Grupul de psalti s-a infiintat in decursul anilor, incepand cu anul 1997 cand la Catedrala Patriarhala a venit psaltul Mihail Buca proaspat absolvent al “Scolii de Cantareti Bisericesti” din cadrul “Seminarului Teologic Liceal Ortodox” din Bucuresti. Dragostea sa fata de muzica bisericeasca autentica (unii o numesc “psaltica”, altii “bizantina”) si talentul sau aparte in executarea si interpretarea acestui gen muzical s-au concretizat in timp in formarea a ceea ce astazi numim ” Grupul de psalti al Catedralei Patriarhale”.

Psaltii Catedralei Patriarhale in frunte cu Protopsaltul Mihail Buca, au atras la strana Catedralei, in timp, numerosi iubitori de muzica psaltica, tineri si nu numai, toti dornici a deslusi chitabusariile unei partituri pe notatie bizantina. Astfel au devenit un grup omogen prin exercitiu la strana si prin numeroase repetitii. Munca le-a fost rasplatita de catre cei care ii iubesc de cand i-au auzit si le-au adresat diferite invitatii de a canta, concerta in orasele lor. Au colindat astfel prin diferite orase ale tarii dar au cantat si peste hotare. (Sursa: psaltiicatedraleipatriarhale.wordpress.com)

La prima vedere nu ne-am astepta ca isihasmul bizantin sa aiba ceva de a face cu psalmodia. Desigur, din totdeauna cartea de rugaciuni a monahismului crestin a fost Psaltirea, dar practicarea isihiei, care in traducere literala inseamna ”liniste"', ar trebui sa vina impotriva practicarii psalmodiei, in sensul acesteia de cantare bisericeasca.

Si totusi intregul secol al XIV-lea ne-a ramas marturie nu numai pentru triumful teologiei isihaste, ci si pentru inflorirea intr-o asemenea masura a creativitatii muzicale, incat a fost denumit de unii cercetatori secolul unei "ars nova" bizantine . In aceasta perioada, pentru prima data in istoria cantarii bizantine, numele compozitorilor - spre deosebire de cele ale imnografilor - incep sa insoteasca in manuscrise lucrarile lor muzicale, dintre care multe formeaza un repertoriu nou de cantari numite „infrumusetate”, sau calofonice. Iar personalitatea muzicala remarcabila a acestei perioade, Ioan Cucuzel, un calugar al Marei Lavre de la Muntele Athos, obisnuia sa-si petreaca zilele saptamanii in afara zidurilor manastirii practicind isihia, dupa cum ne incredinteaza biografia sa. Desi contextul spiritual si liturgic al reformelor cucuzeliene a ramas pana in ziua de azi nedefinit, faptul ca un calugar isihast, contemporan cu Sfantul Grigorie Palama a deschis drumul spre o mai mare virtuozitate muzicala n-a scapat observatiei muzicologilor.

In acest sens articolul de fata este o schita de cercetare preliminara a relatiei dintre monahismul bizantin tarziu si psalmodie. In incercarea de a gasi raspunsuri satisfacatoare la urmatorele doua intrebari fundamentale:

1. Ce putem afla despre cantari din scrierile si vietile parintilor isihasti?
2. Cum se inchinau parintii isihasti la Dumnezeu?

Parintii isihasti si psalmodia

In functie de climatul spiritual existent si de forma de ascetism practicata la un moment dat entuziasmul cu care monahii an abordat cantarea bisericeasca (psalmodia) n-a fost acelasi de-a lungul secolelor, fiind bine cunoscuta, de exemplu, impotrivirea hotarata a primilor calugari crestini fata de modul in care se cantau la oras psalmii si imnurile laice".

Se pare ca deja catre inceputul secolul al 14-lea cantarea liturgica se bucura de aprecierea autorilor monahi. De exemplu, mitropolitul Teoleptos al Filadelfiei, pe care Grigore Palama il pomeneste ca pe unul din inaintasii sai in ale isihasmului, sublinia deseori in scrierile sale importanta ascultarii psalmodiei, intr-o omilie pentru Duminica Paraliticului. Teoleptos sprijina cu tarie nevoia credinciosilor de a tine sarbatorile sfintilor „ intrand in biserica lui Dumnezeu, veghind cu cantare” si „tinand slujbele sfintilor cu priveghere de toata noaptea si cu rugaciuni pline de rabdare" . In acest fel, scrie el, sufletul omului isi va gasi „vindecare si mantuire" . Convins si el de efectele vindecatoare ale cantarilor, Grigore Palama, pe cand era arhiepiscop al Salonicului, a consacrat o predica intreaga acestei teme, explicand cum inchinarea neincetata la Dumnezeu prin rugaciune si psalmodie este temelia si siguranta pentru tot binele si pentru ocolirea si mantuirea de tot raul si nevoia" . Sub aparenta ca-si mustra credinciosii pentru lipsa de la biserica in timpul ultimului cules, Palama vorbeste pe larg in aceasta omilie despre necesitatea vitala si despre binefacerile minunate ale psalmodiei liturgice. El chiar face un pas mai departe fata de Teoleptos, avertizandu-si enoriasii impotriva necazurilor mari care s-ar abate asupra lor, daca ar neglija sa se inclune cantand.

In scrieri ale vremii, care se ocupa de viata monahala, perspectiva descrisa mai sus asupra psalmodiei este largita prin accentul pus pe privegherea insotita de cântari. Spre exemplu. in tratatele scrise pentru Eirene-Eulogia Choumnaina si pentru calugaritele de la Manastirea Filantropos Soter, mitropolmil Teoleptos mentioneaza psalmodia obisnuita ca fiind o parte componenta a „decalogului" de virtuti monahale. intre care se afla „eliberarea de avere, fuga de oameni, infranarea de la placerile voite, indurarea rabdatoare a suferintelor neasteptate.... cititul concentrat, rugaciunea atenta, infranarea moderata de la somn, metaniile facute cu ravnâ si tacerea graitoare" . Iar in alta parte el considera ca psalmodia impreuna cu „veghile, rugaciunea.... cititul si meditarea constanta la Sfinta Scripnira" constituie metoda „de dezradacinare a dragostei de lume si de inaltare a inteligentei vorbitoare", descoperind astfel „aerul curat al contemplatiei divine" .

Literatura monastica face distinctie intre formele de psalmodie personale, individuale si cele colective, sobornicesti. Teoleptos, care este de parere ca viata cenobitâ are nevoie de ambele forme, recomanda sa se cante atat in cor, asa cun cere randuiala slujbei, cat si de unul singur, in chilie, noaptea, cu voce mica . In ambele cazuri sfatul sau este ca intelectul discursiv sa fie concentrat asupra rugaciunii, caci primejdia cea mai mare a psalmodiei este distragerea atentiei. Daca monahul nu e animat de duhul potrivit, sau daca are ura in suflet, efortul depus va fi inutil.

Sfantul Grigone Sinaitul (aprox. 1265-1346), un ascet isihast care spre deosebire de majoritatea discipolilor si colegilor sai evita in mod voit orice post de conducere publica, ne ofera o perspectiva oarecum diferita. Ca si Teoleptos el considera ca psalmodia este o virtute monahala, care trebuie practicata cat mai mult, atat de ucenici, cat si de calugarii cu experienta. Totusi, in cateva capitole dedicate in mod special psalmodiei si isihasmului Grigore Sinaitul prezinta o distinctie aparent radicala intre practica cenobita si cea anahoreta, afirmand ca orele prelungite de cantare constituie o forma potrivita de inchinare numai pentru practica manastirilor cenobite. Desi partinitor privind virtutile vietii monahale. Grigore ramane suficient de obiectiv pentru a recunoste ca, prin eforturi ascetice de-a lungul multor ani, aceste cintari pot conduce de fapt la adevarata contemplatie, cu conditia sa fie practicate in duhul potrivit. Pe de alta parte, el ii indeamna pe pustnici si pe locuitorii schiturilor sa cante putin sau, si mai bine, de loc, deoarece telul lor este acela de a ajunge la starea de contemplare tacuta, la care orice fel de manifestare vocala este inutila.

Deoarece chiar si la isihastii practicanti, obtinerea in timpul vietii pamantesti a unei comuniuni neintrerupte cu Dumnezeu este un lucru deosebit de rar, Grigorie Sinaitul ofera vietii ascetice o solutie mai practica si anume aceea ca, folosita cu masura, psalmodia ar constitui, ca si cititul sau munca fizica, o relaxare de la asprimile contemplarii isihaste". La nevoie, pustnicul sa se scoale, sa spuna Trisagionul cu grija potrivita, iar, daca este covarsit de akedie, sa continue cu doi-trei psalmi si cateva tropare de pocainta, cantate incet. Daca are ucenic, calugarul mai in varsta sa mediteze la intelesul cuvintelor psalmilor, in timp ce acestia sunt cititi de ucenic.

Faptul ca Grigore Sinaitul nu acorda nicio atentie participarii la slujbele cantate nu schimba prin nume tabloul general al secolul al 14-lea, caracterizat, dupa cum arata parintele John Meyendorff, printr-un echilibru al vietii in singuratate si al cantarii impreuna cu ceilalti, printr-un devotament fata de viata obstii si fata de sfintele slujbe". Din vietile celor doi mari reprezentanti ai acestei perioade stim ca Grigorie Palama si Ioan Cucuzel, amandoi psalti la Marea Lavra in prima jumatate a secolul al 14-lea, au prinnt vizite supranaturale, care i-au ajutat sa-si mentina ravna pentru participarea la liturghie. Sfantul Antonie il admonesta pe Grigore Palama sa nu neglijeze inchinarea in comun din prea multa incredere in superioritatea rugaciunii mintii, iar Maica Domnului nu numai ca i-a poruncit lui Cucuzel sa cante pentru ea, ci l-a si vindecat de bolile pe care le capatase de la prea multele ore petrecute la cor.

Descrierea comparativa a modului in care cei doi sfinti au imbinat singuratatea cu viata de obste ne va ajuta in buna masura sa gasim raspunsurile cautatate la intrebarile puse la inceputul acestui articol. Cei doi sfinti obisnuiau sa-si petreaca zilele saptamanii in isihie la un schit aflat in afara manastirii si sa se alature celorlati frati calugari la vremea liturghiei. In acestea se recunoaste cu usurinta vechea forma lavriota de monahism palestinian, pe care o varianta innoita a tipicului Sfantului Sava il reintrodusese in intreaga lume ortodoxa. Conceput pentru o intreaga varietate de forme de viata monahala, tipicul acesta flexibil neosavait, adoptat mai intai de Manastirea Hilandar in anul 1190, fusese probabil de la inceput prevazut sa tina mai bine pasul cu evolutia ulterioara a vietii manastiresti la Muntele Athos decat monahismul studit, cu principiile sale stricte de organizare, introdus de Sfantul Atanasie Atonitul. Ca si antecesorul sau, neosavaitismul permitea rugaciunea solitara in timpul saptamanii si stimula trairea in obste in primul rand prin miezul liturgic al unei privegheri saptamanale de la Inviere, cunoscute sub numele de agripnie, care culmina cu Sfanta Litughie duminicala.

Deoarece nu incape indoiala ca aceasta priveghere era slujba la care se intorceau Palama si Cucuzel sa ia parte in Marea Lavra, e acum momentul sa analizam cu mai multa atentie aceasta „contragreutate" liturgica a isihiei, asa cum ne-o infatiseaza documentele secolului al 14-lea.

Psalmodia si liturghia monahala

Agripnia palestiniana isi are inceputurile intr-o perioada, in care respingand hotarat poezia ecleziastica si stilurile de cantare de catedrala, monahii foloseau agripnia ca pe un exercitiu ascetic bazat pe recitarea intregii psaltiri intr-o singura noapte.

De atunci liturghia monahala rasariteana a suferit un numar de schimbari, dintre care cea mai insemnata a fost cea adusa de Sfantul Teodor si de urmasii sai de la Manastirea Studios din Constantinopol. Studitii si-au creat propriul rit dintr-o combinare a slujbelor Orologhionului palestinian, sau a „Cartii ceasurilor", cu Euhologhionul Bisericii Mari, care consta dintr-o colectie de rugaciuni folosite de ritul imperial de catedrala, cunoscut altminteri sub numele de „slujba cantata, sau asmatike akolouthia. Ei au asimilat, totodata, si lectionarele constantinopolitane folosite in Biserica Mare, impreuna cu repertoriile inrudite de cantare mai complexa, in care intrau ciclurile complete ale prochimenelor, aleluiarele si imnurile de la impartasanie, precum si cu repertoriul unic de condace al capitalei.

Studitii au mers apoi mai departe, extinzind colectiile imnografice palestiniene existente la acea vreme prin ornamentarea psalmilor si a cantarilor Orologhionuhii. adaugand la octoihul initial pentru duminica invierii cicluri de cantari noi pentru fiecare zi a sâptamanii si elaborind in acelasi timp o compilare a Triodului si a Penticostarului pentru ciclul pascal anual. Activitatea aceasta creatoare a studitilor a continuat astfel pana cand fiecare zi din calendar a fost prevazuta cu un grup de cantarii proprii, menite a intregi sinaxarul bizantin si a forma astfel Mineiul in douasprezece volume al Bisericii Ortodoxe.

Muzica existenta in aceasta vasta colectie imnografica apare in ansamblu ca jucand un rol subordonat textului, deoarece manuscrisele cu notatie muzicala, care incep sa apara la inceputul secolul al 11-lea, scot in evidenta un repertoriu dominat in cea mai mare parte de preocupari pentru text, din care lipsesc cu totul tendinte spre compozitia muzicala ca atare. Cele doua colectii importante de imnuri notate pentru slujbele monahale, irmologhionul si stihirarul", utilizeaza melodii relativ simple si in esenta silabice, construite pe baza formulelor melodice tipice fiecarui mod. Datorita unui sistem complicat de modele melodice, cunoscute in limba greaca sub numele de automela (in cazul stihirilor) si de irmoase (in cazul canoanelor), efectul pur muzical al acestor cantari a fost micsorat si mai mult din cauza faptului ca au fost aplicate unui mare de numar de texte contrafacta. In masura in care a existat muzica mai elaborata, ritul studit a utilizat-o in cantârile solistice si corale, care fusesera preluate de la asmatike akolouthia, cu mentiunea ca dintre acestea din urma niciuna nu se apropia de maiestria de executie vadita de repertoriul calofonic ulterior.

Apropiindu-ne acum in timp de secolul al 14-lea si oprindu-ne asupra relatiei dintre muzica si liturghie in aceasta perioada, este bine sa ne amintim ca formele studite de inchinare, aduse la Athos de Sfantul Atanasie si de cenobitism. au constituit temelia, pe care au construit urmasii neosavaiti. Raportandu-ne la textele oficiale, adica la cele transmise de cartile de slujba canonica, agripnia preluata de la inaintasi apare in esenta ca o combinatie intre vecernia si utrenia studita, care pastreaza intreaga poezia religioasa si la care se adauga dupa caz, in anumite zile ale anului, o catisma suplimentara din Psaltire, in forma in care aceasta slujba a fost transmisa de Filoteos Cochinos, prietenul si biograful Sfantului Grigore Palama. In timpul in care acesta din urma a fost staretul Marii Lavre, nu numai ca se pastreaza ceremonialul in stil de catedrala, asa cum fusese el adoptat de studiti, ci se mentine si necesitatea unui personal numeros pentru executarea slujbei.

Este interesant sâ observam ca cele mai radicale inovatii ale studitilor abia daca apar in manuscrisele liturgice obisnuite, caci ele apar intr-un nou si vast repertoriu muzical transmis in primul rand de colectia muzicala atribuita lui Ioan Cucuzel sub titlul de akolouthiai sau "ordine de slujba". Transmisa pana in zilele noastre in zeci de exemplare, aceasta antologie a fost mijlocul principal de realizare a unei adevarate revolutii muzicale. Au aparut astfel compozitori cu nume cunoscute, care au cultivat variante personale ale unui nou stil vocal, care se distingeau prin virtuozitate, infrumusetarea textului, pasaje extrem de melismatice care puteau include chiar tropi pe marginea unor silabe fara sens, numite kratemeta. Aceste noi metode au fost aplicate in primul rand psalmilor cantati la privegherea de toata noaptea, care in akolouthiai apar drept compilari, compuse in totalitate, din versuri din psalmi. In manuscrisele noului stil compozitiile calofonice apar, de asemenea, cu regularitate drept code optionale la formele traditionale ale prochimenelor de seara, ale raspunsurilor la utrenie si ale megalinariilor de dupa al noulea imn al canonului.

Atunci cand ne straduim sa gasim locul potrivit al acestor cantari in cadrul liturgic general trebuie sa ne amintim ca aceste compozitii originale au coexistat alaturi de vechile repertorii silabice ale irmologhionului si stihirarului si ca aceste colectii venerabile de imnuri studite au continuat sa alimenteze majoritatea textelor folosite in slujbele neosavaite cu melodii care s-au schimbat foarte putin de-a lungul secolelor. Pe de alta parte, este, de asemenea, evident ca existenta creatiilor lui Cucuzel si ale contemporanilor sai in cadrul agripniei repuse in drepturi, a avut consecinte uriase asupra etosului liturgic, dar consecintele acestea devin vizibile numai dupa consultarea manuscriselor muzicale respective. Lungimea si complexitatea noilor cantari compuse pentru slujbele comune de priveghere de toata noaptea anunta o departare de la canoanele si stilurile, deseori greoaie datorita cantitatii mari de cuvinte continute, ale slujbei „de tipic", si vadesc totodata o mai mare incredere in potentialul de expresivitate al metodelor pur muzicale, precum si aparitia unei noi atitudini fata de aplicarea acestor metode in inchinarea ortodoxa. Aceasta ultima concluzie este intarita si de existenta unor variante multiple si deseori foarte individualizate ale aceluiasi text, ceea ce va duce la o schimbare profunda a corespondentei dintre cuvinte si melodie in cantul bizantin.

Prezentarea de mai sus a relatiei dintre isiliasm si psalmodie in Bizantul secolul al 14-lea releva ca psalmodia, cu toate formele ei diverse, era considerata o virtute monahala importanta, care, daca era practicata cu mintea si inima intru Dumnezeu, era purtatoare a posibilitatii permanente de a conduce la contemplatia adevarata. Acest lucru era valabil atat pentru monahii cenobiti, cat si pentru isihastii manastiresti, a caror viata, petrecuta intre rugaciunea individuala si cea obsteasca, era mult mai armonios echilibrata decat se crede in prezent. Dupa ce petreceau zilele saptamanii in singuratate, monahii se intorceau la manastire pentru a ajuta la oficierea unei veghi de toata noaptea, peste care domneau cele mai elaborate cantari pe care le produsese vreodata Bizantul. Este semnificativ faptul ca Ioan Cucuzel si Filoteos Cochinos, cele doua mari personalitati, care au marcat reformele liturgice ale vremii, erau amandoi monahi ai Marii Lavre si cunoscuti ca mari isihasti.

In lipsa unui text din secolul al 14-lea. care sa stabileasca in mod explicit o relatie de cauzalitate intre spritualitatea monastica si schimbarile muzicale petrecute in acea vreme, nu putem oferi decat o presupunere de circumstanta privind legaturile dintre isihasm si stilul nou de cantare initiat de Cucuzel. Pe de alta parte, este greu sa respingem drept coincidente toate aceste schimbari, deoarece ni se pare putin probabil ca parintii isihasti sa-si fi lepadat spiritualitatea la poarta in fiecare sambata, inainte de a intra in manastire, pentru a putea petrece apoi ore in sir urmand ultima moda muzicala constantinopolitana (sau tesaloniceana) .

Dimpotriva, convingerea mea este ca aceste fenomene erau inrudite si ca numitorul lor comun era libertatea artistica, liturgica si chiar spirituala, pe care o crea muzica akolouthiai-lor.

Conducatorul de cor bizantin isi regasise posibilitati fara precedent de a modifica practic nelimitat lungimea si stilul slujbei prin selectarea dintr-un considerabil repertoriu de o mare varietate de compozitii. Dupa o perioada de relativa standardizare liturgica, el era din nou liber de a lua decizii privitoare la repertoriul muzical, sau la criterii estetice in afara recomandarilor tipicului. Libertatea artistica bazata pe credinta in Dumnezeu existase, desigur, si inainte, atat in vestul, cat si in estul crestin. In secolul al 12-lea stareta Hildegard von Bingen compunea imnuri de virtuozitate pe texte extatice, ca urmare a viziunilor pe care le primise de la Dumnezeu. In cursul secolului precedent in Bizant, Sf. Simion Noul Teolog, neinduplecat combatant al leneviei spirituale si al religiei formaliste, scrisese vibrante imnuri paraliturgice de o mare frumusete. Este greu de dovedit fara urma de indoiala, dar s-ar putea ca puterea de a canta „.cu indrazneala si fara frica de invinuire" Ioan Cucuzel si fratii sai de calugarie s-o fi capatat din insistenta cu care isihastii afirmau ca Dumnezeu este direct accesibil tuturor muritorilor in timpul vietii pamantesti.

Extras din „Isihasm si psalmodie” de Alexander Lingas

Macarie este de origina roman, nascut la noi in tara,, probabil intre anii 1780 si 1785. Mitropolitul roman, Dionisie-Lupu, cunoscand pe Macarie ca musicant desavarsit si cunoscator profund al sistemelor de psaltichie veche si noua, si apreciindu-l de bun roman si distins orator, din cuvantarea ce a tinut in Mitropolie, cu ocazia instalarii sale ca Mitropolit l-a numit in anul 1820, ca director sau epistat al scolii de muzica bisericesca, infiintata de el la Mitropolie, scoala in care se pregateau gramaticii de preotie.

Mitropolitul Dionisie Lupu, avand dorinta ca toate cantarile bisericesti, sa fie traduse din greceste in romaneste si aranjate dupa noua sistema de psaltichie, a Mitropolitului Chrisant, Hurmuziu si Grigorie protopsaltul, insa acomodate cu gustul de cantare al poporului roman, numi o comisie compusa, din : Macarie, Anton Pann si Pangratie protopsaltul Mitropoliei.

"Ingerul a strigat ", axionul Invierii Domnului compus de Macarie Ieromonahul:

Comisia aceasta, n-a putut insa sa lucreze, deoarece fiecare din membrii ei, avea ambitia sa lucreze separat, si sa publice carti de psaltichie pe romaneste, sub iscalitura sa proprie. Ramase numai Macarie singur, care se sili, a aduce la indeplinire dorinta Mitropolitului. Astfel el aranja pe noua psaltichie si in limba romana: Teoreticonul, Anastasimatarul si Irmologhionul; si vazand greutatea ce intampinau elevii din scola de muzica, cu transcrierea psaltichiei, ceru voie Mitropolitului, sa le tiparesca.

Dar tocmai atunci (1821), revoltandu-se strainii din Muntenia si Moldova, si pamantenii imprastiindu-se, care pe unde au putut de frica zaverei, Macarie, doritor de a-si imprima cartile, se duse in Viena ). Acolo el facu mai intai tiparele semnelor psaltichiei, si termina tiparirea celor trei carti ale sale, in 1822; cand se intorse in Bucuresti, odata cu ridicarea pe tron a Domnitorului roman Grigore Ghica. Acesta editie a lui Macarie, se deosebeste prin eleganta caracterelor si a tiparului in doua culori (negru si rosu), de toate cartile de psaltichie, ce s-au tiparit pana acum la noi in tara).

Teoreticonul, este dedicat dascalilor de musica Costache si Grigore, care au fost lasati de Macarie, sa-i tina locul la scoa1a de musica, pana la intoarcerea sa in tara. Cuprinde 30 de pagini si se imparte in 19 capitole; in care se prescriu
reguli de teorie asupra psaltichiei celei noi. La urma are un adaus, in care se explica valorile semnelor muzicale si lucrarile lor, si mai multe exercitii de intonare.

Anastasimatarul, este dedicat Mitropolitului Moldovei Veniamin Costache, si cuprinde cele opt glasuri, impreuna cu svetilnele si voscresnele lor.

Irmologhionul, are o prefata de o mare importanta; caci intr-insa se vede, cat de mult a fost cultivata psaltichia la romani in timpurile trecute si cum degenerase in epoca fanariotilor, cand calugarii greci, monopolizase totul la noi in tara).
Cartea cuprinde catavasiile sarbatorilor imparatesti, axioanele praznicale, si alte cantari.
Nu mult, dupa ce Macarie s-a intors din Viena, s-a dus la Iasi, unde inmana Mitropolitului Veniamin, parte din cartile ce imprimase si mai ales Anastasimatarul, ce il dedicase. De la Iasi s-a dus la manastirea Nemtului, unde a predat calugarilor, psaltichia dupa noua sistema.

In anul 1827, Macarie a mai tiparit in Bucuresti Utrenierul, din ordinul domnitorului Grigore Ghica, cu caracterele de psaltichie, cumparate de Mitropolie, de la Petre Efesiul.

In anul 1833, il gasim pe Macarie in Buzau, ca profesor de muzica, la scoala infiintata de renumitul episcop Chesarie; avand printre elevi, si pe adormitul intru fericire I. P. S. mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu, care era atasat pe acea vreme, pe langa episcopul Chesarie al Buzaului.

 
D-l C. Erbiceanu m-a incredintat, ca in anul 1889, a gasit la Manastirea Viforata din judetul Dambovita, pe o sora a lui Macarie, o calugarita garbovita de batranete, care i-a daruit un pateric si un manuscript de cuvantari bisericesti, scris de insusi mana lui Macarie, pe care le are si acum in

pretioasa sa biblioteca ; ceia ce denota ca Macarie, s-a nascut aici in tara, - iar nu in Transilvania cum sustin unii, - si probabil ca a fost inmormantat la Manastirea Viforata, - unde se afla sora sa, - cam pe la anul 1845.

Respectiv de chipul lui Macarie, precum se poate observa portretul seu, el era de statura mijlocie, bine legat, avand ochii negrii, si o figura bruneta placuta.

Macarie, pe langa ca era desavarsit musicant si bun orator, dar stia a manui si condeiul bine; dovada sunt cuvantarile scrise si pronuntate de el la diferite ocazii, intre cari este de remarcat cuvantarea tinuta in Mitropolia din Bucuresti, in prezenta mitropolitului Grigore al II-lea (1823-1834).

Desi figura lui Macarie apare posteritatii mica, din cauza lipsei de detalii; totusi ea este foarte mareata si neasemanat de importanta, pentru ca lui datorim marea reforma, ce s-a facut in musica nostra bisericesca. El nu numai ca a curatit cantarile nastre bisericesti, de tot ce era strein si le-a pus pe romaneste; dar a acomodat aceste cantari, cu genul si gustul muzical al poporului roman. Dovada despre acesta, sunt melodiile axioanelor noastre prasnicale, catavasiile de la Intampinarea Domnului, si mai ales pripelele de la pesna a 9-a : «Nu pricep Curata nici ingerii, nici oamenii» ; cum si canonul Floriilor, acomodat dupe vechea cantare romanesca, din epoca slavona.

Aceste melodii, asa cum sunt alcatuite de Macarie, nu se gasesc la niciuna din bisericile ortodoxe orientale. Chiar Grecii raman uimiti, cand aud prin bisericile nostre, cantandu-se axionul Pastelui, «Ingerul a strigat». Ceea ce denota, ca cantarile lui Macarie, nu contin decat melodii curat religiose, dupa genul si gustul de cantare al poporului roman.
In genere vorbind, melodiile lui Macarie sunt compuse pe un ton linistit. E de remarcat, ca in cantarile sale nu intalnim tranzitiuni sau treceri brusce ori prea repezi, fie in suire fie in pogorare, cum intalnim in cantarile altor muzicanti; ceea ce face ca muzica lui Macarie, sa fie eleganta si placuta, daca e bine executata.

Modestul ieromonah Macarie, portarie al Mitropoliei din Bucuresti, va ramane de-a-pururea o figura mareata in Biserica Ortodoxa Romana; caci cartile sale de psaltichie, au facut epoca in tarile romane, si au devenit norma, pentru cantarea bisericesca, curat romanesca.

Dupa ele s-a predat psaltichia, in scolile de muzica bisericesca din Bucuresti si Iasi, cum si prin multe manastiri din tara; si tot dupa ele se preda pana acum psaltichia si in seminariile noastre.

 

Extras din "Carte de muzica bisericeasca" - Nifon N. Ploiesteanu, Bucuresti, 1902

Vecernia plecarii genunchilor este slujita in seara Cincizecimii. In timpul acesteia este reintrodus obiceiul ingenuncherii - o pozitie de pocainta care este eliminata in timpul Penticostarului.

RUGACIUNEA INTAI

Doamne, Cel ce esti prea curat, neintinat, fara de inceput, nevazut, necuprins, de nepatruns cu mintea, neschimbat, neintrecut, nemasurat si fara de rautate; Care singur ai nemurire, locuind in lumina cea neapropiata; Cel ce ai facut cerul si pamantul si marea si toate cele zidite in ele; Care plinesti cererile, mai inainte de cerere; Tie ne rugam si pe Tine Te chemam, Stapane, Iubitorule de oameni, Parintele Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din pururea Fecioara Maria, Preaslavita Nascatoare de Dumnezeu; Care, mai intai in cuvinte invatand, iar mai pe urma si cu fapta aratand, cand a rabdat patima Sa cea mantuitoare, ne-a dat pilda noua, smeritilor si pacatosilor si nevrednicilor robilor Tai, sa-Ti aducem Tie rugaciuni, cu capetele si cu genunchii plecati, pentru pacatele noastre si pentru gresealele cele din nestiinta ale credinciosilor.

Insuti, mult-Milostive si Iubitorule de oameni, auzi-ne pe noi in orice zi Te vom chema, dar mai ales in ziua aceasta a Cincizecimii, in care Domnul nostru Iisus Hristos, dupa ce S-a inaltat la ceruri si a sezut de-a dreapta Ta, Dumnezeule si Parinte, a trimis pe Duhul Sfant peste Sfintii Sai Ucenici si Apostoli, Care a sezut peste fiecare dintr-insii, si s-au umplut toti de harul Lui cel neimputinat, si au grait intr-alte limbi maretiile Tale si au proorocit. Deci, auzi-ne pe noi, care acum ne rugam Tie, si adu-Ti aminte de noi, smeritii si osanditii, si alunga robia sufletelor noastre, Cel ce cu milostivirea Ta mijlocesti pentru noi.

Primeste-ne pe noi, care cadem inaintea Ta si graim: Gresit-am! Inaintea Ta suntem pusi din pantecele maicii noastre; Tu esti Dumnezeul nostru. Dar, pentru ca s-au scurs in zadarnicie zilele noastre, am pierdut ajutorul Tau, si ne aflam lipsiti de toata apararea. Totusi, nadajduind in indurarile Tale, graim catre Tine: Pacatele tineretilor noastre si ale nestiintei nu le pomeni, si de cele ascunse ale noastre, curateste-ne pe noi. Nu ne lepada pe noi in vremea batranetilor; cand slabeste taria noastra, nu ne parasi pe noi. Mai inainte de a ne intoarce in pamant, invredniceste-ne sa ne intoarcem la Tine si cauta spre noi cu buna-vointa si cu har. Cumpaneste faradelegile noastre cu indurarile Tale; pune adancul indurarilor Tale impotriva multimii pacatelor noastre. Cauta din inaltimea Ta cea sfanta, Doamne, spre poporul Tau, care sta inainte si asteapta de la Tine multa mila. Cerceteaza-ne pe noi cu bunatatea Ta. Izbaveste-ne pe noi de tirania diavolului. Intareste viata noastra cu poruncile Tale cele sfinte si sfintitoare. Inger credincios pazitor pune poporului Tau si pe toti ne aduna in imparatia Ta. Da iertare celor ce nadajduiesc in Tine. Iarta-le lor si noua pacatele. Curateste-ne cu lucrarea Sfantului Tau Duh. Strica mestesugirile vrajmasului cele impotriva noastra.

RUGACIUNEA A DOUA, a Sfantului Vasile cel Mare:

Binecuvantat esti, Doamne, Stapane Atottiitorule, Care ai luminat ziua cu lumina de soare si noaptea ai facut-o sa luceasca cu sclipiri de foc; Care ne-ai invrednicit pe noi sa trecem lungimea zilei si sa ne apropiem de inceputul noptii. Asculta rugaciunea noastra si a intregului Tau popor, si ne iarta noua, tuturor, pacatele noastre cele de voie si cele fara de voie. Primeste rugaciunile noastre cele de seara si trimite multimea milei Tale si a indurarilor Tale peste mostenirea Ta. Ocroteste-ne pe noi cu Sfintii Tai ingeri; intrarmeaza-ne pe noi cu armele dreptatii Tale. Ingradeste-ne pe noi cu adevarul Tau; pazeste-ne pe noi cu puterea Ta; mantuieste-ne de toata primejdia si de tot viclesugul celui potrivnic; si ne daruieste noua si aceasta seara, cu noaptea ce vine, si toate zilele vietii noastre, desavarsita, sfanta, cu pace, fara de pacat, fara sminteala, fara nalucire; pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor, care din veac Ti-au placut Tie.

RUGACIUNEA A TREIA

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care inca in aceasta viata cu noi fiind, ai dat oamenilor pacea Ta, si darul Preasfantului Duh il daruiesti pururea celor credinciosi, spre mostenire nestricata iar astazi, mai aratat, ai trimis acest dar Ucenicilor si Apostolilor Tai, si ai intarit buzele lor cu limbi de foc, prin care tot neamul omenesc primind cunostinta de Dumnezeu in a sa limba si in auzul urechilor, ne-am luminat cu lumina Duhului si am scapat din inselaciune, ca dintr-un intuneric; si prin impartirea limbilor de foc celor vazute, cu lucrarea cea mai presus de fire, ne-am invatat a crede in Tine Dumnezeu, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant: o Dumnezeire, o Putere si o Stapanire. Tu, dar, Cel ce esti raza Tatalui si chipul neschimbat si nemutat al fiintei si al firii Lui, Izvorul intelepciunii si al harului, deschide-mi si mie pacatosului buzele si ma invata, cum se cuvine si pentru ce trebuie sa ma rog. Ca Tu esti Cel ce stii multimea cea multa a pacatelor mele, dar milostivirea Ta va covarsi noianul acestora; ca, iata, cu frica stau inaintea Ta, punand deznadajduirea sufletului meu in fata adancului milei Tale. Indrepteaza viata mea, Cel ce indreptezi toata faptura cu cuvantul si cu puterea cea negraita a intelepciunii. Cel ce esti liman lin al celor cuprinsi de valuri, si-mi arata calea pe care sa merg. Da gandurilor mele duhul intelepciunii Tale; daruieste nepriceperii mele duhul intelepciunii; adumbreste faptele mele cu duhul temerii de Tine, duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele si cu duh stapanitor intareste alunecarea cugetului meu. Ca in toate zilele, fiind indreptat, cu Duhul Tau cel bun, spre ceea ce este de folos, sa ma invrednicesc a implini poruncile Tale si pururea sa-mi aduc aminte de venirea Ta cea slavita, care va cerceta faptele noastre; si sa nu ma lasi ca sa ma amagesc cu placerile cele stricacioase ale lumii acesteia, ci intareste-ma sa doresc castigarea bunatatilor celor viitoare, ca Tu ai zis, Stapane: Oricate va cere cineva in numele Tau, fara impiedicare va lua de la Dumnezeu, Parintele cel impreuna vesnic cu Tine.

Pentru aceasta, si eu, pacatosul, la Pogorarea Sfantului Tau Duh, ma rog bunatatii Tale: Cate am cerut, da-mi mie spre mantuire. Asa, Doamne, Care esti daruitor bun si bogat, datator de toata facerea de bine, implineste rugaciunea mea, caci Tu esti indurator, miluitor, partas fara de pacat al trupului nostru si Te pleci cu iubire si milostivire spre cei ce-si pleaca la Tine genunchii, curatind pacatele noastre. Pentru aceasta da, Doamne, poporului Tau, indurarile Tale; auzi-ne pe noi din cerul cel sfant al Tau; sfinteste-ne pe noi cu puterea dreptei Tale celei mantuitoare; acopera-ne pe noi cu acoperamantul aripilor Tale; nu trece cu vederea faptura mainilor Tale. Tie Unuia am gresit, dar Tie Unuia si slujim. Nu stim sa ne inchinam vreunui dumnezeu strain, nici sa tindem mainile noastre, Stapane, la alt dumnezeu. Iarta-ne noua gresealele, primeste rugaciunile noastre, cele cu plecare de genunchi, tinde-ne noua, tuturor, mana de ajutor. Primeste rugaciunea tuturor ca o tamaie bine-primita, ce se inalta inaintea imparatiei Tale celei prea bune.

RUGACIUNEA A PATRA, a Sfantului Vasile cel Mare:

Doamne, Doamne, Care ne-ai izbavit pe noi de toata sageata ce zboara ziua, izbaveste-ne pe noi si de tot lucrul ce umbla in intuneric. Primeste ca o jertfa de seara ridicarea mainilor noastre. Invredniceste-ne sa trecem si vremea noptii fara de prihana, neispititi de rele; si ne izbaveste pe noi de toata tulburarea si ingrozirea ce ne vine de la diavol. Daruieste sufletelor noastre umilinta si cugetele noastre grija de intrebarea ce ni se va face la Judecata cea infricosatoare si dreapta. Patrunde cu frica Ta trupurile noastre si omoara pacatul din madularele noastre cele pamantesti; ca si in linistea somnului sa ne luminam prin cugetarea la judecatile Tale. Departeaza de la noi toata nalucirea necuviincioasa si pofta cea vatamatoare. Si ne scoala pe noi, la vremea rugaciunii, intariti in credinta si sporind in poruncile Tale.

RUGACIUNEA A CINCEA

Izvorul cel pururea izvorator de viata si de lumina, Putere ziditoare, impreuna-vesnica cu Tatal, Cel ce ai plinit cu prisosinta toata randuiala cea pentru mantuirea oamenilor, Hristoase, Dumnezeul nostru; Care ai rupt legaturile cele nedezlegate ale mortii si incuietorile iadului, zdrobind multimea duhurilor celor viclene; Cel ce Te-ai adus pe Tine pentru noi jertfa nevinovata, dandu-Ti spre junghiere trupul cel preacurat, neatins si neintinat de nici un pacat; si prin aceasta infricosatoare si negraita jertfire ne-ai daruit noua viata de veci; Cel ce Te-ai pogorat in iad si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, si celor ce sedeau in intuneric le-ai aratat iesire, iar pe sarpele cel din adanc, incepatorul rautatii, l-ai vanat cu inteleapta mestesugire dumnezeiasca si l-ai legat cu lanturile intunericului in iad si l-ai inchis cu puterea Ta ce nemasurata in focul cel nestins si in intunericul cel mai din afara; Intelepciunea Tatalui, Cea cu nume mare, Tu, Cel ce Te-ai aratat mare Ajutator al celor napastuiti si ai luminat pe cei ce sedeau in intuneric si in umbra mortii, Tu, Doamne al slavei celei vesnice, Fiule iubit al Parintelui Celui Preainalt, Lumina vesnica din Lumina vesnica, Soare al dreptatii, auzi-ne pe noi care ne rugam Tie: Odihneste sufletele robilor Tai, ale parintilor si fratilor nostri, care au adormit mai-inainte, si ale celorlalte rudenii dupa trup si ale tuturor celor de o credinta cu noi, pentru care si face acum pomenire, ca stapanirea Ta este peste toti si in mana Ta tii toate marginile pamantului.

Stapane Atottiitorule, Dumnezeule al parintilor si Doamne al milei, Facatorule al neamului celui muritor si al celui nemuritor si a toata firea omeneasca, ce se zideste si iarasi se strica; Ziditorule al vietii si al mortii, al trairii celei de aici si al mutarii celei de acolo; Cel ce masori anii celor vii si randuiesti ceasul mortii; Care duci si scoti din iad; Cel ce legi in neputinta si dezlegi in putere; Care tocmesti cele de aici spre trebuinta si oranduiesti cu folos cele viitoare; Care ai insufletit cu nadejdea invierii pe cei vatamati cu boldul mortii, Insuti, Stapane al tuturor, Dumnezeule, Mantuitorul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe; Care si in aceasta mai de pe urma, mare si mantuitoare zi a Cincizecimii ai aratat noua taina Sfintei, Celei de o fiinta si pururea vesnice, nedespartitei si neamestecatei Treimi, si ai varsat pogorarea si venirea Sfantului si de viata Facatorului Tau Duh, in chip de limbi de foc, peste sfintii Tai Apostoli; si punandu-i pe ei vestitori ai credintei noastre celei crestinesti, i-ai aratat marturisitori si propovaduitori ai invataturii celei adevarate despre Dumnezeu; Care si la acest praznic, cu totul desavarsit si mantuitor, ai binevoit a primi rugaciuni de mijlocire pentru cei tinuti in iad, dandu-ne noua mari nadejdi ca vei trimite usurare si mangaiere celor cuprinsi de intristari apasatoare, auzi-ne pe noi, smeritii robii Tai, care ne rugam Tie, si odihneste sufletele robilor Tai, celor mai dinainte adormiti, in loc luminat, in loc cu verdeata, in loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea; asaza sufletele lor in locasurile dreptilor si fa-i vrednici de pace si de iertare. Caci nu mortii Te vor lauda pe Tine, Doamne, si nici cei din iad vor indrazni a-Ti aduce Tie marturisire, ci noi, cei vii, Te binecuvantam, Te rugam si aducem Tie rugaciuni de milostivire si jertfe pentru sufletele lor.

Adauga si rugaciunea aceasta:

Dumnezeule cel Mare si vesnic, Cel sfant si iubitor de oameni, Care ne-ai invrednicit pe noi sa stam si in acest ceas inaintea slavei Tale celei neapropiate, spre cantarea si lauda minunilor Tale, indura-Te de noi, nevrednicii robii Tai, si ne da noua har, ca sa-Ti aducem Tie, cu inima infranta si smerita, slavirea cea intreit sfanta si multumita pentru darurile Tale cele mari, pe care le-ai facut si le faci totdeauna noua. Adu-Ti aminte, Doamne, de neputinta noastra si nu ne pierde pe noi pentru faradelegile noastre, ci fa mila mare cu noi smeritii, ca, scapand de intunericul pacatului, sa umblam in lumina dreptatii si, inarmandu-ne cu armele luminii, sa vietuim nebantuiti de toata mestesugirea vicleanului, si cu indrazneala sa Te preaslavim pentru toate, pe Tine, Unul, Dumnezeul cel Adevarat si Iubitor de oameni, caci intr-adevar si cu dreptate este o mare taina a Ta, Stapane si Facatorul tuturor, risipirea cea vremelnica a fapturilor Tale, si dupa aceea alcatuirea din nou si odihna cea de veci. Tie Iti multumim pentru toate; pentru intrarea noastra in lumea aceasta si pentru iesirea din ea, care, dupa fagaduinta Ta cea nemincinoasa, ne arvuneste noua de mai inainte nadejdea invierii si a vietii celei nestricacioase, pe care fa ca sa o dobandim, la a doua venire a Ta, ce va sa fie. Ca Tu esti si incepatorul invierii noastre si Judecatorul nemitarnic si iubitor de oameni pentru cele facute in viata, Stapan si Domn al rasplatirii; Care Te-ai facut asemenea noua, partas trupului si sangelui, prin smerirea cea mai adanca, si ai avut inima plina de milostivire pentru patimirile noastre cele fara de osanda, prin aceea ca Insuti le-ai cercat de bunavoie, Insuti fiind cercat prin cele patimite, Te-ai facut ajutator de bunavoie noua, celor supusi la incercari; pentru care ne-ai si adus pe noi la a Ta nepatimire.

Primeste deci, Stapane, cererile si rugaciunile noastre si odihneste pe toti parintii fiecaruia, pe maici, pe frati, pe surori, pe fii, pe cei dintr-o rudenie si dintr-o semintie, si toate sufletele care au adormit mai inainte in nadejdea invierii si a vietii de veci; si aseaza sufletele si numele lor in cartea vietii, in sanurile lui Avraam, ale lui Isaac si ale lui Iacov, in latura celor vii, in imparatia cerurilor, in raiul desfatarii, ducandu-i pe toti, prin ingerii Tai cei luminati, in sfintele Tale locasuri, ridicand impreuna si trupurile noastre, in ziua in care ai hotarat, dupa fagaduintele Tale cele sfinte si adevarate. Caci nu este, Doamne, moarte, pentru robii Tai, cand iesim din trup si venim la Tine, Dumnezeule, ci mutare de la cele mai pline de intristare la cele mai bune si mai vesele, si odihna si bucurie. Iar de am si gresit Tie ceva, fii milostiv si noua si acelora, pentru ca inaintea Ta nimeni nu este curat de intinaciunea, chiar de ar fi viata lui doar o singura zi. Ca numai Ta singur Te-ai aratat pe pamant fara de pacat, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care toti nadajduim sa dobandim mila si iertare de pacate. Pentru aceasta, ca un Dumnezeu bun si iubitor de oameni, dezleaga, lasa si ne iarta noua si acelora, caderile in pacate, cele cu voie si cele fara de voie, cele cu stiinta si cele fara de stiinta, cele aratate si cele ascunse, cele cu lucrul si cele cu gandul, cele cu cuvantul si cele din toate umbletele si miscarile noastre. Si celor care s-au mutat de aici mai inainte, daruieste-le izbavire si iertare; iar pe noi, care suntem aici, ne binecuvinteaza, daruindu-ne sfarsit bun si pasnic si noua si la tot poporul Tau si, revarsand asupra noastra indurarile milei si ale iubirii de oameni, la venirea Ta cea infricosatoare si de temut fa-ne vrednici de imparatia Ta.

RUGACIUNEA A SAPTEA

Dumnezeule cel Mare si Preainalt, Care singur ai nemurire si locuiesti in lumina cea neapropiata; Cel ce ai facut toata faptura cu intelepciune; Cel ce ai despartit lumina de intuneric si ai pus soarele spre stapanirea zilei, iar luna si stelele spre stapanirea noptii; Cel ce ne-ai invrednicit pe noi, pacatosii, ca si in ziua de astazi sa intampinam fata Ta intru marturisire si sa-Ti aducem slujba de seara; Insuti, Iubitorule de oameni, Doamne, indrepteaza rugaciunea noastra ca tamaia inaintea Ta si o primeste ca pe o mireasma cu bun miros. Si ne da noua aceasta seara de acum si noaptea care vine, cu pace. Inarmeaza-ne cu armele luminii. Izbaveste-ne pe noi de frica de noapte, si de tot lucrul ce se petrece in intuneric; si ne daruieste noua somnul, pe care ni l-ai dat spre odihna, pentru neputinta noastra, ferit de toata nalucirea diavoleasca. Asa. Stapane al tuturor, Datatorule de bunatati, da-ne ca si in asternuturile noastre, umilindu-ne, sa pomenim si noaptea numele Tau cel preasfant; si cu gandirea la poruncile Tale fiind luminati, sa ne sculam cu bucurie sufleteasca, spre slavirea bunatatii Tale, aducand milostivirii Tale cereri si rugaciuni pentru pacatele noastre si ale intreg poporului Tau, pe care, pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, cu mila il cerceteaza.

Sfantul Ioan numit Cucuzel, de origine bulgar din Dirrachia, a vietuit pe la jumatatea secolului al XII-lea, in vremea imparatului bizantin Alexie Comnenul. Din copilarie, fiind inzestrat cu o voce frumoasa, el intra in scoala imperiala de cantareti din Constantinopol, unde dobandind cunostinte muzicale profunde, a fost numit seful cantaretilor din acea scoala.

Insa luxul si stralucirea curtii imperiale nu-l satisfaceau pe tanarul evlavios. Odata, intrebat fiind ce a mancat la cina, acesta a raspuns: "fasole si mazare" (adica koukouzelis). De atunci, colegii lui, l-au numit Cucuzel, nume care a fost adoptat de el, precum se vede din scrierile sale.

"De demult prorocii", cantare compusa de Sfantul Ioan Cucuzel in interpretarea lui Theodoros Vassilikos:

Cu voia lui Dumnezeu, tanarul a intalnit un egumen din Muntele Athos, venit la Constantinopol, si merse cu acesta la Marea Lavra din Muntele Athos, unde imbraca haina monahala. Acolo a primit ca ascultare sa ingrijeasca de turma de capre a manastirii. Mergand cu animalele la pascut in locuri mai retrase de pe munte, tanarul calugar se putea ruga, medita la Dumnezeu si canta imnuri de slava in voie.

Din modestie si smerenie, cantaretul n-a lasat sa se stie printre frati despre darul sau de a canta asa frumos, Insa, un locuitor al acelor pustietati l-a auzit intr-o zi si i-a spus egumenului despre cum canta Ioan. Atunci Ioan i-a dezvaluit acestuia ca a fost cantaret de curte si l-a implorat sa-l lase in continuare sa pastoreasca animalele.

Egumenului fiindu-i teama ca imparatul va afla ca favoritul cantaret al curtii e la Sf. Munte, i-a cerut sa se intoarca de unde a venit. Vrind sa-l impace pe imparat, egumenul a calatorit la Constantinopol ca sa-i explice acestuia ce s-a intamplat cu Ioan, implorindu-l sa nu-l abata pe tanar din calea mantuirii.

De atunci, Ioan Cucuzel a cantat la catedrala in duminici si sarbatori. Odata, dupa ce a cantat un acatist in fata icoanei Maicii Domnului, calugarul s-a invrednicit de o mare minune. Maica Domnului i s-a infatisat si i-a spus cuvintele acestea: "Bucura-te, Ioane si nu te opri din cantat, iar pentru aceasta eu nu te voi uita", dupa care ii puse in mana o moneda de aur si disparu. Moneda a fost asezata langa icoana si multe minuni s-au intamplat datorita icoanei si monedei de aur. Icoana a fost numita "Cucuzelisa" in memoria Sf. Ioan si a fost pusa in Lavra Sf. Atanasie. Ea este comemorata in ziua de 1 octombrie si in a zecea vineri de dupa Sf. Pasti.

Preasfanta Fecioara i se mai arata o data lui Ioan vindecindu-l de o boala a picioarelor, din cauza statului mult in picioare in biserica. Ioan si-a petrecut zilele ramase in mari nevointe ascetice, lucrind mult si la disciplina cantarilor bisericesti, primind titlul de maestru didact si regent.

La Marea Lavra s-a ocupat cu studiul aprofundat al muzicii bisericesti, compunand o multime de cantari, dintre care o parte exista si astazi in manuscrise, prin manastirile din Sfantul Munte, o mare parte fiind tiparite.

Cucuzel moare ca monah, fiind inmormantat la biserica Arhanghelului, construita de el .

Biserica il pomeneste pe Sfantul Ioan Cucuzel, patronul spiritual al cantaretilor bisericesti, la 1 octombrie.

Mathima compusa de Sfantul Ioan Cucuzel in interpretarea Corului Bizantin Grec, condus de Lycourgos Angelopoulos:

Sfantul Ioan Cucuzel a scris in privinta artei muzicale o carte intitulata : Arta psaltica, cu toata hironomia si compunerea, facuta de maestrul Ion Cucuzel.

De asemenea s-a ocupat Cucuzel si cu analiza semnelor musicale, dand oarecare explicatii asupra unora din ele; apoi a compus diferite imne, irmose si polielee.

El a intocmit si marele cerc al rotii muzicale, care avea la drepta si la stanga doua roti mai mici; iar deasupra si dedesubt, alte doue roti si mai mici.

Prin aceste roti — care aveau diferite semne mici—, Cucuzel stabileste raportul si deosebirea ce exista intre cele dintai patru glasuri: Dorianul, Lidianul, Frigianul si Mixo-lidianul; si intre cele patru din urma: Hipo-dorianul, Hipo-lidianul, Hipo-frigianul si Hipo-mixo-lidianul. El in fine, dupe ce a compus o serie de heruvice si chinonice mai lungi si mai prescurtate, a stabilit si isonul melodielor papadice, care se gaseste in vechile, cantari bisericesti.

Muzica bisericesca sau psaltica, asa cum a fost sistematizata de Ion Cucuzel, n-a fost lasata in parasire in vecul al XIII-lea si al XIV-lea; ci din contra, in decursul acestor doua veacuri, se ivira alti musicanti celebrii, care folosindu-se de teoriile stabilite asupra muzicii bisericesti, de Sf. Ion Damaschin si Sf. Ion Cucuzel, au cultivat mai departe aceasta frumosa arta. Intre acesti autori, putem cita pe: Xenos Coronevs, Ioan Klada si Manuel Vrieniu, toti trei, mari cantareti ai bisericii Sfanta Sofia din Constantinopol. Primii doi au compus rand pe rand, o suma de melodii bisericesti, pentru folosul serviciului liturgic; iar cel de al treilea, s-a facut renumit printr-o scriere a sa, asupra musicii bisericesti, in care se ocupa cu cele 8 glasuri, cu ftonguri si diferite tetracorduri, aratand deslusit deosebirea dintre glasuri, si dand numele cordurilor din vechea musica. El fiind presedintele unei societati de omeni invatati, cari s-au ocupat cu cercetarile stiintifice asupra muzicii bizantine, a intocmit: Istoria vechii muzici bisericesti si a celei bizantine; in care da deslusiri complecte asupra muzicei bisericesti, pastrand totodata melodiile si ritmul celor opt ehuri; pe care le desparte si el tot in primitive si derivate sau laturalnice.

In vecul alXV-lea insa, arta musicei bisericesti stagneaza; si nu mai intalnim in decursul acestui vec, compozitori mari, ca in trecut. Cauza se pote afla in marile tulburari, ce se ivira pe orizontul orientului European. La anul 1453 Maiu 21, Constantinopolul cazand in mainile turcilor, iar frumosa si monumentala biserica Sfanta Sofia din acest centru al lumii, fiind transformata in giamie turcesca; cantaretii care mai existau, nu se mai ocupau in mod serios cu muzica, si nu mai cantau cu placerea si ifosul predecesorilor lor; caci nu mai respirau aerul cel dulce al libertatii. Iar frumosele si placutele melodii bisericesti de odiniora, incepura a-si pierde originalitatea si farmecul lor, fiind impestritate cu felurite melodii, imprumutate fara voie, din manelele turcesti.

Aceasta stare de lucruri, incepe de la caderea Constantinopolului, si se continua pana aproape de sfarsitul secolului al XVII-lea.

Secolului al XVIII-lea si inceputul celui al XIX-lea, le-au fost dat sa rupa lanturile, in care sta de atata vreme, muzica Bisericii Ortodoxe. In aceste vecuri se ivira maestrii desavarsiti, care luand de baza sistema musicala, inceputa de Damaschin si perfectionata de Cucuzel si altii, au curatit cantarile bisericesti de turcisme si au introdus o noua metoda in muzica, dupa care au aranjat tote cantarile predecesorilor lor, precum si cele compuse de dansii.

Cei mai renumiti muzicanti bisericesti din aceste vecuri sunt: Agapie Paliermul, care mergand in Occident, adopta caracterele alfabetice, in locul semnelor punctate; apoi intorcandu-se in Constantinopol, incepu a preda noua sa sistema; dar intampinand opozitie din partea lui Iacov Protopsaltul, veni in Bucuresti, ca sa raspandesca metoda sa muzicala, si muri la 1815.

Dupa marile centre monahale din Egipt, Sinai si Valea Iordanului, leaganul monahismului ortodox din sec. IV-VII, desfiintat in buna parte de migratia popoarelor arabe, monahismul s-a statornicit in secolele VII-IX mai ales in Asia Mica si Bizant. Restrangerea imperiului bizantin din cauza expansiunii mongole, otomane si slave, ca si lungile tulburari iconoclaste (sec. VII-IX), au contribuit cel mai mult la alegerea si intemeierea unui nou centru de nevointa in Bizant, pe masura inaltei trairi duhovnicesti de atunci.

Asa a luat fiinta in muntele Athos cea de a treia si cea mai importanta patrie a monahismului ortodox. Era locul cel mai potrivit si binecuvantat de Dumnezeu in aceasta epoca, centrul imperiului bizantin mutandu-se cu precadere in Peninsula Balcanica. El corespundea din multe puncte de vedere. Era izolat aproape total de lume, fiind de jurimprejur inconjurat de Marea Egee, deci foarte prielnic vietii calugaresti prin pozitia si clima sa. Era aproape de Constantinopol, sub a carui obladuire a stat cinci secole, influentand profund in acelasi timp intreaga Ortodoxie in tarile balcanice. Era o pavaza de aparare si rezistenta impotriva curentului crescand al prozelitismului Catolic si mai tarziu protestant. Astfel, incepand cu secolul X, Muntele Athos intra in istoria Bizantului, a lumii si a intregului monahism ortodox, ca cea mai autentica si constanta vatra de spiritualitate si traire in Hristos in al doilea mileniu al crestinismului european. Muntele Athos, Muntele Sfant, corabia sau arca ortodoxiei si a monahismului ortodox este situat in peninsula Athos, partea de est a celor trei brate ale lui Chalkidiki.

Numele de Athos deriva din piscul falnic care domina peninsula si care isi arunca umbra pana departe in Egee. In antichitate multe cetati (orase) grecesti s-au dezvoltat pe Athos, care apoi au disparut in primele secole ale dominatiei romane. Cu aparitia crestinismului a aparut si traditia ca Fecioara Maria a vizitat Athos-ul. Uimita de frumusetea sa naturala, L-a implorat pe Fiul sau sa i-l dea ei pentru a deveni gradina sa. Dorinta i-a fost indeplinita si acest rai pamantesc a devenit „Gradina Fecioarei”, un loc binecuvantat pentru totdeauna, un rai pentru aceia care-si cauta mantuirea preamarind pe Dumnezeu, supravenerand pe Maica Domnului si venerand pe Sfinti. Astfel, cu trecerea timpului, s-a dezvoltat sediul monastic al Muntelui Athos, un fenomen unic in lumea crestina, un loc in care exista toate formele de viata monahala: eremitic, semieremitic, cenobitic si idioritmic.

Istoria primilor asceti ai Muntelui Sfant se pierde in legenda, potrivit careia pe Muntele Athos au existat calugari inca de pe la inceputul secolului III sau din timpul sfantului imparat Constantin cel Mare. Totusi este mai probabil ca Muntele Athos nu a fost colonizat mai devreme de secolul VII cand valurile de eremiti alungati din Estul Mijlociu si din Egipt de catre cuceritorii arabi, s-au stabilit aici.

Incepand cu secolul al IX-lea existenta monahismului in Athos se bazeaza pe documente si date exacte. Astfel un decret al imparatului Vasile I Macedoneanul (867-886) a daruit tot muntele sihastrilor numindu-l „to agion oroj” excluzandu-i pe pastori, femei si oamenii obisnuiti (mireni). Prima definire a hotarelor Athosului avusese loc la anul 943.

Cativa ani mai tarziu in peninsula a sosit una din cele mai semnificative personalitati spirituale ale epocii, Sf. Athanasie din Trebzon. In anul 963, Sf. Athanasie, cu ajutorul prietenului sau, imparatul Nichifor II Foca (963-969) a fondat pe varful de Sud - Est al peninsulei, manastirea Lavra care prin maretia ei a provocat o reactie din partea eremitilor saraci ai muntelui deoarece grandoarea si noile directii negau felul lor de viata. Eremitii condusi de Paul de Xeropotamos, l-au acuzat pe Sf. Athanasie in fata imparatului Ioan I Tzimiskes (969-979) pentru cladiri marete, cultivarea pamantului etc. cerand interventia statului si a Bisericii. Medierea a dus la aparitia primului Typikon (971-972) care reglementa problemele privind organizarea si administrarea statului monahal – document scris pe piele de capra ratificat de imparatul Ioan Tzimiskes, si pastrat la Protaton in arhivele Comunitatii Sfinte.

Astfel prin fondarea Lavrei si prin aparitia primului Typikon, eremitii imprastiati sunt adunati la un loc si locul vietii eremitice a fost luat de o viata comunala sau de obste organizata potrivit legilor cenobitice stricte. Prin anul 980 ia fiinta Manastirea Iviru, fondata de Ioan Iviritul si fiul sau cuviosul Eftimie. Apoi apar manastirile Vatopedu (dupa traditie inceputurile ei sunt din sec. IV) apoi Cutlumus, fondata de Alexie Comneanul (1081-1118); Pantocratorul, de acelasi ctitor; Filoteiu, fondata de imparatul Nichifir Votaniat (1078-1081); Caracalu (sec. XI); Simonpetra (sec. X-XI); Grigoriu (sec. XIII); Dionisiu (sec. XIV) si alte cateva.

Dar si alte tari ortodoxe fondeaza manastiri in Athos pentru calugarii lor. Astfel, imparatii sarbi Stefan Nemania – devenit Simion dupa calugarie – si fiul sau Sava, au zidit intre anii 1151-1195 Manastirea Hilandar; fratii Moise, Aron si Ioan, macedo-romani din Ohrid (Macedonia) intemeiaza pe la sfarsitul secolului X manastirea Zografu zidita apoi in secolul XI-XII de principii bulgari iar calugarii rusi intemeiaza in secolul XII Manastirea Sfantul Pantelimon, cunoscuta din secolul XIV si sub numele de „Rusicon”. Prezenta calugarilor romani in Muntele Athos este atestata documentar abia in a doua jumatate a secolului XIV, cand Vladislav I (1364-1377) innoieste Manastirea Cutlumus sub egumenul Hariton si trimite aici cateva zeci de calugari din łara Romaneasca. Documente bizantine mai vechi amintesc de conflictul ce exista in secolele IX-X intre calugarii atoniti si „pastorii vlahi” de la sudul si nordul dunarii, care ajungeau cu turmele de oi pana in Peninsula Calcidica si Athos si „tulburau” linistea sihastrilor. Imparatii bizantini au dat chiar unele decizii prin care le interziceau sa mai pasca oile in Muntele Athos.

Sub Alexie Comneanul (1081-1118), insa, monahii atoniti „se plangeau ca nu pot trai fara ei” caci ii ajuta la hrana zilnica cu lapte si produse lactate. Desigur, unii din acesti pastori valahi renuntand la cele pamantesti, ajungeau sihastri vestiti in manastirile si pesterile Athosului.

Sunt bine cunoscute interventiile scrise ale voievodului roman Vladislav – care in anul 1369 reconstruieste Manastirea Cutlumus – catre staretul acestei manastiri – Hariton (cel care va deveni al doilea mitropolit al łarii Romanesti) pe care il ruga sa fie mai ingaduitor cu monahii si fratii romani trimisi aici pentru invatarea cantarii si a tipicului, acestia nefiind obisnuiti cu viata aspra de la Athos, post si rugaciune indelungata.

Fiind liberi, cu intinse puteri politice, diplomatice, culturale si bisericesti, domnitorii nostri, luand locul imparatilor bizantini dupa prabusirea Bizantului, timp de peste cinci secole au zidit, au restaurat si intretinut cu o darnicie fara egal, cele mai importante edificii athonite, exercitand aici o neintrerupta asistenta materiala si hegemonie spirituala, rand pe rand manastiri ca: Lavra, Zografu, Grigoriu, Sf. Pavel, Simonpetra, Caracalu, Doghiaru, Vatopedu, Xeropotamu, Pantocratorul, Iviru, Filoteiu, Panteleimon, Esfigmenu, Dionisiu si altele, sunt partial sau integral restaurate si inzestrate cu cele de nevoie astfel incat dupa afirmatia lui N. Iorga, łarile Romane pot fi socotite „Byzance apres Byzance.”

„Nici un alt popor /.../ n-a facut atata bine pentru Athos cat au facut romanii” spunea la 1880 cercetatorul rus Porfir Uspenski (Hristianskig, Afon, vol. III, Moscova, p. 2) referitor la daniile facute de domnitorii romani intregului Orient ortodox si in special manastirilor din Athos, exista o imensa literatura incepand cu N. Iorga (Le Mont Athos et les pays roumaine, in „Bulletin historique de l’Academie roumain”, tom II, 1914) pana la Virgil Candea (Marturii romanesti peste hotare. Mica enciclopedie, vol. I, Bucuresti, 1991 si vol. II, 1999).

 In anul 1369 voievodul muntean Vladislau reconstruieste Manastirea Cutlumus din Athos, in 1414 il gasim pe Mircea cel Batran intre ctitori la Manastirea Zografu, iar la 1429 Alexandru cel Bun iscaleste un hrisov de danii. Stefan cel Mare si Neagoe Basarab sunt ctitorii celor mai multe lacasuri de acest fel. Petre Rares zugraveste Manastirea Caracalu, Alexandru Lapusneanu zideste Manastirea Dohiariu, iar Mihai Viteazu recladeste Manastirea Simonpetra arsa in anul 1580.

Dupa prabusirea taratului bulgar (1393) si dupa caderea Bizantului (1453) si a celui sarb (1459), łarile Romane, ramanand singurele tari libere in Peninsula Balcanica, au acordat popoarelor crestine din Balcani si indeosebi poporului grec o permanenta ocrotire, voievozii Moldovei si Valahiei, ca si sfetnicii lor, au zidit din nou ori au reinnoit biserici si paraclise, manastiri si schituri, trapeze, chilii, bolnite, arhondarii si arsanale, au daruit carti de slujba si odoare de pret, icoane ferecate in aur si argint, odajdii, epitafe si dvere cusute in fir de aur si impodobite cu pietre scumpe si margaritare, astfel incat, dupa imparatii bizantini, voievozii romani sunt cei mai de seama ctitori ai asezamintelor aghiorite.

Tezaur incomensurabil de moaste, evanghelii si obiecte de cult ferecate: feloane, stihare, sacose si mitre lucrate in fir de aur si argint, biblioteca patristica fara egal, cu sute de mii de carti: teologice, filosofice, istorice si literare cu inestimabile documente bizantine si post bizantine si mai ales cu pretioase manuscrise muzicale, Athosul, patria milenara a monahismului ortodox, este o adevarata cetate a culturii Ortodoxe. Pentru cultura lumii intregi si pentru istoria patriei noastre, Muntele Athos reprezinta un interes considerabil. Un numar mare de oameni de cultura – scriitori, filologi, arhitecti, pictori, bizantinologi, muzicologi, cercetatori in toate domeniile – vin aici in fiecare an pentru a studia comorile manastirilor athonite.

In diverse domenii ca si in cel muzical nu pot fi facute studii aprofundate fara studierea documentelor din bibliotecile Athos-ului, drept pentru care si noi am intreprins, in acest scop, o actiune de cercetare a valorilor muzicale de aici, fotografiind si copiind manuscrisele romanesti, daruite de catre domnitori sau ierarhi romani, aduse din tara de catre calugarii romani si greci si, mai ales, scrise de catre monahii romani care au vietuit in Athos.

Cele mai vechi vestigii muzicale de provenienta romaneasca existente in Athos sunt doua Lectionare evanghelice (evangheliare), scrise pe pergament cu multa maiestrie si frumos ornate cu alese miniaturi. Uncialele grecesti sunt caracteristice secolelor X-XI, si rar intalnit si nesesizat pana acum, faptul ca textul literar este prevazut cu neume sau notatie ekfonetica.

Placate artistic cu argint si aur (copertile) sunt expuse la loc de cinste in vitrinele centrale, una la Dionisiu, donata de Mircea Ciobanu (1545-1554) si Doamna Chiajna si alta la Lavra, secolul al XI-lea, daruita aici la 1643 de Ioan Matei Basarab Voievod si Doamna Elena. De la Ieromonahul Damian Vatopedinul din Veria, dascal si protopsalt al Moldo-Vlahiei ne-au ramas o multime de cantari, compozitii personale imprastiate prin diverse manuscrise si cel putin doua voluminoase manuscrise muzicale, un Mathimatar al Stihirariului scris la 1769 (ms. gr. nr. 1473) si un Stihirar al intregului an bisericesc (vol. II) autograf al lui Damian scris la 1680 si pastrat la Marea Lavra.

Pe vremea cand in Tara Romaneasca se tiparea Biblia lui Serban Cantacuzino, la Sf. Munte, Filotei Ieromonahul sin Agai Jipei va fi inceput sa talmaceasca din greceste Biblia muzicala romaneasca, numita „psaltichie rumaneasca”, terminata la Bucuresti in anul 1713, care contine 1193 de cantari, pana la el negasindu-se nici macar o singura cantare in limba romana scrisa pe note de psaltichie, acestea fiind cantate dintotdeauna practic, fara neume muzicale.

In Chinoviul Romanesc Prodromu se pastreaza un Anastasimatar romanesc, scris pe teritoriul Romaniei in preajma anului 1717, copie dupa Anastasima lui Filothei sin Agai Jipei. La inceputul secolului al XVIII-lea Clement Gradisteanu, ieromonah din Manastirea Hurezu, contemporan si var primar cu Filothei Ieromonahul fiul lui Aga Jipa – serie Antologhia engolpios manuscris care se pastreaza la Xenofont si care contine si compozitii proprii.

Din ultimul patrar al secolului al XVIII-lea dateaza un Anastasimatar romanesc, alcatuire a lui Mihalache Moldovlahul, care se pastreaza la Marea Lavra, importanta prin faptul ca este cel mai complet manuscris de acest fel si pentru ca reprezinta cel de al doilea stadiu al „romanirii” cantarilor, cand nu se mai copiaza aproape nimic din textul muzical grecesc, ci se creeaza muzica de tip bizantin direct pe text romanesc. Tot in aceasta perioada, Ionita Psaltul si Vlahul, scrie o Antologhie care se pastreaza la Xiropotamu (ms. gr. nr. 277).

In afara de manuscrisele cu notatie cucuzeliana, compuse sau copiate in intregime de catre romani, gasim la Athos, prin diverse codice grecesti sin secolele XVII-XVIII si cantari razlete ale unor autori romani.

Astfel, Iovaseu Vlahu, „Protopsaltul curtii Ungrovlahiei” (1670-1700), ucenic al lui Gherman Neon Patron compune o doxologie pe care am gasit-o in douazeci si patru manuscrise, un heruvic in cinci manuscrise, un chinonic si patru irmoase calofonice in sase manuscrise.

De la Vlatiru Vlahul ne-a ramas o doxologie pastrata in manuscrise la: Xenofont, Dohiariu si Panteleimon. Un capitol important privind muzica romaneasca din Athos din secolele XVII si XVIII il constituie imnele si polihroniile in cinstea domnitorilor si demnitarilor ecclesiastici din łarile Romane. Acestea sunt scrise de catre romani si mai ales de catre greci, drept recunostinta pentru nenumaratele danii facute intregului orient ortodox si mai ales Manastirilor din Muntele Athos.

Cu notatie hrisantica, manuscrisele psaltice romanesti la Athos, provenite din Tarile Romane sunt mai multe. Astfel in deceniile 8 si 9 ale secolului al XIX-lea Popa Traian scrie la Iasi – sub protectia lui Iosif Naniescu – trei codici muzicali ajunsi inca din vremea sa la Bitola (Macedonia) si apoi la Xenofont.

La Chinoviul Romanesc Prodromu printre alte manuscrise muzicale de valoare se pastreaza o: Antologhie scrisa de A. Pann; o psaltichie scrisa in Bucuresti la anul 1832; o antologhie scrisa in łara Romaneasca la 1843; o psaltichie scrisa de Stefan Arhim din Cernica la anul 1844; o Antologhie scrisa, o parte de Axentie Rosculescu la anul 1847; un Vecernier – Liturghier scris ante 1848 provenit de la Elisabeta Monahia schimonahia din manastirea Agapia (1857) probabil sora Mitropolitului Veniamin Costache. De la George Ucenescu se pastreaza doua manuscrise autografe, unul la Prodromu si unul la Chilia Sf. Ipatie, dependenta de Vatoped. Un Praznicar scris de Ghita Ionescu din Manastirea Gaiseni – Dambovita la anul 1863 se afla la Prodromu, o Colectiune de cantari bisericesti scrisa de ioan Grigorescu in Romania la anul 1864 precum si o „Psaltichie” scrisa de Popescu Costache la 1873 „din predania lui Gheorghe Caciulescu” se gasesc tot la Prodromu.

Cercetarile mele la Muntele Athos au fost concretizate intr-un volum tiparit la sfarsitul anului 2000, volum premiat de Uniunea Compozitorilor care cuprinde descrierea analitica a peste 250 de manuscrise romanesti si grecesti scrise de romani. Majoritatea manuscriselor cuprind cantari ale celui mai mare compozitor si protopsalt roman din toate vremurile – Nectarie Schimonahul.

Poposind doi ani si jumatate in Sf. Munte, pentru cercetare si ruga, m-am ocupat indelung de acest modest schimonah si dupa prelungite cercetari si ezitari i-am fixat ca data a nasterii 5 decembrie 1804 iar ca data a trecerii la cele vesnice 17 noiembrie 1899. A tradus din literatura muzicala universala si a compus tot ceea ce era necesar tuturor oficierilor din timpul anului calendaristic: Liturghier, Anastasimatar, Doxastar, Stihirar, Triod, Penticostar, Heruvico-Chinonicar, Prohod, Antologhii precum si Anixandare, Fericit barbatul, Polielee, Doxologii, Heruvice, Axioane si un numar mare de stihiri, tropare, slave, cantari veselitoare etc. pentru romani si pentru greci. Este supranumit de catre romani si greci: „Al doilea Cucuzel”, „Protopsalt a tot Muntele”, „Privighetoarea Sfantului Munte”, „Protopsalt al tuturor psaltilor.”

In a doua jumatate a sec. al XIX-lea, Nectarie Schimonahul a infiintat la Chinoviul Roman Prodromu o scoala de psaltichie pentru romani, renumita in tot Muntele, greci, rusi, bulgari, macedoneni si sarbi. Timp de aproape un secol cantarile sale su fost transcrise de un numar mare de psalti si protopsalti si chiar greci, ucenici ai sai directi sau indirecti, manuscrisele sale copiate circuland prin tot Muntele, la schiturile si chiliile romanesti ca si la manastirile grecesti. Printre ucenicii sai de seama sau ucenici ai ucenicilor sai care au copiat manuscrise citam in ordine alfabetica pe: Calinic Ieromonahul, Calistrat Galactinovici, Calistrat Schimonahul, Chesarie Schimonahul, Clement Schimonahul, Dionisie Ignat de la Colciu – duhovnicul meu pe care l-am vizitat si acum de curand. Are 92 de ani, orb complet de 7 ani, dar care canta si acum frumos si stie slujbele pe de rost; apoi Gavriil Panta, Gherontie Ieromonahul, Iacob Monahul, Iacob Deciu, Iacob Raduleanu, Isihie Petrescu, Martin Monahul, Nathanail Ieromonahul, Neofit Schimonahul, Nicandru Ierodiaconul, Nichita Basarabeanu, Onufrie Bratu, Paisie Lambru, Pasarion Sobotariu, Pimen Ieroschimonahul, Sava Schimonahul, Serghie Schimonahul, Teofil Niculescu, Teofilact
Ieromonahul, Varahiil Schimonahul, Vichentie Monahul si altii.

Opera muzicala a lui Nectarie Schimonahul este imensa. Mai bogata decat a tuturor psaltilor romani din secolele XVI-XX si alaturi de multe cantari ale altor psalti romani si greci, ea a fost rescrisa de ucenicii sai si de ucenicii ucenicilor sai, cu multa arta si mestesug, astfel incat multe manuscrise pot fi considerate piese de muzeu, cu deosebire cele 15 manuscrise cumparate din diferite locuri de Arhimandritul Dometie Trihenea de la Chilia Sf. Ipatie cu motivatia: „ca sa nu fie instrainate.” Numarul manuscriselor muzicale romanesti de la Athos si al psaltilor compozitori si interpreti inserati in ele este insa mult mai mare decat ceea ce am putut noi depista.

Se impune in continuare cu stringenta initierea unei ample actiuni de depistare si inregistrare a manuscriselor si documentelor muzicale romanesti de traditie bizantina aflate in afara granitelor tarii noastre. Prin catalogarea acestor valori si apoi prin studierea sistematica a lor, patrimoniul culturii muzicale romanesti se va completa cu noi documente din secolele X-XX.

Documentele muzicale romanesti din Athos si psaltii atestati in ele au contribuit si vor contribui la intregirea si interpretarea repertoriului muzical bizantin universal iar istoria muzicii romanesti isi va imbogati continutul cu un numar mare de manuscrise si de nume noi de compozitori si de interpreti. Mostenitor al unei milenare traditii de cultura muzicala bizantina poporul roman va adauga fondului ancestral de valori spirituale si acest fond de manuscrise care se afla in afara granitelor tarii.

Arhid. Prof. Univ.Dr. Sebastian Barbu-Bucur
Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti

Sfantul Ioan Damaschin, s-a nascut la anul 676 dupa Hristos, in Damasc, de unde si-a luat si numele de Damaschin. El a fost fiul invatatului si piosului crestin Sergiu din Damasc, consilier al califului arab, Abdul-Melic din Damasc. Sergiu, tatal Sfantului Ioan Damaschin, rascumparand intre alti crestini si pe monahul Cosma de origine din Italia, care era profund cunoscator al filosofiei, un mare teolog si un perfect muzician, incredinta educatia si instructiunea fiului sau, monahului Cosma. De la acest monah, invata Damaschin nu numai filosofia si teologia, dar si arta muzicala. Dupa moartea parintelui sau Sergiu, el ajunse consilier al califului arab, in locul tatalui sau. Fiind dotat cu darul vorbirii, capata pe langa pronumele arab de Mansur, si numele onorific de Rau-de-Aur .

Mai tarziu fiind banuit, ca conspira cu imperiul bizantin, contra califatului Arab, demisiona din functia ce ocupa, si se retrase in manastirea Sfantul Sava, de langa Ierusalim, unde imbratisa schima monahala.

Aici se ocupa el cu scrieri literare, teologice si mai ales cu musica bisericesca. El muri ca simplu preot-monah, in manastirea Sfantul Sava, la anul 760.

Biserica Crestina, dupe ce a esit din hotarele Palestinei, si s-a raspandit printre poporele pagane, a inceput treptat sa inlature musica ebraica din cultul Divin, si a imbratisa melodiile muzicii eline, care erau in uz la Dorieni, Lidieni, Frigieni si Milesieni, popore din Asia-Mica.

Dupe aceste melodii, numite de greci, Ehuri, cantau crestinii psalmi si diferite imne compuse de credinciosi. De la secolul al IV inainte, cultul Divin, devenind mai pompos, si fastul serviciului dumnezeiesc, urmand sa se mentie prin cantare, se inmultira forte mult si cantarile liturgice.

Aceste cantari insa, nefiind asezate intr-un sistem, pe care cantaretii sa-l poata urma cu siguranta, fara sa se departeze de la adevarata norma a cantarii bisericesti, cantaretii alunecau chiar fara voia lor, in melodii lumesti.

Neoranduiala acesta, observand-o Sfantul Ion Damaschin, se apuca el cel dintai, sa sistematiseze melodiile sau ehurile din biserica, ca unul ce invatase musica destul de bine, de la monahul Cosma. El aduna melodiile, ce se cantau pe atunci in biserica; si le-a sistematizat pe baza pentacordului elin. Marele teoretician musical, Mitropolitul Chrisant de Prusa, sustine ca: „cele 4 distante superiore ale pentacordului elin a servit de baza Sfantului Ioan Damaschin, pentru sistematizarea celor 4 ehuri sau glasuri principale; iar cele 4 distante interiore ale aceluiasi pentacord au servit de baza pentru cele 4 ehuri sau glasuri laturalnice, numite si plagale.

Si pentru ca cele 8 ehuri sau glasuri astfel sistematizate, sa pota fi invatate cu usurinta, sfantul Ion Damaschin, a scris si principii teoretice, pentru practicarea lor. In bibliotecile manastirilor din Sfantul Munte Athos, s-au conservat mici fragmente din gramatica muzicala a Sfantului Ioan Damaschin, scrise pe pergament, cu intrebari si raspunsuri.

Pe langa acesta gramatica, el a mai scris si o alta carte de teorii musicale, intitulata: Aghiopolitis, in care arata metoda, dupa care se poate invata musica bisericesca. Dar pentru ca ehurile sau glasurile bisericesti, sa pota fi invatate si aplicate asa, dupe cum le-a sistematizat, el intocmi cartea bisericesca numita Octoih, dupe numarul celor 8 glasuri ale bisericii; si de care se foloseste pana astazi, Biserica nostra Crestina ortodoxa.
Imnele din Octoich, sunt asezate mai ales pentru serviciul divin al Duminicii. Aceste imne se schimba in fiecare Duminica, incepand cu glasul I si sfarsind cu al VIII-lea, dupa care se repeta iarasi primul.

Cuprinsul imnelor din Octoich este panegiric, dogmatic, moral si in genere didactic; iar psalmodia este simpla si dezbracata de strigarile si figurile cele nemasurate ale vechii muzici. Atat semnele psaltichiei, cat si glasurile Bisericii Crestine, n-au fost inventate insa, de Sfantul Ioan Damaschin; caci cele trei semne muzicale gasite de el, si anume: Isonul; Oligonul, si Epistroful, se crede ca sunt inventate de Ptolomeu Filadelful, si el numai le-a folosit; iar celelalte 7 semne, si anume: Chendima, doua Chendime; Petasti, Ipsili, Iporoi, Elafron si Hamili, care se intrebuinteza si astazi in muzica psaltica, au fost inventate in urma Sfantului Ioan Damaschin. Tot asemenea si ehurile sau glasurile, n-au fost inventate de Sfantul Ioan Damaschin ci el numai le-a sistematizat si le a folosit in cantarile sale, fara insa sa le schimbe vechile numiri, care au predominat in biserica, si inainte el.

Tocmai dupa ce Constantinopolul a cazut in mainile turcilor (1453), glasurile au pierdut vechile numiri, si s-au inlocuit cu numere, precum urmeza:

1) Dorianul s-a numit glasul I
2) Lidianul     al II-lea
3) Frigianul al  III – lea
4) Mixo-lidianul   al  IV-lea
5) Hipo-dorianul  al  V-lea
6) Hipo-lidianul  al Vl-lea
1) Hipo-frigianul al Vll-lea
8) Hipo-mixo-lidianul al  VlII-lea

In timpurile mai vechi, erau in uz la vechii greci 14 ehuri; dar renumitul astronom Ptolomeu (secolul al II-lea) le-a redus la 7 ; iar Sfantul Ioan Damaschin, le-a fixat la numarul de 8. Primele patru ehuri se numesc autentice sau primitive; iar cele patru din urma, se numesc derivate sau laturase, fiindca s-au derivat ori format, din cele patru principale; precum se poate observa si din numirile ce porta. Sfantul Ambrosie episcopul de Milan (+ 397), a introdus cel dintai, in bisericile din eparhia sa din Apus, cele 4 ehuri primitive, pe care le-a luat din Biserica de Rasarit; iar papa Grigorie Dialogul, pe la finele secolului al VI-lea, a introdus si pe celelalte 4 ehuri derivate. Carol-cel-Mare (742—814), auzind cantandu-se aceste 8 ehuri, de psaltii ce insoteau ambasada imperatorului Bizantin in Apus, si placandu-i forte mult, le-a generalizat in Biserica de Apus, infiintand pentru studiarea lor, si anumite scoli de plain-chant.

Meritul cel mare al Sfantului Ioan Damaschin, a fost ca a simplificat semnele melodice, care erau forte multe si complicate, inlesnind astfel metoda, de a se putea invata muzica bisericesca, cu mai multa usurinta.

Afara de aceasta, el stabilit si tactul sau mesura de a canta, care este sufletul muzicii. Hironomia sau baterea tactului cu mana, s-a dezvoltat forte mult, in timpul imparatilor iconomahi; caci acestia bateau tactul si cantau impreuna cu cantaretii in biserica.

Dupe moartea Sfantului Ioan Damaschin, sistemul sau muzical n-a fost dat uitarii, ci a fost cultivat si desvoltat de diferiti autori, dintre care locul cel mai important il ocupa Sfantul Ioan Cucuzel, maestrul cantaretilor imparatesti din Constantinopol.

El a redus si notele psaltichiei vechi, note care, impreuna si cu alte imbunatatiri facute muzicii psaltice, de unii maestrii de cantari din Constantinopol, au servit de norma pana la inceputul secolului al XIX-lea, pentru cantarile bisericesti, in Constantinopol si in Tarile Romane.

Extras din "Carte de muzica Bisericeasca" - Nifon N. Ploiesteanu, Bucuresti, 1902
 

Marturiile

In partiturile cantarilor bisericesti intalnim o serie de semne orientative, pentru controlul intonarii corecte a diastematicii, denumite marturii.

Marturia este compusa din doua semne suprapuse:

- cel de deasupra indica initiala unui sunet anume pe scara muzicala;

- cel de dedesubt reprezinta incadrarea sunetului intr-unul din genurile intalnite in muzica bizantina (diatonic, cromatic, enarmonic);

  Scara disdiapason

In muzica bizantina , gama formata din opt note (diapason) se poate prelungi prin alte note atat desupra notei celei mai inalte cat si dedesubtul bazei.

Gama disdiapason este formata din 15 note, avand ca baza Di grav si ca varf Di acut.

Cele doua note grave (Di, Ke) apartin registrului grav, notele intermediare (Zo, Ni, Pa, Vu, Ga, Di, Ke) apartin registrului mediu, iar notele urmatoare (Zo, Ni, Pa, Vu, Ga, Di) registrului acut.

De asemenea, marturiile scarii disdiapason se impart in trei categorii: marturiile registrului grav, marturiile registrului mediu si marturiile registrului acut.

Exercitii:

Cand vorbim despre muzica psaltica trebuie sa avem in vedere faptul ca nu vorbim despre un sistem de notatie a muzicii existente, ci vorbim despre un sistem complex care exprima o spiritualitate - cea ortodoxa. Si acest lucru sper sa il lamurim cat de cat in aceasta prezentare, pentru ca poate ca unii dintre dumneavoastra ati luat contact si sunteti implicati in studierea acestei muzici, dar cred ca foarte putini ati avut vreodata experienta trairii continue, intr-o ortodoxie exprimata, prin aceasta muzica.

Orice lucru care exista in Biserica trebuie sa aiba si are intotdeauna o fundamentare teologica foarte precisa. Mai exact, este vorba despre intrebarile: De ce cantam in biserica? De ce muzica psaltica, despre care noi sustinem ca este sistemul muzical care exprima la modul cel mai autentic spiritualitatea ortodoxa, se canta la modul in care se canta? Care sunt elementele ei constitutive? Ce adevar de credinta exprima aceste elemente constitutive ale muzicii psaltice? Cum reuseste muzica bizantina sa intretina o legatura si cu celelalte elemente care apar in Biserica: icoana, arhitectura bisericeasca, vesmintele preotilor, lumanarea, s.a.m.d.

In primul rand, cand vorbim despre muzica psaltica nu avem in vedere numai sistemul muzical, adica neumele si sunetele. Ele sunt fiintial legate de ceea ce in Biserica se cheama imn, cu tot ceea ce implica acesta: cuvinte, structura metrica, ritm, continut teologic. Am putea, de fapt, sa vorbim despre psalmodie, pentru a cuprinde intr-un cuvant intreg sistemul imnografic al Bisericii. Psalmodia se constituie intr-un tot unitar din trei elemente diferite, a caror coexistenta se face simtita omului, in principal prin simtul auzului. Aceste elemente - cuvantul , melodia si ritmul - sunt naturale si innascute omului, fiind folosite de toate popoarele si religiile ca mijloace de exprimare, pentru a indupleca, a ruga si a slavi dumnezeirea in care acestea credeau.

Psalmodia crestina, mostenind din religiile preexistente si din iudaism materialul esential pregatit, l-a prelucrat si recreat prin noi elemente si forme. Cuvantul, melodia si ritmul au fost folosite de psalmodia crestina in vechime, dar acum au primit o forma si un continut diferit. Cuvantul psalmodiei Vechiului Testament, de exemplu, era in principal apocaliptic si istoric, in timp ce al Noului Testament este triadologic, eclesiologic si hristologic, fara sa lipseasca referirile cu caracter moral.

Muzica Vechiului Testament era instrumentala si foarte putin vocala, in timp ce a Noului Testament este numai vocala si cuviincioasa. In sfarsit, ritmul Vechiului Testament, datorita folosirii instrumentelor, era mult mai zgomotos, decat linistit si vrednic de sfintenie ca cel al psalmodiei Noului Testament.

Cuvantul omului catre si despre Dumnezeu a primit numele de teologie. Majoritatea rugaciunilor din Biserica sunt pline de teologie, pentru ca, dupa Sf. Dionisie Areopagitul, orice nume, orice numire a lui Dumnezeu este o teologhisire despre Dumnezeu in vorbire directa. In acest punct teologia psalmodiei se deosebeste fundamental de teologia de scoala: in timp ce prima stabileste relatia directa eu-Tu, sau noi-Tu, cea de-a doua vorbeste despre Dumnezeu la persoana a III-a, fara a lasa vreo impresie de implicare. Asadar, ceea ce propune psalmodia este convorbirea cu Dumnezeu intr-o relatie directa, minunarea de El si lauda Lui, nu in multe vorbe, ci in forma cea mai concisa si mai minunata a exprimarii, poezia.

Melodia, departe de a fi numai o haina care imbraca cuvantul, are mai multe roluri: prin felul ei armonios de a fi, ea propune o stare, o anumita stare. In muzica psaltica, melodia nu este formata din armonizarea mai multor linii melodice armonice, ca in muzica corala, ci se constituie din doua elemente: isocratima si melosul propriu-zis. Isocratima este sunetul care invaluie melodia si ii creeaza fundamentul pe care ea se dezvolta. De obicei, isocratima se tine pe nota de baza a glasului. De aici si rolul ei de fundament. Melosul, este melodia ce se creeaza in functie de cuvant.

Legatura lor este asadar indisolubila, devreme ce cuvantul creeaza melodia iar melodia exprima si transmite cuvantul. Existenta celor doua elemente este strans legata de teologia unirii ipostatice, corespunzatoare cele doua firi ale lui Hristos, sau exprima modul de manifestare al lui Dumnezeu in lume (o parte nevazuta si o parte vazuta); ea se leaga, de asemenea, foarte mult si cu icoana, o forma de arta bidimensionala; cu lumanarea de ceara curata de albina, etc. Astfel, isonul, ca semnul care contine toate sunetele si ca cel ce apare totdeauna ca un fond, exprima dumnezeirea necuprinsa, neinteleasca si inexprimabila, dar atotprezenta si care minueaza prin insasi taina ei. Acelasi rol il are si fondul de aur al icoanei, aurul fiind metalul care contine toate culorile.

Ritmul este elementul care da viata intregului. El este inima care da forta mesajului si care da starea sufleteasca buna sau mai putin buna. In functie de starea pe care o imprima, psalmodia este judecata de Parinti ca fiind buna sau rea. Un alt aspect al relatiei dintre Muzica si Teologie ce poate fi luat in discutie porneste de la conceptia Sfantului Dionisie potrivit careia in Biserica toate cele vazute sunt chip al celor nevazute, prin urmare si muzica oamenilor este o imagine slaba a muzicii ingerilor. Teologia Sfantului Dionisie arata viata crestinului impreuna cu toata creatia, in aceasta relatie cu Dumnezeu. Toata zidirea: ingerii, oamenii, faptura necuvantatoare si cea neinsufletita, isi primesc existenta de la Dumnezeu si se transfigureaza prin lucrarea Duhului Sfant, unindu-se intr-o singur glas si laudand-L pe Dumnezeu, Ziditorul a toate. Iluminarile ce se transmit prin ierarhia cereasca si prin cea pamanteasca nu au alt scop decat acela de a da unitate fapturii si de a o transfigura, de a o face sa cinte mai presus de grai, sa salte, sa se bucure, sa teologhiseasca pe Cel mai presus de fiinta in ,,pamantul celor vii”.

Ramanand in starea lor proprie, aceea a creatului, dar in care Dumnezeu lucreaza prin energiile Sale necreate, ele o schimba, prin primirea harului, in acel „pamant al celor vii” in care tot ce viaza si se misca se insufleteste, adica face o miscare unitara (unitara prin faptul ca sunt unite toate de acelasi Duh spre acelasi scop) de a-l lauda pe Dumnezeu. Astfel, totul se ,,prinde in hora” si in cantare, dantuieste si canta la Cina cea mare a Domnului, la Cina la care toata faptura este chemata sa se impartaseasca de Dumnezeu. Aceasta este imaginea ,,liturgica” rezultata din scrierile Sfantului Dionisie Areopagitul, conceptia teologica a Sfantului Dionisie privind folosirea muzicii in relatia cu Dumnezeu, a fost primita si folosita de Biserica in alcatuirea cultului ei.

Extras din "Despre muzica psaltica in general si despre felul in care s-a cantat si se canta ea la romani” - Sabin Preda