Daca este sa alegem care este sentimentul cel mai dramatic, starea cea mai daramatoare de suflet din cate afecteaza tineretul de astazi – in primul rand zis crestin – poate ca plictiseala este unul care-l marcheaza tot mai dureros. Chipuri alungite de nesomnul lipsei de motivare se preumbla tot mai des pe strazi, iar salile de clasa sau de curs poarta parca imbibate pe peretii de duh mirosul acesta de mucegai duhovnicesc, care este plictiseala. Ceea ce este grav e faptul ca aceasta plictiseala ii mistuie pe oameni sub ochii nostri si noi nu facem nimic – noi insine fiind intrati poate in linia dreapta a indiferentismului plicticos. Noi insine suntem, asadar, atinsi de cancerul acesta nesabuit si dureros si, chiar daca vom putea trai vreme multa cu el, aceasta nu inseamna ca moartea ne va izbavi. De plictiseala nu te izbaveste moartea, ci Invierea, cea care alunga, terapie vesnica, nestarile noastre de rau.
    
Intr-o carte de exceptie a scriitorului francez (prin aceasta carte, universal) Georges Bernanos, numita plina de har: „Jurnalul unui preot de tara“ (Ed. Allfa, 1999), am aflat aceste randuri despre plictiseala: „… lumea e mistuita de plictiseala. Fireste, trebuie sa reflectezi putin, ca sa-ti dai seama de asta; e un lucru pe care nu-l poti trece cu vederea si nici pricepe imediat. E ca un fel de pulbere. Te misti incolo si incoace si n-o vezi, o respiri, o inghiti, cind stranuti, cand bei, dar e atat de fina, atat de usoara, ca nici nu-ti scartaie macar intre dinti. Dar, daca te opresti macar o singura clipa, o si simti intinsa pe obraz, pe maini. Trebuie sa te agiti necontenit, ca sa scuturi ploaia de cenusa. Si atunci, oamenii se agita, se agita“. (Op. cit. p 10) Tot el este si cel care diagnoticheaza locul nasterii molimei acesteia, pe care o socoteste „forma ticaloasa a disperarii, si care este, fara indoiala, fermentatia unui crestinism descompus“. (Idem, p 11)
    
Sigur ca cele citate nu sunt puse inaintea cititorului ca s-arat c-am citit pe Bernanos. Ci pentru punctul de vedere pe care-l exprima si din care, sigur, am putea prelua destula invatatura. L-am asezat, miez de cuvant, pentru ca, poate, daca am avea curaj sa recunoastem descompunerea pe care o traim in crestinismul nostru cotidian, am putea sa incercam a schimba ceva in noi, cu noi. Ca traim o astfel de drama – „care scartaie intre dinti“ – ne-o arata faptul ca ne miram c-avem curaj sa fim cinstiti unul cu altul (de parca a fi crestin este echivalent cu a fi fatarnic), c-avem puterea sa ne rugam (de parca starea de normalitate crestina ar fi nerugarea), c-avem dragoste de Liturghie (de parca normal ar fi sa o uram) si cate si mai cate.

Am lasat atat de mult sa fim patrunsi de duhul lumii, incat uneori ne surprindem plictisiti de cuvantul Scripturii, de cantarea duhovniceasca, de cuvintele Sfintilor Parinti. Sigur ca poate sa existe si o doza de plictiseala profetica: aceea datorata prezentarii neadevarate in duh, viata si adevar a cuvantului lui Dumnezeu, aceea datorata mediocritatii nivelului la care ne este transmis Dumnezeul Cel Viu. Si, uneori, pluteste in aer miasma aceasta cu totul neplacuta a unui trup ucis de propria noastra nelucrare duhovniceasca. 
   
Inainte vreme oamenii nu aveau timp pentru plictiseala. Doar cei care-si petreceau prea mult timp din viata in sindrofii si-n lichioruri, in barfe si naraviri care, la acelasi gen de oameni, pare ca n-a trecut. Zideau ei biserici – unii –, dar o faceau pentru altii, pentru cei simpli si umili, care n-aveau vreme decat pentru munca si pentru prea-marirea lui Dumnezeu. 
   
La vremurile de-acum, prea pline de noi, Domnul ramane exilat dincolo de preocuparile noastre plictisite. Sa-I cerem, dar, lui Hristos ca sa ne scoata din nenorocita drama a deznadejdii, careia-i spunem plictiseala. Sa ne-ajute Dumnezeu sa nu ne descompunem inainte de moarte.