"Omul e ca oul”. Iata exprimata, cat se poate de concis, perisabilitatea vietii materiale a omului. Pe de alta parte, pe vremuri, se mai putea auzi si urarea „Frumos si sanatos ca un ou rosu de Pasti”, urare care ne arata statutul special al oului. De altfel, etnologii au convenit ca trei sunt marile arhetipuri ale creatiei: lutul, aluatul si ...oul. Simbol al inceputului tuturor lucrurilor, al originii si regasirii vietii, oul apare in multe mitologii ale lumii ca un ou primordial, sursa a tot si a toate. Nu intamplator, oul este asociat adesea cu soarele, primele culori in care a fost „imbracat” fiind galbenul (soarele pe bolta) si rosul (astrul zilei la rasarit si la apus). Desigur, interpretarile sunt diverse, o alta sustinand ca simbolismul cojilor face referire la pamant; astfel a fost posibila aparitia multor legende care ne spun, in esenta, ca oul e mormantul Domnului Iisus Hristos, sangele sau revarsandu-se de pe rosul oualor. In fapt, aceste legende ne transmit pana azi ca in spatele Domnului Hristos putem vedea divinitatea precrestina care, la ciocnitul sau spartul oualor in noaptea Invierii, moare si renaste in preajma echinoctiului de primavara.
Putini dintre noi mai stim aceste lucruri. Nici macar nu mai stim daca e bine sa le stim. Din moment ce nu s-au pierdut de tot, credem ca e bine. Cert este ca, aidoma ca in multe alte domenii ale mostenirii traditionale, continua sa supravietuiasca oul rosu, incondeiat sau inchistrit. In satele noastre, inca neracordate la febra globalizarii cu orice pret si adesea fara nici o noima, nu e de conceput Pastele fara oua rosii; nu stim daca motivatia vine din credinta potrivit careia atunci cand nu se vor mai face oua rosii va fi sfarsitul lumii, important e ca o traditie straveche e pastrata aproape nealterata, ajutandu-ne sa putem spune cu emotie, atunci cand ciocnim cu cei dragi un ou rosu, „Hristos a inviat” si sa auzim, cu aceeasi emotie, invariabilul raspuns „Adevarat a inviat”!
Oua incondeiate am inceput sa intalnim nu numai in preajma sarbatorilor Pastelui sau la Inaltare si nu numai in acele sate in care, din fericire, s-a mai pastrat traditia. La ele acasa le mai intalnim in satele bucovinene, in foarte putine locuri din Vrancea, insa le intalnim, mai ales, in toate zonele cu trafic turistic (Cheile Bicazului, manastirile din nordul Moldovei, magazinele de suveniruri etc.). Privitorul atent va remarca usor ca sunt diferite ca dimensiune, cromatica, decor sau tehnica de realizare.
Din aceste motive, pentru a fi siguri ca facem alegerea potrivita atunci cand vrem sa achizitionam un ou incondeiat, in primul rand ar trebui sa vorbim cu mesterul. Si daca ne va spune ca a invatat mestesugul de la parinti si bunici, daca va folosi termeni precum „rosala” in loc de rosu sau „galbeneala” in loc de galben, atunci acesta este primul semn al autenticitatii. Iar daca despre acele linii atat de bine proportionate si atat de rafinate in simplitatea lor ne va spune ca se numesc coarnele berbecului, cararea ratacita, carja ciobanului sau calea laptelui, vom avea un motiv in plus sa zabovim cu privirea si eventual sa cumparam.
Din punct de vedere teoretic se pare ca exista o confuzie terminologica in toata bibliografia parcursa, intrucat, de exemplu, studiul „Arta incondeierii oualor” trateaza exclusiv maniera realizarii ornamenticii prin folosirea cerii, iar capitolul corespunzator din „Arta populara bucovineana” foloseste alaturi de termenul „oua incondeiate” si tehnica de „incondeiere” sau „inchistrare”. Un alt studiu, tratand acelasi subiect, uzeaza de termenul „impistrire”, varianta ferma a termenului precedent. Studiul „Ornamentica traditionala comparata” (Nicolae Dunare) foloseste, de asemenea, termenul de „incondeiere” fara a preciza maniera de realizare. Ca rezultanta prin destinatia lor, „ouale de Pasti”, termen propus de Artur Gorovei, pare a intruchipa claritatea deplina intrucat nu implica tehnica de realizare a acestora. Precizam, inca o data, ca primii termeni includ automat tehnica de realizare a motivelor ornamentale, fapt care duce la confuzia amintita la inceput, intrucat practic, in afara de simpla vopsire – procedeu folosit in fiecare casa spre confirmarea apartenentei la finalizarea ritualului pascal – se pot identifica cu usurinta trei tehnici fundamentale de realizare a ornamenticii oualor: 1. incondeiatul in doua maniere: cu pensula si cu penita; 2. impistritul, arhaic si actual; 3. pictatul cu vopsele de ulei, tehnica eminamente kitsch generata de succesul comercial al desfacerii oualor produse in primele doua maniere si proliferata in ultimele decenii. Totusi, cea mai simpla clasificare a oualor numite, generic, incondeiate are ca punct de plecare cromatica si este urmatoarea: 1. monocrome sau merisoare, culorile cele mai frecvente fiind rosul, galbenul, albastrul, verdele si negrul; 2. impistrite, inchistrite, scrise sau desenate in doua culori, cea a campului si cea a motivului decorativ; 3. policrome, muncite sau necajite. In unele clasificari, cea de-a treia categorie se imparte in doua subcategorii: prima, oua policrome si cu ornamente, a doua, oua policrome cu ornamente si in relief.
Asadar, la rigoare, incondeierea propriu-zisa este deosebita de impistrire. Asta pentru ca difera atat uneltele, cat si aspectul final al bijuteriei ovoidale. Un ou incondeiat cu pensula poate fi recunoscut cu usurinta datorita tusei groase care foloseste doar trei-patru culori de baza, reproducand, prin subtila asociere, motivele florale desprinse de pe altite, bondite si cojoace. Incondeiatul cu penita uzeaza de scriitura cu tus negru, practic motivele rezultate fiind cópii subtile ale oualor realizate prin tehnica impistririi. Rezulta astfel ca ouale incondeiate nu folosesc baia integrala de culoare. Tehnica impistririi este mai complexa, mai realizata artistic si totodata si cel mai greu de realizat intrucat, folosind baia integrala de culoare si uzand de tehnica crutarii succesive a fondului, rezulta ca munca de elaborare artistica este indelungata si dificila. Unealta de baza, chisita, este formata dintr-un betisor avand la unul din capete fixata o mica bucatica de tabla foarte subtire de alama sau arama, avand in interior un orificiu foarte fin prin care sa poata trece ceara fierbinte.
Prin impistritul arhaic se realizeaza ornamente in doua nuante cromatice prin simpla crutare a fondului. Deci, impistritul comporta minimum doua nuante in afara culorii de baza, de obicei albul, vernilul in mai multe nuante (pentru ouale de rata) si, in rare cazuri, galbenul rezultat dintr-o baie prealabila peste care se aplica ceara de albine crutand succesiv celelalte straturi de culoare. Vorbind de impistritul actual ne referim la betia cromatica ce reuseste sa unifice plenar, in cazuri exceptionale, pana la 12 culori, parte rezultand din baia de culoare, parte fiind obtinute dupa aplicarea primei scriituri in ceara. Tot spre diferentierea tehnicilor mentionate, precizam ca ouale incondeiate se lucreaza intotdeauna calde pentru a permite o uscare rapida, doar baia de culoare fiind calduta pentru a nu deforma scriitura in ceara a chisitei.
In privinta ornamenticii, spre a putea mai bine intelege propunem studiul ordonarii motivului in functie de axul polar al oului. Impartirea in registre se realizeaza in functie de acelasi simbol de perpendicularitate. Tot in functie de acest simbol propunem folosirea termenilor de „varf” si „baza”, intrucat ornamentarea celor doi poli in cazul impistririi comporta un sir de teme si de elemente specifice. Sub acelasi aspect teoretic, trebuie precizat ca absolut toata tusa scriiturii se situeaza sub semnul liniei curbe care impune in acelasi timp interpretarea cromaticii ca fiind inegala in cadrul aceluiasi ton datorita schimbarii perpetue a unghiului de reflexie al luminii, argument inatacabil in sprijinul afirmatiei ca fiecare produs finit reprezinta invariabil un unicat. In ceea ce priveste lucrul in negativ observat in special la motivele prin punct cu chisita, se poate afirma cu certitudine ca reprezinta o culme a abstractizarii interpretarii plastice inca neegalata de plastica taraneasca.
Metodele institutionalizate de impodobire a oualor, indiferent cum sunt realizate – cu tocul, cu penelul, cu tusuri, cu ceara – vadesc un act de mare curaj, intrucat desenarea unei suprafete ovoidale respectand proportiile, inscriindu-le in sectiunea de aur, presupune a avea un instinct artistic iesit din comun. Practic, despre ce este vorba? Contururile si delimitarile sunt independente. Fiecare detaliu sau element de detaliu e un factor care se integreaza ansamblului. Ritmurile dominante vadesc miscare, o curgere pe directii orizontale si verticale. Planurile de referinta sunt geometrizate si totul este adus in prim plan. In foarte rare cazuri, motivele zoomorfe incearca sa creeze iluzia de spatiu. Pentru impistritul arhaic trebuie sa mentionam aparentul tabu cromatic pentru alte game in afara rosului, insa faza este depasita imediat ce apare o noua culoare, in general, degradeuri maronii, nuante de verde si portocaliu, rareori fond albastru. Pentru motivele actuale, unele imbinari cromatice par a fi luate direct din pictura avangardista, culori pe care in cotidian ne-am teme sa le alaturam: rosu-verde, albastru-verde, galben-rosu. Pentru impistritul arhaic, ca motive ornamentale clasificate structural intalnim: melcul, castravetele, creasta cocosului, potcoava, pascuta, cocosul, grebla, ca motive omogene si heterogene care uneori pot fi interpretate si drept compozitii asimetrice. In cazul oualor incondeiate domina in general ornamente centrale principale, periferice si secundare complementare atunci cand nu exista impartirea in registre. Prin impartirea in registre, asa numitele braie, in plan vertical sau orizontal, dominant devine elementul zoomorf, stilizat excesiv prin geometrizare. Elementele cosmomorfe sunt vadite in special la impodobirea polilor, iar scheumorful isi gaseste aria de afirmare tot prin tehnica impistritului arhaic. Impistritul actual, prin folosirea marelui numar de culori, duce la realizarea covorului ornamental in care stilizarile geometrizate fac uneori de nerecunoscut, in faza finala, semantica unui motiv, ducand la imposibilitatea interpretarii acestuia. Evidentele se deconspira ca proces de intentie doar in prima faza a scriiturii. Ulterior, ansamblul geometrizat se inscrie in sirul unor canoane reflex estetice care accepta sau refuza rezultanta. Influenta altitei traditionale prin aparitia puilor costiseti in doua registre sau asimetrice constituie o culme a acestei arte.
Precizam ca motivele decorative sunt numeroase si fiecare motiv se prezinta in mai multe variante, care se diferentiaza in functie de localitate. Variaza chiar si in acelasi sat si diferit iese acelasi motiv din mana aceleiasi persoane care incondeiaza. Cele mai utilizate motive sunt cele zoomorfe: albina, broasca, sarpele, mielul, apoi cele fitomorfe: frunza bradului, garoafa, spicul graului; urmeaza cele scheomorfe (in general, unelte): grebla, lopata, fierul plugului, precum si ornamente luate din industria casnica, de exemplu clinul ce se formeaza la croirea camasilor si manecile; in sfarsit, mai aflam si diverse alte motive: desagii si braul popii, calea sau cararea ratacita, crucea Pastelui (cu aceasta cruce crestinii impodobesc pasca pe care o duc la biserica in noaptea Invierii, numita in unele zone si ziua Pastelui), crucea romaneasca, crucea ruseasca sau crucea moldoveneasca (reprezentate printr-o cruce cu alte cruciulite la capete), steaua (numita uneori si steaua ciobanului sau floarea strachinii). In zona Iasilor s-au utilizat in special motivele fitomorfe: floarea artarului, ciresele, floarea stejarului, ciupercute, bureti, struguri, pastai, ghinde, ghiocei, floarea spinului, lacramioare, codru inchis, padure inchisa, floarea Pastelui sau, numite simplu, frunze sau flori; mai rare sunt motivele zoomorfe si avimorfe, de genul piciorul racului, creasta si coada cocosului, barza; in sfarsit, mai intalnim si alte motive decorative cunoscute, incadrabile si acestea in grupul marilor motive decorative: crucea, soarele, stea impodobita, grebla, carligul ciobanului, fierul plugului, drumul ratacit, drumuri, moristi, vartelnita, zbarnaitoarea, dar si unele motive mai putin cunoscute, oarecum specifice zonei noastre, precum: ocolase, carcei, butonasi, mana milogului, mana inflorita, maini, braie, genunchiul dracului s.a. Cromatica oualor pascale din aceasta zona este simpla; predominante sunt ouale monocrome sau merisoare, culorile fondului cele mai raspandite fiind rosul, albastrul si verdele, motivele decorative realizandu-se exclusiv in culoarea alba. Tehnicile sunt acelasi ca peste tot, cu precizarea ca aici nu s-a mai ajuns la ouale policrome sau necajite. In schimb, au fost realizate oua care aveau aplicate pe ele motive decorative direct de pe anumite plante de primavara.
De fapt, ornamentatia oului pascal opereaza cu simboluri arhetipale (soare, luna, cruce etc.), cu motive decorative din natura (plante, animale), cu obiecte casnice si cu altele preluate de pe tesaturile populare, cu tot repertoriul lor de semne sacre.
Deoarece oul, asa cum l-am infatisat mai sus este intrinsec legat de Pasti, vom incheia acest capitol destinat mestesugului oualor incondeiate cu reamintirea unor practici si credinte ce incadreaza oul in lumea lui originara, adica la sarbatoarea Pastelui si la Inaltare. Astfel, vom intelege mai bine ca oul incondeiat a plecat de la oul rosu pe care inca il mai pastram ca simbol central al Pastelui.
Pentru oamenii de altadata, unul din momentele traite cu cea mai mare intensitate era Noaptea Sfanta a Invierii, in noaptea aceasta desfasurandu-se o multime de datini si obiceiuri mai mult sau mai putin legate de Invierea Domnului. Se considera ca dupa o perioada de degradare a timpului, de instaurarea chiar a haosului atunci cand trupul lui Hristos a fost in mormant, acum se reinstituie ordinea si echilibrul in lume.
Cand se innopta afara, prin curtile bisericilor se aprindeau focuri mari, oamenii spunand ca asa se pazeste Pastele; altii stateau acolo pentru a vedea comori arzand si cum se deschid cerurile. In fapt, focurile acestea, ca si cele facute pe dealurile mari din preajma satelor, aveau menirea de a ajuta soarele sa urce cat mai mult pe bolta cereasca, sa dea cat mai multa lumina si caldura. Prin unele locuri, toaca, despre care se spunea ca tine la distanta duhurile rele, era luata de la biserica si dusa de niste flacai la cimitir; aici trebuia bine pazita, altfel paznicii trebuiau sa dea un mare ospat in cinstea celor care ar fi reusit sa le-o fure.
La miezul noptii se trageau cateva focuri cu pusca, acest obicei amintind ca, pe vremuri, Anul Nou se sarbatorea primavara. Cand auzeau acest semnal, oamenii se trezeau, avand grija sa calce pe un asternut, altfel credeau ca ii vor ustura talpile peste vara. Toti ai casei si mai ales fetele mari se spalau intr-un lighean in care, pe langa apa, se mai aflau un ou rosu, cativa banuti de argint si un fir de busuioc. Cosul cu pasca si cu alte obiecte era dus la biserica de capul familiei; in acest cos se puneau, uneori, si fundul pantalonilor unui barbat, resteiele de la plug si o bucata din camasa unei fete ce avusese prima menstruatie, toate fiind, se zice, bune de leac. Despre cei care, sanatosi fiind, nu vroiau sa mearga la Inviere, se spunea ca se vor imbolnavi si vor fi in nevoi pana la Pastele urmator; copiii nascuti in aceasta noapte deosebita si in Saptamana Luminata erau considerati norocosi.
In biserica, cand preotul spunea prima data „Hristos a Inviat” fetele batrane ziceau repede „Eu sa joc inainte”, sperand sa fie jucate la hore si sa se marite odata si ele. Vanatorii si pescarii raspundeau la „Hristos a Inviat” cu „Vanat (peste) prind”. Fiecare, nu-i asa, cu cel durea mai tare! Unele fete mari veneau la biserica cu un ou rosu in san, crezand ca vor fi rosii in obraji, in timp ce altele lipeau coji de oua rosii pe la usile caselor, asta in speranta ca le vor calca pragul petitorii mai degraba. Numai in aceasta noapte, carciumaresele obisnuiau sa mature, neaparat in pielea goala (e vorba de nuditatea rituala!), curtea carciumii, in nadejdea ca musterii se vor aduna precum aduna ea gunoiul cu matura. Spre dimineata, oamenii prindeau a veni spre case cu lumanarile aprinse, prima oprire fiind in grajd, aici atingand capul vitelor cu blidul unde se afla pasca. Apoi, in casa, se gusta cate putin din alimentele sfintite. Inainte sau la sfarsitul mesei, barbatul ciocnea un ou rosu cu nevasta, apoi cu copiii, la urma ciocnind fiecare cu cine vroia. Facand asa credeau ca se vor intalni pe lumea cealalta. Cei care vroiau sa fie rumeni in obraji, isi frecau obrajii cu oul rosu pe care urmau sa-l manance.
Bucurosi ca au mai fost partasi inca o data la Invierea Domnului, oamenii se culcau linistiti; daca se intampla cuiva sa moara in somn se stia ca acela va merge direct in rai, oricat de multe pacate ar fi avut, deoarece se spunea ca din Noaptea Invierii si pana la Rusalii raiul este deschis, iar iadul incuiat. Cat de departe suntem, cei mai multi dintre noi, de acele vremuri si de acei oameni, nimeni altii decat mosii si stramosii nostri, atunci cand, aproape de miezul acestei nopti sfinte, ne ducem intr-o plimbare scurta pana la cea mai apropiata biserica pentru a „lua lumina”, iar mai apoi, grabiti, ne intoarcem acasa spre a manca, a privi la televizor si a ne distra pana in zori! Indeobste, prima zi a Pastelui era rezervata reculegerii si odihnei, numai tinerii adunandu-se in curtea bisericii, baietii cu oua rosii, iar fetele cu oua rosii si cu pasca; aici se trageau intr-una clopotele si se batea toaca, anuntandu-se astfel bucuria Invierii Domnului. Dimineata, copiii obisnuiau sa se spele intr-un vas unde se afla si un ou rosu, crezandu-se ca asa vor prinde la sange. Prin unele locuri, copiii umblau cu „de-a oulia” pe la case, adunand multe si frumoase oua. Indeobste, se mancau oua rosii pentru ca oamenii sa fie sanatosi ca oul. In aceasta zi ouale se ciocneau numai „cap cu cap”, cel mai in varsta fiind acela care ciocneste si spune „Hristos a Inviat”. Potrivit unei credinte vechi, al cui ou se va sparge primul acela va muri mai intai; cel cu oul spart trebuia sa i-l dea celuilalt; e adevarat ca unii mai lacomi umblau si cu oua de pichere sau de lemn, insa erau degraba prinsi si pedepsiti. Din oul colorat mai intai in Saptamana Mare mancau toti copiii casei in prima zi a Pastelui, gaoacea, in care se punea aluat din faina de grau, pastrandu-se pe grinda, fiind, se spune, buna de noroc. Potrivit traditiei, a doua zi de Pasti e voie sa se ciocneasca ouale rosii si „cap cu dos”, a treia zi fiind permisa si ciocnirea „dos cu dos”, precum si „coasta cu coasta”.
Nu ar fi rau sa ne amintim mai des credinta potrivit careia daca mancam la Pasti din ouale rosii sfintite la biserica facem o fapta buna; asta deoarece se credea ca atunci cand nu se vor mai face oua rosii va fi sfarsitul lumii!
Marcel Lutic
