intru numele Domnului". A pleca in lume din Biserica "intru numele Domnului" inseamna a duce mai departe viata pe care Dumnezeu o daruieste lumii, a participa la transformarea istoriei in Eshaton. Stuctura de baza a Sfintei Liturghii se bazeaza pe doua miscari: prima este adunarea poporului pentru a auzi cuvantul lui Dumnezeu si pentru a manca Painea Vietii (Lc 4, 16), deci a se impartasi din viata lui Dumnezeu, iar a doua este trimiterea crestinilor in lume pentru a invata toate neamurile si a da marturie despre viata cea noua in Iisus Hristos. Cum a facut acest lucru Sfantul Vasile cel Mare? In timpul foametei din iarna anului 367-368, pe cand Sfantul Vasile cel Mare era numai preot, a intervenit decisiv pentru asigurarea hranei saracilor si ingrijirea medicala a bolnavilor. In 372, imediat dupa urcarea pe scaunul episcopal al Cezareii Capadociei a intemeiat o adevarata "cetate" la marginea cetatii propriu-zise cu spitale, orfelinate, case de oaspeti, scoli, ateliere, mobilizand sute de oameni pe baza unui plan social sistematic, a carui realizare a urmarit-o el insusi pas cu pas, imitand astfel slujirea lui Hristos pentru oameni. In centrul acestor asezaminte a ridicat insa o biserica mareata, iar langa ea un sediu al episcopului si locuinte pentru calugari. Ne aflam in fata unei topografii sacre. Biserica asezata in centrul cetatii este un adevarat axis mundi, locul unde viata lui Dumnezeu se impartaseste lumii, indicand astfel ca diaconia crestina se naste din Liturghie. Din punct de vedere teologic topografia vasiliadei ne spune ca diaconia crestina incearca sa vindece si sa priveasca omul din perspectiva vesniciei, sub specie aeternitatis. Abia cand suferinta, bolile si saracia sunt abordate din perspectiva pedagogiei mantuitoare a lui Hristos, raul este atacat si biruit de la radacina, deoarece omul intelege functia mantuitoare a suferintei. Vasiliada nu este o simpla policlinica sau un azil social, caci atunci ne-am afla in sfera unui umanism antropocentric, ci isi trage viata din imparatia lui Hristos, avand ca baza iubirea pentru fiecare persoana umana, care are o valoare unica data de prezenta chipului lui Dumnezeu in orice om. Vasiliada este astfel un alt loc unde istoria si Eshatonul se intalnesc. In cerul nou si pamantul nou pe care crestinii le asteapta va locui dreptatea (2 Petru 3, 13), iar in Noul Ierusalim Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii celor ce au plans pe pamant, si nu va mai fi nici durere, nici strigat, nici plangere (Apoc. 21, 4). Intemeind Vasiliada, Sfantul Vasile sterge lacrimi aici pe pamant si face ca macar in centrul acestei cetati a caritatii sa locuiasca un dram de dreptate, facand astfel din aceasta cetate situata in afara Cezareei, un alt semn ca nu apartine lumii, un chip al Noului Ierusalim pe care il asteptam, o "maternitate pentru eternitate", un loc unde istoria traieste din lumina, din nobletea si din frumusetea Eshatonului. Un al doilea aspect al vietii si activitatii Sfantului Vasile, unde existenta istorica intalneste profund eshatologia, este idealul ascetic monahal, un punct central al vietii sale. A dus viata ascetica alaturi de Sfantul Grigorie Teologul in Pont, iar ca episcop in lume ducea o viata riguroasa ascetica. Vazand ca monahii eustatieni, cei care il urmau pe Eustatie al Sevastiei, un ucenic al lui Arie, raspanditi in intreaga Capadocie, aratau dispret fata de credinciosii si preotii casatoriti, Vasile a pornit intr-un pelerinaj spiritual in intregul Orient, spre a descoperi adevaratul monahism al Bisericii. In Epistola 223, adresata in 375 chiar lui Eustatie al Sevastiei, Sfantul Vasile descrie ce l-a uimit profund in timpul vizitei la ascetii din Egipt, Palestina, Celesiria si Mesopotamia: "M-am minunat de infranarea lor in mancare si bautura, le-am admirat staruinta in tot felul de munci, am ramas uimit de ravna lor neintrerupta pentru rugaciune, vazand cum inlatura somnul si cum isi impun sa se abtina de la orice pofta a firii, pastrandu-si in toata vremea mintea sloboda si inaltata deasupra patimilor, in foame si sete, in frig si in golatate, fara sa poarte grija de trup [...], lasandu-mi impresia ca ar petrece intr-un trup strain, ca si cum si-ar avea cetatenia in cer". Intalnim din nou oameni ce traiesc pe pamant, dar au cetatenia in cer. In persoana acestor asceti cerul si pamantul se intalnesc din nou. Ei traiesc in istorie, dar vorbesc despre Eshaton prin intregul lor mod de vietuire. Esenta vietii monahale primare nu consta in asumarea unor voturi severe, ci era o confirmare a juramintelor baptismale obisnuite, novicele trebuind sa se lepede de lume, sa devina un strain si un pelerin in toate cetatile pamantesti, asa cum Biserica nu era decat o "straina" in cetatea pamanteasca. Alcatuind regulamentele ascetice, valabile in gandirea Sfantului Vasile pentru toti crestinii, el traseaza axul principal in jurul caruia Biserica bizantina isi va organiza apoi intreaga sa viata monastica. Influentele exercitate de arhiepiscopul capadocian sunt atat de mari, incat nu s-au oprit la spatiul ortodox, ci au patruns si in lumea catolica, astfel ca pana azi monahii din Rasarit si din Apus, vorbesc lumii prin viata lor despre intalnirea dintre Eshaton si istorie, prin "viata ingereasca" dusa in trup. Sfantul Vasile este cu adevarat parintele spiritual atat al monahismului rasaritean, cat si al celui apusean, cel putin in parte. Aceasta afirmatie poate fi fundamentata printr-un scurt itinerar al influentelor spirituale exercitate de arhiepiscopul capadocian in ambele spatii spirituale amintite. Daca pornim din secolul al XVI-lea, citim in Monumenta historica, lucrare fundamentala cu privire la istoria Ordinului Iezuitilor, ca Ignatiu de Loyola a studiat cu atentie regulile monastice ale Sfantului Vasile inainte de a redacta propriile prescriptii ascetice. Iosif de Volokolamsk, unul din reformatorii monahismului rus de la sfarsitul secolului al XV-lea, marturiseste ca regula sa monahala este compusa in totalitate din cea a Sfantului Vasile si a Sfantului Teodor Studitul. In secolul al Xl-lea, staretul Nicon de la Muntele Negru, in apropiere de Antiohia, a scris un Enchiridion pentru monahii fugiti din manastire din cauza saracinilor, care nu au mai reusit sa-si ia cu ei cartile din biblioteca, in care le precizeaza acestora ca singura stare monahala autentica este cea traita in armonie totala cu regulile Sfantului Vasile. Reintorcandu-ne la Sfantul Teodor Studitul, asadar in Constantinopolul secolului al IX-lea, aflam dintr-o epistola de-a sa ca monahul care se conduce dupa regulile Sfantului Vasile cel Mare este in realitate purtat de Duhul Sfant, iar monahul care nu respecta invatatura acestuia nu crede in Hristos, Care a grait prin gura sa. Opera legislativa a Sfantului Atanasie Athonitul, concretizata in primul Tipicon al Sfantului Munte, redactat in anul 970 pe piele de capra, este aproape in totalitate de inspiratie studita, deci vasiliana, fiind pastrata pana azi ca o magna charta a Sfantului Munte in arhiva din Karies. Putem adauga la aceasta si faptul ca in Tomosul Sinodal al Sinodului constantinopolitan tinut in lunile mai-august 1351, care constituie principalul text oficial al dogmei Energiilor Necreate, Sfantul Vasile este citat de nenumarate ori, aparand astfel ca Parintele Bisericesc cel mai vechi pe care se intemeiaza practica si doctrina isihasta, raspandita apoi in intreg Rasaritul ortodox. Pentru a incheia acest itinerar ne intoarcem tot in Apus, acolo unde l-am inceput, amintind pe insusi "patriarhul monahismului apusean", Sfantul Benedict de Nursia, a carui dependenta de Sfantul Vasile este foarte bine documentata in cercetarile moderne. In felul acesta Sfantul Vasile vorbeste inca si astazi lumii despre destinul ei eshatologic, spiritualitatea sa influentand multe ordine monahale, aratandu-i ca trebuie sa treaca, pentru ca rostul si sensul ei este "cerul nou si pamantul nou". Nu numai monahii, ci toti crestinii au, in viziunea Sfantului Vasile, misiunea de a infatisa in istorie un nou mod de viata, cel "al lumii ce va sa vina". Pentru viata sa daruita Eshatonului si imparatiei Cerurilor, Dumnezeu l-a chemat din aceasta lume tocmai la 1 ianuarie 379, prima zi a anului, dar si a opta, in care Stapanul Hristos S-a taiat imprejur, o zi ce "inchipuieste viata veacului ce va sa fie". 3. Sfantul Grigorie Teologul - "Adus-am, Doamne, Treimea in Roma cea noua". La inceputul anului 379, marcat inca de moartea bunului sau prieten Vasile si destul de bolnav, Sfantul Grigorie Teologul strabatea drumurile inzapezite ale Anatoliei pentru a ajunge la Constantinopol, chemat de verisoara sa Teodosia, una din marile doamne aristocrate ortodoxe ale Constantinopolului. Moartea imparatului arian Valens petrecuta in urma cu cateva luni si numirea lui Teodosie ca imparat al Imperiului au determinat mica comunitate ortodoxa din Constantinopol sa-si cheme un episcop propriu incercand restaurarea ortodoxiei in orasul lui Constantin. Crescut intr-o familie de aristocrati si instruit la cele mai bune scoli ale vremii, Grigorie de Nazianz le-a aparut ca omul ideal. Toate bisericile se aflau in mana arienilor, astfel ca Grigorie a fost nevoit sa slujeasca intr-o biserica improvizata, pe care a numit-o Anastasia. Aici a rostit celebrele Cinci cuvantari teologice, in care a formulat in termeni fara echivoc teologia trinitara a deofiintimii celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. La inceputul anului 380 Teodosie, grav bolnav, este botezat de episcopul Ascholios al Tesalonicului, iar Crezul rostit de imparat a fost cel de la Niceea. Prin decretul Cunctos populos, promulgat la 28 februarie 380 la Tesalonic ortodoxia devine religie de stat, singura religie care avea dreptul sa existe. Dupa ce episcopul arian Demofil al Constantinopolului refuza semnarea Crezului de la Niceea, Grigorie este instalat de Teodosie la 27 noiembrie 380 episcop al capitalei imperiului. Deoarece macedonienii contestau dumnezeirea Sfantului Duh, Teodosie a convocat Sinodul II Ecumenic la Constantinopol in luna mai a anului 381. Grigorie este ales episcop al capitalei dupa moartea lui Meletie al Antiohiei, dar este contestat de episcopii egipteni. Vazand certurile dintre partide si contestarea canonicitatii alegerii sale, reprosandu-i-se ca era deja episcop al Sasimei, Grigorie se va distanta de sinod, retragandu-se in palatul episcopal. Dar nu era acesta principalul motiv al retragerii. Sinodalii doreau sa evite certurile legate de cuvantul "omousios", pe care nu indrazneau sa-l aplice Sfantului Duh, spre a-i castiga si pe macedonieni la acceptarea formulei de credinta. Sfantul Grigorie afirmase insa in Cuvantarea a 5-a teologica deofiintimea Sfantului Duh cu Tatal, iar formularea homotimiei - "inchinat si marit impreuna cu Tatal si cu Fiul" - parea acestui teolog al Sfintei Treimi a fi o garantie insuficienta a adeziunii la divinitatea deplina si totala a Sfantului Duh. Intr-unui din poemele sale, Sfantul Grigorie Teologul exprima ce inseamna Sfanta Treime pentru el: "Din ziua in care am renuntat la cele lumesti, ca sa-mi consacru sufletul contemplarii ceresti, prea luminoase, cand intelepciunea suprema m-a indepartat de cele trecatoare, din acea zi ochii mei au fost orbiti de lumina Treimii a carei stralucire depaseste tot ce poate concepe mintea omului. Din ziua aceea am murit fata de lume si lumea a murit fata de mine si astept sa fiu acolo unde este Treimea mea in toata stralucirea splendorii Sale". Aceasta Lumina, Treimea lui draga, nu putea fi tradata cu formule iconomice. Atunci cand Grigorie vorbeste despre Sfanta Treime nu exista iconomie. De dragul Sfintei Treimi, pe care o adusese in Roma cea noua, Episcopul Grigorie al Constantinopolului isi paraseste scaunul si pleaca aparent invins, dar "purtator de cununa, care are pe Dumnezeu si prieteni in Dumnezeu in locul unui scaun!", cum va marturisi in poemul autobiografic Despre viata sa. Grigorie s-a reintors la Nazianz, in Capadocia natala, marturisind in acelasi poem cum isi va duce viata mai departe: "Voi sta cu ingerii", "Ma voi retrage cu Dumnezeu". Acest mod de vietuire l-a intuit autorul sinaxarului zilei de 25 ianuarie, care a surprins in mod fundamental marea taina a vietii sale: "Patria lui pamanteasca a fost Capadocia Secunda, iar patria cereasca, Ierusalimul cel de sus". Astfel, Sfantul Grigorie ramane un episcop smerit care a trait in istorie, hranindu-se insa din frumusetea stralucitoare a Eshatonului. 4. Sfantul Ioan Hrisostom - atletul care a alergat in lumina Eshatonului. Dupa ce Grigorie Teologul a parasit scaunul in anul 381, sinodalii l-au ales ca urmas al sau pe Nectarie, un nobil din Tarsul Ciliciei, cetatea Marelui Apostol Pavel, care va fi inlocuit la moartea sa in 397, la initiativa curtii imperiale, cu Sfantul Ioan Hrisostom. Instruit in stiintele profane ale timpului, cunoscator profund al Sfintei Scripturi din care isi tragea invataturile pentru viata, scriitor si predicator de vocatie, format la scoala unei asceze severe, diacon si preot in Antiohia, initiatorul multor opere de caritate, smerit si iubit de credinciosii sai, Sfantul Ioan aducea cu sine toate aceste virtuti in metropola lui Constantin cel Mare. Desi chemat pe scaunul constantinopolitan de eunucul Eutropius, primul-ministru al imparatului Arcadie (395-408) si hirotonit de episcopul Teofil al Alexandriei, Sfantul Ioan va intra in conflict cu eunucul Eutropius, deoarece acesta anulase vechiul drept de azil al bisericii, cu imparateasa Eudoxia datorita cultului adus statuii sale ridicata chiar langa Aghia Sofia, cu episcopul Teofil datorita gazduirii "fratilor lungi" si a monahilor egipteni care ii insoteau, cu preotii si monahii care traiau cu femei subintroducte si cu episcopii simoniaci din zona Efesului. Masurile sale reformatoare luate in duhul Traditiei Parintilor si al Sfintei Scripturi si rigoarea sa morala i-au adus, pe de o parte, ura tuturor celor amintiti, iar pe de alta parte, iubirea intregului popor, dar si a clericilor si episcopilor care l-au sustinut in aplicarea lor. Pe Sfantul Ioan Gura de Aur nu-l interesa pamantul, ci privea mereu cerul, se hranea din Adevarul Eshatonului, era un atlet al lui Hristos si dorea mantuirea oamenilor. El trebuia sa-si pastreze sufletul curat si sa fie numai slujitorul lui Dumnezeu. Era mereu preocupat de Judecata de Apoi, de eshatologie, asa cum marturisise in prima cuvantare dupa hirotonia intru preot: "Tremur ca nu cumva dupa ce am vestit altora Evanghelia, sa nu fiu eu insumi osandit". Datorita rigorii morale si neacceptarii nici unui compromis, Sfantul Ioan a fost judecat si depus din scaun in toamna anului 403 de sinodul format din 36 de episcopi prezidati de Teofil al Antiohiei, tinut in fata Calcedonului cu acordul curtii imperiale pe locul numit "la Stejari", pe baza unor acuzatii total nefondate55. Dupa un prim exil a fost rechemat sa-si reia scaunul din cauza unor semne dumnezeiesti si a revoltelor populare, dar datorita intransigentei de care da din nou dovada a fost . exilat a doua oara la Cucuz in Armenia, printr-un decret semnat de Arcadie la 9 iunie 404. Sinaxarul din 27 ianuarie surprinde sintetic doua trasaturi fundamentale ale personalitatii Sfantului Ioan Hrisostom: "El nu trecea cu vederea nedreptatea si nu cauta la fata oamenilor". Trebuie insa sa ne intrebam, ce inseamna acest lucru privit din perspectiva teologiei eshatologice? Atat dreptatea, cat si egalitatea tuturor oamenilor in fata judecatii lui Dumnezeu sunt atribute ale Eshatonului, caci ele vor locui in "cerul nou si pamantul nou" pe care toata creatia le asteapta. A trai adevarat si sincer aici pe pamant si a nu trece cu vederea nedreptatea inseamna a vorbi prin viata ta despre Eshaton, despre noul mod de viata "al lumii ce va sa vina". Inocentiu I al Romei, conducandu-se dupa orologiul vesniciei, nu dupa cel al istoriei, i-a confirmat Sfantului Ioan ca ambele sinoade care l-au condamnat nu erau canonic constituite, dar nu a reusit sa se impuna asupra curtii imperiale din Constantinopol, care vazand atitudinea sa a grabit moartea Sfantului Ioan prin inasprirea conditiilor din exil. Invinsul si exilatul Ioan Gura de Aur din perspectiva istoriei omenesti, a devenit insa in cativa ani invingatorul din perspectiva istoriei ceresti. in noaptea de 13 septembrie 407, cand Sfantul Ioan dormea in Comana, langa bazilica Sfantului martir Vasilisc, acesta i s-a aratat, spunandu-i: "Curaj, frate Ioane, maine vom fi impreuna (in cer n. n.)". Dupa ce a fost reabilitat in anul 412 la cererea papei Inocentiu I, Patriarhul Proclu al Constantinopolului impreuna cu imparatul Teodosie al II-lea i-au adus cu mare cinste moastele in cetatea lui Constantin, intr-o corabie imparateasca si le-au asezat cu mare cinste sub altarul Bisericii Sfintilor Apostoli la data de 27 ianuarie 438. Sfantul Ioan s-a intors pe scaunul pe care il parasise pe nedrept, iar poporul i-a strigat ca unui episcop inca in viata: "Primeste-ti scaunul tau, sfinte!", aratand ca in viata Bisericii sfintii continua sa traiasca si sa faptuiasca. 5. Concluzii: un epitaf, o chemare si un testament. Sfantul Grigorie a compus mai multe epitafuri in memoria membrilor familiei sale si a prietenilor. Ni s-a pastrat un "epitaf al prieteniei" dedicat de Grigorie Sfantului Vasile cel Mare, dupa trecerea acestuia la cele vesnice, in care prietenia adevarata a celor doi este descrisa sub specie aeternitatis: "Aici m-au pus cezareenii, pe mine Vasile, fiul lui Vasile, capetenie intre preoti si prietenul lui Grigorie pe care l-am iubit din toata inima. Dumnezeu sa-i dea intre toate fericirile pe-aceea de a ajunge curand la viata noastra: la ce bun sa intarzii pe pamant si sa te mistui aici cand gandul nostru este la o prietenie in ceruri?". Sfantul Vasile il cheama in cer pe Grigorie, transmitandu-ne astfel ca prietenia adevarata este eshatologica, la fel ca si cultura, la fel ca si viata, incepe pe pamant, in istorie si se continua in ceruri, unde prietenii o vor putea trai intr-o mai mare comuniune si frumusete in prezenta Luminii Necreate a Sfintei Treimi. Doar cativa ani mai tarziu li s-a alaturat si Sfantul Ioan Gura de Aur, astfel ca doimea a devenit "treime de arhierei", care impreuna cu cetele ingeresti savarsesc liturghia cereasca la care luam parte neincetat si noi cei aflati inca in istorie. La aceasta comuniune a prieteniei curate si sincere in umbra luminii si a iubirii fara de inceput si fara de sfarsit a Dumnezeului Celui Viu, pe care o pregustam in aceasta viata, ne invita la acest praznic Sfintii Trei Ierarhi. Dar pentru a ajunge impreuna cu ei in lumina Eshatonului suntem chemati sa imitam modul lor de vietuire si astfel sa dam suflet lumii si sa tinem vie societatea in care traim nu numai prin sfintenie si rugaciune, ci ca martori activi ai binelui, adevarului, frumosului, dreptatii aici in cetatea pamateasca, devenind astfel colaboratori ai instaurarii tot mai depline in istorie a imparatiei lui Dumnezeu. Noi, studentii, profesorii, preotii si ierarhii Bisericii sa devenim "sufletul lumii" asemenea "treimii de arhierei" pe care o praznuim, un concept care cuprinde il el intreaga vocatie si misiune a crestinismului acestui nou mileniu. A fi sufletul lumii nu inseamna a te diferentia de ceilalti oameni prin spatiul (topos) si timpul (chronos) in care traiesti, ci prin modul nou de viata (tropos). Europa se afla in cautarea sufletului sau, pe care l-a pierdut in ultimele decenii, iar teologia Sfintilor Trei Ierarhi ai carei mostenitori suntem o poate ajuta sa il redescopere. Faptul ca pe langa dimensiunea politico-economica se detaseaza in ultimii ani o dimensiune noua, cultural-spirituala a facut ca in decembrie 1997 Parlamentul European sa adopte un buget care facea explicit referinta la "Un Suflet al Europei". Parintii fondatori ai Europei unite sunt crestin-democratii (Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer, Robert Schuman, Jean Monet, Denis de Rougemont etc.) care au redefinit relatiile dintre individ, societate si stat, cat si stat-stat, evitand extremele periculoase ale individualismului liberal si colectivismului socialist. Statul subsidiar si federal, dupa principiul subsidiaritatii, a fost preluat din doctrina sociala a Bisericii catolice si a intrat in articolul 36 al Tratatului de la Maastricht. Subsidiaritatea postuleaza primatul societatii asupra statului, plecand de la persoana la comunitate, de la comunitate la stat si de la stat la federatie. Statul subsidiar este un stat limitat si descentralizat Conexiunea personalism-subsidiaritate-federalism este vitala. Persoana este notiunea cheie - necunoscuta in cultura Europei unite, notiune nascuta la Niceea si Constantinopol in secolul al IV-lea. Constantin Noica spune ca atunci s-a nascut Europa, care ramane trinitara. Persoana crestina transcende individul care traieste ntru sine si cetateanul care traieste pentru stat, rupand cercul vicios al endularii intre individualism si colectivism, prin virtutile credintei, iubirii si sperantei, orientate pe verticala catre Dumnezeul Treime de iubire. Urmand indemnul Sfantului Apostol Pavel, "Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua Cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta" (Evrei 13, 7), citez in cele din urma finalul testamentului redactat, nu tocmai intamplator la praznicul Sfintilor Trei Ierarhi din anul mantuirii 1978, de parintele Ioan G. Coman, fost profesor de patrologie la facultatea noastra: "Clasicismul Greco-latin e un panteon al frumusetii, cum nu se gaseste in nici o alta cultura a lumii. Frumusete a ratiunii, a artei si a vietii. Sfintii Parinti sunt o lira a harului si a lacrimilor dupa mantuire. Paginile lor mi-au creat o viziune noua. Plec de aici ca sa ma intalnesc aievea cu inteleptii clasici si cu Sfintii Parinti". Fideli crezului de la Niceea si Constantinopol, care este "testamentul teologic" al parintilor capadocieni, al Sfantului Vasile si al Sfantului Grigorie, marturisim si noi impreuna cu ei ca "asteptam invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie", asteptam sa ne intalnim cu Sfintii Parinti, stiind ca teologia asteptarii este mai mare decat teologia sperantei, deoarece vorbeste si traieste deja "aici si acum" din frumusetea Eshatonului! Pr. lect. dr. Daniel Benga
|
Predica si predicator in viziunea Sfintilor Trei Ierarhi Mareste imaginea. Predica si predicator in viziunea Sfintilor Trei Ierarhi
Cinstirea pe care o acordam Sfintilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Cuvantatorul de Dumnezeu si Ioan Gura de Aur, ca ocrotitori ai Facultatii de Teologie e motivata de faptul ca au intrupat in viata si opera lor teologica chipul adevaratului preot al lui Hristos. Ei au fost mari dascali si au imprumutat teologiei rasaritene caracterul ei netrecator si mereu actual, dar nu au facut teologie de dragul teologiei, ci teologie pentru preotie. In opera lor monumentala, exista pagini nemuritoare inchinate preotiei, pe care au trait-o cu toata intensitatea fiintei si daruirii lor. Sf. Vasile cel Mare si Sf. Ioan Gura de Aur ne-au lasat liturghiile care le poarta numele si in care se concentreaza forta spirituala a Ortodoxiei, iar Sf. Ioan Gura de Aur si Sf. Grigore Teologul ne-au lasat doua tratate despre preotie, care se afla la dipozitia profesorilor si studentilor nostri, pentru a deveni preocupare de capetenie a invatamantului nostru teologic. In gandirea Sfintilor Trei Ierarhi, preotia are trei aspecte principale. Unul care priveste predica, altul care priveste liturghia si, in fine, cel care priveste pastoratia. In lumina acestei traditii, care si-a gasit fundamentarea ei teologica in viata si lucrarea Sfintilor Ierarhi, Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a aratat in repetate randuri ca scopul major al invatamantului nostru teologic este cel de a pregati pe viitorii slujitori ai Bisericii noastre strabune ca buni predicatori, ca buni liturghisitori si ca buni pastori de suflete. Cu prilejul hramului Facultatii s-au pus in evidenta cand contributia teologica a Sfintilor Trei Ierarhi, cand contributia lor liturgica, cand lucrarea lor pastorala sau sociala, fiecare dintre ele enorma si capitala pentru fagasurile pe care avea sa paseasca Ortodoxia in decursul vremurilor. S-a vorbit insa foarte putin despre modul in care Sfintii Trei Ierarhi au inteles atat predica, cat si pe predicator. De aceea, ne-am gandit ca de aceasta data sa vorbim despre predica si predicator in viziunea Sfintilor nostri Ierarhi, pentru doua motive principale: Sfintii Trei Ierarhi au fost nu numai teologi desavarsiti, dar si oratori vestiti. Denumirea de Ioan Gura de Aur este elocventa din acest punct de vedere. Apoi, consideratiile Sfintilor Ierarhi despre predica si predicator sunt de actualitate atunci cand Bisericile sunt confruntate de pericolul prozelitismului sectar. Sfintii Trei Ierarhi ne pot ajuta sa intelegem mai profund valoarea si importanta predicii pentru edificarea credinciosilor in dreapta credinta si pentru combaterea prozelitismului sectar, ne pot ajuta sa descoperim legatura adanca dintre predica si predicator. De la bun inceput trebuie sa precizez, insa, ca nu am intentia sa prezint propria mea opinie despre predica si predicator la Sfintii Trei Ierarhi si nici sa expun parerile altora asupra acestui subiect de mare actualitate pentru slujirea noastra preoteasca. Voi cauta, in schimb, sa las pe cei Trei Ierarhi sa vorbeasca ei insasi despre predica si predicator. De aceea, am cautat anumite texte din opera lor, in special din cele doua tratate despre preotie amintite mai sus, al Sf. Ioan Gura de Aur si Grigore Teologul, capabile sa reflecte gandirea lor despre subiectul pe care il tratam. Sfintii Trei Ierarhi au conferit predicii o valoare si importanta considerabila, fiindca au considerat-o ca unul dintre cele mai eficace mijloace pentru instruirea, vindecarea si desavarsirea trupului lui Hristos, Biserica. "Pentru cei ce vindeca trupurile oamenilor -spune Sf. Ioan Gura de Aur - pentru doctori, s-au nascocit fel de fel de medicamente si de mancari potrivite pentru bolnavi. ...Dar pentru cei care vindeca trupul lui Hristos, pentru preoti, nu s-a nascocit nimic asemanator. In afara de pilda prin fapte, preotii n-au decat un singur mijloc, o singura cale de vindecare: invatatura cu cuvantul, predica. Acesta este instrumentul, aceasta e hrana, acesta e cel mai bun aer, acesta tine de medicament, acesta tine loc de cauterizare, tine loc de bisturiu. Daca preotul trebuie sa arda sau sa taie, trebuie neaparat sa se foloseasca de predica. Daca predica nu-i in stare sa faca aceasta, zadarnice sunt celelalte. Prin predica ridicam sufletul deznadajduit; prin predica smerim sufletul ingamfat; prin predica taiem ce-i de prisos; prin predica implinim cele de lipsa; prin predica lucram pe toate celelalte care ne ajuta la insanatosirea sufletului". Dupa cum se observa, predica nu are numai o functie instructiva, sau de critica, cum se intampla in unele confesiuni crestine, ci de vindecare a trupului lui Hristos, care este Biserica. Pe temeiul textului invocat si a altora pe care le vom prezenta mai departe, putem spune ca predica, in gandirea si viziunea Ierarhilor nostri, are trei functii principale: sa edifice credinciosii asupra adevarului de credinta, sa apere Biserica impotriva ereziilor, sau a sectantilor, cum am spune noi azi, sa contribuie la vindecarea si desavarsirea fiecarui credincios si a tuturor credinciosilor impreuna, adica a Bisericii lui Hristos. Ca sa poata fi la inaltimea chemarii sale si sa foloseasca cu succes aceste functii ale predicii, predicatorul trebuie sa indeplineasca anumite conditii, asupra carora Sfintii Trei Ierarhi insista cu precadere. Mai intai, predicatorul trebuie sa stapaneasca cu claritate si precizie adevarul de credinta revelat, pe care Sfintii Ierarhi il inteleg ca stiinta, fiindca da cunoastere atat lucrurilor omenesti, cat si a celor dumnezeiesti. "Daca cineva cuteaza si socoteste ca este un lucru la indemana mintii oricui predicarea cuvantului, adica a invataturii celei dumnezeiesti si inalte, de care acum toti filosofeaza - spune Sf. Grigore Teologul - eu ma minunez de desteptaciunea unui astfel de om, ca sa nu spun de prostia lui. Nu mi se pare un lucru dintre cele mai usoare sa vorbesti despre toate cate s-au filosofat in Scriptura; despre facerea dintai a omului, despre replasmuirea sa din urma, despre simboluri si adevar, despre legaminte, despre intaia si a doua venire a lui Hristos, despre intruparea Lui, despre patimile Lui, despre moartea Lui, despre inviere, despre sfarsitul lumii, despre judecata, despre rasplatirea celor buni si pedepsirea celor rai, si, in sfarsit, despre invatatura cea mai inalta, anume despre toate cate trebuie sa cugetam despre incepatoarea si fericita Treime. Da, invatatura despre Sfanta Treime este plina de multe primejdii pentru cei carora li s-a incredintat grija luminarii credinciosilor; o primejdie, ca nu cumva, de frica politeis-mului, sa vorbesti de o singura persoana in Sfanta Treime si sa intelegi ca aceeasi persoana este si Tatal si Fiul si Sfantul Duh, facand din numele lor o simpla abstractie; alta primejdie, ca nu cumva sa desparti Sfanta Treime in trei persoane deosebite ca fiinta si straine intre ele, asa zicand, dumnezei care se lupta intre ei, si sa cazi intr-o gresala opusa celeilalte, asa cum se intampla cu un pom, pe care, tragandu-1 prea mult ca sa-l indrepti, il strambi in cealalta parte".? Sfintii Trei Ierarhi au fost mari oratori si mari stilisti, dar au stiut foarte bine ca este vorba despre niste calitati de exceptie pe care nu le poseda fiecare om. De aceea ei n-au cerut niciodata preotului sa exceleze in arta elo-cintiei, ci sa dea dovada de precizie deosebita in cunoasterea dogmelor, a invataturii de credinta. Cum spune Sf. Ioan Gura de Aur: "nu cer preotului nici podoaba cuvantarilor oratorilor celebri si nici nu ma intereseaza fraza si stilul. Sa fie preotul sarac in cuvinte! Sa-si aseze simplu si fara mestesugire cuvintele in fraza! Numai sa nu fie neiscusit in stiinta, ci sa fie iscusit in precizia dogmelor!" Preotul este dator sa-si insuseasca temeinic invatatura de credinta pe tot parcursul vietii lui, ca sa-i poata invata la randul lui pe credinciosi. Este o adevarata nebunie sa te apuci sa inveti pe altul dogmele credintei atunci cand nu le cunosti temeinic. "As fi multumit - arata Sf. Grigore de Nazianz - daca macar la batranete mi-ar veni pe limba cuvant intelept, ca sa pot fi de folos unui suflet nou in dreapta credinta. Ca a incerca sa inveti pe altii inainte de a fi tu destul de invatat, sa inveti olaritul, dupa cum spune proverbul, facand de-a dreptul oale, sa inveti tu dreapta credinta doar atunci cand incepi sa inveti pe altii, ei bine, acest lucru mi se pare tare nebunesc si indraznet. Nebunesc, pentru ca nu-ti dai seama de nestiinta ta; indraznet, pentru ca te incumeti sa faci un lucru pe care stii bine ca nu-l stii". Dar preotul este dator, dupa Sfintii Ierarhi, sa si traiasca invatatura de credinta, adevarul revelat, nu numai sa-l invete in mod teoretic si formal. Ei indeamna pe preot sa treaca dincolo de litera adevarului si sa patranda Iin continutul lui, sa intre in relatie personala cu Hristos si sa faca experienta vietii, luminii si iubirii dumnezeiesti, a comorilor celor nevazute. "Care om ar indrazni sa imbrace chip si nume de preot - declara Sf. Grigore de Nazianz - cand inca nu i s-a aprins inima de cuvintele cele curate si in foc lamurite ale lui Dumnezeu, spre a i se deschide Scripturile; cand inca nu le-a scris intreit pe latul inimii, ca sa aiba gandul lui Hristos; cand inca n-a ajuns inlauntrul vistieriilor, ascunse multimii credinciosilor, inlauntrul vistieriilor celor nevazute si luminoase, ca sa contemple bogatia din ele si sa poata impodobi si pe altii, inaltandu-i spre cele duhovnicesti".s Daca preotul se multumeste sa-si insuseasca adevarul de credinta in mod teoretic si rationalist, asa cum se intampla in unele confesiuni crestine actuale, predica lui ramane fara putere, nu poate schimba viata credinciosilor. Dar daca preotul descopera comorile luminoase si nevazute ale adevarului revelat prin traire si intalnire personala si duhovniceasca cu Hristos, atunci predica lui dobandeste forta spirituala si morala, ca sa schimbe si sa innoiasca viata pastoritilor sai, sa-i inalte catre cele duhovnicesti. Ca sa poata vorbi despre Dumnezeu, preotul trebuie sa faca experienta intalnirii cu Dumnezeu, sa se inalte catre Dumnezeu. Iata ce spune Sf. Vasile cel Mare: "Iar tu, daca vrei sa vorbesti sau sa auzi ceva despre Dumnezeu, paraseste trupul, paraseste simturile trupesti, lasa pamantul, lasa marea, lasa in urma ta vazduhul, nu mai tine seama de anotimpuri si de buna intocmire a vremurilor si nici de podoabele pamantului, inalta-te mai presus de regiunile vazduhului, treci dincolo de stele, de minunatia lor, dincolo de frumoasa lor podoaba, dincolo de maretia lor, de folosul oferit de ele intregului univers, dincolo de buna lor randuiala, dincolo de stralucirea lor, de miscarea lor.de raportul in care se gasesc unele cu altele si de departarea unora de altele. Dupa ce ai strabatut cu mintea intreg universul, dupa ce ai depasit cerul si ai ajuns mai presus de el, priveste cu mintea numai frumusetile cele de acolo, ostirile ceresti, corurile ingerilor, dregatoriilor arhanghelilor, slava domniilor, locurile intai-statatoare ale tronurilor, priveste puterile, ince-patoriie, stapaniile. Dupa ce ai strabatut intreg universul, dupa ce te-ai urcat cu gandul mai presus de toata zidirea si ti-ai inaltat mintea dincolo de toate acestea, contempla firea dumnezeiasca, identica cu sine insasi, nestramutata, neschimbata, necompusa, neimpartita, lumina neapropiata, putere nespusa, maretie fara hotar, slava cu orbitoare stralucire, bunatate dorita, frumusete nemestesugita, care copleseste sufletul inundat de ea, dar cu neputinta de aratat dupa vrednicie prin cuvant". A doua functie a predicii, de care am amintit mai sus, este cea de aparare a invataturii de credinta impotriva ereziilor si ereticilor. Sub acest aspect, datoria de seama a preotului este cea de a depista si identifica erezia. Asa dupa cum trebuie sa cunoasca temeinic invatatura de credinta, in mod asemanator este dator sa patrunda esenta ereziei, ca sa se poata feri de primejdia pe care o reprezinta ea. "Mare este primejdia in lupta cu ereticii! Te temi ca nu cumva lovind pe unul sa fii ranit de celalalt. Daca spui ca este o singura Dumnezeire, Sabelie spune indata ca tot astfel o marturiseste si el; daca o desparti, spunand ca altul este Tatal, altul Fiul si altul Duhul Sfant, se infatiseaza Arie, care de la deosebirea dintre persoanele Dumnezeirii te duce la deosebirea de fiinta. De aceea, in lupta pe care o ai de dus cu acesti eretici trebuie sa stii sa te feresti de nelegiuitul amestec facut de Sabelie intre persoanele Dumnezeirii, dar sa fugi si de nebuneasca deosebire facuta de Arie in fiinta Dumnezeirii; sa marturisesti ca una este Dumnezeirea Tatalui, Fiului si Sfantului Duh, dar sa adaugi totodata ca aceasta unica Dumnezeire are trei ipostase. Asa vom respinge atacurile celor doua erezii". Cata claritate si cata precizie in diagnosticarea acestor erezii provenite din partea ereticilor, vrajmasii vazuti ai Bisericii! Sfintii Ierarhi sunt convinsi ca asa cum dreapta credinta are consecinte salutare pentru credincios, in mod contrar, erezia vatama si pagubeste viata spirituala si fiinta credinciosului. Preotul trebuie sa lupte atat impotriva ereticilor, ca vrajmasi ai credintei, dar sa duca si razboiul nevazut, razboiul interior, impotriva patimilor si diavolului. "Si inca n-am vorbit de razboiul cel diniauntrul meu, de razboiul din mine insumi - spune Sf. Grigore Teologul -, de razboiul cu patimile, de razboiul dus impotriva mea, zi si noapte, uneori pe ascuns, alteori pe fata, de trupul meu cel smerit, care, ca un val, ma ridica si ma coboara si ma invarte si prin simturi si prin vartejul celorlalte desfatari ale vietii acesteia. N-am vorbit inca de razboiul dus impotriva mea cu tina noroiului, in care sunt infipt de legea pacatului, care se lupta impotriva legii duhului, care incerca sa strice icoana cea imparateasca din noi si revarsarea dumnezeiasca, cata a fost pusa de Dumnezeu in noi. Materia care te trage in jos, abia de o poti birui! Si o poti birui sau dupa ce printr-o indelungata indeletnicire filosofica te-ai povatuit pe tine insusi si ti-ai desprins incetul cu incetul sufletul nobil si luminos de trupul cel smerit si unit cu intunericul, sau dupa ce ai avut parte de mila lui Dumnezeu sau si amandoua acestea, si te-ai ingrijit sa privesti mai ales la cele de sus. Dar inainte de a birui materia - atat cat omeneste e cu putinta - inainte de a-ti curati mintea indeajuns si de a ajunge prin apropierea ta de Dumnezeu cu mult mai presus de credinciosi, stiu ca e o primejdie sa primesti sarcina conducerii sufletelor, sarcina de a fi mijlocitor intre Dumnezeu si oameni - caci acesta este preotul". Aceste texte scot in evidenta un lucru important, si anume, ca, pentru a lupta impotrva vrajmasilor vazuti si nevazuti, trebuie sa le cunosti extrem de bine strategia, sau viclenia lor, cum spun Sfintii Trei Ierarhi. Caci "razboiul ce-l avem de purtat este felurit, alcatuit din feluriti dusmani, constata Sf. Ioan Gura de Aur. ...Daca cel care vrea sa invinga nu cunoaste toate felurile de lupta, diavolul stie sa rapeasca oile, ca acesta baga inlauntrul Bisericii pe talharii sai prin acea parte pe care preotul n-a pazit-o bine. Dar asta nu se intampla cand diavolul simte ca pastorul stie toate stiintele si cunoaste bine toate vicleniile lui". Acest principiu este de mare actualitate in lupta pe care Biserica o are de dus impotriva prozelitismului sectar. O a treia functie a predicii este cea care priveste vindecarea trupului lui Hristos, Biserica. Aceasta functie este atat de mare si de importanta, incat Sfintii Trei Ierarhi compara preotia cu medicina, prezentand-o ca o arta a artelor si stiinta a stiintelor. "Medicina se ocupa cu trupurile - spune Sf. Grigore de Nazianz -, o materie trecatoare si pieritoare, care negresit se va descompune si se va preface in pamantul din care a fost facuta, chiar daca pentru o vreme stiinta medicala ajuta ca trupul sa biruie tulburarile din el. ...Preotia insa se ocupa cu sufletul, care-i din Dumnezeu si dumnezeiesc, care-i partas nobletei celei de sus si tinde spre nobletea aceea, desi unit cu cel inferior, cu trupul. ...Preotia, arta de a conduce pe om, fiinta cea mai felurita si mai complexa in gand si fapta, este arta artelor si stiinta stiintelor". Dar daca preotii se ocupa de vindecarea sufletului, care mai este rolul ei fata de trup? Nu cumva Marii Ierarhi considera materia si trupul ca fiind corupte de pacate si destinate nimicirii, asa cum se intampla cu sectantii astazi? Nimic mai nepotrivit. Marele geniu si marea contributie a Sfintilor Trei Ierarhi consta in faptul ca, depasind dualismul culturii antice dintre suflet si trup, dintre spirit si materie, care domina si o buna parte din crestinismul actual, au aratat ca rolul preotiei nu este cel de a opune trupul sufletului si materia spiritului, ci de a transfigura si indumnezei cele inferioare prin cele superioare, materia prin spirit, trupul prin suflet si har. Rolul "sufletului - cum spune Sf. Grigore Teologul - este sa atraga spre el si trupul, sa-l aseze sus, liberandu-l putin cate putin de greutatea sa, in asa fel ca sufletul sa fie pentru trup ceea ce este Dumnezeu pentru suflet, povatuind trupul, materia slujitoare si imprietenind cu Dumnezeu pe tovarasul sau de robie". De aceea, preotia are menirea "sa indumnezeiasca si sa faca partas fericirii celei de sus pe cel ce apartine cetei celei de sus, pe om " in vederea acestui scop insa, preotia nu este chemata doar sa vindece trupul lui Hristos prin predica, ci preotul este dator sa se vindece pe el insusi de egoism, sa depaseasca propriul egoism si, dupa chipul lui Hristos, sa fie insufletit de adanca dragoste si daruire fata de pastoritii sai. Caci spune Sf. Vasile cel Mare: "Predicatorul nu cauta spre folosul sau, ci cauta spre folosul fiilor sai, pe care i-a nascut in Hristos, prin Evanghelie. Ca aceasta e regula de purtare a oricarei pastoriri duhovnicesti: sa nesocotesti totdeauna folosul tau in folosul celorlalti". In cele de mai sus am aratat ca preotul, ca sa se ridice cu adevarat la inaltimea chemarii sale de predicator, trebuie sa stapaneasca temeinic invatatura de credinta, dar trebuie sa o si traiasca, trebuie sa lupte impotriva vrajmasilor vazuti, care sunt ereticii, dar si impotriva vrajmasilor nevazuti, adica a patimilor si diavolului, sa vindece prin predica trupul lui Hristos, dar sa se vindece si el de egoism ca sa fie capabil de daruire. De ce am aratat toate acestea? Pentru a scoate in evidenta ca, pentru Sfintii Trei Ierarhi, preotul trebuie sa predice nu numai prin cuvant, dar si prin fapta, prin iradierea intregii sale persoane, prin intregul sau comportament. "Faceti tot ce va sta in putinta spune Sf. Ioan Gura de Aur - ca sa indreptati pe cei rataciti si sa-i luminati nu numai prin cuvintele voastre, dar mai ales prin faptele voastre. Nu exista o predica mai buna decat predica prin fapte si comportament". Credinciosii nostri au spus adesea ca trebuie sa faci ce zice preotul, nu ce face preotul. Aceasta reflexie a fost valabila insa atata vreme cat nu am fost confruntati cu pericolul prozelitismului sectar. Astazi, cand aceasta primejdie a devenit virulenta, trebuie sa tinem seama de ce ne spune Sf. Ioan Gura de Aur: "Pacatele credinciosilor de rand, ca si cum ar fi fost savarsite in intuneric, pierd numai pe savarsitorul lor, pe cand pacatul unui om de vaza si cunoscut de multi, cum este preotul, vatama indeobeste pe toti: pe cei slabi ii face si mai slabi pentru ostenelile cele pentru virtute, iar pe cei care vor sa fie mai cu luare aminte asupra lor, pe cei care savarsesc oarecare fapte de virtute, ii face de se mandresc. in afara de asta, pacatele credinciosilor de rand, chiar daca sunt savarsite in vazul lumii, nu zdruncina intr-un chip deosebit sufletele oamenilor, pe cand pacatele celor ce stau in fruntea acestei slujbe sunt cunoscute mai intai de toti, apoi, chiar de-s foarte mici, ele par mari fata de pacatele mici ale celorlalti. Toti masoara pacatul nu cu marimea pacatului savarsit, ci cu dregatoria celui ce savarseste pacatul". Cuvintele marelui dascal si orator antiohian sunt mai de actualitate ca niciodata, fiindca ele scot in evidenta legatura indisolubila dintre predica si predicator. As dori sa inchei cu aceste cuvinte, pe care Sfintii Trei Ierarhi le-au daltuit cu litere de foc pe frontispiciul preotiei crestine: 'Trebuie ca frumusetea sufletului preotului sa straluceasca in toate imprejurarile din viata lui, ca sa poata, in acelasi timp, si bucura, dar si lumina sufletele celor ce-l privesc". Acesta este preotul adevarat al lui Hristos.
|
Raspunsul Parintilor este valabil pentru orice timp Mareste imaginea. Nu de putine ori, cand am fost intrebat despre o tema din Scriptura, am ales sa raspund prin cuvintele unor Sfinti Parinti. Si asa m-am bucurat si am bucurat. Am avut raspuns, iar cei ce m-au intrebat au fost multumiti de el. Am invatat ca poti raspunde pentru timpul nostru si cu un raspuns din secolul al IV lea. Deci, aceste raspunsuri au in ele o anumita atemporalitate, in sensul ca nu sunt in afara timpului, dar sunt valabile pentru orice timp. Dar mi-a fost dat sa vad si persoane care refuzau sa primeasca astfel de raspunsuri, considerand ca prin ele iesim din realitatea prezenta. Le considerau a fi raspunsuri potrivite pentru timpul de atunci. Este adevarat, avem si intrebari noi care au aparut in decursul timpului. Insa, acest lucru nu inseamna ca de ne vom opri la intrebari care au fost rostite si in trecut, raspunsul dat atunci isi pierde astazi actualitatea. Pe de alta parte, trebuie sa afirmam ca lumea nu s-a schimbat atat de mult incat sa ajunga sa nu-si mai puna intrebarile pe care si le-au pus cei din vechime. Nu a solutionat fericit intrebarile de alta data ca sa nu le mai repete. Daca ne intrebam cum este posibil ca un raspuns din trecut sa fie actual si pentru noi, putem raspunde fara retineri ca Sfintii Parinti au pornit intotdeauna de la Revelatie, de la cele descoperite de Dumnezeu. Nu intamplator Biserica acorda aceeasi autoritate Sfintilor Parinti ca si Sfintei Scripturi. Ei sunt cei care au descoperit “intelepciunea lui Dumnezeu cea din veci ascunsa” (1 Cor. 2, 7). Au facut acest lucru pentru ca L-au trait. Dar asa cum au fost in trecut persoane care au negat invatatura lor, avem si astazi persoane care nu inteleg lucrarile tainice ale Duhului. Si asta pentru ca nu au facut experienta acestor lucruri si este firesc sa nu accepte ca existent ceea ce nu traiesc. De ce multe raspunsuri nu sunt valabile nici in ziua in care au fost date si cu atat mai mult maine? Pentru ca sunt raspunsuri ale unor oameni care nu vorbesc cu Dumnezeu. Asa se face ca orice raspuns, in astfel de situatii, este destinat esecului. In concluzie, daca vom pastra ceea ce au marturisit Sfintii Parinti, vom ramane in adevar. “Mai mare bucurie decat aceasta nu am, ca sa aud ca fiii mei umbla intru adevar” (3 Ioan 1, 4)
|
Mana care lucreaza, Mintea care gandeste si Gura care vorbeste Mareste imaginea. In fiecare an, pe data de 30 ianuarie, sunt praznuiti Sfintii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz si Ioan Gura de Aur. Aceasta sarbatoare semnifica unitatea crestinilor. Dupa ani de dispute intre comunitatile crestine, pe tema - cine este mai mare ca teolog dintre cei trei ierarhi, s-a hotarat in urma visului pe care l-a avut episcopul Ioan al Evhaitelor, in timpul imparatului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118), ca 30 ianuarie sa fie ziua de cinstire comuna a celor trei ierarhi. Pentru a recunoaste valoarea teologica a Sfintilor Trei Ierarhi, prin hotararea luata la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, Sfintii Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai institutiilor de invatamant teologic ortodox din intreaga lume. Sfantul VASILE CEL MARE Sfantul Vasile cel Mare, episcop al Cezareii Capadociei, s-a nascut in anul jurul anului 329. A studiat cu retori si filosofi celebri in Cezareea, Constantinopol si Atena. A elaborat regulile monahale si a luptat impotriva arienilor. Aceste norme au fost scrise de Sf. Vasile in perioada sederii sale in asezamantul monahal de pe malul raului Iris. La aceste reguli moral-ascetice se adauga cele 313 Reguli mici sau Regulae brevius tractatae, care contin norme pentru viata de zi cu zi intr-un asezamant monahal, 55 Reguli mari sau Regulae fusius tractate, care prezinta principiile de baza ale vietii monahale si, bineinteles, Filocalia, compusa in colaborare cu Sf. Grigorie de Nazianz. Regulile au fost redactate sub forma unui dialog. A lasat multe scrieri dogmatice, omilii si canoane. A trecut la cele vesnice la 1 ianuarie 379, fara a se bucura de triumful dreptei credinte impotriva ereticilor, lucru infaptuit la Sinodul al II-lea Ecumenic. Prin implicarea lui in ajutorarea semenilor este cunoscut si sub denumirea de "Mana care lucreaza". Este sarbatorit la 1 si 30 ianuarie. Liturghia Sfantului Vasile cel Mare Liturghia Sfantului Vasile cel Mare este savarsita de zece ori pe an: in primele cinci duminici ale Postului Mare, in Joia Patimilor, in ajunul Sf. Pasti, al Craciunului si Bobotezei, si la 1 ianuarie, ziua de pomenire a Sf. Vasile. Cu exceptia unor rugaciuni, ritualul este acelasi cu al Liturghiei Sf. Ioan Gura de Aur. Sfantul GRIGORIE DE NAZIANZ Sfantul Grigorie de Nazianz s-a nascut in jurul anului 330, in Arianz, langa Capadocia. Sub influenta sotiei sale Nona, el se increstineaza si devine episcop de Nazianz. A participat la hirotonia Sf. Vasile la Cezareea, si s-a opus incercarilor imparatului Valens (371) de a rasturna ortodoxia in favoarea arianismului. Dupa moartea tatalui sau in 374, el preia scaunul episcopal de Nazianz, insa nu pentru multa vreme, deoarece se retrage, dupa numai un an, la Seleucia in Isauria, dedicandu-se vietii contemplative. Revine pentru a organiza Biserica din Constantinopol. Una din rudele sale apropiate ii daruieste o casa, pe care o transforma in lacas de cult. In aceasta biserica, el va tine cinci omilii despre dumnezeirea Logosului. Aceste cinci Cuvantari teologice ii vor aduce mai tarziu numele de "Teologul". Il hirotoneste pe Eulalius ca episcop de Nazianz, iar el se retrage in orasul natal, Arianz. Aici isi petrece ultimii ani din viata in meditatie, studiind si scriind poezii. Pentru profunzimea gandirii sale, a primit numele de "Mintea care gandeste". A trecut la viata vesnica in anul 389/390. Cele 5 Cuvantari teologice "Au fost tinute in anul 380, la Constantinopol, in capela invierii, fiind indreptate impotriva eunomienilor si a macedonienilor. Acestor Cuvantari, Sf. Grigorie le datoreaza numele de "Teologul". Prima cuvantare poate fi considerata ca o introducere si elaborare de principii fundamentale pentru adevarata teologie. Cine poate sa teologhiseasca, modul in care trebuie expusa teologia, ce atitudine trebuie sa avem fata de adversarii nostri eretici si, bineinteles, care subiecte pot fi abordate cu folos si care trebuie privite cu deosebita circumspectie intrucat cunoasterea lor nu apartine lumii de aici, ci celei de dincolo. Profesorul de teologie, spune el, trebuie mai intai sa practice virtutea. A doua cuvantare se ocupa cu theologia, in sensul strict al cuvantului, dezvoltand temele cheie ale acesteia: existenta, natura si atributele lui Dumnezeu, in masura in care ele pot fi cunoscute si definite, caci Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale rationala (impotriva lui Eunomiu). Despre Dumnezeu se poate cunoaste cu certitudine ca El exista; dar ce este El in Sine insusi, depaseste posibilitatea noastra de cunoastere. De aceea, in timp ce Il vede pe Dumnezeu, teologul nu poate exprima natura Lui in cuvinte si nici sa o inteleaga. Chiar inteligentele superioare ale ingerilor nu il pot cunoaste pe Dumnezeu in Sine. Existenta lui Dumnezeu poate fi dovedita cel mai bine prin intermediul lumii create. De aici putem sti ca exista o cauza creatoare si pronietoare, asa cum sunetul unui instrument da marturie despre existenta celui care l-a facut si a celui care canta. Ca Dumnezeu exista, putem sti, dar ce este El, care este natura Lui, unde este si unde a fost inainte de intemeierea lumii, acest lucru depaseste posibilitatea noastra de cunoastere. Infinitul nu poate fi definit, ii putem da doar atribute negative, fiindca natura esentei divine este dincolo de intelegerea umana. Cauza inabilitatii noastre de a-L cunoaste pe Dumnezeu rezida in unirea sufletului cu trupul, acesta din urma impiedicand sufletul sa se ridice peste lucrurile sensibile, in profunda lui milostivire fata de slabiciunea noastra, Dumnezeu se numeste pe Sine in Sfanta Scriptura, cu nume din lumea sensibila. Teologul poate folosi aceste numiri ca trepte spre cunoasterea adevarata a lui Dumnezeu. Cuvantarea a treia intra in tema propriu-zisa a teologiei si trateaza despre deofiintimea celor trei Persoane divine, in special despre dumnezeirea Logosului si deofiintimea Logosului cu Tatal, iar a patra, respinge obiectiile aduse de arieni dumnezeirii Fiului, facand uz de texte scripturistice. In cele din urma, cuvantarea a cincea afirma dumnezeirea Sf. Duh impotriva ereticilor macedonieni. Sf. Duh este a treia Persoana a Sf. Treimi, existand, nu prin nastere, ci prin purcedere."(Remus Rus) Sfantul IOAN GURA DE AUR Sfantul Ioan Gura de Aur sau Ioan Hrisostom s-a nascut la Antiohia, in jurul anului 354. S-a calugarit in anul 368. A fost botezat in jurul anului 372 de Meletie, episcop de Antiohia. In anul 386 a fost hirotonit preot si a primit misiunea de predicator, iar in 397 a fost numit arhiepiscop al Constantinopolului. S-a ostenit pentru raspandirea credintei adevarate si convertirea la Ortodoxie a gotilor arieni de la Dunare. Doctrina teologica a Sf. Ioan poarta amprenta preocuparilor sale majore, si anume, exegeza biblica si activitatea pastorala. In problema cunoasterii lui Dumnezeu, el este deosebit de explicit. Ideea de Dumnezeu este innascuta sufletului omenesc. Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaste ce este El in Sine, stim doar ca El exista. Pretentiile anomeilor, care sustineau ca il pot cunoaste pe Dumnezeu, tot asa cum Dumnezeu se cunoaste pe Sine, le clasifica drept nelegiuiri si nebunii. El face deosebire clara intre ousia sau physis, natura sau fire, si hypostasis sau prosopon, ipostas sau persoana. Despre preotie "Tratatul Despre preotie, este una din lucrarile Sfantului Ioan Gura de Aur cu cea mai larga circulatie. Se crede ca a fost scris intre anii 381-386, cand era diacon. Este conceput in sase carti, sub forma unui dialog. Sf. Ioan fixeaza principiile de baza si recomandarile cele mai adecvate cu privire la recrutarea clerului si sensul exceptional al preotiei. Preotia este "semnul iubirii lui Hristos", iar lucrarea preoteasca este o taina infricosatoare si sublima in acelasi timp: "Cand preotul invoca Sfantul Duh si savarseste jertfa cea prea infricosata, cand el sta in continua atingere cu Stapanul obstesc al tuturor, spune-mi, in ce rang il vom aseza? Cata curatie si cata evlavie vom cere de la el? Gandeste-te, ce maini trebuie sa fie acelea care savarsesc aceste lucruri, ce limba trebuie sa fie aceea care rosteste acele cuvinte? Cat de curat si de sfant trebuie sa fie sufletul care primeste un asa de mare Duh? In acele momente, ingerii asista pe preot si intreaga ceata a puterilor ceresti striga cu voce tare, iar locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea Celui Ce sta asezat" (Despre preotie, cartea VI, 4). Preotul nu este numai un simplu slujitor, el trebuie sa duca o viata virtuoasa, sa studieze mereu, deoarece in activitatea sa este confruntat cu necesitatea apararii credintei impotriva ereziilor si a necredinciosilor. Propovaduirea cuvantului evanghelic, implica stapanirea artei elocintei, dar si o cultura bogata. In relatiile cu credinciosii, preotul trebuie sa arate un tact pastoral deosebit si, mai presus de toate, sa fie intelept, curat si credincios. (Remus Rus)
|
Acatistul Sfantului Trifon Mareste imaginea. Acatistul Sfantului Trifon Trifon - Sfant Mucenic ! (1 februarie) Condacul 1 Pe tine, cela ce ai indrazneala catre Domnul, mijlocitor si rugator pentru sufletele noastre te avem, noi smeritii. Iar acum, in ziua Praznicului tau rugamu-te, cere-ne noua de la Dumnezeu iertare de pacate si izbavire, din primejdii, ca sa cantam tie: Bucura-te, Mare Mucenice Trifon! Icosul 1 Sfinte, slavite, Mare Mucenice Trifon, cu inchinare si neindoita credinta indraznim a cere si asteptam mijlocirile tale catre Dumnezeiasca milostivire, ca sa ne aflam partasi bucuriei tale noi, cei ce patimim in multe feluri de boli, de patimi, de nevoi si de razboiri cumplite. Pe tot sufletul cel necajit si dosadit, pe cei ce pazesc intru cunostinta legea lui Hristos Dumnezeu si cred intru Dansul, pe toti care se sarguie a se inchina Sfintelor tale moaste si iti impodobesc tie aceasta cantare de lauda, de cerere si marire ajuta-i cu darul de care te-ai invrednicit de la Hristos, Mantuitorul si Dumnezeul nostru. Auzi-ne pe noi, care graim catre tine unele ca acestea; Bucura-te, Trifoane, cel nascut in tara Frigia, in satul Campsada; Bucura-te, ingereasca odihnire, inca din copilarie, a darului Sfintei Treimi; Bucura-te, vas ales al Apei Vietii si al darului facerii de minuni; Bucura-te, prin care numele lui Dumnezeu se preaslaveste in cer si pe pamant; Bucura-te izgonitor al demonului din fiica imparatului, Gordiana; Bucura-te, aratator si altora al vrajmasului prin postirea si rugaciunea ta cea catre Dumnezeu; Bucura-te, Trifoane, nume infricosator diavolilor; Bucura-te, chip ce izvorasti in lume mirul preaslavirii lui Dumnezeu; Bucura-te, minunata inmultire a sfintei credinte in multe parti ale Frigiei; Bucura-te ca ai fost prins pentru marturisirea lui Iisus Hristos Dumnezeu; Bucura-te, daruire de sine facuta jertfa de bunavoie in mainile paganilor, Bucura-te, neclintita stare la judecata inaintea ighemonului Acvilin; Bucura-te, Mare Mucenice Trifon! Condacul 2 Mucenice Trifon, de trei ori fericite, n-ai voit a te supune poruncii imparatului de a te inchina zeilor. Ci mai vartos L-ai marturisit pe Iisus Hristos a fi Dumnezeu cu adevarat. Pentru aceasta vrednic esti a auzi de la noi cantarea Acatistului, prin care te fericim si impreuna cu tine cantam: Aliluia! Icosul 2 Sa nu se invredniceasca nelegiuitii a ne supune sub picioarele lor, Sfinte Mucenice al lui Hristos, Trifoane, cand se pornesc asupra noastra ca valurile marii ce vin cu repeziciune, ci sa cada ca spicele tarinii de la fata ta, iar noi sa te binecuvantam, strigand: Bucura-te, neplecare catre momelile cele amagitoare; Bucura-te, insetare dupa patimirile pentru Iisus Hristos; Bucura-te, vistierie nefurata a comorilor de mult pret ale dreptei credinte; Bucura-te, dumnezeiasca rabdare a chinurilor de la pagani; Bucura-te, vas ales al darului vorbirii frumoase, izvorat de la Dumnezeu; Bucura-te, ca ai zis ighemonului: "Nimeni lepadandu-se de Cerescul Imparat Iisus Hristos, nu va putea sa mosteneasca viata vesnica"; Bucura-te ca ai fost alergat prin gerul iernii cu picioarele desculte; Bucura-te, ca stihuri din psalmii lui David cantai pe cale; Bucura-te, ca ziceai: "Pasii mei indrepteaza-i Doamne, dupa cuvantul Tau"; Bucura-te, ca piroane de fier ti s-au batut in picioarele tale; Bucura-te, primire cu multumire a batailor multe si dureroase; Bucura-te, rabdare mai presus de fire in chinurile cele cumplite; Bucura-te, Mare Mucenice Trifon! Condacul 3 De intelegerea Dumnezeirii sufletul tau fiind luminat, ca un adevarat viteaz al Mantuitorului Hristos te-ai aratat; stand neclintit in dragostea Lui. Pentru aceasta noi cu smerenie venim catre tine si cu indoita umilinta cantam lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul 3 Plin fiind de darul lui Dumnezeu, Mucenice Trifon, care te lumina si te inteleptea, prin fapte bune ca pe o scara ai mers din putere in putere, purtatorule de biruinta ai Cerescului Imparat Iisus; pentru aceasta iti cantam: Bucura-te, ca ighemonul Acvilin s-a mirat de raspunsurile tale cele drepte; Bucura-te, rabdare a batailor ce rusinezi pe draci; Bucura-te, stalp neclintit de urgia tiranului; Bucura-te, tarie nebiruita de chinurile si ingrozirile lui Acvilin, care te-a dat mortii; Bucura-te ca pentru credinta in Dumnezeul nostru Iisus Hristos a ti se taia capul a poruncit; Bucura-te, rugaciune cu multumire catre Dumnezeu inaintea trecerii tale; Bucura-te, ca prin rugaciunea ta, oamenii din Campsada s-au izbavit de foamete, de jivini si insecte vatamatoare; Bucura-te ca rugandu-te, mai inainte de a ti se taia capul, a luat Domnul Sfantul tau suflet in Mainile Sale; Bucura-te, ca ai poruncit ca cinstitul si Sfantul tau trup in Campsada sa-l duca; Bucura-te, Trifoane, ca din tineretile tale lui Dumnezeu te-ai sfintit; Bucura-te, daruire lui Dumnezeu a multor oameni; Bucura-te, tamaduire a nenumarate boli in noroade; Bucura-te, Mare Mucenice Trifon! Condacul 4 Nemairabdand paganii minunile tale cele Sfinte, prin care se defaima inselaciunea idoleasca - caci propovaduiai lor credinta lui Hristos si aratai lamurit ca El este Dumnezeu Care face minunile, iar nu idolii, - te-au supus muncilor, pe care le-ai primit cu dragoste, cantand: Aliluia! Icosul 4 Glas catre tine inaltand, graim: grabeste, Sfinte Mucenice Trifon, a ne apara pe noi, ca dupa Mantuitorul si Preacurata lui Maica, la tine alergam, ca sa ne izbavesti din toate primejdiile si sa te bine cuvantam, cantand: Bucura-te, indelunga rabdare in chinuri incununata de Preasfanta Treime; Bucura-te, ca Domnul Hristos impreuna cu ingerii la cer te-a suit; Bucura-te, ca Mucenicii ti-au iesit inainte; Bucura-te, cel intampinat cu cinste de Cuviosi; Bucura-te, de Ierarhi cu placute cuvinte binecuvantat; Bucura-te, ca toti Sfintii, cantari de lauda si bucurie ti-au cantat; Bucura-te suflet salasluit in Imparatia Cerurilor Bucura-te, impreuna vorbitor cu Ingerii; Bucura-te, veselire in lacasurile lui Hristos impreuna cu toti Sfintii;, Bucura-te, impreuna cu dansii asezat la masa Cinei celei de Taina; Bucura-te, chip preacinstit in ceata Mucenicilor; Bucura-te, de a carui incununare toti Sfintii salta si se bucura cu duhul; Bucura-te, Mare Mucenice Trifon! Condacul 5 Hrana de mantuire trimite-ne noua, Sfinte Trifon, de la Dumnezeu, ca sa nu pierim de multimea impatimirilor; ca pacatosi suntem, dar avandu-te pe tine mijlocitor, nadejde de mantuire castigam, caci de la tine ne invatam a canta dupa cuviinta: Aliluia! Icosul 5 Prealaudat s-a aratat numele tau, Trifoane, in toata tara Frigiei, pentru ca prin rugaciunile tale catre Dumnezeu ai adus la Credinta lui Hristos pe multi dintre inchinatorii la idoli si botezandu-se ei in numele Preasfintei Treimi, au strigat intr-un glas: "Mare este Dumnezeul crestinilor"! Pentru aceasta si noi, cei izbaviti prin tine din multe feluri de pacate si asupriri, iti cantam: Bucura-te, brat cu putere ce-i aduci la credinta in Hristos pe impotrivitori; Bucura-te, izbavitorule al celor robiti; Bucura-te, minunatule intre Sfinti, care ai facut pe pagani a se boteza; Bucura-te, suflet viteaz, invrednicit a fi Mucenic; Bucura-te, castigare a darului Sfinteniei prin Crucea marilor suferinte; Bucura-te, ingrozire a slujitorilor la idoli; Bucura-te, biruinta asupra diavolilor cu puterea lui Hristos; Bucura-te, nume infricosat in auzul lor; Bucura-te, trandafir prea inmiresmat inflorit in gradinile raiului; Bucura-te, ca insisi ingerii din Ceruri te cunosc ca alesul lui Dumnezeu; Bucura-te, cel ce stai acu inaintea Mantuitorului si te rogi pentru noi; Bucura-te, cel ce vezi nevoile noastre si ne dai grabnic ajutor; Bucura-te, Mare Mucenice Trifon! Condacul 6 Inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi, zice Sfantul Proroc David; pentru aceasta smerindu-ne pana la moarte, cadem catre tine, Mare Mucenice Trifon, sa te rogi lui Dumnezeu pentru noi pacatosii; ca sa ne linisteasca durerile si sa potoleasca pornirea uratelor patimi, iar noi intru pacea inimii sa cantam: Aliluia! Icosul 6 Cumplit si fara crutare batand ostasii trupul tau, rabdatorule de chinuri al lui Hristos, pamantul s-a inrosit de sangele tau; pentru aceasta iti cantam: Bucura-te, priveliste ingerilor si oamenilor; Bucura-te, rabdare pana la sfarsit intru dreapta credinta a chinurilor de la pagani; Bucura-te, implinirea datoriilor crestine; Bucura-te, lauda Bisericii Rasaritului;: Bucura-te, bucuria neamului crestinesc; Bucura-te, izgonirea si inspaimantarea dracilor; Bucura-te, chip stralucind minunile puterea Darului dumnezeiesc; Bucura-te, al lui Hristos vrednic laudator; Bucura-te, intru bucuria Domnului tau; Bucura-te, insetosare de a-ti varsa sangele pentru Dansul; Bucura-te, nume preacantat, izvorand mirul tamaduirilor; Bucura-te, Mare Mucenice Trifon! Condacul 7 Vrand nebunul tiran numaidecat sa te piarda si vazand ca muncile pentru tine sunt zadarnice, adeseori se gandea cum sa te dea mortii. Iar tu, Sfinte, invapaiat de dorinta fiind a merge la Hristos, neincetat cantai lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul 7 Noua si infricosata rabdare ai savarsit, Sfinte, cand ai fost chinuit de tirani, din porunca lui Acvilin, pentru ca primind cu veselie piroanele batute in picioarele tale, lovit cu cruzime si legat de cal, alergai spre Hristos; pentru aceasta nu contenim a te lauda, cantand: Bucura-te, Trifoane, mucenicie vazatoare a cununii gatite in Cer; Bucurate, biruire a taberelor vrajmase cu puterea Darului Dumnezeiesc; Bucura-te, suflet asezat in lacasurile Sfintilor; Bucura-te, trup cinstit jos, pe pamant, dupa iesirea sufletului; Bucura-te, crestet incununat de Insusi Domnul Iisus; Bucura-te, minunata savarsire a nevointei mucenicesti; Bucura-te, chip proslavit de la cele pamantesti la cele Ceresti; Bucura-te, dimpreuna cu mucenicii numarat; Bucura-te, izvor de minuni nedesertat pentru cei binecredinciosi; Bucura-te, demonilor rana de nevindecat; Bucura-te, Trifoane, de Dumnezeu iubit si cinstit; Bucura-te, marturisitor neobosit; Bucura-te, Mare Mucenice Trifone! Condacul 8 Numele tau decat toate s-a facut mai dorit, Trifoane, noua, celor ce cu dragoste te cinstim, ne inchinam tie si sarutam Dumnezeiestile tale moaste, impreuna cu tine cantand: Aliluia! Icosul 8 Izbiti de valurile ispitelor ce vin asupra noastra, nu ne putem lupta si nici nu suntem vrednici de milostivire, pentru ca pocainta nu avem din pricina pacatelor noastre. Pentru aceasta cadem inaintea ta, rugandu-te sa ne intaresti in dragostea lui Dumnezeu, ca sa scapam de cursele vrajmasilor si sa cantam: Bucura-te, chip vrednic de lauda si cinstire; Bucura-te, ca ne plecam capul pana la pamant inaintea Cinstitelor tale moaste; Bucura-te, milostivire ce implinesti Cerintele noastre spre mantuire; Bucura-te, Mucenicule al lui Hristos, care asculti rugaciunile noastre; Bucura-te, vrednicule de pururea pomenire; Bucura-te, ca iesind noi cu Sfintele tale moaste prin gradina, ne aperi de grindina; Bucura-te, ca rugandu-te preotii si sfintind apa, apoi stropind cu ea pomii si zarzavaturile, ne scapi de toate insectele vatamatoare; Bucura-te, turn de tarie al Bisericii; Bucura-te, raza de bucurie noua, celor ce te avem nadejde nesurpata; Bucura-te, faclie, care ne luminezi pe noi cu Sfintele tale rugaciuni; Bucura-te, chip ingeresc, care ne stralucesti izbavire in toate ispitele; Bucura-te, Mare Mucenice Trifon! Condacul 9 Patimile pe care dumnezeieste le-ai rabdat sa ne fie noua spre tamaduirea patimilor noastre, iar ranile trupului tau sa ne fie acoperamant durerilor ce ne tulbura cugetul"; da-ne, dar, Sfinte, in incercari rabdare, ca sa cantam cu despietrite si impacate inimi: Aliluia! Icosul 9 Cu sangele tau cel curs pentru dragostea lui Hristos, spala intinaciunea pacatelor noastre, preaafericite Trifon, iar cu multimea minunilor schimba cugetele fratilor celor ce ne prigonesc, spre a se intoarce si a nu fi osanditi impreuna cu vrajmasul cel viclean; iar prin tine afland linistea lui Hristos, sa-ti cantam: Bucura-te, rusinare a vrajmasului cu toate cetele lui; Bucura-te, zdrobire sub picioarele tale a ostilor intunericului; Bucura-te, mangaiere a monahilor si privire nestramutata stralucind din icoana iubirii; Bucura-te, nume scris in Cartea Vietii, cantat si cinstit de crestini; Bucura-te, floare frumoasa din partile Frigiei; Bucura-te, margaritar ales lucrat de mana Providentei; Bucura-te, trandafir binemirositor intre spinii idolesti; Bucura-te, Chip preamarit de Cel pe care L-ai preaslavit; Bucura-te, jertfa vie in Hristos, facuta izvor de binecuvantare; Bucura-te, straja neadormita a Manastirii Frasinei; Bucura-te, calauza osardnica a celor ce merg pe Calea Mantuitorului; Bucura-te, Mare Mucenice Trifon! Condacul 10 Invapaiate sunt rugaciunile tale catre Dumnezeu, Sfinte Mucenice Trifon, pentru ca Mijlocind iertarea si tamaduirea neputinciosilor, ne-ai scapat din groapa osandei in care eram cazuti. Drept aceea, cunoscand noi, pacatosii, facerile tale de bine, ne minunam de Darul ce se lucreaza prin, tine, si cantam: Aliluia! Icosul 10 Ziditorului, iar nicidecum zidirii, te-ai aratat intru toate marturisitor si al Lui biruitor mucenic, de aceea si tiranul te-a intrebat cine te intareste pe tine in munci. Dar tu, ca un viteaz al lui Hristos, i-ai raspuns: "Dumnezeul meu este in sufletul meu". Pentru aceasta, cu bucurie iti cantam: Bucura-te, izbavitorul tuturor celor ce alearga la tine; Bucura-te, sculare a celor cazuti in pacate grele; Bucura-te, buna voire de a ne lasa noua particele din Cinstitul tau trup; Bucura-te, primire de la Dumnezeu a cununii ceresti; Bucura-te, mana intinsa si cuget intaritor celor slabi; Bucura-te, viata intru care Dumnezeu S-a preaslavit; Bucura-te, ca, numele Lui s-a preainaltat, in facerea minunilor tale; Bucura-te, ca pentru Dansul ai patimit, ca sa biruiesti impreuna cu Dansul; Bucura-te, Mucenice, lumii preafolositor; Bucura-te, rabdatorule de chinuri si de biruinta purtator; Bucura-te, al minunilor dumnezeiesti izvorator; Bucura-te, Mare Mucenice Triton! Condacul 11 Toata cantarea se biruieste intru tine, Sfinte, caci cum vom aduce tie dupa cuviinta cantari de psalmi, celui laudat de cetele puterilor Ceresti. Ci numai spre multumita pentru tamaduiri ne indestulam, cantand: Aliluia! Icosul 11 Sfesnic cu totul luminos s-au aratat cinstitele tale moaste, Sfinte Mare Mucenice Trifon, puse in mijlocul Bisericii si stralucind tuturor celor ce cu credinta se inchina la ele; deci de un dar ca acesta nu ne lipsi, Sfinte, milostivindu-te de noi care cu dragoste iti cantam: Bucura-te, sfanta dorire dupa mantuirea tuturor; Bucura-te, propovaduitorule al Raiului celui frumos; Bucura-te, taiere cu cutitul credintei a cuvintelor paganesti; Bucura-te, sprijin mangaietor si cununa a sfaturilor duhovnicesti; Bucura-te, rusinarea necuviintei slujitorilor idolesti; Bucura-te, mostenitor al raiului, vredniciile de pomenire; Bucura-te, castigare a rasplatirii dragostei dumnezeiesti; Bucura-te, impartasire si noua, smeritilor, din roada bunatatilor tale; Bucura-te; slavite Mucenice, cunoscut din faptele tale preaminunate; Bucura-te, smerire si intoarcere a necredinciosilor la lumina lui Hristos; Bucura-te, veselire a iubitorilor de Hristos; Bucura-te, izgonire de la noi a vrajmasului; Bucura-te, Mare Mucenice Trifon! Condacul 12 Har ai aflat inaintea lui Dumnezeu, Sfinte, har aflam inaintea ta si noi, cei ce cu credinta chemam numele tau intru ajutor. Caci tu vindeci toata boala si patima din noi cu Darul randuit tie de la Dumnezeu, ca izbaviti si indreptati, sa cantam intr-un glas: Aliluia! Icosul 12 Cu cantari iti cinstim pomenirea ta, fericim chinurile si indelunga rabdarea ta, marimi si laudam minunile tale, vitejia si barbatia ta, iar la mijlocirile tale alergand, bine te cuvantam ca pe un mare ajutator si pazitor al lumii. Pentru aceasta ne plecam genunchii si cu multumitoare inimi iti cantam: Bucura-te, mielusel fara prihana, ca rugandu-te, ti-ai dat sufletul in mainile lui Dumnezeu; Bucura-te, aur lamurit prin chinuri intru slava Sfintei Treimi; Bucura-te, nuntas al Mirelui Hristos, de Dansul proslavit in Ceruri; Bucura-te, privire a lumii prin icoana dragostei dumnezeiesti; Bucura-te, izvor al bucuriei Invierii, primind multumirile noastre; Bucura-te, mir al milostivirii de Sus, la iesirea din Sfantul Altar cu Sfintele tale moaste; Bucura-te, izvor de tamaduiri revarsat peste inchinarea inimii noastre; Bucura-te, facatorule de minuni cu puterea lui Hristos salasluita in tine; Bucura-te, indreptator catre Lumina lumii a multime de pagani; Bucura-te chip incununat in Ceruri cu diadema iubirii; Bucura-te, vindecarea trupurilor noastre; Bucura-te, ruga neadormita pentru mantuirea sufletelor noastre; Bucura-te, Mare Mucenice Trifon! Condacul 13 O, prealaudate mucenice Trifon, ascute smerita noastra rugaciune pe care ti-o aducem din toata inima si ne izbaveste pe noi din boli si din primejdii, pe noi, cei ce cinstim pomenirea ta, si marturisim minunile savarsite de tine cu Darul Sfantului Duh. Indrepteaza pasii nostri spre lumina Invierii lui Hristos si ne poarta de grija din inalt sa nu ne aflam coplesiti de valurile lumii, ci cu privirea atintita spre Hristos, sa ajungem la tarmul vesniciei si al iubirii descoperite a Sfintei Treimi, cantand din liturghisitoare inimi: Aliluia! Aceast condac se zice de 3 ori. Apoi se zice din nou Icosul intai si Condacul intai. Rugaciune catre Sfantul Trifon O, intru-tot-laudate, Sfinte Mucenice Trifon, primeste de la noi aceste cantari pe care cu umilinta le aducem inaintea ta si ne izbaveste din toate nevoile si scarbele ca un bun si iubitor ide oameni si neinfruntat ocrotitor al crestinilor. Caci desi suntem nevrednici a ne face partasi milostivirii tale, pentru pacatele noastre cele multe si grele, savarsite in viata noastra si in tot ceasul, insa cunoscand marea bunatate pe care ai aratat-o asupra celor ce te cinstesc pe tine si se pocaiesc cu credinta intru numele Domnului, nazuim cu lacrimi de umilinta si preaplecata marturisire a pacatelor la mijlocirile tale inaintea Sfintei Treimi. Fii dar noua, pururi rugator la Preaputernicul Dumnezeu, pentru iertarea pacatelor noastre, pentru mantuirea noastra de toate bolile si primejdiile, de cutremurul pamantului si moarte napraznica, pentru intarirea noastra in credinta cea adevarata, aparandu-ne de toate rautatile dupa fagaduinta ta, caci toti te cinstim si praznuim numele tau, acum si pururea si in veci. Amin. Sfinte Mare Mucenice Trifon, primeste rugaciunile nevrednicilor robilor tai si ne, izbaveste pe noi din toata nevoia si necazul. Toata nadejdea noastra spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu, pazeste-ne pe noi sub Sfant Acoperamantul tau. Amin.
|
Molitfele Sfantului Trifon Mareste imaginea. Sa stie insa preotul ca nu se cuvine sa citeasca toate jivinele aici pomenite, ci numai pe acelea care atunci fac stricaciuni in gradini, vii si holde, in momentul respectiv. Preotul: Domnului sa ne rugam ! Credinciosii: Doamne miluieste ! Va blestem pe voi, fiarele cele de multe feluri, viermii, omizile, gandacii, lacustele, soarecii, cartitele si puricii si tot felul de muste, molii si furnici, viespi si urechelnite si tot felul de jiganii ce se tarasc pe pamant si pasari ce zboara, care aduc stricaciuni si paguba holdelor, viilor, pomilor si gradinilor; Va blestem cu Dumnezeu Tatal, Cel fara de inceput, si cu Fiul Lui, Cel impreuna fara de inceput si deofiinta, si cu Duhul Lui, Cel Preasfant, Care este deofiinta cu Tatal si cu Fiul si de viata facator; Va blestem pe voi cu intruparea Unuia-Nascut Fiul lui Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos, cu viata Lui de pe pamant, cea dimpreuna cu oamenii, si cu patima Lui cea mantuitoare si cu moartea Lui cea facatoare de viata si cu invierea Lui cea de a treia zi si cu inaltarea Lui la ceruri, si cu toata purtarea de grija cea dumnezeiasca si mantuitoare; Va blestem pe voi cu sfintii heruvimi cei cu ochi multi si cu serafimii cei cu cate sase aripi, care zboara imprejurul scaunului dumnezeiesc si striga: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot; va blestem pe voi cu sfintii ingeri si cu toata puterea, cu miile de mii si cu milioanele de milioane, care cu multa frica stau inaintea slavei Domnului, ca sa nu stricati via, nici holda, nici gradina, nici pomii si nici legumele robului lui Dumnezeu (N); ci duceti-va in muntii cei pustii, in copacii cei neroditori in care v-a daruit voua Dumnezeu hrana cea de toate zilele; Va blestem pe voi cu scumpul Trup si Sange al lui Hristos, Adevaratul Dumnezeu si Mantuitorul nostru, prin Care s-a dat noua mantuire si rascumparare. Sa nu stricati nici holda; nici via, nici gradina, nici orice pom roditor si neroditor; nici frunza legumelor sa nu stricati din cuprinsul si locul robului lui Dumnezeu (N). Iar de nu ma veti asculta pe mine si veti calca blestemul cu care v-am blestemat, nu va voi pedepsi eu smeritul si nevrednicul Trifon, ci Dumnezeul lui Avraam si al lui Isaac si al lui Iacov, Care va veni sa judece viii si mortii. Pentru aceasta, precum mai inainte v-am zis voua: duceti-va in muntii cei pustii, in copacii cei neroditori; si, de nu ma veti asculta pe mine, voi ruga pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca sa trimita pe ingerul Sau, care este peste fiare, si cu fier si cu plumb va va lega si va va omori, de vreme ce n-ati luat in seama blestemul si rugaciunea mea, a smeritului Trifon; inca si pasari, fiind trimise prin rugaciunea mea, va vor manca pe voi. Inca va blestem pe voi si cu numele cel mare scris pe piatra care nu l-a putut rabda, ci s-a topit ca ceara de fata focului. Iesiti din locurile acestea si va duceti in locuri neumblate si fara apa si neroditoare, cum mai inainte am zis voua. Iesiti din locul si cuprinsul robilor lui Dumnezeu, care pe mine ma cheama in ajutorul, folosirea si mantuirea lor. Ca si intru acestea sa se slaveasca preasfantul nume al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh si sa se plineasca rugaciunile si cererile smeritului Trifon. Ca lui Dumnezeu se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.
|
Obiceiuri de Sfantul Trifon Mareste imaginea. Sfantul Trifon este sarbatorit pe 1 februarie. In popor exista credinta ca el are putere asupra inceputului de primavara. Astfel, el este cunoscut in credinta populara ca cel ce pazeste livezile de omizi si lacuste, iar pe oameni, de nebunie.
In ziua de pomenire a Sfantului Trifon se practica o serie de rituri, cu scopul de a asigura protectia si fertilitatea livezilor de pomi fructiferi si a viilor. In vechime, viticultorii si pomicultorii tineau post in aceasta zi si chemau preotul sa le stropeasca cu agheazma livezile si via, ca aceastea sa fie ferite de nerodire si de seceta sau grindina.
In sudul Olteniei exista un ritual complex de pregatire a viei pentru noul sezon, cunoscut sub numele de Arezeanul (Taiatul) viilor. Pe langa acest obicei de taiere a corzilor de vita-de-vie, viticultorii aprindeau focuri la marginea plantatiilor si afumau via cu o carpa aprinsa, spre a feri via de patrunderea fortelor malefice.
In zonele Banatului si ale Transilvaniei, in ziua de 1 februarie barbatii ieseau in livezi si dupa ce curatau pomii ii stropeau cu apa luata in zori din izvoare si sfintita de preot.
Un alt obicei intalnit in aceasta zi era "scuturatul pomilor". Cu topoarele in maini, barbatii loveau pomii la radacina, mimand taierea acestora:
"-Mai, pomule, face-i roade, ca de nu, eu te tai".
Raspunsul era dat de un copil in varsta de 7-8 care simboliza "sufletul" pomului:
"- Lasa-ma, iarta-ma, nu ma lovi, nu ma taia, c-oi inflori si-oi rodi, cand vremea mi-a veni si de noroc ti-oi fi".
O data ce ritualul de la vie era incheiat, viticultorii se indreptau in alai spre casa. Veneau spre casa purtand pe cap cununi facute din primele corzi taiate din vie. Acasa, viticultorii erau asteptati cu masa abundenta, semn ca astfel trebuia sa fie si productia viticola. Se pare ca Sfantul Trifon a imprumutat si atribute ale zeului Dionysos, caci o cana cu vin ii era destinata spre a castiga bunavointa sa spre a apara viile si a obtine recolte bogate de struguri. In Banat a existat un obicei, astazi pierdut, ca din varful dealurilor cu vii sa se rostogoleasca o roata aprinsa. Sensul obiceiului era de a fertiliza via si a indeparta de ea duhurile nefaste, printre care si iarna.
Ziua de 1 februarie este numita in unele zone Ziua omizilor. In aceasta zi, unele gospodine sfinteau graul si porumbul pe care il aveau spre a fi semanat. Alte gospodine mergeau cu turte la musuroiul furnicilor si le spuneau: "Cum va dau eu de mancare, asa voi sa nu-mi mancati recolta!“.
Sursa: CrestinOrtodox.ro
|
Sfantul Mucenic Trifon Mareste imaginea. Sfantul Trifon s-a nascut in satul Lampsac, din provincia Frigia, la sfarsitul secolului al III-lea, regiune care astazi apartine Turciei. Dumnezeu i-a daruit din copilarie darul vindecarii bolnavilor si putere asupra demonilor. Pe cand avea 17 ani, a scos de sub stapanirea diavolului pe fiica imparatului roman Gordian. Dupa sase zile de post si rugaciune, Sfantul Trifon le-a descoperit paganilor existenta diavolului. La porunca sa, diavolul s-a aratat tuturor, in chip de caine negru, avand ochii ca de foc. Prin aceasta minune a atras pe multi pagani la crestinism. Mai tarziu, in vremea imparatului Deciu, persecutorul crestinilor, Trifon a fost prins si supus la multe chinuri: a fost lovit cu batele, a fost ars, i s-au batut cuie in talpi si dus descult prin oras, pe vreme de iarna. Toate acestea sfantul le-a indurat cu rabdare. Pentru ca nu va sluji zeilor, a fost condamnat la taierea capului cu sabia. S-a rugat lui Dumnezeu sa moara inainte de a fi supus la pedeapsa data de imparat. Astfel, cand soldatii au ridicat sabia sa-i taie capul, sfantul si-a si dat sufletul in mainile lui Dumnezeu. Crestinii au luat trupul Sfantului Trifon, cu intentia de a-l ingropa in Niceea. Insa, sfantul li se va descoperi si le va cere sa-l duca trupul in satul natal, Lampsac. Mai tarziu, moastele Sfantului Trifon au fost mutate la Constantinopol si apoi la Roma.
Tot astazi, serbam Inaintepraznuirea Intampinarii Domnului si facem pomenirea: - Cuviosului Petru din Galatia; - Sfantului Cuvios Vendimian; - Sfantului Mucenic Carion; - Sfantului Cuvios Vasile Marturisitorul, arhiepiscopul Tesalonicului; - Sfantului Cuvios Timotei; - Sfantului Mucenic Tion, impreuna cu doi prunci; - Sfintei Mucenite Perpetua si a celor impreuna cu dansa: Satar, Revcat, Satornil, Secund si Felicitas; - Sfantului Mucenic Anastasie Naupliotul.
Maine, 2 februarie, serbam Intampinarea Domnului. Sursa: CrestinOrtodox.ro
|
Obiceiuri la Intampinarea Domnului Mareste imaginea. Obiceiuri de Stretenie
La 40 zile dupa Craciun, la 2 februarie, cand biserica ortodoxa sarbatoreste Intampinarea Domnului, spiritualitatea populara pastreaza sarbatoarea numita Stretenie sau Ziua Ursului. Se considera ca in aceasta zi anotimpul rece se confrunta cu cel cald, sarbatoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic. Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Al Mare sau Martin. Pentru a castiga bunavointa animalului salbatic ei asezau, pe potecile pe unde obisnuia sa treaca acesta, bucati de carne sau vase cu miere de albine. Se considera ca puterea acestui animal era transferata asupra oamenilor, in special asupra copiilor, daca acestia se ungeau, in ziua de 2 aprilie, cu grasime de urs. De asemenea, pentru a fi puternici si caliti in viata, copiii firavi erau botezati cu numele de Ursu. Bolnavii de "sperietoare" erau tratati in aceasta zi prin afumare cu par smuls dintr-o blana de urs iar, in satele pe unde se intampla sa treaca tiganii ursari, se obisnuia ca barbatii sa fie "calcati terapeutic" de catre ursii dresati. Schimbarea anotimpurilor era pusa pe seama aparitiei sau disparitiei ursului, la 2 aprilie, credinta intalnita nu numai la bucovineni ci si in intreg spatiului carpatic, in nordul Europei si chiar in unele zone din America. Se credea ca, daca in aceasta zi este soare, ursul iese din barlog si, vazandu-si umbra, se sperie si se retrage, prevestind, astfel, prelungirea iernii cu inca 6 saptamani. Dimpotriva, daca in ziua de Stretenie cerul este innorat, ursul nu-si poate vedea umbra si ramane afara, prevestind slabirea frigului si apropierea primaverii. De ziua ursului, in functie de starea vremii, batranii faceau prognozarea timpului optim al culturilor de peste an, stabilind acum un adevarat "grafic" al semanaturilor de primavara. Ziua era considerata, pe alocuri, ca fiind si inceputul anului nou pomi-viticol. Prin livezi se purtau adevarate dialoguri intre pomicultori si pomi iar pomii fructiferi fara rod in anul ce a trecut erau amenintati cu securea. Se credea ca, in felul acesta, pomii vor fi determinati sa rodeasca. Legat de acest moment calendaristic, se mai credea ca Stretenia, sub infatisarea unei divinitati meteorologice feminine, trecea peste ape. Daca acestea nu erau inghetate, Stretenia facea un pod de gheata peste ele.
|
Intampinarea Domnului - predica parintelui Nicolae Steinhardt Mareste imaginea. Intampinarea Domnului - predica parintelui Nicolae Steinhardt
"N-am venit sa stric Legea, ci sa implinesc", zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai ca pentru a intelege temeinic aceste cuvinte se cade a tine seama de cele doua intelesuri pe care le poate adopta verbul a implini in limba romana. Mi se spune: adu-mi o cana de apa. Aduc cana: implinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am implinit porunca. Dar a implini mai poate avea si sensul de a desavarsi, a perfectiona, a ridica la un nivel mai inalt, la un grad superior. Domnul a implinit Legea in amandoua intelesurile verbului. Mai intai i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi taiat imprejur, potrivit Legii, la opt zile dupa nastere. In al doilea rand fiind adus spre inchinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice intai nascut parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in ziua a 40-a de la nastere. (Cand se face si curatirea mamei). Astfel s-a procedat si cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif si Maria la Templu in a 40-a zi de la nastere - adica in ziua de 2 februarie, adica astazi - si intampinat acolo de dreptul Simeon si de proorocita Ana a lui Fanuel. Cand ajunge la varsta de 12 ani, Iisus, ca orice tanar iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rataci de parintii Lui si-i va uimi pe carturari cu intrebarile si raspunsurile Sale.
In sfarsit, Domnul nu incepe a predica decat atunci cand atinge varsta de 30 de ani, dand si in felul acesta ascultare Legii: ea dispunea ca nici un barbat sa nu predice ori prooroceasca mai inainte de a fi implinit 30 de ani. S-au intrebat unii ce a facut Domnul intre 12 si 30 de ani, perioada asupra careia referatele evanghelice nu ne dau nici o informatie. Nu cumva a fost plecat in India, unde a deprins invatatura yoghinilor si practicile de magie ale fakirilor? Dar nu este nevoie sa recurgem la asemenea ipoteze hazardate si presupuneri fanteziste deoarece tacerea evanghelistilor se explica foarte usor: Iisus n-a inceput sa predice si sa propovaduiasca inainte de a fi atins varsta de 30 de ani pentru ca S-a supus imperativului Legii. Iar evangheliile trec sub tacere aceasta lunga perioada din pricina ca, in conformitate cu obiceiul istoricilor din vechime, nu se realizeaza decat faptele importante si momentele semnificative si nu se dau amanunte asupra perioadelor de pregatire. Dar Domnul nu a implinit Legea numai supunandu-Se dispozitiilor ei ci si desavarsind-o, perfectionand-o, ridicand-o la un nivel superior de subtilitate si completitudine, dand adica verbului a implini intelesul de-al doilea. Ce aduce nou Domnul, care sunt principalele elemente ale viziunii transformatoare? Raspunsul, ori mai bine zis raspunsurile, la cea dintai vedere, pot parea surprinzatoare. Dezbinare (ori vrajba), zice Domnul, am venit sa aduc, iar nu pace (Matei 10, 35; Luca 12, 51-53). Si tot asa: sabie am venit sa aduc, iar nu pace (Matei 10,34). E drept ca Domnul afirma (Matei 26, 52): toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri, dar in clipele solemne ale Cinei celei de Taina isi intreaba ucenicii: "Cand v-am trimis pe voi tara punga, fara traista si fara incaltaminte, ati avut lipsa de ceva? Iar ei au zis: de nimic. Si El le-a zis: acum insa cel ce are punga sa o ia, tot asa si traista; si cel ce nu are sabie sa-si vanda haina si sa-si cumpere" (Luca 22, 35-36). Domnul aseaza duhul deasupra literei, contrar saducheilor si (mai ales) fariseilor, robi ai textelor, exegeti stramti, minti incapabile de a depasi orizontul literal al prescriptiilor. "Duhul, proclama Hristos (loan 6, 63), este cel ce da viata; trupul nu foloseste la nimic" (tot asa Sf. Apostol Pavel: "Litera ucide, iar duhul face viu": II Cor. 3, 6). Nu numai dezbinare si sabie aduce Hristos pe acest pamant, ci si - in aceeasi tonalitate apriga, impetuoasa - foc. Mai inainte chiar de a fi inceput Domnul sa propovaduiasca, Ioan Botezatorul declara: "Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine¦ Acesta va va boteza cu Duh Sfant si cu foc (Matei 3, 11). Intocmai glasuieste si Evanghelia Sfantului Luca: "Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine¦El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc" (3, 16). Iar Domnul Se exprima categoric (la fel ca pentru dezbinare si sabie): "Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa fie acum aprins" (Luca 12, 49). Dragostea este aceea care, in invatatura lui Hristos, inlocuieste vechea - rece si aspra - dreptate. Legamantul vechi e al dreptatii, al dreptatii stricte, cel nou e al dragostei care atat de maret si in cuvinte incomparabile este proclamata de Sfantul Apostol Pavel (I Cor. cap. 13) a fi suprema virtute si singura menita vesniciei. Iubirea aproapelui este recunoscuta a fi o porunca la fel de mare ca si cea a iubirii lui Dumnezeu atat de Evanghelia lui Matei (22,39) cat si de a lui Marcu (12, 31). Pe aproapele nostru, Hristos ne invata a-l iubi ca pe noi insine. In Evanghelia Sfantului Apostol Ioan aflam aceeasi porunca exprimata in termeni mai hotarati, raportati la relatia dintre Hristos si apostolii Sai si accentuandu-se in chip minunat caracterul ei exemplificator: "Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul". Iubirea de aproapele, asadar, e statornicita la gradul cel mai inalt: ea nu se cade a cobori sub nivelul celei purtate de invatator ucenicilor Sai. Si Domnul urmeaza: "Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan. 13, 34-35 si 15, 12). Dragostea de aproapele e marturia care nu inseala, e proba dirimanta. Cei care se pretind slujitorii lui Hristos, dar se urasc ori defaima unii pe altii sunt niste mincinosi nerusinati. Tot in intelesul al doilea al verbului a implini se cuprind povetele date de Hristos in Predica de pe munte pe care nu sovai a o socoti atat de vrednica a fi aportul planetei noastre la acel concurs inchipuit de marele scriitor si marele crestin Giovanni Papini ca si Fericirile, de el gandite ca produsul nostru spiritual cel mai de pret si apt a ne asigura victoria. Cu Predica de pe munte nu avem mai putini sorti de a castiga concursul cosmic. Intreaga Predica de pe munte e o manifestare a implinirii Legii vechi prin desavarsire, rafinare si subtilizare. Impulsul etic din cuprinsul Legii vechi e dus acum pana la paroxismul punctului culminant. Domnul nu este multumit cu porunca de a-ti iubi prietenul, ruda, pe cel de un neam cu tine, pe cel care-ti vrea binele, pe "aproapele" in inteles concret. Mergand mult, mult mai departe decat Legea veche, doreste si ne cere sa-l iubim pe vrajmasul nostru (Matei. 5, 43-44; Luca 6, 27 si 6, 35). "Sa nu ucizi" I se pare cu totul insuficient: simpla jignire (cu vorbe ca: nebunule, netrebnicule) a fratelui nostru e considerata a fi vrednica de osanda grea (Matei 5, 22). Cat de nobila, de marinimoasa si de rafinata este povata mentionata in versetele 23-24 din capitolul 5 al Evangheliei Sf. Matei: "Daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau". Altfel spus dupa cum nu ne putem infatisa lui Dumnezeu cu mainile patate de sange, aidoma nu putem cuteza sa ne apropiem de altar cu limba spurcata de vorbe urate. Tot atat de nobil, de indrumator spre smerenia sinei si de bogat in omenie este indemnul de a nu vedea paiul din ochitii vecinului mai inainte de a fi vazut si scos barna din propriul tau ochi (Matei 7, 3-5; Luca 6, 42). Celor de demult li s-a spus: "Sa nu savarsesti adulter"; dar Hristos face un salt pana la o inaltime de unde simpla poftire, simplul gand apar egale cu fapta. Nu ajunge sa nu savarsesti, Iisus ne cere sa nici nu ne invoim cu gandul pacatos. Curat sa ne fie nu numai trupul, ci si cugetul: acesta ne poate implica in rele, tot atat de grav ca si materializarea sa. De asemenea nu ajunge sa nu juri stramb, ci trebuie sa nu juri deloc cu nici un fel de juramant; sa fie cuvantul tau da ori ba. Parca si mai departe inaintam pe calea subtilitatii, dand de aceste recomandari care toate stau dovada pentru cat de mult pretuia Domnul insusirea ce se numeste discretie: se cere sa fim intru totul discreti cand ne rugam: sa nu ne facem rugaciunea in vazul oamenilor, in locuri publice, ci in camara incuiata (Matei 6, 5-6); cand facem milostenie, "sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta" (Matei 6, 2-3). Cand postiti, ni se spune (si aici textul evanghelic - Matei 6, 16-1 8 - se ridica la un nivel moral, mitopoetic si de eleganta care deopotriva ne cutremura si ne incanta): "Nu fiti tristi ca fatarnicii; ca si ei isi smolesc fetele, ca sa arate oamenilor ca postesc¦ Tu insa cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala". Deci, nu numai sa nu dam in vileag o fapta virtuoasa, dar sa ne si straduim a o ascunde! Cu totul proprie Noului Legamant este desigur si taina Crucii care inseamna jertfa, suferinta si asumare a vinovatiei. Hristos Se jertfeste pentru noi si nevinovat, neprihanit fiind - ia asupra-Si pacatele lumii. Hristos Se intrupeaza pentru a cunoaste nemijlocit conditia omeneasca; nu prin relatari si informatii indirecte (prin reportaje) ci prin experienta personala, existentiala. Si de ce, de buna voie, se da Domnul, crucii si suferintei? Tocmai pentru ca suferinta este caracteristica definitorie - cu adevarat definitorie - a omului, trasatura cu totul specifica a conditiei umane. Crestinismul, spunea Simone Weil - care s-a apropiat atat de mult de Hristos fara a face insa pasul final - nu ne da un mijloc miraculos de a scapa de suferinta, dar ne da mijlocul de a folosi in mod miraculos suferinta (de a o preface, adica, in mijloc de cunoastere - cum spune Dostoievski - de mantuire si de iubire). Suferinta, Hristos a tinut sa o cunoasca in forma ei totala si cumplita - si insotita de batjocura si deznadejde, condimentele necesare oricarei suferinte reale - tocmai pentru a da intruparii Sale un caracter autentic, de buna credinta, serios si nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce, ne este irecuzabil propriu si prin ea, asadar, a inteles ca e de datoria Sa a trece. Crestinismul nu este numai Lege, dreptate (sa nu uitam vorba paradoxala dar si zguduitoare a Sfantului Isaac Sirul: sa nu huliti spunand ca Dumnezeu e drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat sa piara pe cruce pentru mantuirea pacatosilor) ori: "tariag" (cele 613 comandamente pozitive si negative in care Talmudul rezuma raporturile dintre om si dumnezeire; implinirea lor neabatuta chezasuieste indubitabil izbavirea savarsitorului). Crestinismul e mai ales acestea trei: duh, foc, dragoste, tustrele elemente vadit "dinamice" si subtile. De aceea, frati crestini, nu-i de ajuns crestinului sa mearga duminica si in zilele de sarbatoare la biserica, sa aprinda una ori cateva lumanari, sa se inchine la icoane si, eventual, sa bata una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate si frumoase. Dar cred ca nu-s destul. Crestinismul nu-i numai slujba, cult si ritual. Crestinismul inseamna traire crestina libera, zi de zi, ceas de ceas, clipa de clipa. Domnul nu a venit pe pamant spre a intemeia o noua religie ci pentru a ne da un nou mod de viata, a ne chema la induhovnicire si indumnezeire. Hristos S-a pogorat din cer si S-a facut om ca noi sa ne putem inalta deasupra conditiei noastre animalice si trupesti, sa ne putem indumnezei. Hristos ne cheama chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legamant, intru implinirea vocatiei noastre spirituale si cosmice. Se cuvine sa ne stea mereu alaturi Crucea si Hristos. Crestinismul, osebindu-se de iudaism, islamism, budism si toate celelalte religii orientale, e credinta intr-un Dumnezeu intrupat. Iar daca Dumnezeul nostru S-a intrupat noua ce ne incumba sa facem? Sa ne straduim a ne induhovnici, a ne apropia cat mai mult de El, a ne inalta in limita - ba si peste limita - puterilor noastre omenesti; numai astfel vom fi in masura sa ne implinim si noi menirea, sa ne aratam si noi Vrednici sa-L intampinam pe Hristos in inimile noastre. Caci voi incheia citandu-va o preafrumoasa si adevarata vorba a unui invatat evlavios: intrebarii: "Unde este Dumnezeu?" el ii raspunde: "Acolo unde este lasat sa intre".
|
Parintele Teofil Paraian - Intampinarea Domnului Mareste imaginea. Parintele Teofil Paraian - Intampinarea Domnului
Suntem in cuprinsul sarbatorii Intampinarii Domnului nostru Iisus Hristos, in care se face mereu pomenire despre faptul ca Sfantul si dreptul Simeon L-a primit in bratele sale pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Acesta este un dar de la Dumnezeu si o invrednicire deosebita pentru Sfantul si dreptul Simeon. Noi, cum am spus Duminica trecuta, suntem mai avantajati decat dreptul Simeon, pentru ca putem sa-L primim pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos in fiinta noastra si sa-L purtam in noi nu numai cateva clipe, ci o viata intreaga si chiar o vesnicie intreaga.
La Sfanta Liturghie, dupa ce se impartasesc preotii, se spune: "Lumineaza-te, lumineaza-te noule Ierusalime ca slava Domnului peste tine a rasarit. Salta acum si te bucura Sioane, iar tu, curata Nascatoare de Dumnezeu, veseleste-te intru invierea Celui nascut al tau". Se adreseaza dupa aceea o rugaciune Celui cu care preotii s-au impartasit, care este Pastele: "O, Pastile cele mari si preasfintite, Hristoase; o, Intelepciunea si Cuvantul lui Dumnezeu si Puterea, da-ne noua mai adevarat a ne impartasi cu Tine in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale".
Nu consideram ca intalnirea prin Sfanta Impartasire este ultima posibilitate de intalnire cu Domnul Hristos, chiar daca este una dintre marile posibilitati pe care le avem in aceasta lume. De fiecare data cand ne impartasim, zicem: "Da-ne noua mai adevarat a ne impartasi", adica ne-am impartasit noi cum ne-am impartasit, cum s-a putut, la masurile la care am ajuns, dar sigur se poate mai mult, nu din partea noastra. Noi de multe ori credem ca suntem vinovati inaintea lui Dumnezeu pentru ca nu ajungem sa avem in constiinta noastra bucuria, simtamantul prezentei Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Nu stiu daca este asa, pentru ca invrednicirea nu ne-o dam noi, ci Dumnezeu. Nu trebuie sa cerem de la noi lucruri pe care, pana la urma, nu le cere nici Dumnezeu.
Am citit odata o carte despre staretii rusi si nu mi-a mai ramas din cartea aceea decat o singura afirmatie, o singura fraza: "Nu poti sa-i ceri unui copil sa mearga la acelasi pas cu un om mare". Este o fraza cat o carte! Este o invatatura pe care ar trebui s-o avem in constiinta noastra si sa ne gandim la ea.
Mi-aduc aminte, cand eram copil, ca am venit de la Ocna Sibiului pe jos, vreo noua km, cu parintii mei; m-au mai luat in brate, m-au mai lasat pe jos, ma dureau picioarele, mi-era greu si ziceam: "Hai sa mai stam putin..., hai sa mai mergem". Atunci mi-am dat eu seama ca trebuie sa ai o intelegere speciala fata de cei mici.
Daca este adevarat lucrul acesta pentru viata fizica, este adevarat si pentru viata spirituala, pentru viata sufleteasca. Nu-i poti cere unui om mic din punct de vedere spiritual, sa faca lucruri mari, ca unul care este inaintat in viata spirituala. Or, Impartasirea cu Sfintele Taine - Hristos ne-o da la masura la care suntem noi. Nu a cerut o viata extraordinara ca sa te poti impartasi! A cerut o viata corecta, o viata pe care pot s-o duca cei multi, daca se silesc.
Am spus si alta data, un lucru care se cam neglijeaza in gandirea noastra, iar in invatatura Bisericii nici nu se face macar vreo referire la el, anume, ca la Cina cea de Taina, intre cei care s-au impartasit au fost si doi nevrednici, pe care Domnul Hristos totusi i-a impartasit. Este vorba de Iuda, care L-a vandut pe Domnul Hristos, si de Sfantul Apostol Petru, care avea sa se lepede de El. Stim lucrul acesta pentru ca este marturisit de Evanghelie. Este adevarat ca in Iuda, dupa ce s-a impartasit, a intrat satana, dar, oricum, Domnul Hristos nu a stat impotriva.
De ce a facut Domnul Hristos aceasta? Nu stim! Dar stim ca a facut aceasta in fata vremelniciei si a vesniciei si, daca Evanghelia a ajuns pana la noi, a facut-o si in fata noastra. Sfantul Apostol Pavel, in Epistola I-a catre Corinteni, spune: "Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevred-nicie, osanda isi mananca si bea. De aceea multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit" (I Cor. 11, 28-30). Noi nu vrem sa osandim pe nimeni si nu stim daca Sfantul Apostol Pavel s-a gandit la slabiciunile fizice de pe urma nevredniciei cuiva de a se impartasi; aici este vorba de faptul ca un om intra in camara de nunta fara sa aiba haina de nunta. Adevarul este ca sunt oameni care nu pot face mai mult. Cel care a fost scos de la nunta a fost un om care a sfidat, a fost un om care s-a impotrivit, care a vrut sa-si arate cat este el de grozav ca intra la nunta neavand haina de nunta.
Dar exista si oameni care sunt mici ca masura sufleteasca. Nu ca n-ar vrea sa fie mari, ca nu pot sa fie mari, dar aceasta le este masura. Cu acestia trebuie sa avem ingaduinta speciala, sa ne gandim la faptul ca "nu poti cere unui copil sa mearga la acelasi pas cu un om mare".
Domnul Hristos a asemanat Sfanta Impartasanie cu painea, cu painea cea de toate zilele si a zis: "Cine mananca din painea aceasta viu va fi in veci. Daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Trupul Meu este adevarata mancare si sangele Meu, adevarata bautura" (Ioan 6, 51,53,55). Domnul Iisus Hristos n-a dat impartasirea ca pe o recompensa, ca pe un dar, celor care duc o viata exceptionala, ci a dat-o ca pe un ajutor. Painea pe care o mancam este ajutor ca sa traim! Cine nu mananca - moare, cine mananca - traieste! Asa se intampla fizic, asa se intampla si spiritual. Aceasta nu inseamna ca trebuie sa fii nepasator, ca ai putea sa ai niste pretentii sa te impartasesti, ca doar tu esti acela care are trebuinta de Painea Vietii. Domnul Hristos n-a dat intai Painea, intai a dat alte Taine. Domnul Hristos le-a dat oamenilor invatatura, n-a spus: "No, oameni buni, uite, daca vreti sa va mantuiti, va dau Eu cale de mantuire: va impartasiti cu Trupul si Sangele Meu si va mantuiti". Nu asa! Ci i-a invatat sa fie buni, sa ierte, i-a invatat sa creada, i-a invatat sa se smereasca, i-a invatat sa aiba ingaduinta. Adica toata Evanghelia este un fel de impartasire, toata Evanghelia este un fel de Intampinare a Domnului nostru Iisus Hristos si o intampinare a noastra pentru Mantuitorul nostru Iisus Hristos.
Evanghelia este impartasire si Cuvantul lui Dumnezeu este Trup al lui Dumnezeu, in inteles spiritual. Pentru a ne impartasi, trebuie sa ne incadram intr-o viata care sa ne faca pe cat posibil vrednici, desi, pana la urma, invrednicirea cea adeva-rata ne-o da Domnul Iisus Hristos: "Invredniceste-ne, Doamne, in seara aceasta fara de pacat.", "Invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta fara de pacat.", "Invredniceste-ne, Doamne, sa zicem: Tatal nostru.". Sunt niste lucruri pe care Dumnezeu ni le da in masura in care suntem sinceri, ni le da in masura in care facem randuiala in viata noastra, in masura in care nu fortam lucrurile ca sa intram cu haina murdara intre oameni cu haine curate. Cerem de la Dumnezeu invrednicire speciala si credem ca Dumnezeu ne invredniceste la masurile noastre.
Tare imi place mie imprejurarea aceea istorisita in Sfanta Evanghelie de la Marcu, in legatura cu omul care a zis: "Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele" (Marcu 11, 24). Domnul Hristos nu a zis: "Daca n-ai destula credinta n-am ce-ti face! Sa-ti inmultesti credinta si apoi stam de vorba", ci l-a ajutat cu credinta cata a avut-o! Este foarte important lucrul acesta: sa ai dorinta de mai mult, ca sa primesti invrednicirea de la Dumnezeu. Si dupa ce te invrednicesti din partea lui Dumnezeu de unirea cu Domnul nostru Iisus Hristos, sa zici: "Da-ne noua sa ne impartasim mai adevarat" (nu numai atat, la masura aceasta, ci la masuri mai mari, la masura cea mai mare cu putinta) cand? "in ziua cea neinserata a imparatiei Tale".
Pentru un om credincios care a intrat in imparatia lui Dumnezeu, "ziua cea neinserata a imparatiei lui Dumnezeu" incepe de aici. Un om credincios este deja intrat in "ziua cea neinserata" din punct de vedere spiritual, in ziua in care nu este alternanta, adica schimbare intre lumina si intuneric, ci numai lumina din punct de vedere spiritual. Deci exista progres, nu se ajunge niciodata la ultima posibilitate.
Cuvintele acestea le-am alcatuit in legatura cu cinstirea pe care i-o aducem dreptului Simeon pentru ca L-a primit in brate pe Domnul Iisus Hristos. Da, L-a primit in brate pe Domnul Iisus si noi il cinstim pentru aceasta! Dar cred ca si el ne cinsteste pe noi, pentru ca-L primim pe Domnul Hristos in inimile noastre si-L putem tine o vesnicie intreaga, nu cateva clipe sau cateva minute, cat L-a tinut dreptul Simeon.
Pentru rugaciunile dreptului Simeon, pentru rugaciunile Sfintei Ana, pentru rugaciunile Sfintei Agata, care inseamna "cea buna", sa ne ajute Dumnezeu sa fim si noi buni, cu neclintire in bunatate, si atunci ne vom impartasi sigur "mai adevarat" cu Domnul Hristos "in ziua cea neinserata a imparatiei Sale". Amin!
Manastirea Brancoveanu 5 februarie 1999
|
Intampinarea Domnului Mareste imaginea. Intampinarea Domnului este praznuita la 40 de zile de la nasterea lui Hristos, pe 2 februarie. Mantuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria si dreptul Iosif pentru implinirea Legii, care prevedea ca orice intai nascut de parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in a 40 a zi de la nastere. In acest moment se facea si curatirea mamei. In Templu sunt intampinati de dreptul Simeon si prorocita Ana. Potrivit Traditiei, dreptul Simeon a facut parte din traducatorii Pentateuhului din limba ebraica in greaca. In momentul in care a ajuns la textul "Iata Fecioara va lua in pantece si va naste fiu“, a inlocuit termenul "fecioara” cu "femeie”. Pentru necredinta sa, Dumnezeu i-a fagaduit ca nu o sa moara pana nu va vedea pe Mesia nascut din Fecioara (Luca 2, 25-26).
Simeon, om al rugaciunii, reprezinta asteptarea implinirii profetiilor. In momentul in care acesta Il ia in brate pe Hristos, rosteste: "Acum slobozeste (elibereaza) pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca vazura ochi mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau, Israel“ (Luca 2, 29-32). Simeon cere a fi eliberat nu pentru ca era plictisit sau obosit, ci pentru ca era implinit. Din cantarile specifice acestei sarbatori aflam ca el pleaca spre a vesti si mortilor ca Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat.
Parintele Teofil Paraian spune ca "noi suntem mai avantajati decat dreptul Simeon, pentru ca putem sa-L primim pe Hristos in fiinta noastra si sa-L purtam in noi nu numai cateva clipe, ci o viata intreaga si chiar o vesnicie intreaga”.
Prorocita Ana simbolizeaza Legea si Proorocii, cele care se vor implini in persoana lui Hristos.
Intampinarea Domnului - date istorice Sarbatoarea Intampinarii Domnului a fost introdusa la Roma de papa Gelasiu in anul 494. Astfel, a fost inlocuita stravechea sarbatoare pagana a Lupercaliilor, de la inceputul lui februarie, cand aveau loc si procesiuni in jurul orasului cu faclii aprinse, in onoarea zeului Pan, supranumit si Lupercus, adica ucigatorul lupilor sau ocrotitorul turmelor impotriva lupilor.
In Rasarit aceasta sarbatoare s-a introdus in penultimul an al domniei imparatului Justin I (526), iar generalizarea ei s-a facut in cursul secolului VI, incepand din anul 534, cand imparatul Justinian a schimbat data sarbatorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua data a sarbatorii Nasterii Domnului).
Intampinarea Domnului - pilda de a aduce pruncii la biserica, la 40 de zile dupa nastere
Intampinarea Domnului sau aducerea Lui spre inchinare a ramas ca pilda si la noi, ca indatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserica, la patruzeci de zile dupa nastere, pentru molifta de curatirea lor si inchinarea pruncilor la sfintele icoane. Mama care a nascut vine in biserica si in numele familiei aduce pe noul-nascut ofranda lui Dumnezeu, inchinandu-l la altar.
Preotul insemneaza cu semnul sfintei cruci pe mama si pe prunc, apoi punand epitrahilul si mana dreapta pe capul mamei, dupa rostirea introducerii liturgice formata din binecuvantare, rugaciuni incepatoare si tropar (al zilei sau al intampinarii Domnului), citeste cele cinci molitfe din Aghiazmatar. Mama si pruncul inchipuie in acest moment pe Maica Domnului cu Iisus in brate in templul din Ierusalim. In rugaciunile rostite de preot se aminteste despre implinirea zilelor "curatirii" femeii lauze, fapt pentru care se cere dezlegare, dar se face si cuvenita referire la impartasirea mamei cu Sfintele Taine. In ce priveste pruncul, preotul se roaga ca Dumnezeu sa-l creasca, sa-l binecuvinteze si sa-l sfinteasca, randuindu-i dupa aceasta pregatire luminarea botezului. Despre Mantuitorul adus de Maica Domnului la templu ne spune Sfanta Evanghelie ca a fost purtat in brate de catre dreptul Simeon (cf. Luca II, 28). Prin analogie cu cele petrecute in Ierusalim in aceste clipe, se savarseste intreaga procesiune a intrarii in biserica, pana la asezarea pruncului in fata usilor imparatesti.
Rostind formula de imbisericire, preotul ia pruncul din fata usilor si intra cu el in biserica, zicand mai departe : "Intra-voi in casa Ta, inchina-ma-voi in biserica Ta cea sfanta !". Cu aceste cuvinte, pruncul este primit intre alesii lui Dumnezeu, in calitate de catehumen. In interiorul naosului, preotul iarasi rosteste: In mijlocul bisericii Te voi lauda!", amintind astfel de prezenta cetelor ingeresti. In cele din urma, apropiind pruncul de altar si inchinandu-l la icoanele imparatesti, preotul arata ca acesta a dobandit dreptul de a fi primit in el, in sensul de a deveni pe viitor "jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu" (Rom. XII, 1). Pruncul de parte barbateasca se introduce spre inchinare si in interiorul sfantului altar. Ritul imbisericirii se incheie cu imnul eshatologic al dreptului Simeon: "Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane...". Preotul aseaza pruncul jos pe solee, in fata usilor imparatesti, de unde este luat de catre mama dupa ce aceasta a facut trei inchinaciuni.
Intampinarea Domnului - obiceiuri
In credinta populara ziua de 2 februarie este cunoascuta sub denumirea de Ziua Ursului. Copiii erau unsi cu grasime de urs. Prin aceasta practica se credea ca puterea acestui animal era transferata asupra copiilor. Bolnavii de „sperietoare” erau tratati in aceasta zi prin afumare cu par de urs.
Se credea ca, daca in aceasta zi este soare, ursul iese din barlog si, vazandu-si umbra, se sperie si se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu inca 6 saptamani. Dimpotriva, daca in aceasta zi cerul este innorat, ursul nu-si poate vedea umbra si ramane afara, prevestind slabirea frigului si apropierea primaverii.
Intampinarea Domnului - in iconografie
Scenele care reprezinta ducerea Mantuitorului la templu, ni-L prezinta pe Hristos fie ca fiind purtat pe brate de Maica Sa, spre a fi oferit dreptului Simeon, fie tinut in brate de batranul Simeon. Pruncul nu este gol, ci imbracat. In spatele Maicii Domnului sta cucernic, dreptul Iosif, tinand intr-o colivie, doua turturele pe care le aduce la templu ca jertfa, dupa Legea mozaica. Prorocita Ana, cea care L-a slujit pe Dumnezeu in templu din tineretea ei "in post si in rugaciuni" (Lc. 2, 37), este redata in spatele dreptului Simeon, avand in brate pergamentul, pe care sta scris: "Pruncul a intarit cerul si pamantul".

Evanghelia Intampinarii Domnului:
"Si cand s-au implinit zilele curatirii lor, dupa legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca sa-L puna inaintea Domnului, precum este scris in Legea Domnului, ca orice intai-nascut de parte barbateasca sa fie inchinat Domnului, si sa dea jertfa, precum s-a zis in Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Si iata era un om in Ierusalim, cu numele Simeon; si omul acesta era drept si temator de Dumnezeu, asteptand mangaierea lui Israel, si Duhul Sfant era asupra lui. Si lui i se vestise de catre Duhul Sfant ca nu va vedea moartea pana ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Si din indemnul Duhului a venit la templu; si cand parintii au adus inauntru pe Pruncul Iisus, ca sa faca pentru El dupa obiceiul Legii, el L-a primit in bratele sale si a binecuvantat pe Dumnezeu si a zis: "Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca ochii mei vazura mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel". Iar Iosif si mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. Si i-a binecuvantat Simeon si a zis catre Maria, mama Lui: "Iata, Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora din Israel si ca un semn care va starni impotriviri Si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi". Si era si Ana prorocita, fiica lui Fanuel, din semintia lui Aser, ajunsa la adanci batranete si care traise cu barbatul ei sapte ani de la fecioria sa. Si ea era vaduva, in varsta de optzeci si patru de ani, si nu se departa de templu, slujind noaptea si ziua in post si in rugaciuni. Si venind ea in acel ceas, lauda pe Dumnezeu si vorbea despre Prunc tuturor celor ce asteptau mantuire in Ierusalim." (Sf. Luca, 2,22-38)
|
Postat de admin pe 31 Jan 2010 la 02:00 pm | Categorii: Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Pocainta, Sfantul Nicolae Velimirovici, Tâlcuiri ale textelor scripturistice Print 
- Cuvinte de invatatura scurte si de mare profunzime, talcuiri extraordinare ale unor mari parinti si sfinti contemporani, precum si cantari liturgice pentru aceasta Duminica, gasiti la: DUMINICA FIULUI RISIPITOR – DE LA RAUL BABILONULUI IN BRATELE PARINTESTI
- Cuvant al Parintelui Ioan Buliga la Duminica Fiului Risipitor: “DE CE OAMENII UCID DRAGOSTEA?”
- Dan Camen: Iubirea de oameni parinteasca
Predici audio:
- Cuvânt al Sfântului Teofan Zăvorâtul în Duminica fiului risipitor
- Alt cuvânt al Sfântului Teofan Zăvorâtul la Duminica fiului risipitor
- Un alt cuvânt al Sf. Teofan Zăvorâtul la Duminica fiului risipitor
- Cuvânt al Sf. Ignatie Briancianinov la Duminica fiului risipitor
- Cuvânt al Sf. Ghenadie Scholarios la Parabola fiului risipitor şi despre pocăinţă

O predica tulburatoare la Duminica Fiului Risipitor a Sfantului Nicolae VelimiroviciDragostea nesfarsita a lui Dumnezeu pentru oameni se vede in indelunga Sa rabdare, marea Sa iertare si marea Sa bucurie. Aceasta dragoste isi poate gasi asemanare pe pamant in dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pamant are o rabdare mai mare fata de o faptura, decat numai mama fata de copilul ei? Iertarea cui o poate depasi pe aceea a mamei? Cine mai plange de bucurie cu repejune la schimbarea spre indreptare a copilului ei pacatos, ca mama? De la intemeierea lumii, pe acest pamant, dragostea de mama a fost depasita numai de catre Domnul nostru Iisus Hristos, in dragostea Lui pentru oameni. Rabdarea Sa L-a dus la suferinte ingrozitoare cand era atarnat pe Cruce; iertarea Sa se revarsa din inima si buzele Sale chiar si atunci cand Se afla pe Cruce; bucuria Sa care patrundea in cei care se pocaiau, era bucuria care Ii lumina sufletul indurerat in intreaga Sa viata pamanteasca. Numai dragostea dumnezeiasca depaseste dragostea de mama. Singur Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne iubeste mama; singur El ne iarta mai mult decat ne iarta mama si numai El Se bucura la indreptarea noastra mai mult decat mama. Acela care nu are rabdare cu noi cand gresim, acela nu ne iubeste. Nici acela nu ne iubeste care nu ne iarta atunci cand ne pare rau pentru greseala noastra. Si acela ne iubeste cel mai putin dintre toti, care nu se bucura de indreptarea noastra.
Rabdarea, iertarea si bucuria sunt cele trei mari chipuri ale dragostei dumnezeiesti. Acestea sunt chipurile a toata dragostea cea adevarata – daca exista cumva dragoste adevarata in afara dragostei dumnezeiesti. Fara aceste trei chipuri, dragostea nu este dragoste. Daca numesti “dragoste” orice altceva, este ca si cum ai numi “oaie” o capra sau un porc. In pilda fiului risipitor, Domnul Iisus ne-a dat o inchipuire a dragostei adevarate, a dragostei dumnezeiesti, zugravita in culori atat de limpezi, ca pulseaza de viata inaintea ochilor nostri, asa cum incepe pulsatia vietii oamenilor cand soarele straluceste, dupa intunericul noptii. Doua mii de ani nu au intunecat culorile acestei inchipuiri si acestea nu se vor intuneca niciodata, atata vreme cat exista oameni pe pamant si dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotriva, cu cat oamenii se fac mai pacatosi, cu atat aceasta inchipuire este mai vie: mai vie si mai proaspata. Un om avea doi fii. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea. Ce este mai simplu decat acest chip tulburator in care incepe aceasta pilda? Ce adancimi se ascund dedesubtul acestei simplitati! Sub zicerea “un om” se ascunde Dumnezeu, si sub “doi fii” se ascund omul cel drept si cel pacatos – sau toti dreptii si toti pacatosii. Omul cel drept este mai cuprins cu anii decat cel pacatos; caci Dumnezeu, la inceput, a facut omul drept, omul singur a pacatuit. Pacatosul cauta partea ce i se cuvine, atat de la Dumnezeu, cat si de la fratele sau cel drept. Prin “doi fii” se mai intelege firea dubla care se afla in fiecare om. O fire care inseteaza dupa Dumnezeu si alta care este aplecata spre pacat. O fire indeamna omul sa vietuiasca dupa poruncile lui Dumnezeu, dupa omul cel launtric, dupa cum spune Apostolul, si cealalta este dupa legea trupului (Romani 7:22-23). Omul duhovnicesc si omul trupesc – doi oameni intr-unul si acelasi om. Omul duhovnicesc nu-si poate inchipui vietuirea departe de Dumnezeu, pe cand omul trupesc socoteste ca viata sa incepe numai atunci cand el este despartit de Dumnezeu. Omul duhovnicesc este mai cuprins cu varsta; cel trupesc este mai imputinat cu anii. Chiar de la zidirea sa, omul duhovnicesc este mai adunat cu anii, caci ni se spune ca Dumnezeu a zis la inceput: “Sa facem pe om dupa asemanarea noastra” (Facerea 1:26) si asemanarea cu Dumnezeu este firea duhovniceasca a omului, nu cea trupeasca – si, dupa aceea, trupul omului a fost facut din tarana (Facerea 2:7), in care Dumnezeu a suflat asemanarea deja existenta al Lui – omul duhovnicesc. Desigur, cu toate ca Dumnezeu a facut trupul omenesc din tarana, acesta nu era deloc pacatos, desi prin trup a cazut omul in pacat. Si iarasi, Eva era mai neajunsa cu varsta decat Adam. Ea a fost facuta din trupul lui Adam si, prin pofta trupului ei, a incalcat ea porunca lui Dumnezeu si a cazut in ispita – si, prin caderea ei, ea s-a despartit de Dumnezeu si s-a indepartat, in mintea ei, pornind intr-o tara indepartata: imparatia lui Satan. “Da-mi partea ce mi se cuvine din avere”. In acest chip Ii vorbeste pacatosul lui Dumnezeu. Si, de fapt, ce este al omului fara sa fie a lui Dumnezeu? Tarana, nimic altceva decat tarana. Este adevarat ca Dumnezeu a facut tarana, dar tarana nu este parte a fiintei Sale. Asa incat omul poate sa socoteasca, faptul ca tarana este a lui. Toate celelalte sunt ale lui Dumnezeu. Toate celelalte Ii sunt ale Lui. Atata vreme cat omul nu este despartit de Dumnezeu, toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu sunt si ale lui. Dupa cum spune si Dumnezeu: “Fiule, toate ale Mele ale tale sunt“. Omul poate sa spuna numai atat: “Toate cate are Tatal ale mele sunt“. (Ioan 16:15). Dar cand omul doreste sa se desparta de Dumnezeu si atunci cand el cauta sa primeasca partea ce i se cuvine din cele ce sunt fara de numar ale lui Dumnezeu, Dumnezeu poate sa nu-i dea nimic si totusi sa fie drept. Fiindca omul fara Dumnezeu nu este nimic si tot ceea ce are el este nimic. Si cand Dumnezeu ii da tarana; adica, numai trup fara duh, fara suflet si fara daruri duhovnicesti, chiar si atunci El ii da mai mult decat este al omului, si El ii da acestea nu pentru dreptate, ci pentru milostivire. Dar, cum mila lui Dumnezeu este nemarginit mai mare decat aceea a mamei fata de copilul ei, Dumnezeu da fiului Sau pacatos mai mult decat tarana. Altfel spus: impreuna cu trupul, Dumnezeu ii da suflet in trup, asa cum se intampla cu animalele si, in plus, ii mai da daruri duhovnicesti: intelegere, constiinta si dorinta pentru bine – numai o scanteie, destul ca sa il tina, sa nu cada, ca sa ajunga un animal printre celelalte animale.
Si tatal le-a impartit averea. Fiul mai mare a ramas cu tatal sau, bucurandu-se de toate cele ale tatalui, dar fiul mai mic, nu dupa multe zile, adunand toate, s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Nu se ascunde taina sederii lui Adam in Rai sub cuvintele “nu dupa multe zile”? Cand a pacatuit, Adam a cautat si a primit partea sa de la Dumnezeu. El si-a vazut goliciunea: adica a vazut ca el nu este nimic fara Dumnezeu. Si Dumnezeu, in milostivirea Sa, nu l-a izgonit gol, ci i-a facut haine; l-a imbracat si l-a izgonit (Facerea 3:21). “Pamant esti si in pamant te vei intoarce”, a spus Dumnezeu lui Adam (vezi 3:19). Si aceasta inseamna: in cel mai bun caz, numai tarana este a ta. Toate celelalte sunt ale Mele. Tu ai cautat ce este al tau si Eu ti-am dat; dar ca sa fii viu si sa fii macar o umbra din ceea ce ai fost, Eu iti dau tie mai mult: iti dau o scanteie din slava Mea dumnezeiasca. Ceea ce s-a intamplat cu Adam se intampla iarasi si iarasi cu milioane de urmasi ai lui Adam care, despartindu-se de Dumnezeu din pricina pacatului, isi iau partea lor si pleaca intr-o tara indepartata. Dumnezeu nu sileste pe nimeni sa ramana cu El, caci Dumnezeu a facut omul ca sa fie liber si, potrivit firii Sale, El nu cauta niciodata sa ingradeasca aceasta libertate. Ce face pacatosul cel nebun cand se desparte de Dumnezeu? El s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Aceasta nu este lucrarea unui singur pacatos: aceasta nu a facut numai fiul cel mai tanar al tatalui sau. Aceasta se face de catre fiecare om, de catre fiecare care se desparte de Dumnezeu. “Si s-au stins in desertaciune zilele lor…” (Psalm 77:33). In desfranari. Ce inseamna aceasta? Inseamna petrecerea zilelor in pacat si desertaciune, in betie, cearta, manie, trandavire si, mai mult decat toate, in desfranare – prin care energiile vietii se mistue cel mai repede si in intregime, si scanteia dumnezeiasca se stinge. Cand omul nu are dragoste, el se arunca in gura patimilor. Cand omul paraseste calea lui Dumnezeu, se trezeste intr-un labirint cu multe cai si se napusteste cind pe o cale cind pe alta. Omul acesta aseaza securea la radacina propriei sale vieti, si in fiecare zi taie cate o parte din radacina, pana cand copacul incepe sa se usuce.
Traind in desertaciune, fiul risipitor si-a risipit toata averea pe care o primise de la tatal sau. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa. In aceasta tara indepartata, departe de Dumnezeu, intotdeauna este foamete mare, caci pamantul nu poate satura pe omul flamand: hrana sa doar ii sporeste foamea. Pamantul poate sa sature numai foamea animalelor fara gindire; dar in nici un chip nu-l poate satura pe om. In tara indepartata exista intotdeauna foamete mare, pentru ca, pentru pacatosul care uita cu totul de Dumnezeu, si isi risipeste toate energiile vietii pe care i le daduse Dumnezeu ca parte a sa, se ridica foamete mare: o foame pe care intregul pamant, cu tot ceea ce are de daruit, n-o poate potoli nici macar pentru o clipa. Aceasta este situatia pana in zilele noastre cu fiecare pacatos, care se lasa cu totul in voia celor pamantesti, a trupului si a implinirii poftelor celor trupesti. Vine o clipa pentru pacatos cand acestea devin murdarie si duhoare respingatoare. Atunci el incepe sa se planga intregii lumi si sa-si blesteme viata. Secatuindu-si viata trupeasca si sufleteasca, el se simte ca o trestie goala, uscata, prin care bate un vant rece. Totul este intunecat pen tru el; totul este scarbos si respingator. Intr-o astfel de situatie, el nu mai stie ce sa faca cu sine. El a incetat sa mai creada in aceasta viata si cum poate sa mai creada in cealalta? El a uitat de cealalta viata si incepe sa o urasca pe aceasta; el a uitat de Dumnezeu si incepe sa urasca lumea aceasta. Ce va face acum? Unde va merge? Lumea intreaga apasa asupra lui si pe nici o usa nu gaseste scris “iesire”. Primejdia situatiei nu sta in a gasi o portita de scapare, ci, calea se afla tocmai in launtru. Cand omul se gaseste intr-o asemenea stare de deznadejde, ii apare diavolul indata, insotindu-l permanent, ducandu-l dintr-un rau in altul, desi el sta ascuns si nevazut. Dar acum i se arata, il ia in slujba sa si il trimite la tarina sa, ca sa ingrijeasca porcii. Ca sta scris: Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii. Aceasta se intampla fiecarui fiu neascultator, care s-a rasucit si s-a indepartat de tatal sau: ducandu-se departe de tatal sau cu mandrie si cu planuri mari pentru fericirea sa, nimerind ca slujitor la unul mai rau decat el, ajungand sa ingrijeasca porcii altuia. Prin “unul din locuitorii acelei tari indepartate” este lamurit ca se intelege diavolul. Cu toate ca el este numit aici “om”, asa cum si tatal este numit “om”, el este infatisat intr-un fel cu totul impotrivitor “omului-tata”, de care fiul s-a despartit prosteste. El este om, dar nu om al imparatiei cerurilor, nici om al imparatiei pamantesti, ci om al celei de-a treia imparatii – imparatia intunericului si a groazei, a pierzarii si a focului: imparatia dracilor. Fata de cel dintii, “omul-tata”, pacatosul este numit fiu, dar fata de celalalt, “omul-diavol”, el este numit slujitor tocmit. Pe cand se afla cu “omul-tata”, el era binecuvantat cu toata imbelsugarea, dar cu “omul-diavol” el este flamand, atat de infometat, ca ar fi mancat din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea. Prin “porci”, intr-un inteles mai adanc, trebuie sa intelegem duhurile cele rele, salasluitorii imparatiei diavolului. Fiindca duhurile cele rele sunt purtatorii a toata necuratia, si porcii sunt simbolul vazut al necuratiei. Cand Dumnezeu a scos duhurile necurate din omul indracit care se afla in Gadara, El le-a ingaduit sa intre in porci (Luca 8:32-33). Precum porcii râmă in pamant, tot la fel si duhurile rele râmă in om, pana ce gasesc in el necuratie, cu care sa se hraneasca. Prin “roscove” sau “hoaspa“, trebuie sa intelegem toata necuratia din launtrul omului: ganduri rele, doriri necurate, scopuri care urmaresc iubirea de sine, pacate, pofte si patimi – mai ales patimi. Duhurile necurate se hranesc si se ingrasa cu tot ceea ce roade sufletul omului si il duce la pieire. Tot ceea ce creste in intunecimea sufletului omului, ascuns de lumina nemijlocita a lui Dumnezeu, asa cum cresc roscovele in intunericul de sub pamant, este hrana necurata pentru duhurile necurate. Dar duhurile necurate nu dau aceasta hrana omului, indata ce acesta s-a asezat in slujba lor. Ele hranesc omul pana cand acesta cade cu totul sub puterea lor, dar atunci cand el se gaseste in mana duhurilor, ele nu mai au nevoie sa-l hraneasca. Hrana lor este otrava si el s-a otravit deja peste tot. Si ceea ce este otrava pentru el, serveste acum drept hrana pentru ele! Duhurile ii rod sufletul, asteptand doar clipa cand acesta va pleca din trup, ca sa-l hraneasca cu suferinte si mai mari, cand acesta se va afla in intunericul cel mai din afara. Dupa cum a spus imparatul si proorocul David: “Vrajmasul prigoneste sufletul meu si viata mea o calca in picioare; facutu-m-a sa locuiesc in intuneric ca mortii cei din veacuri“. (Psalm 142:3). Doamne, fiul risipitor era unul mort inaintea mortii sale trupesti! Dar, in clipa celei mai mari deznadajduiri, a foamei si a infricosarii fiului risipitor, a licarit o scanteie in launtrul sau; o scanteie uitata, la care nici nu visase. De unde a venit aceasta scanteie pe carbuni stinsi? De unde sa vina o scanteie de viata intr-un les? Ea a venit de acolo de unde am pomenit mai inainte: ca tatal, dandu-i fiului partea sa de avere, i-a dat mai mult decat i se cuvenea. Pe langa tarana, i-a mai dat o scanteie de constiinta si de intelegere. Ca si cum tatal cel intelept si milostiv si-ar fi spus atunci cand a dat partea din averea sa, fiului mai tanar: “Ii voi mai da lui si aceasta: constiinta si intelegere; de fapt, acel ceva, din pricina caruia fiul a vrut sa se desparta. De ce nu? – ii va fi de folos. El pleaca intr-o tara rece si infometata si atunci cand se va afla in cea mai mare lipsa, aceasta scanteie va fi in stare sa-i lumineze calea inapoi spre mine. Foarte bine: sa ia cu el; ii va fi de folos. Aceasta scanteie il va mantui”. Si, Doamne, aceasta scanteie a ars in cea mai adanca intunecime din cel de-al doisprezecelea ceas, cand fiul risipitor coborase in cea de-a treia imparatie si se daduse in slujba diavolului. A ars in interiorul lui ca o lampa tainica, lumima de mult uitata a constiintei si a intelegerii. Si, in aceasta lumina, el si-a venit in sine. Numai cu ajutorul acestei lumini a putut sa vada prapastia in care cazuse, toata duhoarea pe care o respirase si in care traise, toti oamenii netrebnici cu care se insotise. Cu ajutorul luminii acestei lampi tainice, pe care mana milostiva a tatalui sau o tinea in sufletul lui, el s-a desteptat din visul sau de groaza, si a inceput sa faca o asemanare intre viata pe care o traise mai inainte alaturi de tatal sau si viata pe care o ducea acum.
Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai. Si s-a sculat si a venit la tatal sau. (Teofilact spune: “Si cand si-a venit in sine“: de aici decurge lamurit faptul ca, pe vremea cand savarsea raul, el nu era in sine. Cu adevarat, umbland cu ajutorul simturilor noastre pe aiurea, ne instrainam de noi insine si ne indepartam de Imparatia lui Dumnezeu, care se afla in launtrul nostru [Luca 17:21].) De indata ce scanteia a inceput sa arda in sufletul fiului risipitor, si de indata ce el a facut o asemanare intre viata pe care o ducea impreuna cu tatal sau, si viata intr-o tara indepartata, el indata a luat hotararea: “Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu!” El spune “sculandu-ma“, deoarece el vede prapastia in care a cazut. Nu exista o a treia cale: ori cobori pana in cele mai mari adancuri ale prapastiei dracesti, ori mergi in sus catre tatal. Si tatal sau este foarte bogat: langa el nu se afla foamete; argatii sai sunt indestulati de paine si fiul sau moare de foame. Prin “paine” noi trebuie sa intelegem “viata”; “argatii” sunt fiinte din zidirea lui Dumnezeu care sunt mai imputinate decat oamenii, cum sunt animalele si alte fapturi. Fiul risipitor cazuse mai jos decat animalele si a cautat sa duca o viata cel putin la fel cu a lor. Animalele nu sunt fiinte libere si Dumnezeu le stapaneste in desavarsit prin puterea si voia Sa. Dumnezeu le da viata potrivit nevoii lor, are grija de ele si le implineste nevoile. Dar fiul risipitor si-a irosit in desfranare acele energii ale vietii, pe care Dumnezeu le da animalelor si pe care animalele le folosesc cu dreptate. “Am gresit la cer si inaintea ta”. Prin “cer” trebuie sa intelegem, mai intai, toate cetele ingerilor lui Dumnezeu si mai ales ingerii nostri pazitori; in al doilea rand, trebuie sa intelegem darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu le da fiecarui om si care inseamna toata Dumnezeirea din oamenii pacatosi, ca “dupa omul cel launtric ma bucur de legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22). Si faptul ca “cer” inseamna aici ingerii lui Dumnezeu, se vede chiar din cuvintele Domnului: “Zic voua, asa se face bucurie ingerilor lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste”. (Luca 15:2-10). Asadar, cand exista bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, exista si suparare pentru un pacatos nepocait. Ca prin “cer” trebuie sa mai intelegem si darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor, se vede din cuvintele Apostolului Pavel pe care le-am citat deja, si din urmatoarele cuvinte: “Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi, pe Care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri?” (I Corinteni 6:19). Si aceasta se vede si mai lamurit din cuvintele Mantuitorului: “Imparatia lui Dumnezeu este in launtrul vostru” (Luca 17:21). Si astfel, cel ce pacatuieste impotriva lui Dumnezeu pacatuieste si impotriva ingerilor lui Dumnezeu si a omului celui drept din launtrul sau, care este de la Dumnezeu, si aceasta inseamna “impotriva cerului”. Si de aceea spune fiul se pocaieste: “Am gresit la cer si inaintea ta”. Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat. Asa este dragostea lui Dumnezeu – este fara margini si totusi plina de dulceata! Cat de mare I-a fost pana acum rabdarea fata de pacatos, la fel de mare Ii sunt acum iertarea si bucuria. De indata ce pacatosul se pocaieste si se intoarce inapoi la Dumnezeu, Dumnezeu se napusteste deja sa-l intampine, sa-l primeasca, sa-l imbratiseze si sa-l sarute. Bucuria mamei este mare atunci cand vede indreptare in copilul ei; bucuria pastorului este mare atunci cand isi gaseste oaia cea pierduta; bucuria femeii este mare atunci cand isi gaseste banutul cel pierdut – dar nimic din toate astea nu se poate asemana cu bucuria lui Dumnezeu cand un pacatos se pocaieste si se intoarce la El. La primul semn de pocainta din inimile noastre, chiar daca inca ne aflam departe, Dumnezeu deja ne vede si, mai iute decat lumina soarelui care vine cu repezeala spre pamantul intunecat, se grabeste sa ne intampine: sa intampine omul cel nou care, prin pocainta, se zamisleste in noi.
“Doamne”, striga proorocul catre Atotstiutorul, “cercetatu-m-ai si m-ai cunoscut!” (Psalm 138:1). Tatal nostru cel ceresc se grabeste spre ajutorul nostru deschizandu-Si larg bratele si ne sprijina ca sa nu cadem in prapastia draceasca, salasul porcilor si tara foametei. “Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia si El de voi” (Iacov 4:8). O, cat de grabnic ajutator esti Tu! O, mainile Tale preabinecuvantate! Daca inca nu am stins ultima scanteie de constiinta si de intelegere care se afla in noi, trebuie sa ne simtim rusinati in fata unei asemenea iubiri din partea lui Dumnezeu; trebuie sa ne pocaim fara trandavire si sa ne repezim cu ochii plecati si cu inima inaltata sa-L imbratisam pe Tatal de care ne indepartaseram. Cand fiul care se pocaieste vine catre tatal sau, ii spune ceea ce planuise: “Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau”. Dar el nu spune tot ce voia sa spuna. Este important sa continue: “Fa-ma ca pe unul din argatii tai“. Dar tatal sau nu-l lasa sa ispraveasca. El nu-l lasa pe cel care se pocaieste sa se umileasca, nici nu vrea ca el sa fie ca unul din argatii sai, si il opreste pe fiul sau si porneste sa-l imbratiseze si sa-l sarute. Zdrentaros, murdar, slabit si cu privirea salbaticita, cum se arata in privelistea tatalui, acesta se milostiveste imbratisandu-l, si zicand catre slugile sale: “Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui; si aduceti vitelul cel ingrasat si-l junghiati si, mancand, sa ne veselim. Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”. Haina lui cea dintai semnifica toata indestularea si frumusetea darurilor duhovnicesti ale lui Dumnezeu. Aceasta este haina sfinteniei si curatiei in care era invesmantat Adam, inainte de caderea in pacat si de izgonirea intr-o tara indepartata de Dumnezeu. Aceasta haina este Insusi Hristos: de aceea este numita “cea dintai“. Nu exista nici o haina mai minunata decat aceasta din cer. Apostolul spune: “Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat” (Galateni 3:27). Sufletul, care fusese despuiat de toata lucrarea cea buna, este in intregime imbracat din nou: haina cea veche, murdara si zdrentaroasa este aruncata si sufletul sau este imbracat in haina noua. Aceasta haina noua pentru suflet semnifica omul cel nou – pocait, iertat si primit de catre Dumnezeu. Fara aceasta haina noua, nimeni nu se poate salaslui in Imparatia lui Dumnezeu, dupa cum vedem lamurit din pilda lui Hristos despre nunta fiului imparatului (Matei 22:2-14). Potrivit cuvintelor Apostolului, aceasta haina este alcatuita din: “milostivirile indurarii, din bunatate, smerenie, blandete, indelunga rabdare,… iar peste toate acestea… dragoste, care este legatura desavarsirii” (Coloseni 3:12-14; cf. Efeseni 4:24, Apocalipsa 7:14, Zaharia 3:4). Inelul de pe degetul sau semnifica logodna sufletului sau cu Hristos. Cel ce se pocaieste se leapada de toate legaturile sale intru desfranare cu lumea aceasta, isi lipeste sufletul de Hristos si ramane unit cu El intr-o unime de nezdruncinat. Aceasta logodna se implineste prin puterea si harul Duhului Sfant, a Carui pecete se afla pe toate darurile ceresti. Dati-i “incaltaminte in picioarele lui”, spune tatal slugilor lui. Incaltamintea semnifica puterea vointei prin care omului ii sta in putinta sa calce cu hotarare spre caile Domnului, fara sa hoinareasca aiurea si fara sa se uite inapoi. Prin vitelul cel ingrasat care a fost junghiat, trebuie sa intelegem ca Il semnifica pe Iisus Hristos Insusi, Care S-a dat spre junghiere pentru curatirea pacatosilor de pacatele lor. Prin slugi trebuie sa intelegem fie ingerii, fie preotii. Daca intelegem prin casa tatalui ca ar fi chiar cerul, atunci trebuie sa vedem sugile ca pe ingeri; daca – ca o alta interpretare corecta – intelegem prin casa tatalui ca si cum ar fi Biserica de pe pamant (cea vazuta), atunci trebuie sa vedem slugile ca pe preoti, care sunt chemati sa slujeasca taina jertfei lui Hristos si, prin aceasta, sa asigure oamenilor hrana pentru viata cea vesnica. Este limpede ca aici se vorbeste mai intai despre Biserica, din faptul ca Fiul Risipitor nu era totusi mort din punct de vedere trupeste si, pana cand omul se desparte de trupul sau, el este al Imparatiei lui Dumnezeu, in chipul Bisericii lui Dumnezeu care se afla pe pamant. Faptul ca slugile semnifica la fel de bine si ingerii, este limpede mai intai din faptul ca ingerii sunt de fata in biserica la Sfintele Taine si, in al doilea rand, din faptul ca Dumnezeu foloseste ingerii pazitori ai oamenilor ca sa-i indrume pe calea mantuirii.
“Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”. Trupul lui mai era inca viu, dar sufletul sau era ca si mort. Singura scanteie a darului dumnezeiesc, care mai licarea, s-a aprins in el si a inviat sufletul intreg. El era deja pierdut in clipa cand si-a cerut partea din avere ce i se cuvenea de la tatal lui. Si si-a venit in sine. Aceasta inseamna: el si-a venit in sine la lumina scanteii lui Dumnezeu, fiindca se pierduse. Dumnezeu il stia pe el si l-a pastrat in priveliste chiar pana in ultima clipa – clipa pocaintei. Si au inceput sa se veseleasca. Auzind toate cate se intamplasera, fratele mai mare s-a maniat si i-a spus tatalui sau: “Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai junghiat pentru el vitelul cel ingrasat”. Fiul cel cinstit vorbeste astfel tatalui sau. Multi oameni drepti ai Bisericii vorbesc in acest chip cu manie, atunci cand Biserica, cu bucurie si blandete, ii primeste pe pacatosii cei pocaiti si ii aduce la sfanta taina a Impartasaniei. Multi barbati drepti din Vechiul Testament vorbeau astfel cand Il vedeau pe Dumnezeu aducand pe Singurul Sau Fiu ca jertfa pentru neamurile de oameni mai tineri si mai pacatosi: “‘El nu ne-a dat niciodata nici macar un ied!’ Asemanata cu jertfa ingrozitoare pe care Tu o faci pentru acesti urmasi ai nostri pacatosi si risipitori, Tu nu ai facut pentru noi nici cea mai mica jertfa, care ar fi totusi prea mica”. Apoi, deoarece capra semnifica in general pacatul, aceiasi barbati drept i ar putea spune: “Tu ne opresti pe noi sa savarsim si cel mai mic pacat – mic si fara importanta ca un ied – si tot Tu rasplatesti acum aceste neamuri pacatoase cu cea mai mare comoara a Ta – cu jertfa Fiului Tau!” si daca mergem si mai departe, vedem ca aceasta pilda aparent simpla, patrunde chiar in inima intregii istorii a lumii, de la caderea lui Adam pana la Preacinstitul Domn Iisus Hristos, care este pentru omenire, pentru Adam si urmasii sai, intocmai ca Fiul Mai Mare al Tatalui Ceresc – desi El este Fiul Cel Unul Nascut si nu fiu prin adoptie. Daca Domnul Iisus Hristos ar fi vorbit ca un om obisnuit, muritor, El ar fi putut spune Tatalui Sau: “Adam a pacatuit si a cazut de la Tine si el, impreuna cu toti urmasii sai Ti-au hulit numele Tau, dar acum Tu pregatesti pentru el si urmasii sai asemenea slava si bucurie, cum eu impreuna cu toti salasluitorii cerului nici nu ne putem inchipui”. Desigur, Domnul Iisus nu S-ar mania niciodata pe Tatal Sau cel ceresc, nici nu ar vorbi cu Tatal Sau intr-un asemenea chip, decat numai daca noi Il asezam dinadins in inimile noastre, spunand aceasta ca sa ne mustre ori sa ne invete, ca noi sa nu ne semetim intru dreptatea noastra si, in mandria noastra, sa nesocotim pacatosii care se pocaiesc. Ca si cum El ar fi vrut sa ne spuna: cand Eu, Cel drept din vesnicie, care sunt nedespartit de Tatal Meu din vesnicie, nu ma impotrivesc primirii lui Adam cel pocait din nou, in Imparatia cea cereasca, atunci, cum puteti voi, care sunteti drepti numai de putina vreme si pacatosi sunteti de la intaiul pacat al lui Adam, sa va impotriviti dragostei pe care o are Dumnezeu pentru pacatosii care se pocaiesc? “Fiule”, i-a spus tatal, “tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”. Astfel, Dumnezeu linisteste pe omul cel drept, amintindu-i de bunatatile cele multe, pe care el le stapaneste si le imparte impreuna cu El. Toate ale Mele ale tale sunt. Odata cu intoarcerea fratelui tau celui pocait, partea ta nu se imputineaza, ci bucuria ta va trebui sa fie sporita, “caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”. Asa se incheie pilda aceasta, care este in sine o intreaga evanghelie de taina si invataminte. Cu cat omul patrunde prin rugaciune adancurile acestei pilde, cu atat va descoperi atat tainele, cat si invatamintele acesteia. Slava Domnului Iisus Hristos, Care ne-a dat aceasta pilda – aceasta comoara plina de atata bogatie, de la care neam dupa neam isi aduna cunoasterea de Dumnezeu, cat si cunoasterea omului, invatand din aceasta cunoastere, dragostea prin indelunga rabdare, iertare prin dragostea lui Dumnezeu pentru oameni si bucuria, prin dragostea lui Dumnezeu, in primirea pacatosilor care se pocaiesc. Slava Tatalui Celui fara de inceput, si Fiului, si Sfantului Duh de viata datator – Treimii celei deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin. (din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Ileana, 2006) 
|
Postat de admin pe 01 Feb 2010 la 07:17 pm | Categorii: Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Tâlcuiri ale textelor scripturistice Print “In maini tine Simeon, batranul, imbratisat, pe al Legii Facator si Stapanul tuturor…” 
- “De-ajuns este mie!” – Primirea lui Hristos si dorul slobozirii de veacul acesta
Extrase din cartea Ieromonahului Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” (Editura Sophia, Bucuresti, 2005) despre cantata “Ich Habe Genug” de J.S. Bach, bucata muzicala cea mai iubita de catre parintele Serafim, cea care i-a schimbat, practic, viata si care transpune – la modul sublim – in plan artistic cuvintele cu care Dreptul Simeon L-a intampinat astazi pe pruncul Hristos, Cel indelung asteptat. Mesajul tulburator al acestei cantate a sadit si in inima parintelui Serafim Rose, mai intai pregustarea mortii si a tainei veacului ce va sa vie, iar mai apoi, pentru totdeauna, dorul slobozirii de aceasta lume, o data ce inima se simte pe deplin implinita de vederea si de primirea tainica intr-insa a lui Dumnezeu Insusi si, prin El, de “intrezarirea bucuriei vietii celeilalte” Continuare - Cum Il intampinam pe Hristos?
- Dreptul Simeon, aparatorul copiilor mici
- Meditatie la Intampinarea Domnului pe blogul presb. Natalia din Bucium (“Daruind vei dobandi”)
- Axionul Intampinarii Domnului (Anghelos)
- Catavasii la Intampinarea Domnului (Byzantion)
- Grupul Altarul – Axion la Intampinarea Domnului
- Si acum la intampinarea Domnului, gl. VI, de D. Suceveanul
- Cantarea “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane…” (Stavropoleos)
- Bach – cantata Ich Habe Genug (integral)

Intampinarea Domnului nostru Iisus Hristos, cand L-a primit pe El Dreptul Simeon in bratele sale.Astazi, la 40 de zile de la mantuitoarea Intrupare, adica de la Nasterea Domnului Iisus Hristos din Fecioara Maria, cinstim ziua ducerii Pruncului dumnezeiesc la templul din Ierusalim, de catre Preasfanta lui Maica si de catre Dreptul Iosif, ascultand de porunca Legii vechi si implinind aceasta porunca. Dar tot astazi, cinstim si ziua cand batranul Simeon, miscat de Duhul Sfant, a venit, si el, la templu, unde i s-a implinit, inainte de moarte, asteptarea de a-L vedea cu ochii pe Mesia, precum i se fagaduise. Iar in pruncul cel adus la templu el a vazut, cu ochi proorocesc, noua putere de mantuire, pe care Dumnezeu a daruit-o lumii, puterea de mantuire fara margini a credintei in Hristos, putere mai tare decat toata Legii vechi. Bucuros de aceasta descoperire, batranul Simeon a venit in intampinarea pruncului Iisus, L-a binecuvantat si luandu-L in brate, plin de recunostinta, si-a cantat minunata lui cantare de preamarire, care ne arata ce a vazut el despre pruncul Iisus. Pentru el, Hristos este puterea cea mare de mantuire a lui Dumnezeu in lume, Hristos este lumina tuturor popoarelor, Hristos este slava lui Israel cel vechi si a lui Israel cel nou. Astfel, astazi, prin glasul batranului Simeon, se intalnesc, in templu, Legea veche a slovei, cu Legea cea noua a Duhului Sfant. Si Mantuitorul implineste porunca Legii vechi, in numele nostru al tuturor, ca sa ne faca pe toti liberi fata de Legea veche, dar totodata ne cheama si sa primim Legea cea noua, putere de mantuire a credintei in El, mai tare decat Legea veche, puterea de mantuire a tuturor popoarelor lumii. Aceasta veste buna este darul cel mai de pret al intampinarii Domnului de astazi, de catre Dreptul Simeon, la templu. E ca si cand fiecare din noi ar lua pe pruncul Iisus si ar zice, ca si Simeon: “Ochii mei Stapane, au vazut mantuirea Ta, pe care ai gatit-o pentru toate neamurile”. Iar rugaciunea lui Simeon: “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane”, nu vrea sa spuna numai ca acela care a primit pe Iisus poate muri in pace, ci ea insemneaza ca si cel care a primit pe Iisus si puterea Lui de mantuire, are cu sine puterea de a trai si viata de aici, impacat cu Dumnezeu, departe de robia pacatului si liber de tirania celui rau. Bucurosi si indatorati de aceasta tainica veste buna, sa rostim, deci si noi, cu batranul Simeon, cantarea lui de recunostinta, astazi: “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca vazura ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetii tuturor popoarelor; lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel” (Luca 2, 29-32). Amin. 
Intru aceasta zi, invatatura la Intampinarea Domnului.Astazi, cu adevarat fratilor, Datatorul Legii implineste Legea si, ca un prunc, este adus la templul pamantescului Ierusalim. Astazi si dreptul Simeon, indemnat de Duhul Sfant, spre intampinarea Domnului se sarguieste. Ca ii era lui fagaduit, de la Duhul Sfant, sa nu vada moartea, pana ce, mai inainte nu va vedea pe Hristosul Domnului in trup. Astazi, mainile cele prea-batrane ale lui Simeon primesc pe Facatorul si Dumnezeul tuturor. Astazi, umplandu-se de bucurie, batranul cel drept isi cere slobozenie cu milostivire, zicand: “Acum slobozeste, pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau in pace, ca vazura ochii mei mantuirea Ta, care ai gatit-o inaintea fetii tuturor popoarelor“. Tot acum, mai propovaduieste si despre patimirea ce avea sa o aiba Maica lui Dumnezeu, la vremea rastignirii Domnului, zicand: “Inca si prin sufletul tau va trece sabia”, adica cand Il va vedea pe El rastignit, sufletul sau, cu durere cumplita si in mare intristare, ca si cu o sabie va fi strapuns. Astazi, Ana proorocita marturiseste si multumeste lui Dumnezeu si lauda Ii aduce Lui, vazandu-L imbracat in trup omenesc, spre mantuirea a toata lumea, si zice: “Acesta plangerea noastra o va preface in bucurie. Acesta va deschide iarasi, la toti credinciosii, usile Raiului, cele de demult inchise, prin neascultarea stramosului Adam. Acesta va strica blestemul, pe care ni l-a dobandit stramoasa noastra Eva”. Drept aceea, nici nu se departa ea de templu, slujind lui Dumnezeu ziua si noaptea, cu post si rugaciune. Deci, si noi fratilor, acestei vaduve sa-i urmam, ca Biserica este casa lui Dumnezeu. Biserica este scaparea crestinilor si locul de rugaciune, primita de Dumnezeu. Biserica este curatitoarea sufletului si a trupului, la Biserica, tot cel ce vine cu credinta, se mantuieste. Intr-insa, se inalta cantare de rugaciune catre Dumnezeu, pentru toata lumea. Intr-insa, sta inainte Sfanta Masa a lui Dumnezeu, cu duhovniceasca si negraita mancare, adica Trupul si Sangele Mieluselului lui Dumnezeu Care S-a junghiat de bunavoie pentru toata lumea si Si-a prefacut trupul Sau intru duhovniceasca mancare si a zis: “Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, cu credinta, intru Mine petrece si Eu intru dansul”. Drept aceea, fratilor, sa cunoastem de cine ne apropiem si ce primim. Ca, dupa pace intre noi, apoi, asa, cu frica si cu cutremur, sa ne apropiem de Sfantul Trup si Sange al Domnului. Iar, dupa aceea, curati sa petrecem, pastrand sfintenia aceea in trupurile noastre, iar nu sa ne pornim la betie si la alte spurcaciuni, ci, ca niste robi ai lui Hristos si partasi ai tainelor Lui, pace sa avem intre noi si dragoste nefatarnica. Iubitori de saraci si primitori de straini sa fim si pazitori ai Cuvantului lui Dumnezeu, iar nu numai ascultatori. Sa ne silim a ne apropia de Dumnezeu prin viata curata, ca sa-l auzim zicandu-ne: “Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti Imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii. Ca pentru voi strain am fost si din cer pe pamant m-am pogorat, ca pe voi cei instrainati de la Mine, iarasi sa va imopac cu Parintele Meu si Dumnezeul vostru. Ca pentru voi, strain si insetat am fost, ca sa dau desfatarea hranei Raiului, celor ce au dat milostenie. Si, pentru o stricacioasa haina si imbracaminte ca aceasta, intru cele nestricacioase sa va imbrac pe voi si nununa Imparatiei sa v-o dau”. Drept aceea, fratilor, cu tot sufletul si cu dreapta credinta sa slavim pe Preasfanta Treime, Care in trei ipostasuri straluceste cu nedespartire, in Tatal si in Fiul si in Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. (sursa: Proloage) 
Legaturi: - DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?
“Trebuie sa stim legea asta, ca lege cumplita: daca nu il port acuma pe Dumnezeu, daca nu-L vad acuma in viata mea pe Dumnezeu, nici dincolo de viata asta nu-L voi vedea”. - O noua forma a blasfemiei: erezia nevolniciei – de SFANTUL SIMEON NOUL TEOLOG (12 martie)
- “Faţă către faţă” cu Dumnezeu si cu fratele nostru. Cum devenim persoane, cum ni se deschid ochii?
- NE MAI STIM CHEMAREA ADEVARATA? O MAI LUAM IN SERIOS?
* - Fer. Filotei Zervakos: Cum trebuie sa se apropie monahii si laicii de Taina Dumnezeiestii Cuminecaturi
- Parintele Gheorghe Calciu: “SPOVEDITI-VA SI IMPARTASITI-VA, NU E NIMIC MAI INALT IN LUMEA ACEASTA!”
|
Postat de admin pe 01 Feb 2009 la 07:12 pm | Categorii: Cuviosul Seraphim Rose, Din "Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose", Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra Print - Cititi si: Cum Il intampinam pe Hristos? (predica parintelui Nicolae Steinhardt si cantari psaltice la Praznicul Intampinarii Domnului)

Extrase din cartea Ieromonahului Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” (Editura Sophia, Bucuresti, 2005) despre cantata “Ich Habe Genug” de J.S. Bach, bucata muzicala cea mai iubita de catre parintele Serafim, cea care i-a schimbat, practic, viata si care transpune – la modul sublim – in plan artistic cuvintele cu care Dreptul Simeon L-a intampinat astazi pe pruncul Hristos, Cel indelung asteptat. Mesajul tulburator al acestei cantate a sadit si in inima parintelui Serafim Rose, mai intai pregustarea mortii si a tainei veacului ce va sa vie, iar mai apoi, pentru totdeauna, dorul slobozirii de aceasta lume, o data ce inima se simte pe deplin implinita de vederea si de primirea tainica intr-insa a lui Dumnezeu Insusi si, prin El, de “intrezarirea bucuriei vietii celeilalte”: 
“Noapte buna, lume!”Oriunde se indreapta sufletul omului, in afara de Tine, e pironit de suferinte, desi e atintit spre lucruri frumoase. (Fericitul Augustin, Mărturisiri) Daca este adevarat că Dostoievski i-a daruit lui Eugene Ortodoxia, atunci la fel de adevarat este ca Bach i L-a daruit pe Hristos. (Alison) “La fel cum zenul, in ciuda principiilor propovaduite, i-a amintit indirect lui Eugene de ceea ce îi era cu adevarat de trebuinta sufletului sau, tot asa a facut si Nietzsche. Dar a mai fost o influenta care i-a adus aminte în mod direct: muzica. Muzica, dupa cum invata si Parintii Bisericii, este limbajul cel mai apropiat de suflet. ”Eugene nu citea asa mult pe cat asculta muzica’‘, scrie Alison [prietena din acea vreme a lui Eugene - viitorul parinte Seraphim, n.n.]. In 1954 au mers impreuna la un spectacol al operei rusesti Boris Godunov de Mussorgski, care l-a intrigat, pentru ca prezenta un alt aspect cu totul deosebit, al crestinatatii, ceea ce l-a facut sa spuna: ”Credeam ca germanii sunt profunzi, dar se pare ca rusii sunt mult mai profunzi’‘. Totusi compozitorul german Johann Sebastian Bach a fost cel care a avut o importanta covarsitoare in viata lui Eugene. ‘‘Ascultam aproape exclusiv Bach”, spune Alison mai departe. ”Prietenul nostru, Albert Carter, era indragostit de Bach: el ne-a vorbit despre Bach pentru prima oara. Eram vreo zece dintre noi care obisnuiam sa stam toata noaptea, ascultand muzica de Bach. Lui Eugene ii placea indeosebi Missa in Si Minor, Patimile dupa Ioan, Patimile dupa Matei, Magnificat, cantatele si Oratoriul de Craciun… La inceput indragea muzica, dar mai apoi cuvintele au trecut pe primul loc… Cuvintele folosite de Bach erau preluate direct din Evanghelii sau din alte locuri din Scriptura. Asa se face ca cuvintele Bibliei puse pe muzica au ajuns sa-l influenteze profund pe Eugene”. Indeosebi una dintre cantatele lui Bach, nr. 82, l-a ajutat pe Eugene sa-si schimbe viata. Titlul acesteia este Ich Habe Genug (‘‘De-ajuns este mie”) si vorbeste despre moarte. Compusa pentru solist si orchestra, a fost scrisa pentru sarbatoarea Intampinarii Domnului [1], cand pruncul Hristos este adus la Templu, iar Sf. Simeon Ii intampina Pe El si pe Mama Sa, spunand Domnului ca de acum el poate sa moara. Bach a reusit sa exprime in creatia sa dorul omului dupa taramul cel ceresc, dorul de a iesi din aceasta ”vale a plangerii”. Baritonul interpreteaza trei arii, adresandu-se propriului suflet, acompaniat de simple si sfasietoare melodii de o frumusete sublima. Cea dintai este un suspin de usurare ca sfarsitul vietii este aproape: ”De-ajuns este mie! L-am primit pe Mantuitorul, nadejdea celor credinciosi, in ale mele brate pline de dorire. Destul este mie! Vazut-am pe El; credinta mea L-a imbratisat pe Hristos, iar astazi as parasi lumea bucuros. Singura mea nadejde este ca Iisus sa fie al meu, iar eu sa fiu al Lui. Ma alatur Lui cu credinta si, asemenea lui Simeon, intrezaresc de-acum bucuria vietii celeilalte. Sa ne alaturam, dar, Lui! O, de m-ar slobozi Domnul din lanturile formei omenesti; iar daca vremea plecarii mele ar veni, cu bucurie as spune lumii: De-ajuns este mie‘‘. In partea a doua, melodia devine calma si blanda ca un cantec de leagan, iar sufletul isi inchide pe vecie ochii in fata vietii: ‘‘Dormiti acum, ochi osteniti, inchideti-va bland si in pace. Lume, eu nu mai zabovesc prea mult pe aici. Te parasesc, ca sufletu-mi sa poata sa se inalte. Aici totul e suferinta, iar acolo voi vedea dulcea pace, desavarsita odihna‘‘. Apoi prinde glas o implorare arzatoare: ‘‘Dumnezeul meu! Cand ma vei chema in pace sa vin langa Tine, sa zac in pamantul rece si odihna sa mi-o aflu in Tine?” Sufletul moare lumii si isi ia ramas bun: ”Noapte buna, lume!” Melodia inceteaza si doar sunetul infundat al orgii se mai aude, infatisand trecerea mortii. In cea de-a treia parte, sufletul, eliberat de legaturile pamantesti, scapa de trup intru vesnicie. Muzica reflecta usurimea, libertatea si extazul unui pasari avantate in zbor: ”De moartea mea ma bucur!’‘[2] Ich Habe Genug era o piesa mult indragita de Alison si de Eugene deopotriva. Ori de cate ori venea Alison la el, ii cerea sa puna aceasta cantata. Cu timpul, a devenit un fel de traditie pentru ei, astfel ca atunci cand ea se pregatea sa plece acasa, el ii punea aceasta piesa. Daca mai era cineva in incapere, nu o punea. Cand venea timpul ca ea sa plece, de fiecare data el se ridica si repeta exact aceleasi cuvinte: ”Nu ai vrea sa asculti putina muzica inainte de a pleca?” Indiferent de raspunsul ei, el lua discul de pe raft si intreba ce parte prefera sa asculte. Iarasi, indiferent de raspunsul ei, punea partea cu Ich Habe Genug. Apoi se afunda in fotoliu, fara a mai vedea sau auzi nimic in jur. Punea discul mereu si mereu. Cand, in fine, Alison se ridica sa plece, Eugene nu zicea nimic, ramanand in liniste si ascultand. Statea asa ceasuri in sir, contempland ceea ce i se descoperea in aceasta cantata care ii transmitea ceva atat de profund incat nimic din aceasta viata nu mai parea sa aiba importanta. Cum am vazut, realitatea mortii il afecta profund pe Eugene. Si lui ii fusese de-ajuns in aceasta lume, in aceasta viata. Tanjea dupa altceva. Intr-un fel, s-ar putea spune ca, in suferinta lui, el deja ”murise pentru lume”. Iar muzica lui Bach ii sugera o alta lume, de dincolo de moarte, care pentru el era inca terra incognita. Nu era vorba doar de o muzica frumoasa, compusa de un geniu extrem de rafinat; ci erau compozitii elaborate de catre un om care, in mod evident, avea experienta lui Dumnezeu si a nemuririi propriului suflet si care se folosise de limbajul muzicii pentru a-si descrie aceasta experienta. Alison credea ca Bach a jucat rolul cel mai insemnat in revenirea lui Eugene la credinta in Dumnezeu. ‘‘Sunt convinsa de acest lucru’‘, spune ea, ”tocmai pentru ca, de fapt, il chinuia’‘. Dumnezeul crestinilor contemporani lui, pe care Il gasea plicticos si neconvingator, murise pentru el definitiv si irevocabil. Era o directie spre care nu se mai putea intoarce. Dar ce te faci cu Bach, luteranul acesta din secolul al XVIII-lea? Eugene nu avea cum sa nege cu usurinta mesajul pe care muzica il transmitea fara ocolosuri inimii lui. Asa se face ca il ”chinuia”. ”Se imbata”, isi aminteste Alison, ”iar apoi se intindea pe jos, lovind podeaua cu pumnii si strigand catre Dumnezeu sa-l lase in pace”. In cartea lui Dostoievski, Demonii, este un personaj foarte asemanator cu Nietzsche, numit Kirilov, care duce un razboi personal cu ideea de Dumnezeu; iar un alt personaj, Piotr Verhovenski, comenteaza cu multa patrundere faptul ca dorinta mistuitoare a lui Kirilov de a dovedi ca Dumnezeu nu exista arata ca el ”crede poate mai adanc decat orice preot” [3]. Cand ne gandim la tanarul Eugene lovind deznadajduit cu pumnii in podea, ne aducem aminte imediat de acest comentariu. Avem de-a face aici cu un om pentru care problema dumnezeirii este pana la urma singurul lucru care conteaza, si anume daca El exista sau nu. Caci oricat de bine s-ar fi refugiat mintea lui in ”Sinele” impersonal artificial construit de ratiune, inima ii spunea ca, fara un Dumnezeu personal, viata era intr-adevar lipsita de sens“. 
Fragment din capitolul “Prevestirea mortii”:“In 1982, Parintele Gherman a primit o caseta cu cantata lui Bach Ich Habe Genug, fara a sti ce semnificatie avea aceasta lucrare pentru Parintele Serafim. O asculta in chilia lui, Valaam, si era adanc miscat, cand a intrat Parintele Serafim. ”Tocmai am primit aceasta cantata uluitoare’‘, a spus Parintele Gherman. ”Nu am mai auzit-o niciodata pana acum. Trebuie s-o asculti si tu!’‘ Parintele Serafim refuza, dar Parintele Gherman l-a tot batut la cap pana a acceptat. Pe masura ce cantata avansa, Parintele Serafim statea cu ochii inchisi, complet nemiscat. Era ca o statuie, insa Parintele Gherman simtea ca un fel de teama venise peste el. Cand s-a terminat, Parintele Serafim a spus doar atat: ”Cunosc cantata. Am ascultat-o de nenumarate ori”- si cu aceasta iesi din chilie fara sa mai spuna ceva. Parintele Gherman a ramas cu impresia ca facuse ceva gresit, dar fara sa stie ce anume. Ceva mai tarziu in anul acela, cantata a fost pusa din nou, in cadrul pelerinajului de vara din 1982. Unul dintre fratii de la manastire povesteste: ”La incheierea pelerinajului, cand aveam cu totii simtamantul acela de usurare, ca dupa o treaba bine facuta, a venit un moment de tihnita nehotarare inaintea plecarii inchinatorilor. Inca era devreme, vremea era racoroasa si in aer se simtea deja adierea toamnei. Razele soarelui se miscau ritmic prin idila din padure a cârdurilor de caprioare, a veveritelor cenusii si a paunilor care, ca la o parada in mijlocul naturii, treceau prin fata inchinatorilor ce se odihneau, aducandu-i fara sa vrea intr-o stare de linistita contemplare. Atunci Parintele Serafim i-a adunat pe toti si i-a pus sa stea jos si sa asculte o bucata muzicala. Inainte de a porni muzica ne-a adresat cateva cuvinte care sa ne trezeasca: Care este telul teologiei si al vietii crestine pe acest pamant al nostru atat de frumos impodobit? Oare nu este tocmai dulceata vietii de dincolo de moarte este cea care incununeaza ostenelile noastre pamantesti? In acel moment au rasunat acordurile tulburatoare ale Cantatei 82, Ich Habe Genug, de J. S. Bach, descriind starea Dreptului Simeon, de Dumnezeu Primitorul, tinand in brate sale Viata Intrupata si pregustand fericirea dreptului care moare: De-ajuns este mie! L-am primit pe Mantuitorul… Vazut-am pe El… intrezaresc bucuria vietii celeilalte… Dormiti acum, ochi osteniti… Lume, te parasesc, ca duhu-mi sa poata sa se inalte… De moartea mea ma bucur… Cand ecoul sunetelor din padure s-a pierdut in adancul defileu de dedesubt, Parintele Serafim a incheiat spunand ce bucurie incearca sufletul omului care creste in Hristosul ortodox, si cum cultura crestina, atat de injosita de caracterul subuman al vremurilor noastre, poate forma si inalta sufletul, ducandu-l pana in pragul Raiului. Dar nu a spus ca, in anii sai de formare, tocmai acea cantata il fermecase intr-atat incat il adusese la ideea de a muri pentru lume[4]. Parintele Gherman avea sa decopere aceasta abia dupa moartea Parintelui Serafim, cu prilejul unei convorbiri cu Alison. De-abia atunci a inteles de ce Parintele Serafim parca inlemnise la auzul cantatei in chilia Valaam. ”Cand Parintele Serafim era tanar”, crede Parintele Gherman, ”in adancul sau voia sa moara. Simtea ca ceva nu este in regula cu el, ca se ‘’saturase” de lume. Pentru el, moartea ar fi fost o dulce alinare si asocia aceasta dulceata cu cantata cu pricina. Cand a devenit ortodox, i s-a dat viata. De-acum nu mai era ‘’satul” de viata. De-acum se simtea necesar, simtea ca are multe lucruri de facut. Dorea sa duca Ortodoxia si altora, si deci nu mai voia sa moara. Si nadajduia ca va reusi. Iar atunci cand i-am pus cantata si-a adus iarasi aminte de moarte. Era ca si cum ar fi reintalnit un vechi prieten. Ascultand acea muzica, auzea prevestirea mortii sale. Fusese prima bataie de clopot, iar sufletul lui o simtise‘‘. Ich Habe Genug a fost ultima piesa de muzica clasica pe care Parintele Serafim a ascultat-o pe pamant. La trei saptamani dupa aceea avea sa rasune ultimul dangat de clopot”. _______________________________________________________________________ [1] Cunoscuta in Occident ca Sarbatoarea Purificarii Fecioarei Maria [2] Pentru aceasta descriere suntem indatorati partial lucrarii Pr Gherman Podmosenski, The Dulcimer is the Heart, manuscris nepublicat. [3] F. Dostoievski, Demonii, partea a III-a, cap.6, sect. 2 [4] Pr. Nazarius, ”The St. Herman Pilgrimage, august 1982′‘, in The Ortodox Word, nr. 105, 1982, pp. 158- 159. 
Ascultati si descarcati: - Cantarea “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane…” (Stavropoleos)
- Bach – cantata Ich Habe Genug (integral)
Legaturi: - Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: Influente timpurii (cap. 16)
- Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: LUMEA ACEASTA TREBUIE SA SE SFARSEASCA (cap. 17)
- SFANTUL SERAFIM ROSE SI PRIVIREA ATINTITA SPRE PATRIA CEREASCA
- “O ortodoxie laica, dar care nu e lumeasca…” sau: Cum putem aduce mireasma pustiei in lume?
|
Postat de admin pe 02 Feb 2010 la 04:00 pm | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Pentru tineri, Staretul Selafiil din Tomsk Print 
“Niciodată să nu crezi ca El nu te ascultă. Inima mea dulce, El te ascultă înainte ca gura să se deschidă şi înainte ca oftatul să ţi se fi slobozit din piept”. 
Frate Piotr, harul cel dumnezeiesc să te lumineze şi să te întraripeze cu dumnezeiescul dor, Fiul meu, Din nou mă supun gândului meu celui plin de duioasa dragoste pentru tine şi iţi scriu, sperând ca tu vei pune la inima cuvintele mele, nu ca pe nişte cuvinte duhovniceşti, ci ca pe cuvinte venite dintr-o experienţă amară de viaţă, dar şi din îndulciri pe care Domnul Dumnezeu mi le-a trimis atunci când El a socotit. Aş vrea sa-ţi mărturisesc ca şi eu, un hârb scofâlcit şi uscat, am cutezat a mă apropia de viaţă monahala, nu chiar din fragedă vârsta, deşi poate ar fi fost mai bine aşa. Să ştii ca eu am intrat în mănăstire, cunoscându-i pe Bătrânii de la Pskov, o lavra care n-a fost închisa niciodată, la vârsta de 32 de ani. Maica mea, iubindu-mă foarte mult, nu vroia să mă lase şi nici eu nu eram prea hotărât, fiindu-mi oarecând teama, gândindu-mă ca ce o să fac eu intr-o mănăstire, ca o să mă plictisesc toata ziua! Cu toate acestea maica mea mi-a sădit în suflet dragostea de sfintele slujbe şi de sfânta Spovedanie. Întrucât nu eram decis, m-am “consacrat” meseriei mele de învăţător intr-un sat al Rusiei de nord unde m-am născut, pe care o făceam cu multa dăruire. Eram pasionat de ceea ce făceam dar nu-mi aducea întreaga mulţumire în inima. Duhovnicul meu m-a luat sub aripa sa şi din inima sa mi-am tras întreaga apă vie care m-a ferit de ispitele tinereţii şi de deşertăciunile la care alergau cei de vârsta mea. Eram un grup de trei prieteni care juruisem în taina – fără a şti altcineva decât duhovnicul nostru – ca daca vom găsi o mănăstire vom intra toţi acolo şi o să murim în acel loc. Iar daca nu vom intra în mănăstire (şi atunci să ştiţi că era greu în Rusia, că era prigoana comunistă), vom petrece în curăţie si-n ascultare faţă de duhovnicul nostru. Aşa au trecut câţiva ani buni şi noi ne faceam meseria în linişte, netulburaţi prea mult de lume. Satul nostru era izolat, către nordul Rusiei – pe drumul către Mănăstirea Solovaţ – dar acolo se afla o făbricuţă de postav de la care luam şi noi comenzi şi le lucram acasă. În anul când a murit duhovnicul nostru a venit şi războiul. In 1941 aveam 24 de ani şi am participat la aproape toate marile campanii care s-au dus în acest cumplit război în Nordul şi Centrul Rusiei. Toţi trei am fost încorporaţi în aceeaşi unitate şi în acelaşi pluton de infanterie. Cel mai greu a fost la asediul Leningradului. Băieţii noştri au luptat cu multa jertfire şi mulţi au căzut, copii nevinovaţi căzuţi în mugurul vârstei pentru ambiţiile demonice ale stăpânitorilor acestei lumi. Intr-o dimineaţa când cei ce eram credincioşi prăznuiam Întâia zi a Sfintelor Paşti şi când soarele strălucea plin de veselie pe cer, tocmai vorbeam ceva cu unul din cei trei fraţi ai mei, cu Iura. La un moment dat văd că se opreşte din cuvânt, iar eu mergând la el să vad ce se întâmplă, am zărit doar un firicel de sânge ce se prelingea uşor pe sub cască. Un glonţ, venit cine ştie de unde, l-a atins din senin. A murit în braţele mele cu zâmbetul pe buze, spunându-mi fericit “Hristos a Înviat”, în timp ce eu îl strângeam la piept, rugându-l cu lacrimi să nu moara. Aşa am rămas doar doi; am intrat în mănăstire în 1949, împreuna cu fratele meu (care mai târziu a devenit Părintele pe care Domnul l-a chemat la El acum câţiva ani). Insa nu dintr-o data, căci după război tot nu ne hotăram în ce mănăstire să intram… O, Piotr al meu, multe greutăţi au fost. Am trecut şi prin lagăr, fiind socotit “element reacţionar”, am trecut şi prin izgonire din mănăstire întrucât se închisese şi am petrecut alţi şapte ani aproape, în satul meu natal, îndeletnicindu-mă la o marginea satului, intr-o căsuţă, cu croitoria… Inima mea dulce, amănuntele vieţii mele poate contează mai puţin. Un lucru vreau a-ţi mărturisi: NICIODATĂ, DAR NICIODATĂ, nici măcar atunci când nu mă hotărâsem să intru în mănăstire, nu m-am socotit a fi altfel decât monah. Aşa mă consideram eu în sinea mea şi legăturile mele cu ceilalţi erau prin aceasta sita. Sufletul meu se adăpa din scrierile Sfinţilor Părinţi. De acolo mi se aprindea în suflet flacăra cea tainica a iubirii de Hristos. Inima mea se hrănea cu cuvintele Psaltirii şi mai cu seama ale rugăciunii Doamne Iisuse, pe care, spre tristeţea mea, nici acum nu am învăţat a o zice. Piotr, de aceea te indemn şi iţi grăiesc, da-mi voie să o fac, precum un bunel bătrân şi învechit, către nepoţelul lui cel drag: nu te descuraja de nimic. Hristos te iubeşte. Nu te întrista, nu-ti trăda chemarea lăuntrica a cugetului. Domnul iţi este credincios şi iţi va răsplăti cu bucurii cereşti încă de pe acum, fiecare cuget curat şi plin de iubire al tău.
Zboară, zboară, tu, puiule de cocor, peste întinderile acestei lumi şi încălzeşte-ţi aripile la Soarele Hristos. Înalţă-ţi cântarea de iubire precum mierla o face dimineaţa în zori, de bucurie ca iată, Hristos e în inima ta. Tu Îl simţi. Tu vorbeşti cu El în rugăciunile tale. Tu te plângi Lui iar El Te mângâie. Tu Ii spui dorurile tale iar El te asculta. Niciodată să nu crezi ca El nu te ascultă. Inima mea dulce, El te ascultă înainte ca gura să se deschidă şi înainte ca oftatul să ţi se fi slobozit din piept. Trăieşte în buna cucernicie şi ai răbdare. Vremurile ce vin nu sunt uşoare. Dar Maica Domnului, spunea Cuviosul Serafim de Viriţa, îi va face fii ai ei pe cei ce ii urmează şi aceştia vor fi în preajma ei, în jurul Mielului. Mă bucur mult de scrisorile voastre de care îmi spune Parintele V. Zboară, zboară, cocorule, spre înălţimile albastre, privind pururi către cer. Si eu, care am aripi slăbănogite şi bolnave, iţi voi face pururi un semn de aici: că te iubesc… +Selafiil 
*** Inima mea dulce, fii cu bucurie. Copilul meu, roagă-te şi pentru mine, bunelul Frăţiei tale, că în ultima vreme nu prea mă simt bine. Eu te indemn în continuare la un zbor lin şi cu buna priveghere. Maica Domnului este cea care iţi dă aripi şi tot ea ti le va întări. O, de-ai şti cat d e mult te iubeşte Maica Domnului. Fiecare gând frumos al tău este o floare dăruită Maicii Domnului. Fiecare osteneala ce o faci este un surâs al Preacuratei în inima ta. Să aveţi voi doi, fiii mei, blagoslovenia Preacuratei! Piotr, intr-o lume bolnavă de atâtea răutăţi, unirea intr-un cuget a fraţilor este leacul înaintării mai uşoare pe marea acestei vieţi. Pentru gândul vostru curat eu mă bucur atât de mult. Pentru poezia Frăţiei tale, Piotr, strecurată uşor, seară de seară, acestor Părinţi, îţi mulţumesc şi eu, căci văd ca se bucură şi ei ca nişte copii. Domnul Dumnezeu sa-ţi dea vânt bun, lin, şi aripi neobosite. Priveşte cum zboară cocorii, cum zboară cocorii pe cerul senin, fiul meu… Cu dragoste, Ieroschimonah Selafiil 
*** O, câtă bucurie atunci când ne bate Hristos la poarta inimilor! Câtă mireasma, cat de far’ de grija zburda inima ta, asemenea unui mieluţ nevinovat care aleargă primăvara pe câmpiile înverzite. Copilul meu drag, Piotr, să ştii ca fiece scrisoare pe care o primesc Părinţii de la tine şi mi-o citesc şi mie, îmi mângâie inima şi îmi da nădejdi ca oricât de mari vor fi ispitele ce vor veni şi oricât de înviforata este marea acestei vieţi, priveşte: peste ape pluteşte Hristos. Peste valurile ce se zbat mugind, lovind corabia sufletului, clătinându-o intr-o parte şi intr-alta, mai-mai să o scufunde, păşeşte lin, uitându-se ţinta în străfundul inimilor noastre, Domnul, Făcătorul cerului şi al pământului…
Priveşte-l acum mai bine şi întrezăreşte printre ceţuri şi printre stropii aruncaţi orbitor încoace şi încolo de vântul sălbatec, ca mana ta cea slaba şi tremurând, mana ta cea dreapta pe care o socoteşti adesea neputincioasă a se ridica în rugăciune către cer, da, este ţinută cu tărie de către El… Tu nu l-ai văzut pana acum cum s-a apropiat în toiul furtunii de corabia sufletului tău şi te-a prins încetişor dar cu nădejde de mana… O, inima mea dulce, copilul meu, altfel te scufundai demult şi ai fi pierit… De ce-ti scriu aceste rânduri, nu ştiu. Aşa îmi vine să iţi scriu, aşa îmi spune inima. Piotr, copilul meu drag, să nu îţi fie greu să strigi la mine în gând când îţi va fi ceva cu neputinţa, când vei fi obosit duhovniceşte. Trupul meu, ti-am mai spus, e cioturos şi găunos, e plin de boli şi ros pe dinlăuntru. Sprijină-te totuşi de mine, nu pregeta… Eu am pus în mijlocirea mea pentru voi, cu frica spun, ceea ce Părintele Luca al Crimeei pusese odinioară intru noi. Sigur ca nu sunt identice situaţiile şi personajele dar vestirea inimii mele aceasta este. Să ştii, aşa suntem toţi: acum vine harul, acum pleacă. Uneori, poate săptămâni întregi aproape ca nu mai vine deloc. Dintr-o data insa, în zguduirea noastră pe marea vieţii, când ne scufundam în griji şi în gânduri, cineva ne strânge de mana noastră dreapta: - Sunt aici, fiul meu. Domnul este. Acestea am vrut a ti le spune şi să ştii, copile, ca o lacrima acum, preţuieşte mai mult în ochii lui Dumnezeu, decât poate cu 4-5-6 ani în urma…Cel ce îsi vede neputinţa este mai mare decât cel ce vede îngeri.[...] Mă bucur de voi. Fiţi binecuvântaţi. Va iubesc pe voi doi, fiii mei… Iertaţi-mă ca mă repet aşa de mult… Hristos în mijlocul nostru! +Selafiil (Nota1: La 20 ianuarie s-au implinit 3 ani de la cand Cuviosul Selafiil siberianul se odihneste cu dreptii)
Nota2: Ilustratiile nu il reprezinta pe parintele Selafiil, cu care nu detinem si nu am gasit nicio fotografie). 
Cititi si: - Epistola unui sfant contemporan: “PREGATITI-VA, DRAGII BUNELULUI, PREGATITI-VA…”
- Nasterea unui sfant in imparatia vesnica: Fericitul Batran Selafiil din Siberia. “SUNT VREMURI DE MARTURISIRE. SA NU PRIMITI SA FITI AI ALTCUIVA!”
- Din scrisorile Staretului Selafiil din Tomsk (Siberia): “CUM NE VOM MANTUI NOI?”
- SCRISORI INEDITE SI PROOROCESTI (catre Parintele Selafiil!) ALE SFANTULUI IERARH LUCA AL CRIMEEI:“Cand Biserica nu va mai fi prigonita se vor pregati toate pentru imparatia antihristului”
Nu exista comentarii »
|
Cele doua portrete morale din Parabola Fiului Risipitor Parabola fiului risipitor a format obiectul unor interpretari variate, uneori chiar contradictorii. Aceasta se explica prin bogatia si adancimea sensurilor pe care le cuprinde si prin doctrinele prin prisma carora comentatorii vad problemele. Astfel, spre pilda, teologii protestanti care pun mare pret pe experienta personala, potrivit cu principiul individualist si rationalist pe care-l profeseaza, vor socoti pe fiul pierdut, dar regasit si indreptat ca modelul adevaratului crestin. Faptele bune, nu le socotesc drept conditii indispensabile pentru mantuire, iar pacatul, reprezinta, dupa ei, o experienta personala si libera. Unii ajung chiar la deviza : pecca fortiter et crede firmius. In tendinta lor de a respinge contributia Bisericii si modul de viata crestina in ascultare fata de Biserica, unii teologi protestanti ajung pana la punctul de a dezaproba total pozitia fratelui mai mare. Acestuia ii reproseaza pe langa lipsa de iubire frateasca, faptul ca nu s-a hotarat sa infrunte viata printr-o experienta personala, ci a ramas in comunitate si credincios traditiei. Asa fiind, faptul nu corespunde, in totul termenilor in care a fost expusa parabola. Caci credinciosia, cumintenia si statornicia fratelui mai mare, care nu s-a clintit de langa parintele sau, nu poate fi nicidecum imputata ca o atitudine gresita. Aceasta nu reiese deloc din evanghelie si nu poate fi sustinuta pe nici un temei. Convietuirea cu tatal sau l-a ferit de riscurile si primejdiile, pe care le-a intampinat fratele sau mai mic. Cu toate acestea, fara-ndoiala, gestul lui de a nu vedea cu ochi buni manifestarile de dragoste ale tatalui sau dovedeste ca el nu ajunsese inca la nivelul cuvenit in ce priveste virtutea dragostei. Daca parabola continua, desi putea sa se incheie fara a pomeni si de purtarea fiului mai mare, aceasta este numai spre a scoate in evidenta contrastul dintre inima lui Dumnezeu si inima omului, dintre iubirea parinteasca si iubirea frateasca. Prin aceasta se pune mai bine in lumina exceptionala iubire a lui Dumnezeu fata de pacatosul pocait, care deconcerteaza pe omul obisnuit cu mentalitate si moralitate fireasca. E adevarat ca drama fiului pierdut, care se termina cu bine, starneste, pe de o parte, simpatie pentru acest tanar pierdut, dar regasit si indreptat, iar, pe de alta parte, mahnire, indignare fata de fratele sau mai mare, care a avut o purtare lipsita de adevarata dragoste frateasca. Fara-ndoiala ca amandoi au pacatuit. Primul a gresit mult la inceput, iar al doilea a pacatuit la sfarsit. Pe care-l preferam ca model ? Desigur, nu-i nici unul fara pacat - si putem sa ne regasim fiecare dintre noi intr-unul din aceste doua chipuri de a pacatui. Dar pentru a judeca obiectiv, sa-ncercam a schita portretul moral al fiului cel mai mare. La inceput, Mantuitorul nu aminteste decat ca exista. Desigur, pentru ca nu iesise din randul celor virtuosi, caci nu vorbim de obicei decat de ce ne doare sau ne lipseste. Prin dezaprobarea comportarii fiului mai mic, care paraseste casa parinteasca si risipeste averea in desfrau, se aproba implicit purtarea fiului mai mare. Din relatarile parabolei reiese ca acesta era ascultator, cumpatat, intrucat nu ceruse nici macar un ied pentru petreceri, ca era muncitor, atunci se intorcea de la tarina. Dar toate acestea nu-i erau de ajuns, ii lipsea dragostea frateasca deplina, care-i mai presus decat toate virtutile si fara de care toate celelalte se anuleaza cum spune Sfantul Apostol Pavel in Epistola I catre Corinteni (cap. XIII). Caci, intr-adevar, credinta, chiar cand e atat de puternica, incat e in stare sa mute muntii, milostenia care merge pana la impartirea intregii averi la saraci, jertfelnicia pentru credinta pana la martiriu nu pretuiesc nimic daca le lipseste dragostea (I Cor. XIII). Nu ne indoim ca acest frate mai mare a impartasit si el cu tatal sau durerea plecarii fratelui mai mic si a vietii destrabalate, pe care aceia a dus-o. Ca fata de un frate mai mic, avusese, desigur, afectiune amestecata cu oarecare raspundere pentru educatia lui. Ar fi dorit ca fratele sau sa se intoarca si sa se indrepte, dar in adancul sufletului sau probabil incoltea teama de a nu fi cumva nevoit sa imparta cu acesta averea lui proprie si sa-i fie stirbita cinstea alaturi de un frate atat de decazut. Iubirea sa, deci, nu mergea prea departe. De aceea, a ramas contrariat si chiar revoltat cand a vazut ca purtarea tatalui sau fata de acest fiu ratacit intrece chiar toate temerile lui, ca i se face o primire, pe care numai dansul ar fi meritat-o, socotind ca tatal sau este fara-ndoiala partinitor deci nedrept. Iubirea de avutie il impiedica sa iubeasca cum trebuie pe fratele sau. Pe de alta parte, purtarea sa corecta in afara il ispitea sa se creada ca are anumite merite si drepturi si a cazut astfel in mandrie, nesocotind spusa apostolului, ca «iubirea nu cauta ale sale si nu se umfla de mandrie» (I Cor. XIII, 4, 5). Si astfel, si mandria il indeparteaza de la calea binelui si-l instraineaza de fratele si tatal sau. Iata de ce facea el caz de norma unei dreptati stricte, dupa care, cine a gresit trebuie sa ispaseasca, iar cine are fapte bune sa fie neaparat rasplatit. Judeca dupa principiul dreptatii rigide, lipsite de iubire. Nici ca frate nu intelegea iubirea jertfelnica care depaseste limitele si exigentele unei dreptati stricte. Nu intelegea talcul parabolei cu plata egala a lucratorilor diri vie (Matei XX, 1-16), in care stapanul a platit deopotriva celor veniti seara tarziu la munca, ca si celor care, au venit de dimineata, dand unora dupa tocmeala si dreptate, iar altora din iubire si dupa nevoie. De altfel, si ceea ce a dat celor din urma din iubire nu era, in ultima analiza, ceva contrar dreptatii, daca avem in vedere toate elementele situatiei: cei intarziati nu fusesera angajati sau au avut poate alte pricini binecuvantate pentru intarzierea lor. Nu intelege, apoi, ca dintr-o familie ideala, iubirea face ca sa se cheltuiasca, uneori mai mult cu cel ce nu munceste din pricina neputintei, a copilariei, a batranetei sau a bolii, decat cu cel ce produce. Bucuria din cer pentru cel ce se pocaieste, mai mare decat pentru 99 de drepti, este o afirmatie bine intemeiata si pe plan psihologic. Atentia si ingrijirea maxima sunt concentrate in familie asupra persoanei bolnave sau plapande, ceilalti trecand pe plan secundar. Iar cand bolnavul se vindeca, toti se bucura mai mult decat de ceilalti care n-au trecut prin nici o primejdie. In scurta convorbire, pe care fratele mai mare o are cu tatal sau si in care si-a descarcat toata supararea si indignarea, el se plange ca, desi i-a slujit atatia ani si nu i-a iesit din voie, tatal nu i-a dat nici macar un ied, pe cand, pentru fiul care a cheltuit averea cu desfranatele, a taiat vitelul cel gras. Nu rosteste cuvantul "tata", nu zice "fratele meu", ci "fiul tau", aratand cat de mult il instrainase invidia si necazul pentru "partialitatea" tatalui sau, pentru ca fratele sau, dupa ce se infruptase mai intai din toate desfatarile pacatului, n-a fost lipsit la urma nici de bucuriile mantuirii. Prin aceasta, el a dovedit ca are o intelegere stramta si gresita despre fericire, o conceptie individualista, care nu-si are loc intr-un crestinism autentic, care are un caracter colectiv si comunitar. Caci cine oare poate fi fericit cu adevarat, daca-l stie nenorocit pe fratele sau ? De asemenea, el ignora ca adevarata fericire nu se pierde nici imputineaza prin daruire, ci, din contra, sporeste. Bunurile spirituale nu se micsoreaza, nici nu scad prin impartasirea din ele, ci se inmultesc, ca lumina ce se aprinde din lumina. Dimpotriva, egoismul este saracire, ingustime de vederi, izolare, instrainare, lipsire de plinatatea vietii comunitare. Egoismul este marginire, inchidere in cochilia proprie, neputinta si nefericire. Tatal, care-l iubea, nu gaseste clipa potrivita spre a folosi un limbaj prea tare. In loc de a-i vorbi cu asprime, judeca, aratandu-i nedreptatea plangerii sale si aver-tizandu-l, ca el cade in aceeasi greseala ca si fratele sau, cand a spus : "Da-mi partea mea de avere : "Caci fiul mai mare nu se multumeste sa posede aceasta avere de-a valma cu tatal sau, ci are anumite pretentii numai pentru el singur". Tatal respinge plangerea ca nedreapta, asa cum a facut si stapanul viei, care a zis lucratorilor cartitori: "Prietene, eu nu-ti fac nici o nedreptate" (Matei XX, 13). "Toate ale mele ale tale sunt", dar, desigur, "si ale fratelui tau". Prin aceste cuvinte, se arata adevarata si stransa viata de comuniune a crestinului cu Dumnezeu si cu semenii, in care nu se poate vorbi de o bucurie sau o durere simtita separat de fiecare, ci numai de o impartasire egala si solidara de catre toti si din toate, atat din cele bune cat si din cele rele. Cat despre copiii ajunsi la desavarsire - spune Fericitul Augustin - pe care harul i-a purificat deplin si i-a facut sa intre deja in nemurire, acestia poseda toate lucrurile ca si cum fiecare dintre ele ar fi ale tuturor si ca si cum toate ar fi ale fiecaruia dintre ei. Apoi, ce-nsemna placerea unui ospat cu prietenii fata de bucuria nespusa pe care trebuia s-o simta la ospatul dat pentru intoarcerea unicului sau frate, care insemna si indreptarea si salvarea lui ? Iata un bun prilej de a face comparatie intre desfatarile minore ale existentei, ingaduite dar relative, nedepline si vremelnice si intre bucuria deplina si trainica, pe care o da comuniunea in dragoste cu Dumnezeu si fratii sai. Prin cuvintele adresate fiului mai mare, tatal aproba, totusi in general purtarea lui, cu exceptia ultimei sale greseli. Atitudinea fratelui mai mare este, in multe privinte, asemanatoare cu a fariseilor. Astfel, el multumeste ca si fariseul din templu (Luca XVIII, 11); este nemultumit de preferinta data celui tanar ca un dusman al prietenului pacatosilor. Parerea Fericitului Ieronim (Scrisoarea 21 catre papa Damasus) ca fiul cel mai mic ar corespunde vamesului din evanghelie, iar cel mai mare, fariseului, poate fi acceptata, dar nu intru totul. Caci, altfel, cum am putea explica aprobarea si asigurarea favorii parintesti, pe care cel mai varstnic o primeste, prin asigurarae iubirii statornice si prin indicarea lui ca mostenitor al unei averi nestirbite ? Totusi, purtarea fiului mai mare nu-i cea cuvenita. Murmurarea contra tatalui sau si invidia impotriva fratelui sau o dovedesc pe deplin. Care crestin ar putea invinui pe Dumnezeu de nedreptate si partialitate ? Este mai curand o forma inferioara, desi sincera, de dreptate legala. Este implinirea faptelor legii in spirit slugarnic, ca fariseii, care puteau fi si buni (Rom. X, 1, 2), dar erau vinovati ca nu-si recunosteau pacatul, nu erau smeriti si nici induratori fata de altii. Dar spiritul slugarnic trebuie inlocuit cu cel filial. Raspunsul fratelui mai mare arata ca el nu cunoaste natura imparatiei la care este poftit. Astepta o rasplata pentru ascultarea lui. Voia ceva de la Dumnezeu. "Tu esti totdeauna cu mine. Asta nu-ti ajunge ?" i-a spus tatal. Ignora adevarata natura a imparatiei iubirii, unde totul e posedat de fiecare. Fiecaruia din copii i se poate spune : "tot ce am e al tau. Fantana harului e nesecata. Daca vreunul se crede saracit, aceasta-i numai din pricina lui". Fratele mai mare, care carteste si imputa, e chipul celor ce privesc de sus, necrutatori, cu dispret si nepasare la fratele lor cazut in pacat. Chiar daca sunt drepti si respecta poruncile lui Dumnezeu, purtarea lor fata de pacatosi nu corespunde cu vederile si masurile Tatalui ceresc. De altfel, chiar cei drepti au o inima mai putin parinteasca decat Dumnezeu. Din aceasta parabola trebuie sa retinem ideea ca iubirea induratoare a Tatalui ceresc nu rareori ofera pacatosilor convertiti un prisos de har si-i ridica la o inalta treapta a sfinteniei, Maria Magdalena, Ap. Pavel, Fer. Augustin, sunt exemple stralucite. Se ofera ospat celui pocait si nu celui drept in sensul ideii ca cerul se bucura mai mult de un pacatos care se pocaieste decat de 99 de drepti care n-au nevoie de pocainta. Dar, daca indurarea Sa e mai expansiva pentru pacatosi, nu inseamna ca-i mai mica pentru slujitorii credinciosi. Este de luat in seama, de asemenea, ca primirea frumoasa pe care tatal a facut-o fiului sau regasit, pe langa faptul ca, fiind spontana si curata, nu putea fi dramaluita, indeplinea si o importanta functie pedagogica. Ea contribuie la indreptarea mai grabnica si mai efectiva a fiului pierdut. In focul imbratisarii parintesti, se topea si risipea orice indoiala si rezerva. Merita a fi relevat, apoi, ca intre cele doua feluri de iubiri - iubirea parinteasca si iubirea frateasca, noi trebuie sa vedem marea distanta dintre iubirea nemarginita a lui Dumnezu pentru toti oamenii si iubirea frateasca dintre oameni, care ar trebui, dar nu izbuteste decat rareori sa se ridice la nivelul iubirii divine. Si acum se pune intrebarea : merita a fi recomandata ca model experienta dramatica a fiului pierdut ? Fireste, ca nici un tata n-ar dori-o pentru copilul sau si nici un tanar pe contul lui propriu. Staruinta in virtute si pastrarea comuniunii cu Dumnezeu este fara-ndoiala, preferabila unei vieti care aluneca spre pacat, chiar cand face aceasta cu scopul de a se regasi mai verificata. Mai intai, cel ce recomanda sau doreste aceasta experienta comite un pacat impotriva Duhului Sfant prin prea marea incredere numai in bunatatea lui Dumnezeu fara a colabora si personal la mintuirea proprie. Se stie, dupa aceea, ca aceasta experienta este foarte riscanta si primejdioasa, adesea fatala. Ea este, mai intai, foarte costisitoare: se irosesc bunuri de pret ca sanatatea si vremea, care nu-s recuperabile si se pierde vinovatia primara, cu care nu ne mai intilnim niciodata. Caci souffrir passe, avoir souffert ne passe jamais - cum spunea Leon Bloy, poate fi transpus in termenii : pacatul poate fi iertat de Dumnezeu prin duhovnic la spovedanie, dar urmarile lui nu sunt prin aceasta cu totul sterse. Spre pilda, rapirea vietii cuiva e ireparabila, chiar daca criminalul obtine iertarea duhovnicului. Consecintele pacatelor se intind uneori foarte departe si acelea raman. De aceea, nu incape nici o indoiala ca o nevinovatie primara, consolidata si pastrata pana la urma neintinata este starea normala si ideala, cealalta fiind un accident nenorocit. Apoi, o data apucati pe acest drum gresit, nu suntem siguri ca ne vom mai putea intoarce, mai ales cand nu plecam cu gandul de a ne intoarce. Caci ori ne gaseste moartea in pacate, ori ne prabusim definitiv fara putinta de a ne ridica. In sfarsit, nu cu toti se intampla ca cu fiul ratacit din parabola. In realitate, multi din cei ce se ratacesc se pierd definitiv : unii nu mai pot descurca drumul intoarcerii, sau sunt sleiti de puteri; iar altii intampina piedici neprevazute. In schimb, asa cum reiese din evanghelie, este preferabila pozitia fiului mai mare, dar numai pentru ca a ramas permanent in comuniune cu tatal sau, evitand astfel pacatele si primejdiile morale pe care le-a intampinat fratele sau mai mic in aventura sa nesabuita, pe contul sau propriu, fara asistenta morala a tatalui si fratelui sau. Evident ca si el se face vinovat la sfarsit de pacate grave. Chiar fiind continuu in casa parinteasca, el a putut aluneca, dar, in parte, si provocat oarecum de conduita scandaloasa a fratelui sau ca si de marinimia inca neinteleasa de el a tatalui sau. De altfel, datorita vointei sale libere, pe care tatal sau o respecta, virtutile sale pot risca sa devina si aici pur formale, comuniunea cu tatal pur servila, iar comuniunea cu fratele superficiala. Totusi, el se bucura in casa parinteasca de o situatie privilegiata, intrucat are la indemana sprijinul prompt al tatalui sau, care-l corecteaza, il calauzeste si-l convinge sa se imbuneze. In evanghelie nu se arata ce atitudine a luat pana la urma fiul mai varstnic, dar, probabil, ca, beneficiind de asistenta morala corespunzatoare a tatalui sau, s-a convins si el de greseala lui si s-a indreptat. Din analiza parabolei fiului risipitor desprindem multe si importante adevaruri privitoare la problema mantuirii. Le vom expune in ordinea in care sunt infatisate de Mantuitorul in aceasta parabola : 1.In starea primordiala in comuniune cu Dumnezeu si cu semenii nostri eram feriti de pacate, eram fericiti. Binefacerile vietii in familia parinteasca sunt perfect valabile si pentru viata alaturi de Dumnezeu si de fratii nostri. 2. Indepartarea de Dumnezeu si de frati constituie prin ea insasi un pacat greu, intrucat inseamna lipsa de recunostinta, nepasare fata de suferinta, lipsa de iubire. Dar ea inseamna mai ales o pierdere imensa a binefacerilor comuniunii cu Dumnezeu si semenii si, in acelasi timp, o cauza ocazionala pentru pacate ulterioare. 3. Pacatul isi ia inceputul din pofta bolnava dupa desfatari dezordonate, din neascultare si din dorinta de a iesi de sub autoritatea parinteasca si supraveghere, de a se izola adica dintr-o pornire egoista. Din pofta dupa placeri fara rinduiala si din neascultare se nasc aproape toate pacatele cu urmarile lor. 4. Alunecarea in pacat se petrece foarte lesne si fara sa bagam de seama, pentru ca satana se foloseste de o strategie si o tactica foarte ingenioasa. El ne momeste prin ispite, atragandu-ne prin aparenta ademenitoare cu care imbraca pacatul. Inceputul este usor, iar continuarea si mai usoara, alunecarea facandu-se pe panta placerilor si in ameteala produsa de iuteala. Cel mai adesea, din drumul pacatului nu ne putem opri decat dupa ce fortele ni s-au istovit si dupa ce pacatul si-a varsat toata otrava. Abia cand ne-a prabusit in abisul stricaciunii si nenorocirii, abia atunci ii simtim rautatea si numai atunci incepem a ne dezmetici. 5. Ne trezim din buimaceala abia dupa ce ne-a ajuns cutitul la os si prindem a ne da seama de la care inaltime ne-am prabusit atat de jos. Comparatia starii parasite cu cea in care ne aflam in prezent face sa se trezeasca in noi amare pareri de rau. In acelasi timp, amintirea persoanelor si bunurilor parasite si pierdute naste dorul, nostalgia dupa ele. Pentru potolirea acestui dor, va trebui sa facem un drum de intoarcere. Dar urcusul pe muntele virtutii din care ne-am pravalit prin pacat e foarte anevoios. El nu poate fi intreprins de oricine si oricum. Va trebui mai intai sa fim incredintati de bunatatea parintelui ceresc jignit si indurerat. Cu alte cuvinte, trebuie sa avem credinta in Dumnezeu, luminata de invataturile Sfintei noastre Biserici. Va trebui, apoi, sa fim in stare de a ne lepada cu totul de tot ce am facut si suntem prin recunoasterea cu smerenie si cainta a pacatelor si prin hotararea de a nu le mai savarsi. Dar dorinta nu-i inca hotarare, iar hotararea nu-i suficienta pana nu devine fapta. Iar pentru ca sa se traduca in fapta, trebuie invinsa mindria prin smerenie si frica prin barbatie. Smerenia este curajul de a se recunoaste pacatos si de a infrunta rusinea de propriile sale fapte si teama de sanctiunile meritate. 6. Drumul intoarcerii reprezinta mai mult partea de contributie a credinciosului la mantuirea proprie. Harul lui Dumnezeu, insa, nu-l paraseste niciodata definitiv ci, in felurite si tainice chipuri, il ajuta tocmai cand are mai multa nevoie si chiar atunci cand el se crede cu totul parasit. Asa, spre pilda, Dumnezeu face ca pacatul, de la o vreme sa nu-i mai produca pacatosului placere, ci suferinta, pentru ca astfel sa-i trezeasca constiinta pacatului; il ajuta sa-si aminteasca de bunurile pierdute, il intareste ca sa se poata ridica. Pacatosul este asistat de Dumnezeu in toate fazele in masura in care aceasta nu-i stanjeneste libertatea. Parintele lasa pe fiul sau sa plece ca sa nu-i siluiasca vointa lui libera. Pastorul alearga dupa oaia pierduta, iar femeia cauta drahma pierduta, pentru ca prima este un animal, iar a doua un lucru neinsufletit. Dar Dumnezeu nu alearga dupa cel ratacit si pierdut, pentru ca acesta, inzestrat cu vointa libera, poate si, de aceea, trebuie sa se intoarca singur. Dar parintele sufera ca fiul sau pleaca, il insoteste mereu cu dragoste si grija pentru soarta lui, il asteapta cu rabdare si-l primeste cu bucurie daca se intoarce. 7. Dragostea lui Dumnezeu este nemarginita. Orice pacatos primeste iertare daca se intoarce cu cainta si cu hotararea de a nu mai pacatui. 8. Dupa cum iubirea parinteasca pentru copii e mai mare si mai jertfelnica de-cat a fratilor intre ei, tot asa iubirea lui Dumnezeu fata de oameni e infinit superioara dragostei obisnuite dintre frati. Iubirea divina, apoi, depaseste hotarele puterilor umane, este supranaturala. 9. Parintele care impartaseste bucuria sa cu toti, chemandu-i pe toti sa se veseleasca, ne invata ca fericirea adevarata are un caracter comunitar. Fericit cu adevarat nu poti fi de unul singur. Fericirea, pe care dreptii o vor avea in rai, va consta tocmai intr-o comuniune de iubire cu Dumnezeu si cu semenii. In consecinta, refuzul fiului mai mare de a participa la bucuria tatalui sau pentru intoarecerea fratelui mai mic il asaza in afara celor vrednici de a se impartasi din ea, dovedind lipsa de iubire. Este de retinut ca pacatele poarta cu ele nefericirea ca urmarea lor fireasca. 10. Intre iubirea fata de Dumnezeu si fata de semeni exista o legatura indisolubila. De aceea si pacatul cuprinde o opozitie atat fata de Dumnezeu cat si fata de semeni. Acest lucru reiese cu evidenta din cuvintele adresate de fiul risipitor tatalui sau : "Gresit-am la cer si inaintea ta, si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau", precum si din imputarea pe care fiul cel mai varstnic o face tatalui sau, pe de o parte, pentru comportarea binevoitoare si neasteptata fata de fratele sau pacatos dar pocait, si, pe de alta parte, pentru ca pe el, fiul ascultator, nu l-a rasplatit cum ar fi meritat. Evident ca aceste reprosuri sunt neintemeiate, intrucat sunt pornite dintr-o iubire nedesavarsita si dintr-o conceptie stramta si inferioara despre adevarata fericire, - asa cum arata cuvintele pe care i le-a adresat tatal sau. 11. Parabola fiului risipitor infatiseaza doua chipuri in care pacatuim si putem sa ne mantuim. Este mai intai chipul fiului risipitor care s-a pocait si intors la calea binelui si chipul fiului mai mare, care, desi n-a parasit casa parinteasca a randuielilor morale, totusi, a pacatuit foarte greu la urma, nevoind sa ierte pe fratele sau si sa-i arate iubirea trebuitoare. Mandru de virtutile lui, fiul mai varstnic a dispretuit pe fratele sau pacatos si nu l-a iertat. Iar daca n-a fost in stare sa iubeasca nici pe fratele sau de sange, care a pacatuit dar nu l-a urat, cat de greu ii va fi sa implineasca porunca iubirii fata de vrajmasii sai, care-i doresc raul si i-1 fac! Dar fara aceasta nu poate fi vorba de un crestinism autentic. Caci Mantuitorul porunceste tuturor: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc" (Matei V, 44). Numai ridicat pe aceasta culme a vietii morale printr-o iubire deplina si neconditionata, care constituie paradoxul sublim al moralei crestine, crestinul va participa la marea bucurie a ospatului pregatit pentru cei ce se invrednicesc sa traiasca in comuniune de iubire cu Dumnezeu si semenii sai.
|
Ce dragă-mi este vecernia! Aş vrea să vorbesc câteva cuvinte despre Vecernia la bisericile de mir şi în mod special la Vecernia din zilele de lucru. Mă refer la bisericile de mir deoarece în oraşul în care sunt nu există mănăstiri, aşa că nu mă pot referi la problema asta. Dacă Sfânta Liturghie e datoria minimă ce trebuie s-o îndeplinim faţă de Dumnezeu şi Sfântul Maslu este slujba prin care căutăm ajutor la Dumnezeu pentru necazurile noastre pământeşti, la Vecernie nu sunt prezenţi aşa mulţi credincioşi. Mie îmi este atât de dragă Vecernia…
Motivul principal e că participarea la această slujbă e un ritual de dragoste al omului faţă de Dumnezeu. Atunci când eşti obosit(ă) după o zi de muncă singurul lucru pe care îl ai în cap e să te duci în locul cel mai drag ţie şi care te odihneşte: acasă la soţ/soţie, copii, televizor, calculator etc. Cei care merg la Vecernie o fac tot din acelaşi motiv, pentru că aici găsesc ceva ce îi odihneşte. O întâlnire cu Cineva care îi odihneşte, o vizită la un Prieten pe care cei care vin la biserică Îl iubesc şi sunt odihniţi de El. Dar ce este iubirea? Când ne gândim la ceea ce este iubirea de obicei ne apar în minte nişte declaraţii de dragoste nu ştiu cât de măreţe, sacrificii uriaşe pentru cel iubit şi tot felul de nebunii prin care să-i arătăm persoanei iubite ce simţim pentru ea. Dar experienţa ne arată că de obicei aceste iubiri pe cât de explozive sunt, pe atât de repede se sting şi uneori se transformă chiar şi în ură. Cred că cel mai bun răspuns ne dă Matthew Gallatin (un protestant convertit la ortodoxie) în cartea sa “Însetând după Dumnezeu”: “Oricine a trăit în iubire cu cineva timp de o jumătate de viaţă de om poate să vă spună că nu schimbările sau surprizele excitante sunt cele care creează dăruirea nemuritoare reciprocă. Acestea sunt frumoase, dar nici pe departe atât de importante ca faptele de iubire previzibile de fiecare zi. Acel ‘te iubesc’ spus seara, sărutul din fiecare dimineaţă, cămăşile care sunt întotdeauna spălate perfect, dusul gunoiului, micul dejun săptămânal în locul nostru special – toate acestea creează fibra şi esenţa relaţiei noastre (a autorului cu soţia lui). Fără asemenea interacţiuni repetate, previzibile, nu poate exista o neîntreruptă poveste de iubire .” Iar autorul continuă spunând că la fel e şi cu Dumnezeu ( referindu-se la slujbele Bisericii care sunt tot timpul la fel ). Până la urmă ce este participarea Vecerniei în timpul săptămânii? Sărutul pe care Îl dăm lui Hristos în fiecare seară, îmbrăţişarea din fiecare seară pe care o dăm Maicii Domnului şi salutul pe care îl dăm în fiecare seară Sfinţilor. În acelaşi timp am observat că la Vecernie se mai întâmplă o Taină: se creează o legătură de dragoste în cei care au venit să se odihnească în Hristos, o legătură de dragoste pe care o simţi la sfârşitul slujbei când se închină toţi la Sfintele Icoane şi vin la miruit. De asta mi-e aşa dragă Vecernia. nicolae...slava domnului..amin
|
|
|