Marturii despre Hristos (II): Raportul lui Pilat, Guvernatorul Roman al Iudeii, catre Cezarul Tiberiu

Către Cezarul Tiberiu, Nobile Suverane, salutare!

Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost in legătura cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face sa vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare ca în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi.

Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeii.
La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii lui.

La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală!….

Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocniri de pahare) cu ei.

Eu am crezut e bine să accept această scuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul unul era cel mai greu de cârmuit.

Atât de turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica sa nu izbucnească în orice moment o răscoală.
Pentru suprimarea ei eu nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş.
Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa.
O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.

Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis.
La început mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret, a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât al evreilor.

Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce mă aşteptam să văd, atât e mare era deosebirea între El şi ascultătorii lui.
Părul şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele întunecate.

Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte.
Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea.

Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan.
El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor, ceva ce ar semăna predicilor lui Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre care sunt atâția in Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a răspuns: “Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”.

Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat pretorian.
Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi prea marii indulgenţe pe care le îngăduie Roma.
Pe când eu, mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc “Providenţa” prin care să vină peste noi această soartă şi destin.
Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogați şi puternici, într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.

Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!

Conduita mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare.

Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit.
Precum ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit!

Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om, necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat forme şi figuri la tot felul de zei şi eroi.
„Iisuse, i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi.

Împăratul este informat despre tine, şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi, şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau.

Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei…”.

Nazarineanul însă a răspuns liniştit:
„Prinţ al pământului, cuvintele tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele celui drept va fi vărsat…”, continuă el cu emoţie.

Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează de libertatea dată lor de Roma, complotează contra Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în lână şi piei de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare…”.

Cu nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi un zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă “Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea ce este scris in cărţile profeţilor, trebuie să se împlinească”!
“Tânărule, i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie să arăţi mai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alții, aceasta îţi poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în pace”.

“Prinţ al pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace şi iubire şi bunăvoință. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea, restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta, de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispăşesc”.

După aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele pretoriului.
Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deşi mândru de cinstirea domniei sale, se temea de senatul Roman, de a nu comite vreo faptă care ar fi putut sa-i nimicească influenţa sa asupra Senatului, astfel nu luă nicio hotărâre.

Intr-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarul. Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea produc, şi că învăţăturile sale, cu niciun chip, nu pot fi socotite ca fiind eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit prin faptele sale.
Irod a surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect prefăcut, s-a depărtat.

Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie şi de exercitarea populară, care are loc întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor. Orașul era arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea Nazarineanului.
Spionii mei mi-au raportat că Arhiereii si Fariseii întrebuinţează tezaurul templului ca să mituiască în acest scop pe popor.
Primejdia creştea pe fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimită.
M-am văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi; nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală şi fiind silit să o tolerez.

Răsculaţii au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii lor, în privinţa aceasta, au continuat să strige: „Răstigneşte-l!”.

Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: Irodienii, Saducheii şi Fariseii; Saducheii, a căror conduită era sprijinită de două motive: ei urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul roman. Aceştia nu au putut uita niciodată, intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu acea ocazie, am făcut o greşeala din necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor, profanarea aceasta nu s-a micşorat.

O altă nemulţumire pe care o purtau ei înșiși, era propunerea mea, de a întrebuinţa o parte din tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune.

Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită timp de trei ani si jumătate pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în faţa lor, în public, oriunde se ducea, şi fiind prea slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de a se uni cu Irodienii si Saducheii.
Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi totdeauna gata de a se uni la răscoală şi de a se folosi de confuzia şi neînțelegerea ce rezulta din aceasta.

În felul acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa Arhiereului, a săvârşit umilul fapt de supunere; el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ eu osânda definitivă, asupra lui.
Eu i-am răspuns că, deoarece Iisus este Galilean afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod şi am poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a avea respect faţa de mine, prin sutana Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui om.

Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se pare că toata Iudeea se afla la Ierusalim.

Eu îmi luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre Gali, care avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate, rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te de puterea Cerului!”

Pe la timpul acesta treptele de marmură, gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul, era adus iarăși la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea.
Într-un ton aspru, am întrebat pe popor, ce vrea!….
„Moartea Nazarineanului” a fost răspunsul.

„Pentru ce crima?” am întrebat eu.
„El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor”.
Eu le-am spus că justiţia Romana nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea.
„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!” izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite, nu era decât un om liniștit şi calm. ACESTA ERA IISUS DIN NAZARET.

După mai multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură care pentru moment mi se păru că va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apa, eu m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii, arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu s-au mulțumit decât cu viața lui.
În desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori martor al furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta.

Într-adevăr s-ar putea spune că in această ocazie toate spiritele rele din ţinutul infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea că nu umblă pe picioare, ci umblă pe sus urlând, precum valurile unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată se întindea de la porţile Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în istoria Romei.

Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie. Eu, Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor oameni cruzi care târau spre execuţie pe nevinovatul Nazarinean.

Toţi dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese afară pe locuitorii săi, care se înşiraseră pe părţile funebre ce conduc spre Geronica (Golgota).
Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbra de putere, se străduia să facă ordine.
Eram lăsat singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât în puterea omului.
Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea omenească, n-a mai auzit-o vreodată.

Nori mari, întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului, l-a acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de pământ a zguduit totul.
Atât de înfricoșătoare au fost semnele ce s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ, încât se zice că: Dionisie Acropagul ar fi exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că Universul se sfârşeşte.”

Către ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată!…
Mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi mohorâte şi disperate.
Mulţi erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi, trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului, îşi învăluiseră capul în semn de întristare.
Am auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici si colo, se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi, când aruncau privirea spre muntele Calvarului rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.
M-am întors în Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea stropii de sânge care curseseră de la Nazarinean.

După un timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am venit să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe Iisus din Nazaret”….
I-am zis: „Cerinţa ta se va împlini”….
Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie împiedicată.
Mai târziu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia, ca Iisus s-a sculat dintre morţi cum prezisese el.

Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului această întâmplare dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am început a face acest raport şi, de către ziuă, s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria Dianei, care a venit la urechile mele!…
Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupa de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care intona marşul Cezarului. Erau întăririle care mi se făgăduiseră, cele doua mii de ostaşi aleşi, şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit toată noaptea.

A fost hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune şi frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită, şi ca pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îţi baţi joc de soarta muritorilor!
Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a sfârşit”.

Acesta este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii Voastre supus, cu respect şi smerenie.

Guvernatorul PONŢIU PILAT
Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii Martie,
Anul 4147 de la creaţiune

NOTĂ: Raportul lui Pilat a fost găsit în una din bibliotecile Vaticanului de către un student german care se afla la Roma pentru studii teologice. Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important ca să-l copieze. Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani fostul student să-i povestească despre el unui englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a convins pe tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în posesia documentului Nahan l-a tradus în limba engleză, încredinţându-l unui cotidian de mare tiraj din Anglia.

Marturii despre Hristos (scrisoare publicata cu binecuvântarea PS Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului) - culegere text Istrate Iordan

Marturii despre Hristos (III): Scrisoarea nevestei lui Pilat, Klavdia Procula, adresata prietenei sale, Pulvia Romelia

„KLAVDIA PROCULA, ţie PULVIA ROMELIA, salutare!

O, tu, a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut în ziua despărţirii noastre. Ştirile unora din ele au ajuns şi până la tine, însă taina în care sunt învăluite, trezeşte în tine neliniştea şi dorinţa de a şti starea mea.

Dând atenţie delicatului tău apel, mă voi strădui să-mi aduc aminte inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi dacă vei întâlni asemenea împrejurări care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că puterile creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare şi că este cu neputinţă pentru fiinţele muritoare de a schimba soarta vieţii lor.

Eu nu o să-mi amintesc primele zile ale vieţuirii mele care au zburat aşa de repede, în pace, la Narbona, sub paza şi grija părintească şi sub ocrotirea prezenţei lor. Tu ştii că odată cu sosirea celei de-a 16-a primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin legământ conjugal cu Romanul Ponţiu Pilat, nepot al unei renumite familii care ocupa pe atunci în Italia un loc de Guvernator.
Imediat după ieşirea noastră din templu, eu a trebuit ca să urmez pe Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată. Am plecat fără bucurie, dar nici de tot cu îndoială, după soţul meu. Eu am regretat mult pentru voi… locuinţa liniştită a părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei…, frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele…, eu vă salut cu ochii plini de lacrimi.

Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu: el mi-a fost mai drag decât lumina zilei; am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletnicire, de tristeţe, de bucurie. Fiul meu era de numai cinci ani când Ponţiu după mila împăratului a fost numit Procurator peste Iudeea.
Atunci noi am plecat cu oamenii noştri reangajaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris. Cu timpul m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă pe care soţul meu trebuia să o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor. În Ierusalim am fost înconjurată de aplauze şi cinste, totuşi eu am trăit în deplină singurătate şi izolare, din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi, „străinii” şi „păgânii”, după cum ne numeau ei pe noi. Ei susţin că noi spurcăm, prin prezenţa noastră, pământul sfânt pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor.

Eu mi-am petrecut timpul cu copilaşul meu, prin pădurile mele liniştite, unde mistreţul se nutrea cu ramurile măslinilor, unde palmierii, cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delossa, se ridicau peste portocalii sălbatici care înfloreau, şi printre narvii fructiferi; acolo, sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitoare pentru altarele zeilor sau citeam versurile lui Vergiliu, atât de plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii.
Soţul meu numai puţine minute le putea rezerva pentru mine. El era întunecat şi trist, oricât de tare era mâna lui; ea se arăta totuşi foarte slabă de a ţine în supunere pe acest popor care a fost atâta timp independent şi pornit din fire pentru răscoală, care este despărţit în mii de secte furtunoase, dar care se uneşte într-un singur punct: în ura lor contra Romanilor.

Numai o singură familie de înaltă clasă în Ierusalim îmi arăta o prietenie relativă. Aceasta este familia Conducătorului Sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi blândeţe îndeosebi, cu facerea de cunoştinţă a fiicei sale în vârstă de 12 ani, Semida, iubită şi preafrumoasă ca zarea Saronului, care înfrumuseţează părul ei.
Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor, îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să spun, PULVIO, amintindu-mi despre cunoscutele lor cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob! Acel singur Dumnezeu veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre, numindu-le ca dumnezeieşti; Acel atotputernic şi milostiv, care uneşte în Sine bunătatea, curăţenia şi mărirea!

Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca sunetul de harpă când cânta sfântul imn al Binefăcătorului şi Marelui împărat al lui Israel… căruia şi eu la rândul meu am încercat să cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci!
În singurătatea mea, lângă leagănul copilului meu, mă aruncam în genunchi, îl chemam de multe ori, chiar contra voinţei mele, rugam pe acel Dumnezeu pentru smerenia şi liniştea inimii mele, căruia îi supuneam soarta şi judecata mea, mâinii lui tari de fier, ca o roabă unui domnitor şi să vezi minune!…. eu întotdeauna m-am ridicat ajutată şi mângâiată.

După un timp oarecare Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă când m-am deşteptat mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei ei şi fără prea mari suferințe. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu am apucat copilaşul meu pentru a merge în grabă la ele, ca să plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea.
Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei cu mare greutate au putut să facă drum prin mulţime, pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângătoarele şi cântăreţele, împreună cu imensa mulţime de popor se îngrămădiseră în jurul casei. Deodată am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau, la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. La primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc de a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe stimata lui faţă eu am văzut trăsătura unei ferme convingeri şi nădejdi, ce nu putea fi înţeleasă de mine.

Cu el mergeau încă trei inşi îmbrăcaţi în haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădeau aspectul că sunt oameni simpli şi neştiutori. Iar după ei mergea unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezime a tinereţii lui. Eu am ridicat ochii ca să-l privesc, dar a trebuit imediat ca să-mi retrag privirea de la el spre pământ, ca dinaintea soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire, care părea ca o coroană, iar părul lui lucitor se lăsa pe umeri potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.
Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când l-am privit! Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură el insufla şi o temere tainică prin privirea ochilor săi, ce părea că ne preface în ţărână!

Eu am plecat după El, fără să ştiu unde merge. Uşa casei se deschisese şi eu am putut vedea pe Semida care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi miresme. Era încă frumoasă dar palidă ca şi culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei şi peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea mută de durere şi aproape lipsită de orice simţire; mi se păru că ea nici nu mă vedea. Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele ACELUI necunoscut mie, care se apropia de aşternutul celei moarte, şi arătând-o cu degetul, a strigat: „Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii; dar dacă TU voieşti, ea va învia!”
Atunci eu am început să tremur când am auzit aceste cuvinte. Inima mea încetă a mai bate, din cauza măreţiei ACELUIA, pe care eu nu îl cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica-i privire la ea şi i-a zis: „Fetiţă, scoală-te”.

Şi Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii ei se deschiseseră, simţul, fiu al vieţii, înflori iarăşi pe buzele ei, apoi a întins mânuţele ei şi a strigat: „mamă!”.
La acest strigăt s-a trezit şi Salomeea. Mama şi fiica ei tremurând s-au îmbrăţişat una pe alta, iar Iair, tatăl, îngenunchind în faţa ACELUIA, căruia îi zicea „DOMN”, sărutându-i ciucurii de la poalele veşmântului lui, zise: „Ce trebuie să fac pentru a avea viaţa veşnică?”
„Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a fost răspunsul. După aceste cuvinte, el se făcu nevăzut, ca şi o fantomă în umbra luminii.

Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am trezit ca o deşteptare din somn, am plecat acasă, lăsând fericita familie în culmea bucuriei, o bucurie pe care nicio pană nu o poate descrie.
Pe timpul când luam masa de seară, eu am istorisit lui Ponţiu tot ce am văzut şi am auzit. El plecă capul şi îmi zise:

„Tu ai văzut pe Iisus Nazarineanul care este obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din templu. Această ură creşte din zi în zi tot mai mult şi unicul lor gând este ca să-i ia viaţa, dar cuvintele Nazarineanului sunt cuvintele unui înţelept, iar minunile lui, ale adevăratului Dumnezeu.”
- Dar pentru ce îl urăsc ei aşa de mult? zisei eu.
- Pentru că el mustră obiceiurile şi făţărnicia lor. Eu l-am auzit odată zicând fariseilor: „morminte văruite”, „pui de năpârci otrăvitoare, voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, care voi nu voiţi să le atingeţi nici măcar cu degetul cel mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen şi mărar dar foarte puţin vă interesaţi de îndeplinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă”. Înţelesul acestor cuvinte este adânc şi adevărat. El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi mândri şi atmosfera este întunecată pentru viitorul Nazarineanului.
- Dar tu o să-l aperi, nu-i aşa?!!!… am strigat eu plină de indignare.
- Puterea mea este foarte slabă, faţă de acest popor răsculător şi stricat; de altfel aş suferi şi eu foarte mult sufleteşte dacă ar trebui să vărs sângele acestui înţelept!
După aceste cuvinte Ponţiu se sculă şi se retrase în altă cameră, adânc îngrijorat şi îngândurat. Eu am rămas într-o durere şi întristare de nedescris. Ziua Paştelui se apropia. La această mare sărbătoare, aşa de importantă pentru evrei, se îngrămădea la Ierusalim o mare mulţime de popor din toate părţile Iudeii, pentru a aduce în templu jertfa de solemnitate a sărbătorilor care aveau loc.
Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului este foarte nemângâietor. Asupra capului lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în această seară să fie predat în mâinile Arhiereilor. Eu m-am cutremurat la auzirea acestor cuvinte şi l-am întrebat: „Tu o să-L aperi, nu-i aşa?”
- Voi putea face eu asta? răspunse Ponţiu cu o privire întunecoasă; soarta despre care Platon prezicea pentru unii neprihăniţi mi se pare că o să-l lovească şi pe Iisus. El va fi persecutat şi dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă.

Veni timpul pentru culcare ca să dormim. Pe dată ce am plecat capul pe pernă ca să dormim, nişte puteri tainice stăpâniră gândirea mea. Eu am văzut pe Iisus, aşa după cum Salomeea descria pe Dumnezeul ei. Faţa lui strălucea de mărire ca soarele. El zbura deasupra aripilor Heruvimilor, flăcările ce împlinesc voinţa Sa, oprindu-se pe nori. Mi se părea că El este gata de a judeca popoarele adunate în faţa Sa. Cu întinderea dreptei Sale puternice, El despărţi pe drepţi de cei nedrepţi. Cei dintâi se urcau spre el plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea dumnezeiască; dar cei din urmă au fost aruncaţi în lacul cel de foc, pe lângă care Erba şi Flegatova sunt nimica.
Atunci Judecătorul Divin, atrăgând atenţia asupra rănilor care împestriţau corpul său, a zis cu glas de tunet puternic: „Daţi-mi înapoi sângele pe care l-am vărsat pentru voi!” Atunci cei nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită şi să-i acopere pe ei. În zadar se simţiseră nemuritori şi nesupuşi disperării cât fuseseră pe pământ! Ei pieriră în marea cea de foc!
O, ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice descoperire!

Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază pentru cele văzute în vis. M-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se păru că în centrul oraşului se aude, din ce în ce mai tare, un strigăt zgomotos; strigătele, ţipetele, blestemele care erau mai înspăimântătoare decât valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu ascultam mereu; inima îmi bătea aşa de tare, înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de o sudoare rece.
Nu peste mult timp am auzit că acel zgomot se apropia tot mai mult, până ce treptele ce conduceau la palatul de justiţie se cutremurară sub greutatea gloatei nenumărate.
Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate eu am luat în braţe pe fiul meu, acoperindu-l cu o învelitoare subţire, şi am alergat la soţul meu. Sosind la uşa cea dinăuntru care conducea la sala de judecată şi auzind zgomot mare de glasuri, eu nu am mai îndrăznit să intru înăuntru, decât numai am privit prin perdeaua de purpură.

Ce privelişte, PULVIO! Ponţiu sta pe tronul său făcut din oase de elefant, în toată mărirea cu care Roma înconjoară pe reprezentanţii săi şi, în aparenţă fără teamă, cum voia el să se prezinte, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme; eu totuşi am putut percepe grozăvia neliniştii lui.
În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge, sta Iisus Nazarineanul liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei Lui nu se putea semnala nicio mândrie, nicio frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel.
Blândeţea lui mă umplu de frică şi groază pentru că în urechile mele încă mereu răsunau cuvintele visului meu: „Daţi-mi sângele pe care eu l-am vărsat pentru voi!”
În jurul lui, plină de furie şi turbată, sta mulţimea care îi adusese la judecată; la această gloată se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament însemnate în diferite semne, texte de lege pe care le aveau legate de frunţile lor.

Toate aceste feţe fierbeau şi erau pline de ură, mi se părea că în faţa lor străluceşte iadul şi că spiritele lui Himera amestecă glasurile lor cu strigătele sălbatice ca ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după facerea unui semn din partea lui Ponţiu, se făcu tăcere.
- Ce voiţi de la mine? întrebă el.
- Noi vrem moartea unui om, Iisus Nazareul, Irod îl trimite la tine pentru ca tu să pronunţi osânda!!!
- Cu ce îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea faptei lui? După care întrebări începu din nou ecoul ţipetelor lor.
- El a prezis distrugerea templului, El se intitulează rege al Iudeilor, Hristos Fiul lui Dumnezeu, El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aron, strigau leviţii. Să fie răstignit, ţipa mulţimea înfuriată.

Acest strigăt îşi are şi acum ecoul în urechile mele şi chipul jertfei neprihănite se perindă mereu prin faţa ochilor mei. Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus i se adresă cu cuvintele lui prefăcute:
- Aşadar, tu eşti împăratul iudeilor?
- Tu zici aceasta! răspunse Iisus.
- Tu eşti HRISTOSUL, FIUL LUI DUMNEZEU, întrebă iarăşi Pilat, dar Iisus nu i-a mai răspuns niciun cuvânt.

Ţipetele se reînnoiră şi mai accentuat ca înainte şi întocmai ca urletul unui tigru flămând, ei strigară:
- Daţi-ni-l nouă ca să moară pe cruce!
Ponţiu le făcu din nou semn să tacă zicându-le: „Eu nu găsesc nicio vină în acest om şi am să-l eliberez!”
- Daţi-ni-l nouă! Răstigneşte-l!, se repetă strigătul mulţimii.

Eu nu am putut asculta mai departe, şi chemând un rob al meu, l-am trimis la soţul meu ca să-l cheme, pentru a sta de vorbă cu el puţin. Ponţiu părăsi fără întârziere sala de judecată şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui, zicând cu lacrimi: „Pentru tot ce mi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna acestei sfinte a noastre uniri, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui acestui neprihănit, care este asemenea lui DUMNEZEU, cel nemuritor.
Eu l-am văzut în vis în astă noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca lumea care tremura în faţa Lui, şi printre nefericiţii aceia, care au fost aruncaţi în flăcările Gheenii, eu am recunoscut faţa acestora care cer acum moartea Lui! Păzeşte-te a nu ridica prea puternica ta mână împotriva Lui! O, crede-mă, că o singură picătură de sânge, va desemna în veşnicie osândirea ta!”
- Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine însumi, îmi răspunde Ponţiu. Dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane este de un număr foarte redus şi ca atare, o asemenea apărare este foarte slabă faţă de acest popor, care este înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată este întocmai ca a Evmediţilor, de unde se aşteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Linişteşte-te, Klaudio! Mergi cu copilul în grădină, ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă sângeroasă!

După cuvintele acestea el a ieşit şi m-a lăsat singură şi eu am căzut în descurajare şi jale.
Iisus era mereu ţinta tuturor batjocorelilor şi a maltratărilor la judecată din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali; patimile lor se aprindeau şi mai mult din cauza răbdării lui nemărginite. Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele îl văzură, ţipetele „la moarte, la moarte” răsunară şi mai asurzitor ca înainte. După o veche tradiţie, Guvernatorul elibera, în timpul Paştelui, totdeauna câte unul din condamnaţii la moarte, ca semn al facerii de bine şi al graţierii. În această faptă Dumnezeiască Ponţiu se adresă poporului, văzând în acest obicei un mijloc de a-l elibera pe Iisus.

Deci Ponţiu întrebă pe popor, cu glas tare: „Pe cine să vă eliberez pentru sărbători, pe Varava (Baraba) sau pe Iisus numit Hristos?”
„Eliberează-l pe Varava (Baraba)”, strigă mulţimea. Varava este un tâlhar şi un omorâtor, cunoscut în toată împrejurimea din cauza cruzimilor săvârşite de el. Ponţiu întrebă din nou: „Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?”
- Să fie răstignit! strigară ei.
- Dar ce rău a făcut el? Cu şi mai multă furie, ei strigară:
- Să fie răstignit!
Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui Ponţiu i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea romană pe care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai foarte puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământ semnului nostru de vultur.

Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-a fost o furtună aşa de zgomotoasă a circului, niciodată încăierările din Forum nu au avut atâta influenţă asupra auzului meu: Nicăieri nu se vedea linişte. Liniştea deplină se vedea numai pe fruntea victimei.
Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu au putut întuneca acea privire cerească şi luminată. Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair priveau la chinuitorii săi cu un reflex nedescris de pace şi iubire. El suferea fără îndoială, dar suferea cu bucurie şi spiritul Lui – mi se părea mie – se înalţă către tronul Celui Nevăzut, ca o flacără curată pentru arderea de tot.
Judecătoria era plină de poporul care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau, începând de la muntele Sion, unde era ridicat templul şi până în faţa Pretoriului, şi fiecare minut adaugă glasuri noi, la acel cor al infernului.

Bărbatul meu obosit şi ameninţat a fost silit să cedeze în cele din urmă. O, ceas fatal al pierzării!!!… Ponţiu se ridică. Pe faţă se descria îndoiala şi groaza morţii, îşi spală mâinile în mod simbolic, în ligheanul cu apă, zicând:
- Eu sunt nevinovat de sângele acestui drept!
- Să fie asupra noastră şi a copiilor noştri, zbieră nefericitul şi nebunul popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii turbaţi îl răpuseră.

Eu am petrecut cu ochii mei jertfa care era condusă la înjunghiere… Deocamdată, ochii mi se întunecară ca din cauza bătăii de inimă; MI SE PARE CĂ VIAŢA MEA A ATINS MARGINILE EI. Am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care privea în curtea Tribunalului.
Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsat.
- Aici a fost bătut cu biciul Iisus Nazarineanul! îmi spunea una din roabele mele; „Acolo l-a încoronat cu spini”, spunea o altă roabă. „Soldaţii l-au batjocorit, zicându-i regele Iudeilor, lovindu-l peste faţă”.
- Acum el îşi dă sufletul, spune o altă roabă.

Fiecare cuvânt din acestea străpungea inima mea ca un cuţit. Amănuntele acestei fărădelegi înmulţeau întristările mele, suferinţele ce le simţeam în pieptul meu; am simţit că s-au întâmplat evenimente supranaturale în nenorocita zi de astăzi. Mi se părea că cerul se aseamănă cu jalea inimii mele.
Nori negri şi înfricoşători, de diferite forme, pluteau asupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere care aduceau ecoul tunetelor. Astfel oraşul cel plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre.

O groază de nedescris îmi răpi privirea către un punct. Când mi-am strâns la piept copilaşul meu, eu aşteptam ceva fără să ştiu ce anume. Pe la ceasul al nouălea din zi (ora 15), întunericul se îngroşă şi un puternic cutremur de pământ zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi stihiile se prefac în haosul primitiv.
Eu m-am lăsat la pământ. În acel timp, una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea palidă, disperată şi cu ochii îngroziţi, strigă:
- A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte sfânta de sfânta sfintelor s-a despicat în două de sus până jos. Vai de sfântul lăcaş!
Se spunea că multe morminte se deschiseseră şi mulţi au văzut pe drepţii înviaţi, care fuseseră de mult dispăruţi din Ierusalim, profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului.

Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără, ziceau unii. Când am auzit aceste cuvinte, mi s-a părut că-mi pierd raţiunea. M-am ridicat şi aproape că abia îmi târam picioarele. Am ieşit la scări; aici am întâlnit sutaşul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în lupte. Niciodată n-a bătut o inimă în piept aşa îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în acea clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se.
Eu doream ca să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine repetând întruna: „Acela pe care noi l-am omorât, a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu”.
Eu am intrat apoi în sala de judecată. Acolo sta Ponţiu, care îşi acoperea faţa cu mâinile. Când şi-a ridicat capul, la intrarea mea, a zis disperat:
- Ah, pentru ce nu te-am ascultat, Klavdio!… Inima mea întunecată nu va mai gusta nicio linişte. Pentru ce nu am putut să apăr cu viaţa mea, pe acest înţelept?!…

Eu nu am mai avut îndrăzneala de a-i răspunde. Nu puteam găsi cuvintele spre a-l înviora şi de a-l întoarce de la acea nefericire care ne va pecetlui pe veci, pierzania. Tăcerea noastră înmormântată era întreruptă numai în ecoul tunetelor care răsunau prin coridoarele palatului. Fără a ţine seama de furtună, un bătrân oarecare s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră, iar el cu lacrimi în ochi se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând:
- Mă numesc Iosif Arimateiu şi am venit să te rog a-mi permite să iau de pe cruce trupul lui Iisus, ca să-l înmormântez în mormântul meu, nou săpat în stâncă.
- Du-te şi ia-l, fu răspunsul lui Ponţiu, fără a ridica ochii ca să-l privească, fiindcă fusese informat de sutaş că Iisus a murit.
Bătrânul ieşi. Eu am văzut că el s-a unit cu o grupă de femei care erau îmbrăcate în haine lungi cu care se acopereau şi care aşteptau pe bătrân la poartă. Astfel se termină acea zi urâtă.
Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, adică într-o peşteră care era săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază. Dar, o, Pulvio, a treia zi, plin de strălucire, mărire şi de biruinţă, El se arătă asupra acestui oraş.

El a înviat, împlinind prezicerile Lui triumfând de biruinţă asupra morţii, s-a arătat ucenicilor, prietenilor Lui şi mai pe urmă la o mare mulţime de popor. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii lui, confirmând mărturia lor cu sângele lor propriu şi ducând vestea despre DOMNUL lor IISUS, în faţa tronurilor mai marilor şi judecătorilor.

Dar ca o dovadă şi mai autentică despre aceasta, învăţătura Lui a fost încredinţată la câţiva pescari din Tiberi. Această învăţătură se răspândeşte în întreg Imperiul. Aceşti neştiutori pescari au devenit pe dată oameni de renume şi vestiţi cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile, şi plini de putere de sus.
Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, adevărată rădăcină roditoare, căreia avea să i se supună orice rădăcină. De la această dată soţului meu a început să-i meargă din ce în ce mai rău. Învinuit fiind de procedeul lui, din partea Senatului şi din partea lui Tiberiu însuşi, care era stăpânit de ura contra iudeilor, şi bănuit fiind chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise, viaţa lui se transformă în chinuri şi otravă.

Salomeea şi Semida mă priveau cu frică; ele vedeau în mine o femeie a prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele deveniseră urmaşele Lui. Eu am văzut în locul blândeţii şi bunătăţii lor o neîncredere care le făcea să tremure faţa lor când le priveam şi îndată am încetat a le mai vizita.
În acest timp al singurătăţii mele, m-am predat cu totul cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce-mi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate de mine. O, scumpă prietenă, cât de neînsemnată şi deşartă este înţelepciunea mai marilor noştri în comparaţie cu învăţătura aceasta, pe care singurul Dumnezeu a făgăduit-o pe pământ!

O, cât de adânci sunt aceste cuvinte înţelepte. Ce pace şi bunătate inspiră ele. Unica mea mângâiere constă în a le citi şi reciti mereu.
După trecerea câtorva luni, Ponţiu a fost demis din postul său de autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinând din oraş în oraş. El purta cu sine, în toată împărăţia, greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui sufleteşti.
Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el?!!! Prietenia familiară a vieţii, persoana mea, martorul viu al amintirii despre crima lui; eu de asemenea văd în el chipul şi crucea plină de sânge a Aceluia pe care el, nefericitul şi nelegiuitul judecător, a osândit pe Cel Neprihănit.

Eu nu mai am îndrăzneala ca să-mi ridic ochii ca să-l privesc în faţă. Sunetele cuvintelor lui, acel glas care a pronunţat osânda îmi străpunge şi răneşte inima. Iar când el, după servirea mesei, îşi spală mâinile, mi se pare că el nu le înmoaie în apă curată, ci în sângele cald al lui Iisus, ale cărui urme nu se mai pot şterge.
Într-un timp eu am vrut să-i vorbesc de pocăinţa şi regretarea păcatului; dar niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică şi cuvintele pline de furie şi de deznădejde. Nu peste mult timp copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul! El a murit ca fericit, a scăpat de blestemul care ne urmăreşte; el descarcă din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui său. Nefericirea ne urmărea întruna, din cauză că în toate părţile existau creştini; chiar şi aici în această sălbatică patrie, unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi ale stâncilor ciudate, chiar şi aici se poate auzi cu câtă îndârjire şi indignare se pronunţă numele bărbatului meu!

Cei care erau trimişi să predice învăţăturile lui Iisus au scris între explicaţiile lor de credinţă şi cuvintele: „El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat”. „Possus este sub Ponţio Pilato!”, grozav blestem care în toate veacurile se va repeta.
Iartă, Pulvio! Să plângi şi tu şi să mă doreşti: să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea toată fericirea pe care noi o dorim una, alteia.

Scuză-mă.
Klavdia”

Notă: Originalul acestei scrisori se păstrează în Bibliotecile Vaticanului. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea ea a fost copiată şi trimisă Episcopului Dionisie din Constantinopol care a dat-o publicităţii, fiind apoi republicată în anul 1878. În ce o priveşte pe Klavdia, dacă, după cum spun unele documente, Ponţiu Pilat s-a sinucis cuprins de deznădejde, ea a murit creştineşte, rostind cu dragoste numele lui Hristos.
Grecii o numără printre sfinţii lor, celebrându-i amintirea în fiecare an la 24 decembrie.
Marturii despre Hristos (scrisoare publicata cu binecuvântarea PS Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului) – culegere text Istrate Iordan

Marturii despre Hristos (I): Scrisoarea raport a lui Publius Sentulus catre Imparatul Roman Tiberiu

SCRISOAREA RAPORT A LUI PUBLIUS SENTULUS
proconsul, funcţionar roman în regiunea Tigrului şi Sidonului,
către Împăratul Roman TIBERIU

“Majestăţii Voastre şi stimatului Senat al Romei;
Din partea Senatorului Sentulus Publius proconsul, salutare!

Am aflat că doriţi să ştiţi cele ce acum vi le comunic prin această scrisoare: trăieşte aici un om care se bucură de mare faimă, anume Iisus Hristos.
Poporul îl numeşte “Profet al Adevărului”, iar ucenicii zic că este Fiul lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce au fost şi vor mai exista în univers!
Şi-ntr-adevăr, Împărate, în fiecare zi se aud minuni din partea acestui Iisus Hristos.

Printr-un singur cuvânt, el dă viaţa morţilor şi sănătate bolnavilor. Este de statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui care este cea mai frumoasa femeie din lume.

Părul sau este ca aluna coaptă şi îi coboară până la umeri: se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din oraşul Nazaret.
Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nicio pată, sau zbârcitură, nu se vede pe faţa lui puţin rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu prezintă niciun argument pentru vreo critică logică, iar barba sa bogată, şi de aceeaşi culoare cu părul, este lungă şi se desparte în două prin mijloc.

Ochii săi sunt albaştri-vineţi, blânzi şi senini. Privirea lui este însă aşa măreaţă, încât insuflă respect tuturor celor care îl privesc şi care se văd siliţi să-l iubească şi să se teamă de el.
Lumina revărsată de faţa lui, este ca lumina soarelui, aşa încât este cu neputinţă a o privi cineva mai îndelung. Inspiră teamă acea lucire.

Când însă povăţuieşte şi sfătuieşte, face aceasta plângând şi atrage iubirea şi respectul ascultătorilor.
Se asigură că niciodată nu a râs, dar ochii lui veşnic lăcrimează.
Braţele şi mâinile lui sunt foarte frumoase. Este foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume.

Cât despre învățătură, el atrage atenţia întregului Ierusalim.
Cunoaşte perfect toate științele, fără a fi studiat vreuna.
Călătoreşte desculţ, sau încălţat în sandale romane şi cu capul descoperit.
Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum prin părţile acestea.
Mulţi iudei îl consideră chiar ca Dumnezeu; alţii îl denunţă că lucrează contra legilor Majestății Voastre. Mă revolt foarte contra acestor iudei pizmaşi.

Omul acesta nu a cauzat nicio nemulţumire niciunui om, niciodată.

Scrisă la Ierusalim, Grupul X, luna a IX-a,
Al Majestăţii Voastre,
prea smerit şi supus servitor:
PUBLIUS SENTULUS
Proconsul

NOTĂ: Scrisoarea fost descoperită în Anglia, într-o bibliotecă particulară, în jurul anului 1865. A fost publicată iniţial într-un cotidian englez, apoi într-o revistă bulgară cu titlul „Nova svetlina izraveslovie”, de unde a ajuns să fie tradusă, în scurt timp, şi în limba română. Marturii despre Hristos (scrisoare publicata cu binecuvântarea PS Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului) - culegere text Istrate Iordan

25 Feb

Parintele Arsenie Boca deschidea usi ferecate cand se ruga

Posted 25 februarie 2011 by cristiserban in Mari duhovnici. Tag-uri:arsenie boca, arsenie boca marturii fagaras, arsenie boca minuni, parintele arsenie boca, parintele arsenie boca marturii. Lasă un comentariu