Cind spunem „predica” ne inchipuim un preot invesmintat, ridicat deasupra multimii de broboade si capete plecate, graind cu glas tare lucruri comune si neinteresante, stiute si ras-stiute de catre toti ascultatorii, zise cu multa taraganare, asa incit nimeni nu poate sti cind se vor termina, pentru ca predica in sine nu are nici o tinta clara, nici logica, iar revenirile in cerc si schimbarile bruste de subiect ii fac pe toti sa renunte la a mai asculta, din partea lor fiind preaindestulatoare asteptarea evlavioasa a eliberatorului „Amin!”

Sa nu va mirati daca voi spune ca o predica „normala” dureaza intre o ora si doua ore, timp in care nimeni nu trebuie sa plece, desi Liturghia este terminata si rugaciunea binecuvintarii iesirii este facuta de catre preot, [1] deoarece daca nu saruti crucea preotului, pe care acesta o tine in mina in timp ce predica, degeaba ai mai venit in ziua aceea la biserica.

Asadar, in loc sa ne facem cuvintarile placute si atragatoare, am ajuns sa santajam poporul cu lucruri sfinte, amenintindu-l cu lipsirea de binecuvintare daca nu asculta ineptiile noastre. Daca ne-am pomeni in vremea lui Ioan Gura de Aur, cind credinciosii nu doar ca paraseau biserica predicatorului slab, ci il si huiduiau, intrerupindu-l, ce am fi facut? Ah da, i-am fi oprit pe toti de la impartasanie si tot le-am fi inchis gura!

Nu aceasta este solutia propusa de Gura de Aur care, patriarh fiind, nu s-a folosit nici o clipa de autoritatea sa administrativa pentru a inabusi nemultumirile poporului, ci alege mai bine sa-i istruiasca pe preoti in mestesugul predicii, mestesug pe care el insusi il stapinea ca nimeni altul.
Cea mai mare parte dintre credinciosi nu vor sa socoteasca pe predicatori ca invatatori ai lor, ci parasesc rolul de ucenici si-l iau pe acela de spectatori de la intrecerile atletice. Si dupa cum acolo multimea spectatatorilor se imparte, unii tin cu un atlet, altii cu altul, tot asa si in biserica, credinciosii se impart si ei: unii lauda pe un predicator, altii pe altul; si asculta predicile lor cu dragoste sau cu ura. [2]

Nu e destul ca un predicator sa fie bine informat si sa relateze cursiv ceea ce are de spus. Daca discursul lui este lipsit de personalitate si originalitate, el risca sa nu placa ascultatorilor.

Dar nu-i numai asta greutatea, ci si alta, nu mai mica decit asta. Daca se intimpla ca un predicator sa teasa in predicile lui ideile si cuvintele altor predicatori, atunci este ocarit mai rau decit borfasii. Adeseori, pe simpla banuiala, fara sa fi luat ceva de la cineva, este osindit ca si cum ar fi fost prins asupra faptului. Dar pentru ce vorbesc de ideile si cuvintele luate de la alti predicatori? Nu-i este ingaduit sa se slujeasca des nici de propriile cuvinte, pentru ca multimea obisnuieste sa asculte predicile nu pentru a se folosi, ci pentru a-si desfata auzul. Sta la predica asa cum stau criticii la spectacolele de teatru sau la concerte. [3]

Acum intelegem de ce Sfintii trei ierarhi, si alti contemporani ai lor, adopta stiluri atit de diferite de pastoratie. Nici macar tilcuirile lor la Scriptura nu se intersecteaza. Daca sfintul Vasile tilcuieste psalmii mai mult prin latura lor morala, practica, fratele sau, Grigore de Nisa, discuta, in tilcuirea sa la titlurile psalmilor, mai mult latura contemplativa, filozofica. De altfel, sfintul Grigore isi anunta cititorul de la bun inceput ca tilcuirea sa nu o urmeaza si nici nu o contrazice pe cea a fratelui sau Vasile, care se bucura de o mare autoritate in epoca, ci o completeaza, tratind aspectele pe care nu le-a atins Vasile. [4]

In alta parte a lumii, in Africa, in aceeasi perioada istorica, Fericitul Augustin scria manualul sau adresat catehizatorilor si preotilor, Prima Catheheza, care nu era nicidecum o adunare de cuvintari sablon pentru orice ocazie, ci mai degraba un instructaj strategic prin care predicatorul era atentionat asupra riscurilor si esecurilor posibile in cazul in care actioneaza nepotrivit. Trebuie sa stii ce vorbesti, cum, cind, cit si cui vorbesti – este concluzia generala a acestui instructaj augustinian. [5]
Asadar, nici vorba de sabloane sau predici care se repeta la Sfintii Parinti!

Culegerile de predici si invataturi pentru praznicele si momentele importante ale vietii Bisericii sint o aparitie medievala, foarte tirzie, in plina criza de identitate a Bisericii, in care aceasta s-a vazut bagata in urma luptelor nesfirsite dintre Apus si Rasarit.

Ireprosabile ca structura si continut, de vreme ce respecta sirul liturgic al anului, impodobind fiecare zi cu invataturi din operele cele mai de seama ale Ortodoxiei, culegeri precum Proloagele sau Cazania (de la sclavonescul scazania, ziceri, invataturi), devin, din nefericire, singurele surse de informare in materie de cateheza si predica. Mai grav, ele ajung sa fie percepute ca o norma obligatorie si suficienta, orice abatere fiind considerata un sacrilegiu. Preotului nu ii ramine decit sa invete pe derost invatatura zilei si sa o intoneze ca pe o poezie, cit mai frumos posibil. Incantatia, ca o vraja, trebuie sa lucreze de la sine, caci, nu-i asa, invataturile sint ale Sfintilor Parinti. Putini insa isi dau seama ca nu oricui ii sta bine sa cuvinteze ca un sfint si ca de prea multe ori amvonul se preface intr-o scena de teatru de parodie. Problema este ca aceasta se petrece de citeva sute de ani.

Fara indoiala, sintem martorii celei mai lungi perioade istorice in care Biserica nu si-a formulat o replica convingatoare impotriva celor care, de mai bine de trei secole, ii invinuiesc reprezentantii de sterilitate si incultura. Pina cind ne vom consola cu faptul, cu totul fals si neconvingator de altfel, ca aceste reprosuri nu ne privesc, de vreme ce vin de la „profani” si „laici”?

Dar oare cei care atacau Biserica in veacurile de odinioara, erau credinciosi? Nu erau ei oare filozofii si savantii vremii? Cu toate acestea, daca rasfoim polemicile pastrate de atunci, care se intind din vremea apostolilor si pina spre secolul X, vom vedea ca reprosurile aduse credintei crestine puteau fi diverse, insa invinuirea ca reprezentantii ei sint inculti si neiscusiti in exprimare nu o vom gasi nicaieri.

Sfintii de aceea aveau cuvint, pentru ca erau instruiti la cele mai de seama scoli ale vremii si pentru ca nu faceau niciodata o delimitare intre societatea laica si cea bisericeasca, evitind sa se puna intr-o opozitie care se arata paguboasa din start. Nu vedem la marii invatatori si apologeti ai Bisericii aceasta vrajmasie, aproape demonica, declarata ratiunii si descoperirilor stiintei. De unde razboiul, confundat cu marturisirea de credinta, declarat noutatii? Nimic din acestea nu se regasesc in zece secole de crestinism pre-catolic.

Dimpotriva, replicile predicatorilor de odinioara aveau o tinta concreta, raspunzind sofistilor prin rationamente logice, iar iudeilor prin citate din Tora. De aceea preluarea oarba a unor pasaje din Sfintii Parinti poate crea confuzii, caci toate interventiile Sfintilor se faceau cu referire la un caz si o situatie concreta. Asa se face ca acelasi subiect este prezenatat uneori de pe pozitii diferite, in depedenta de cui era adresat.
Predicatorul trebuie sa se fereasca de extreme, ca nu cumva, combatind parerea gresita a unora, sa iste alte neintelegeri. Iata cum ilustreaza acest lucru, printr-un exemplu practic, Ioan Gura de Aur: De pilda, ereticii care au imbratisat invatatura nebuneasca a lui Valentin si Marcion, ca si toti cei care au aceeasi boala ca si ei, scot din catalogul dumnezeiestilor Scripturi legea data de Dumnezeu lui Moise; iudeii, dimpotriva, o cinstesc atit de mult, incit, impotriva hotaririi lui Dumnezeu, se incapatineaza sa mai pazeasca toate prescriptiile legii, desi chiar timpul ii impiedica. [6]

Biserica lui Dumnezeu insa evita si o exagerare si alta, mergind pe calea de mijloc. Nu obliga pe nimeni sa se supuna jugului legii, dar nici nu ingaduie sa fie hulita si aruncata; puterea ei a incetat, dar Biserica o lauda, pentru ca a fost de folos intr-o vreme.

De aceea, cel care are de luptat cu ereticii amintiti mai sus si cu iudeii, trebuie sa cunoasca aceasta pozitie a Bisericii fata de legea lui Moise. Ca daca, voind sa invete pe iudei ca nu mai e nevoie de pazirea prescriptiilor legii vechi, ar incepe sa o critice fara crutare, atunci ar da nu mica pricina ereticilor, care vor sa o defaime; si, dimpotriva, daca in stradania sa de a inchide gura ereticilor, care defaima legea lui Moise, ar incepe sa o laude fara masura, sa o admire, spunind ca e de neaparata trebuinta si acum, atunci ar deschide gura iudeilor.

Asadar, riscul inevitabil al predicilor sablon, oricit de mare ar fi autoritatea lor, este acela de a nu fi adaptate unei situatii concrete. Un citat sau o pilda, din Sfinti sau din Scripturi, poate rani orgolii, trezi prejudecati sau poate nimeri pe o educatie care va da nastere unor rationamente contrare celor dorite de predicator.
Nu ne putem incepe predica, de pilda, prin faptul de a mustra femeile fara broboada, chiar daca ne aparam cu autoritatea Apostolului Pavel. Caci tot Apostolul Pavel este cel care spune sa nu dai carne celui care are nevoie de lapte. Deci, se cuvine ca predicatorul sa aiba o prioritate a lucrurilor pe care vrea sa le educe in ascultatori.

Tot asa, pentru a putea folosi fara pericol un citat dintr-un Sfint Parinti pe care l-am gasit in Proloage, trebuie sa ne ostenim sa citim macar citeva din operele aceluia, sa vedem contextul istoric si politic in care a activat, sa avem o inchipuire de ansamblu despre personalitatea lui, ca asa sa ne asiguram ca am inteles corect acel citat. Caci, slava Domnului, nu ne mai aflam in secolul XVIII, cind scrierile Sfintilor nu erau traduse in romineste.

Intotdeauna trebuie sa pornim de la faptul ca printre credinciosi se afla cu siguranta si unii care, cel putin in unele privinte, sint chiar mai bine informati decit predicatorul care le vorbeste. In epoca lui Google nu mai putem avea aerul carturarului de odinioara care singur are acces la cartile sfinte.

NOTE:
1. De regula preotii predica la sfirsitul liturghiei, care se incheie prin indemnul: „Cu pace sa iesim!” si rugaciunea de binecuvintare a poporului ce le urmeaza: „Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvinteaza, Doamne…”
2. Sf. Ioan Gura de Aur, Tratatul despre preotie, ed. cit., pg. 149.
3. Idem, pg. 149-150.
4. Vezi Tilcuirea la titlurile psalmilor a sfintului Grigore in colectia PSB, Scrieri II, editata de Institutul Biblic si de Misiune al BOR.
5. Vezi tratatul lui Augustin aparut la Editura Polirom.
6. Sf. Ioan Gura de Aur, Tratatul despre preotie, ed. cit., pg. 134-135.

 
din volumul
“Cind pietrele vorbesc“
ierom. Savatie Bastovoi
ed. Cathisma