“Cuvantul care contribuie la mantuirea sufletelor noastre joaca rolul unei seminte. Deci asa cum plugarii lucreaza mai intai pamantul cu plugul, dupa care arunca in el semintele, tot asa si noi trebuie sa ne lucram si sa ne pregatim pe noi insine spre primirea semintei ceresti, adica a cuvantului intelepciunii duhovnicesti.

Caci nu suntem un pamant neinsufletit si insensibil, ca sa ne primim cultivarea si semintele de la altii, ci suntem un pamant insufletit care respira si cuvantator. De aceea trebuie sa ne pregatim pe noi insine prin pocainta. Iar ca sa va arat si inceputul pocaintei si cultivarii sufletului, aceasta e ceea ce faceau de la ei insisi cei ce veneau la botezul lui Ioan, caci zice Scriptura: “Ieseau si se botezau in Iordan marturisindu-si pacatele lor” (Mt 3, 5; Mc 1, 5).

2. Asadar, marturisirea pacatelor e inceputul acestei cultivari, adica al pocaintei si pregatirii ca sa primeasca cineva in sine cuvantul lui Dumnezeu care poate sa mantuiasca sufletele noastre; caci si plugarii de aceea au inventat aratul, pentru ca acesta scoate din sanul pamantului radacinile salbatice si-l face in stare sa primeasca semintele si rasadurile noastre.

Acelasi lucru il face si marturisirea ogorului cuvantator al inimii: dezgroapa si scoate patimile rele din ascunsul ei si o face gata spre primirea sfintelor seminte si in stare de cultivarea si purtarea roadelor virtutilor. Caci asa cum dupa caderea lui Adam pamantul a ajuns sa nasca spini si palamida (Fc 3, 18) si celelalte plante nefolositoare, tot asa si inima omului a ajuns sa nasca patimile si gandurile de rusine si rele, si pacatele care ies din ele.

3. De aceea e necesar, fratilor, ca fiecare din noi sa aiba un parinte duhovnicesc si sa vina la el cu credinta, sa se smereasca inaintea lui si sa-i vesteasca patimile rele ale inimii si, primind medicina duhovniceasca, sa scoata din suflet spinii si palamida pacatului, pe care fiecare din voi le-ati crescut la san prin viata patimasa si iubitoare de placere, si asa sa va plecati urechile la invatatura Duhului si sa ascultati la cele propovaduite si spuse inainte de noi spre folosul comun, iar prin iertarea si binecuvantarea de la noi sa va impacati cu Cel care din neasemanata Sa iubire de oameni a plecat cerurile si S-a pogorat si a aruncat semintele mantuirii in inimile celor ce-L asculta.

Nimeni dintre voi sa nu se abtina de la acest inceput al pocaintei, caci cum va inainta mai departe si va progresa mai bine, daca nu s-a atins nici macar de inceputul virtutilor?

4. E necesar insa ca voi toti sa va sarguiti spre aceasta mai cu seama acum, caci aceste patruzeci de zile ni s-au dat de purtatorii de Dumnezeu Parinti ca inainte-curatire, fiindca duc spre praznuirea anuala a nasterii dupa trup a Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in care e obiceiul pentru aproape toti crestinii sa vina la impartasirea Sfantului Sau Trup si Sange si prin Acesta sa se uneasca cu El si sa se faca in chip dumnezeiesc un duh si un trup cu El.

Caci daca, asa cum a aratat mai inainte cuvantul nostru si cum va mai infatisa inaintand, fara marturisire si pocainta care urmeaza nimeni nu va fi vrednic nici macar de primirea cuvintelor dumnezeiesti, cum va primi cineva in sine insusi Trupul si Sangele lui Hristos fara sa se fi curatit mai inainte prin marturisire si pocainta pe masura greselilor lui?

De aceea si marele Pavel da marturie si vesteste spunand: “Sa se puna la incercare fiecare pe sine insusi, si asa sa manance din aceasta Paine si sa bea din acest Pahar; caci cine mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nedeosebind Trupul Domnului” (1 Co 11, 28), nedeosebind adica faptul ca acest Trup fiind fara pacat nu va binevoi sa locuiasca intr-un trup indatorat pacatelor.

5. Caci daca nu e cu putinta sa-si intinda mainile spre Hristos si sa se roage celui care nu le are curate de pacat si n-a indepartat mai intai toata ura si gandurile care vin din aceasta – iar acest lucru il arata iarasi Pavel zicand: “Vrem sa va rugati in tot locul ridicand maini cuvioase, fara manie si ganduri” (1 Tim 2, 8 ) – si daca n-avem indraznire spre Dumnezeu fiindca n-am agonisit o constiinta necondamnata – cum spune ucenicul cel iubit al lui Hristos, Ioan Teologul: “Daca inima noastra nu ne condamna, avem indraznire la Dumnezeu” (1 In 3, 21) – cum vom avea in noi insine pe Dumnezeu si ne vom face concorporali cu El, daca n-am indepartat mai intai de la noi pacatele prin marturisire, nici n-am curatit murdaria care se face sufletului de la ele prin milostenie, curatie, infranare, rugaciune si strapungere a inimii si celelalte fapte ale pocaintei?

Sau nu cumva Dumnezeu nu va primi darul tau, daca nu esti curat atat tu insuti, cat si el – iar acest lucru l-a aratat pe de o parte prin Cain care n-a fost atent la darurile lui, ci i-a zis: “Nu, daca le-ai adus corect, dar nu le-ai impartit corect” (Fc 4, 7), apoi prin Legea veche, care oprea sa se aduca la casa lui Dumnezeu plata unei desfranate (Dt 23,19), iar mai apoi spunand prin Evanghelie: “Du-te mai intai si impaca-te cu fratele tau si apoi venind adu darul tau” (Mt 5, 24) – dar iti va da tie, celui ce nu te-ai curatit mai inainte prin marturisire si pocainta marele Lui dar, Trupul Sau? Ce spui?

Dumnezeu insa nu vrea nici macar ca indreptarile Lui sa fie graite de o gura necurata, caci zice Scriptura: “Iar pacatosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce povestesti indreptarile Mele si iei legamantul Meu in gura ta?” (Ps 49, 19). Nu lasa deci legamantul Sau sa fie luat intr-o gura necurata, dar va da Trupul Sau intr-o asemenea gura?

6. De aceea sa ne curatim mai inainte, fratilor, si gura si trupul si gandirea, si sa ne apropiem cu constiinta buna si curata. Caci daca lucratorii in arama si aurarii care topesc in jurul aramei aur sau argint sau altceva asemanator vrand sa adauge prin lustruire floarea culorii, mai intai le razuiesc curatind orice murdarie, cu cat mai mult noi, care urmeaza sa fim auriti intr-un mod mai bun sau mai bine zis sa fim indumnezeiti, trebuie sa ne curatim mai inainte de orice intinaciune a trupului si a duhului?

Caci nu ne facem stralucitoare numai suprafata, ca arama lustruita, ci toate cele dinauntru. Sa ne apropiem astfel dupa ce ne-am spalat mai inainte de petele din adancul sufletului. Fiindca asa ne vom apropia si de mantuire.

7. Daca insa ne apropiem cu o rea constiinta, nedobandind prin marturisire iertarea de la cel ce a primit puterea de a lega si dezlega unele ca acestea, inainte de a ne fi intors de la Dumnezeu, inainte de a ne fi indreptat dupa indreptarul evlaviei, atunci ne apropiem negresit spre osanda noastra si pedeapsa vesnica, alungand insesi indurarile dumnezeiesti si rabdarea Lui fata de noi, “caci am calcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu, am socotit sange comun sangele testamentului cu care ne-a sfintit si am batjocorit harul Duhului” (Evr 10, 29).

Caci cel care a rupt mantia imparateasca si cel care a aruncat-o in noroi, vor fi supusi negresit aceleiasi osande, iar cel care a varsat un parfum in noroi si cel ce l-a incuiat intr-un vas imputit au facut acelasi rau. Prin urmare, darul dumnezeiesc nu pateste nimic, caci este nepatimitor, dar zboara de la noi in chip nevazut, caci “mirul nu se incredinteaza unui vas putred”; iar ceea ce a patit, daca e supus patimirii, ajungand netrebnic, aceea o va suferi in chip nevrednic cel care l-a adus ofranda.

8. Sa ne facem, asadar, vrednici prin pocainta, sau mai bine zis sa ne aducem ofranda pe noi insine prin faptele pocaintei Celui ce poate sa faca vrednici din nevrednici; si asa sa ne apropiem cu o nadejde ce nu va fi rusinata si cu credinta privind nu simplu la ceea ce se vede, ci la cele ce nu se vad. Fiindca Painea aceasta e ca o perdea care ascunde inauntru dumnezeirea; acest lucru aratandu-l dumnezeiescul Pavel spunea ca El “ne-a innoit o cale noua si vie prin perdea, adica prin trupul Sau” (Evr 10, 20) si prin el urca la ceruri cetatenia noastra – caci acolo e Painea aceasta – si intram in Sfanta Sfintelor cea adevarata prin ofranda in curatie a trupului lui Hristos: “Sa ne apropiem deci, fratilor, cu inima adevarata in certitudinea credintei” (Evr 10, 22).

9. Caci de aceea se numesc Taine, pentru ca nu este pur si simplu ceea ce se vede, ci ceva duhovnicesc si de nespus; si daca, precum spunea Domnul, “Duhul e ceea ce face viu, carnea nu foloseste la nimic” (In 6, 63), daca te uiti numai la ceea ce apare, nu te vei folosi cu nimic, dar daca te uiti la Duhul, adica daca vezi insasi Painea care sta inainte in chip duhovnicesc, atunci te vei face viu impartasindu-te din ea. Caci Ea este “mancarea care nu piere, ci ramane spre viata vesnica” (In 6, 2-7), Painea cea adevarata Care coboara din cer, Care e vie si da viata lumii; pe Care cine nu o mananca, nu va fi viu, dar cel care o mananca va fi viu in veac, nu numai inviind, ci si slobozit fiind de pedeapsa si dobandind imparatia vesnica.

Caci despre aceasta Paine Domnul le-a vorbit nu numai ucenicilor Lui la Cina cea de Taina, ci a glasuit limpede invatand deschis si cu indrazneala in sinagoga si spunand: “Painea pe Care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu” (In 6, 51), si iarasi: “Daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cine mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica” (In 6, 53-54).

O, ce minune! Vai, ce maretie a iubirii, pe care Dumnezeu a revarsat-o peste noi cu bogatie! Ne-a nascut din nou prin Duhul si ne-am facut un duh cu El, precum spune Pavel: “Cine se lipeste de Domnul e un duh cu El” (1 Co 6, 17).

10. Deci ca sa fim una cu El nu numai dupa duh, ci si dupa trup, carne din carnea Lui si os din oasele Lui, ne-a daruit contactul intim cu El prin aceasta Paine. Caci orice iubire isi are desavarsirea printr-o unire, iar inceputul dintr-o asemanare (…)

Dar iubirea conjugala pare a avea ceva mai mult decat celelalte, “caci din aceasta pricina va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi cei doi un trup” (Mt 19, 5), “Taina aceasta mare este, spune dumnezeiescul Pavel, dar eu vorbesc despre Hristos si despre Biserica” (Ef 5, 32).

Acolo deci se vor lipi intr-un singur trup, nu si intr-un singur duh; noi insa prin impartasirea acestei Paini dumnezeiesti nu ne lipim numai, ci ne amestecam cu trupul lui Hristos si devenim nu numai un trup, ci un duh cu El. Vezi ca maretia covarsitoare a iubirii lui Dumnezeu fata de noi are loc si se arata prin daruirea acestei Paini si a acestui Pahar? Fiindca potrivit Psalmistului, “jertfa si ofranda n-ai voit, dar ne-ai intocmit un trup” (Ps 39, 7; Evr 10, 5).

11. O, ce comuniune multipla si nespusa! Hristos S-a facut frate cu noi, intrand in comuniune cu noi atat prin trup, cat si prin sange si prin ele asemanandu-Se noua; ne-a castigat robi adevarati ai Lui rascumparandu-ne prin acest Sange; ne-a facut prieteni ai Lui daruindu-ne aratarea acestor Taine; ne-a legat si armonizat cu Sine insusi prin impartasirea acestui sange facandu-Se un trup cu noi.

Dar si Tata al nostru S-a facut prin dumnezeiescul Lui botez si ne hraneste la sanii Sai ca o mama iubitoare pruncii sugari; si, lucru inca si mai mare si mai uimitor, nu ne hraneste numai cu Sange in loc de lapte, dar si cu Trupul Sau, si nu numai cu Trupul Sau, dar si cu Duhul Lui, pastrand pururea nemicsorata nobletea data noua de El, ducand spre o dorinta mai mare si implinind aceasta dorinta, lasandu-Se nu numai vazut, ci si atins si facut desfatarea noastra, si tinut de fiecare din noi in inima si in insesi maruntaiele noastre, si spunand: “Veniti, mancati Trupul Meu si beti Sangele Meu cei ce doriti viata vesnica, ca sa nu fiti numai dupa chipul lui Dumnezeu, ci si dumnezei si imparati vesnici si ceresti, imbracati in Mine, imparatul si Dumnezeul cerului, infricosatori pentru demoni, dar minunati pentru ingeri, fii iubiti ai Tatalui ceresc, pururea vii, frumosi la fiii oamenilor, locas placut al preainaltei Treimi“.

12. Caci daca prefigurarea acestui Trup l-a indreptat pe Avraam (Fc 14, 18; 15, 6; 22, 2-19), daca prefigurarea acestui Sange i-a pazit in Egipt vii pe intaii-nascuti ai lui Israel (Is 12, 23), daca prefigurarea acestui Sange a curatit si sfintit insasi Sfanta Sfintelor, a aratat pe pamant un cort al Numelui lui Dumnezeu si a facut preoti, arhierei si unsi ai Domnului (Is 16, 34; Evr 9, 11 sq), daca prefigurarea a lucrat acestea, ce va lucra adevarul lor?

Aaron nu intra fara aceasta prefigurare in sanctuar, nici noi nu vom putea pasi in cele ceresti daca nu ne impartasim de acest adevar al lui, nici nu vom avea salas in ceruri, nici nu vom fi salas al Dumnezeului cerurilor, nici jertfa vie si sfanta bineplacuta lui Dumnezeu; caci numai prin El am dobandit apropierea. “Caci ce folos ai de sangele meu, de ma cobor in stricaciune?“, spune imparatul si prorocul David (Ps 29, 9).

13. De aceea, sa ne amestecam sangele cu Sangele lui Dumnezeu, ca sa stergem stricaciunea din el, fiindca mult si negrait folos e in acest Sange. El ne face noi in loc de vechi, si vesnici in loc de vremelnici; ne face nemuritori si vesnic infloritori, ca niste pomi saditi langa curgerile apelor (Ps 1, 3) dumnezeiescului Duh, din care se aduna rod spre viata vesnica.

Caci din rai tasnea un izvor sensibil si adapa fata pamantului nascand rauri sensibile (Fc 2, 10); dar din aceasta Sfanta Masa, pe care potrivit psalmistului Hristos “ne-a gatit-o impotriva” demonilor si patimilor “care ne necajesc” (Ps 22, 5), tasneste un izvor care naste izvoare duhovnicesti, adapa suflete, le urca pana la cer si intoarce ochii ingerilor spre frumusetea in care se vede diversitatea intelepciunii lui Dumnezeu (Ef 3, 10), ii aduce sa doreasca sa se plece spre cele daruite noua printr-un asemenea Sange.

Caci apropiindu-ne de aceste Taine ne facem purpura imparateasca, sau mai bine zis sange si trup imparatesc, si ne prefacem – o, ce minune! – intr-o finalitate dumnezeiasca, intrucat stralucirea lui Dumnezeu vine tainic asupra noastra, ne invaluie in chip extraordinar, ne face unsi-hristosi ai lui Dumnezeu si ne da putere sa stralucim ca soarele in prezenta Tatalui nostru potrivit fagaduintei Lui (Mt 13, 43), numai sa nu impiedice acest lucru vreo pata pusa pe sufletul celui ce se apropie.

14. De aceea, nu numai sa ne curatim inainte si asa sa ne apropiem, dar sa fim atenti la noi insine si, dupa ce am dobandit acest dumnezeiesc dar, sa aratam si multa paza, ca sa ramanem mai presus de patimi si sa vestim virtutile Celui ce a binevoit a locui in noi plecand de la asemanarea cu El in acestea aratata in noi.

Sa ne gandim cu Cine ne unim si de ce lucruri ne-am invrednicit si, uimiti de maretia covarsitoare a darului si a iubirii fata de noi, sa ne randuim fapta, cuvantul si gandul dupa “vointa buna, bine-placuta si desavarsita” a lui Dumnezeu; fiindca un sange al unui nou testament intareste acest Nou Testament, adica Evanghelia lui Hristos, caci spune: “Un testament intra in vigoare dupa moarte” (Evr 9, 17).

Asadar, impartasindu-ne de Sangele Testamentului lui Hristos, sa nu-L facem lipsit de vigoare prin faptele noastre, ca sa nu fim supusi unei osande si pedepse vesnice, pentru ca am socotit un sange comun Sangele Testamentului in care am fost sfintiti (Evr 10, 29).

Caci pe cat de mare e fagaduinta facuta celor ce pazesc sfintirea din impartasire – caci e fagaduita imparatia cerurilor – pe atat de mare e si pedeapsa celor ce s-au facut netrebnici dupa ce au primit darul; “caci daca incalcand cineva legea lui Moise, e ucis fara mila, de o cat mai aspra pedeapsa se va invrednici cel ce a socotit sange comun Sangele Testamentului si a batjocorit acest mare har?” (Evr 10, 28-29).

15. Noi insa, fratilor, va rog sa pazim pentru noi insine nemicsorat harul lui Dumnezeu, intinzandu-ne, intregi spre ascultarea si implinirea sfintelor porunci si aducandu-ne pe noi insine ofranda lui Dumnezeu prin fapte, fiindca si Acela S-a dat pe Sine insusi pentru noi. Insusi Tatal L-a dat pe Fiul Sau Unul-Nascut pentru noi, Insusi Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu S-a dat pe Sine Insusi, iar noi nu ne vom da la randul nostru pe noi insine nu pentru Acela, ci pentru noi insine?

Cum insa ne vom da pe noi insine lui Hristos Care S-a dat pe Sine insusi pentru noi? Daca vom imbratisa iubirea fata de El si a unora fata de altii; daca ne vom smeri sub mana tare a lui Dumnezeu si din pricina Lui atat fata de noi insine, cat si unii fata de altii “negandind la cele inalte, ci lasandu-ne dusi spre cele smerite” (Rm 12, 16); daca ne vom rastigni dupa putinta trupul impreuna cu patimile si cu poftele lui (Ga 5, 24), daca “ne vom omori madularele noastre pamantesti, betia, desfranarea, necuratia, lacomia, si orice patima rea” (Col 3, 5); daca vom muri pentru pacat si vom trai pentru virtute.

16. Fiindca acestea ne invata trupul rastignit al lui Hristos care ne este pus inainte spre hrana; caci de El suntem in acelasi timp hraniti si invatati sa avem comuniune cu virtutile si patimirile Lui, ca sa traim si sa imparatim vesnic impreuna cu El.

Acest lucru l-a vestit mai dinainte spunand prin prorocul David: “Jertfa de lauda Ma va slavi, si acolo e calea in care ii voi arata lui mantuirea Mea” (Ps 49, 23). Caci, intrucat e celebrat spre aducerea-aminte a celor savarsite de El pentru noi, este o jertfa de multumire, de slava si de lauda pentru El. Si intrucat insusi Trupul si Sangele lui Hristos sta inainte cu adevarat, El graieste lui Dumnezeu si Tatal mult mai bine decat sangele lui Abel - fiindca acela striga la Dumnezeu impotriva fratelui sau (Fc 4, 10), dar Acesta striga pentru noi, al caror frate a socotit lucru vrednic sa se faca Hristos, facandu-ni-L milostiv si impacandu-ne cu Tatal Cel mai de sus – ne graieste insa si noua, aratandu-ne limpede calea iubirii, fiindca El S-a golit pe Sine insusi pana la noi din iubirea Lui pentru noi si Si-a pus sufletul pentru noi aratandu-ne calea smereniei, “pentru ca in smerenia Sa judecata Lui s-a ridicat, si a fost adus ca o oaie spre junghiere” (Is 53, 7), calea ascultarii, pentru ca El insusi a ascultat de Tatal pana la cruce si moarte (Flp 2, 8), calea care ne daruie prin omorarea patimilor viata vesnica.

Pentru ca si El S-a facut mort, si iata e viu in veci, facandu-i vii pe cei ce se lipesc de El prin virtute si credinta, slavindu-i si fiind slavit de ei, impreuna cu Parintele Sau fara de inceput si cu Preasfantul, bunul si de viata facatorul Sau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!....

doamne ajuta..

“Cuvantul care contribuie la mantuirea sufletelor noastre joaca rolul unei seminte. Deci asa cum plugarii lucreaza mai intai pamantul cu plugul, dupa care arunca in el semintele, tot asa si noi trebuie sa ne lucram si sa ne pregatim pe noi insine spre primirea semintei ceresti, adica a cuvantului intelepciunii duhovnicesti.

Caci nu suntem un pamant neinsufletit si insensibil, ca sa ne primim cultivarea si semintele de la altii, ci suntem un pamant insufletit care respira si cuvantator. De aceea trebuie sa ne pregatim pe noi insine prin pocainta. Iar ca sa va arat si inceputul pocaintei si cultivarii sufletului, aceasta e ceea ce faceau de la ei insisi cei ce veneau la botezul lui Ioan, caci zice Scriptura: “Ieseau si se botezau in Iordan marturisindu-si pacatele lor” (Mt 3, 5; Mc 1, 5).

2. Asadar, marturisirea pacatelor e inceputul acestei cultivari, adica al pocaintei si pregatirii ca sa primeasca cineva in sine cuvantul lui Dumnezeu care poate sa mantuiasca sufletele noastre; caci si plugarii de aceea au inventat aratul, pentru ca acesta scoate din sanul pamantului radacinile salbatice si-l face in stare sa primeasca semintele si rasadurile noastre.

Acelasi lucru il face si marturisirea ogorului cuvantator al inimii: dezgroapa si scoate patimile rele din ascunsul ei si o face gata spre primirea sfintelor seminte si in stare de cultivarea si purtarea roadelor virtutilor. Caci asa cum dupa caderea lui Adam pamantul a ajuns sa nasca spini si palamida (Fc 3, 18) si celelalte plante nefolositoare, tot asa si inima omului a ajuns sa nasca patimile si gandurile de rusine si rele, si pacatele care ies din ele.

3. De aceea e necesar, fratilor, ca fiecare din noi sa aiba un parinte duhovnicesc si sa vina la el cu credinta, sa se smereasca inaintea lui si sa-i vesteasca patimile rele ale inimii si, primind medicina duhovniceasca, sa scoata din suflet spinii si palamida pacatului, pe care fiecare din voi le-ati crescut la san prin viata patimasa si iubitoare de placere, si asa sa va plecati urechile la invatatura Duhului si sa ascultati la cele propovaduite si spuse inainte de noi spre folosul comun, iar prin iertarea si binecuvantarea de la noi sa va impacati cu Cel care din neasemanata Sa iubire de oameni a plecat cerurile si S-a pogorat si a aruncat semintele mantuirii in inimile celor ce-L asculta.

Nimeni dintre voi sa nu se abtina de la acest inceput al pocaintei, caci cum va inainta mai departe si va progresa mai bine, daca nu s-a atins nici macar de inceputul virtutilor?

4. E necesar insa ca voi toti sa va sarguiti spre aceasta mai cu seama acum, caci aceste patruzeci de zile ni s-au dat de purtatorii de Dumnezeu Parinti ca inainte-curatire, fiindca duc spre praznuirea anuala a nasterii dupa trup a Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in care e obiceiul pentru aproape toti crestinii sa vina la impartasirea Sfantului Sau Trup si Sange si prin Acesta sa se uneasca cu El si sa se faca in chip dumnezeiesc un duh si un trup cu El.

Caci daca, asa cum a aratat mai inainte cuvantul nostru si cum va mai infatisa inaintand, fara marturisire si pocainta care urmeaza nimeni nu va fi vrednic nici macar de primirea cuvintelor dumnezeiesti, cum va primi cineva in sine insusi Trupul si Sangele lui Hristos fara sa se fi curatit mai inainte prin marturisire si pocainta pe masura greselilor lui?

De aceea si marele Pavel da marturie si vesteste spunand: “Sa se puna la incercare fiecare pe sine insusi, si asa sa manance din aceasta Paine si sa bea din acest Pahar; caci cine mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nedeosebind Trupul Domnului” (1 Co 11, 28), nedeosebind adica faptul ca acest Trup fiind fara pacat nu va binevoi sa locuiasca intr-un trup indatorat pacatelor.

5. Caci daca nu e cu putinta sa-si intinda mainile spre Hristos si sa se roage celui care nu le are curate de pacat si n-a indepartat mai intai toata ura si gandurile care vin din aceasta – iar acest lucru il arata iarasi Pavel zicand: “Vrem sa va rugati in tot locul ridicand maini cuvioase, fara manie si ganduri” (1 Tim 2, 8 ) – si daca n-avem indraznire spre Dumnezeu fiindca n-am agonisit o constiinta necondamnata – cum spune ucenicul cel iubit al lui Hristos, Ioan Teologul: “Daca inima noastra nu ne condamna, avem indraznire la Dumnezeu” (1 In 3, 21) – cum vom avea in noi insine pe Dumnezeu si ne vom face concorporali cu El, daca n-am indepartat mai intai de la noi pacatele prin marturisire, nici n-am curatit murdaria care se face sufletului de la ele prin milostenie, curatie, infranare, rugaciune si strapungere a inimii si celelalte fapte ale pocaintei?

Sau nu cumva Dumnezeu nu va primi darul tau, daca nu esti curat atat tu insuti, cat si el – iar acest lucru l-a aratat pe de o parte prin Cain care n-a fost atent la darurile lui, ci i-a zis: “Nu, daca le-ai adus corect, dar nu le-ai impartit corect” (Fc 4, 7), apoi prin Legea veche, care oprea sa se aduca la casa lui Dumnezeu plata unei desfranate (Dt 23,19), iar mai apoi spunand prin Evanghelie: “Du-te mai intai si impaca-te cu fratele tau si apoi venind adu darul tau” (Mt 5, 24) – dar iti va da tie, celui ce nu te-ai curatit mai inainte prin marturisire si pocainta marele Lui dar, Trupul Sau? Ce spui?

Dumnezeu insa nu vrea nici macar ca indreptarile Lui sa fie graite de o gura necurata, caci zice Scriptura: “Iar pacatosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce povestesti indreptarile Mele si iei legamantul Meu in gura ta?” (Ps 49, 19). Nu lasa deci legamantul Sau sa fie luat intr-o gura necurata, dar va da Trupul Sau intr-o asemenea gura?

6. De aceea sa ne curatim mai inainte, fratilor, si gura si trupul si gandirea, si sa ne apropiem cu constiinta buna si curata. Caci daca lucratorii in arama si aurarii care topesc in jurul aramei aur sau argint sau altceva asemanator vrand sa adauge prin lustruire floarea culorii, mai intai le razuiesc curatind orice murdarie, cu cat mai mult noi, care urmeaza sa fim auriti intr-un mod mai bun sau mai bine zis sa fim indumnezeiti, trebuie sa ne curatim mai inainte de orice intinaciune a trupului si a duhului?

Caci nu ne facem stralucitoare numai suprafata, ca arama lustruita, ci toate cele dinauntru. Sa ne apropiem astfel dupa ce ne-am spalat mai inainte de petele din adancul sufletului. Fiindca asa ne vom apropia si de mantuire.

7. Daca insa ne apropiem cu o rea constiinta, nedobandind prin marturisire iertarea de la cel ce a primit puterea de a lega si dezlega unele ca acestea, inainte de a ne fi intors de la Dumnezeu, inainte de a ne fi indreptat dupa indreptarul evlaviei, atunci ne apropiem negresit spre osanda noastra si pedeapsa vesnica, alungand insesi indurarile dumnezeiesti si rabdarea Lui fata de noi, “caci am calcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu, am socotit sange comun sangele testamentului cu care ne-a sfintit si am batjocorit harul Duhului” (Evr 10, 29).

Caci cel care a rupt mantia imparateasca si cel care a aruncat-o in noroi, vor fi supusi negresit aceleiasi osande, iar cel care a varsat un parfum in noroi si cel ce l-a incuiat intr-un vas imputit au facut acelasi rau. Prin urmare, darul dumnezeiesc nu pateste nimic, caci este nepatimitor, dar zboara de la noi in chip nevazut, caci “mirul nu se incredinteaza unui vas putred”; iar ceea ce a patit, daca e supus patimirii, ajungand netrebnic, aceea o va suferi in chip nevrednic cel care l-a adus ofranda.

8. Sa ne facem, asadar, vrednici prin pocainta, sau mai bine zis sa ne aducem ofranda pe noi insine prin faptele pocaintei Celui ce poate sa faca vrednici din nevrednici; si asa sa ne apropiem cu o nadejde ce nu va fi rusinata si cu credinta privind nu simplu la ceea ce se vede, ci la cele ce nu se vad. Fiindca Painea aceasta e ca o perdea care ascunde inauntru dumnezeirea; acest lucru aratandu-l dumnezeiescul Pavel spunea ca El “ne-a innoit o cale noua si vie prin perdea, adica prin trupul Sau” (Evr 10, 20) si prin el urca la ceruri cetatenia noastra – caci acolo e Painea aceasta – si intram in Sfanta Sfintelor cea adevarata prin ofranda in curatie a trupului lui Hristos: “Sa ne apropiem deci, fratilor, cu inima adevarata in certitudinea credintei” (Evr 10, 22).

9. Caci de aceea se numesc Taine, pentru ca nu este pur si simplu ceea ce se vede, ci ceva duhovnicesc si de nespus; si daca, precum spunea Domnul, “Duhul e ceea ce face viu, carnea nu foloseste la nimic” (In 6, 63), daca te uiti numai la ceea ce apare, nu te vei folosi cu nimic, dar daca te uiti la Duhul, adica daca vezi insasi Painea care sta inainte in chip duhovnicesc, atunci te vei face viu impartasindu-te din ea. Caci Ea este “mancarea care nu piere, ci ramane spre viata vesnica” (In 6, 2-7), Painea cea adevarata Care coboara din cer, Care e vie si da viata lumii; pe Care cine nu o mananca, nu va fi viu, dar cel care o mananca va fi viu in veac, nu numai inviind, ci si slobozit fiind de pedeapsa si dobandind imparatia vesnica.

Caci despre aceasta Paine Domnul le-a vorbit nu numai ucenicilor Lui la Cina cea de Taina, ci a glasuit limpede invatand deschis si cu indrazneala in sinagoga si spunand: “Painea pe Care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu” (In 6, 51), si iarasi: “Daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cine mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica” (In 6, 53-54).

O, ce minune! Vai, ce maretie a iubirii, pe care Dumnezeu a revarsat-o peste noi cu bogatie! Ne-a nascut din nou prin Duhul si ne-am facut un duh cu El, precum spune Pavel: “Cine se lipeste de Domnul e un duh cu El” (1 Co 6, 17).

10. Deci ca sa fim una cu El nu numai dupa duh, ci si dupa trup, carne din carnea Lui si os din oasele Lui, ne-a daruit contactul intim cu El prin aceasta Paine. Caci orice iubire isi are desavarsirea printr-o unire, iar inceputul dintr-o asemanare (…)

Dar iubirea conjugala pare a avea ceva mai mult decat celelalte, “caci din aceasta pricina va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi cei doi un trup” (Mt 19, 5), “Taina aceasta mare este, spune dumnezeiescul Pavel, dar eu vorbesc despre Hristos si despre Biserica” (Ef 5, 32).

Acolo deci se vor lipi intr-un singur trup, nu si intr-un singur duh; noi insa prin impartasirea acestei Paini dumnezeiesti nu ne lipim numai, ci ne amestecam cu trupul lui Hristos si devenim nu numai un trup, ci un duh cu El. Vezi ca maretia covarsitoare a iubirii lui Dumnezeu fata de noi are loc si se arata prin daruirea acestei Paini si a acestui Pahar? Fiindca potrivit Psalmistului, “jertfa si ofranda n-ai voit, dar ne-ai intocmit un trup” (Ps 39, 7; Evr 10, 5).

11. O, ce comuniune multipla si nespusa! Hristos S-a facut frate cu noi, intrand in comuniune cu noi atat prin trup, cat si prin sange si prin ele asemanandu-Se noua; ne-a castigat robi adevarati ai Lui rascumparandu-ne prin acest Sange; ne-a facut prieteni ai Lui daruindu-ne aratarea acestor Taine; ne-a legat si armonizat cu Sine insusi prin impartasirea acestui sange facandu-Se un trup cu noi.

Dar si Tata al nostru S-a facut prin dumnezeiescul Lui botez si ne hraneste la sanii Sai ca o mama iubitoare pruncii sugari; si, lucru inca si mai mare si mai uimitor, nu ne hraneste numai cu Sange in loc de lapte, dar si cu Trupul Sau, si nu numai cu Trupul Sau, dar si cu Duhul Lui, pastrand pururea nemicsorata nobletea data noua de El, ducand spre o dorinta mai mare si implinind aceasta dorinta, lasandu-Se nu numai vazut, ci si atins si facut desfatarea noastra, si tinut de fiecare din noi in inima si in insesi maruntaiele noastre, si spunand: “Veniti, mancati Trupul Meu si beti Sangele Meu cei ce doriti viata vesnica, ca sa nu fiti numai dupa chipul lui Dumnezeu, ci si dumnezei si imparati vesnici si ceresti, imbracati in Mine, imparatul si Dumnezeul cerului, infricosatori pentru demoni, dar minunati pentru ingeri, fii iubiti ai Tatalui ceresc, pururea vii, frumosi la fiii oamenilor, locas placut al preainaltei Treimi“.

12. Caci daca prefigurarea acestui Trup l-a indreptat pe Avraam (Fc 14, 18; 15, 6; 22, 2-19), daca prefigurarea acestui Sange i-a pazit in Egipt vii pe intaii-nascuti ai lui Israel (Is 12, 23), daca prefigurarea acestui Sange a curatit si sfintit insasi Sfanta Sfintelor, a aratat pe pamant un cort al Numelui lui Dumnezeu si a facut preoti, arhierei si unsi ai Domnului (Is 16, 34; Evr 9, 11 sq), daca prefigurarea a lucrat acestea, ce va lucra adevarul lor?

Aaron nu intra fara aceasta prefigurare in sanctuar, nici noi nu vom putea pasi in cele ceresti daca nu ne impartasim de acest adevar al lui, nici nu vom avea salas in ceruri, nici nu vom fi salas al Dumnezeului cerurilor, nici jertfa vie si sfanta bineplacuta lui Dumnezeu; caci numai prin El am dobandit apropierea. “Caci ce folos ai de sangele meu, de ma cobor in stricaciune?“, spune imparatul si prorocul David (Ps 29, 9).

13. De aceea, sa ne amestecam sangele cu Sangele lui Dumnezeu, ca sa stergem stricaciunea din el, fiindca mult si negrait folos e in acest Sange. El ne face noi in loc de vechi, si vesnici in loc de vremelnici; ne face nemuritori si vesnic infloritori, ca niste pomi saditi langa curgerile apelor (Ps 1, 3) dumnezeiescului Duh, din care se aduna rod spre viata vesnica.

Caci din rai tasnea un izvor sensibil si adapa fata pamantului nascand rauri sensibile (Fc 2, 10); dar din aceasta Sfanta Masa, pe care potrivit psalmistului Hristos “ne-a gatit-o impotriva” demonilor si patimilor “care ne necajesc” (Ps 22, 5), tasneste un izvor care naste izvoare duhovnicesti, adapa suflete, le urca pana la cer si intoarce ochii ingerilor spre frumusetea in care se vede diversitatea intelepciunii lui Dumnezeu (Ef 3, 10), ii aduce sa doreasca sa se plece spre cele daruite noua printr-un asemenea Sange.

Caci apropiindu-ne de aceste Taine ne facem purpura imparateasca, sau mai bine zis sange si trup imparatesc, si ne prefacem – o, ce minune! – intr-o finalitate dumnezeiasca, intrucat stralucirea lui Dumnezeu vine tainic asupra noastra, ne invaluie in chip extraordinar, ne face unsi-hristosi ai lui Dumnezeu si ne da putere sa stralucim ca soarele in prezenta Tatalui nostru potrivit fagaduintei Lui (Mt 13, 43), numai sa nu impiedice acest lucru vreo pata pusa pe sufletul celui ce se apropie.

14. De aceea, nu numai sa ne curatim inainte si asa sa ne apropiem, dar sa fim atenti la noi insine si, dupa ce am dobandit acest dumnezeiesc dar, sa aratam si multa paza, ca sa ramanem mai presus de patimi si sa vestim virtutile Celui ce a binevoit a locui in noi plecand de la asemanarea cu El in acestea aratata in noi.

Sa ne gandim cu Cine ne unim si de ce lucruri ne-am invrednicit si, uimiti de maretia covarsitoare a darului si a iubirii fata de noi, sa ne randuim fapta, cuvantul si gandul dupa “vointa buna, bine-placuta si desavarsita” a lui Dumnezeu; fiindca un sange al unui nou testament intareste acest Nou Testament, adica Evanghelia lui Hristos, caci spune: “Un testament intra in vigoare dupa moarte” (Evr 9, 17).

Asadar, impartasindu-ne de Sangele Testamentului lui Hristos, sa nu-L facem lipsit de vigoare prin faptele noastre, ca sa nu fim supusi unei osande si pedepse vesnice, pentru ca am socotit un sange comun Sangele Testamentului in care am fost sfintiti (Evr 10, 29).

Caci pe cat de mare e fagaduinta facuta celor ce pazesc sfintirea din impartasire – caci e fagaduita imparatia cerurilor – pe atat de mare e si pedeapsa celor ce s-au facut netrebnici dupa ce au primit darul; “caci daca incalcand cineva legea lui Moise, e ucis fara mila, de o cat mai aspra pedeapsa se va invrednici cel ce a socotit sange comun Sangele Testamentului si a batjocorit acest mare har?” (Evr 10, 28-29).

15. Noi insa, fratilor, va rog sa pazim pentru noi insine nemicsorat harul lui Dumnezeu, intinzandu-ne, intregi spre ascultarea si implinirea sfintelor porunci si aducandu-ne pe noi insine ofranda lui Dumnezeu prin fapte, fiindca si Acela S-a dat pe Sine insusi pentru noi. Insusi Tatal L-a dat pe Fiul Sau Unul-Nascut pentru noi, Insusi Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu S-a dat pe Sine Insusi, iar noi nu ne vom da la randul nostru pe noi insine nu pentru Acela, ci pentru noi insine?

Cum insa ne vom da pe noi insine lui Hristos Care S-a dat pe Sine insusi pentru noi? Daca vom imbratisa iubirea fata de El si a unora fata de altii; daca ne vom smeri sub mana tare a lui Dumnezeu si din pricina Lui atat fata de noi insine, cat si unii fata de altii “negandind la cele inalte, ci lasandu-ne dusi spre cele smerite” (Rm 12, 16); daca ne vom rastigni dupa putinta trupul impreuna cu patimile si cu poftele lui (Ga 5, 24), daca “ne vom omori madularele noastre pamantesti, betia, desfranarea, necuratia, lacomia, si orice patima rea” (Col 3, 5); daca vom muri pentru pacat si vom trai pentru virtute.

16. Fiindca acestea ne invata trupul rastignit al lui Hristos care ne este pus inainte spre hrana; caci de El suntem in acelasi timp hraniti si invatati sa avem comuniune cu virtutile si patimirile Lui, ca sa traim si sa imparatim vesnic impreuna cu El.

Acest lucru l-a vestit mai dinainte spunand prin prorocul David: “Jertfa de lauda Ma va slavi, si acolo e calea in care ii voi arata lui mantuirea Mea” (Ps 49, 23). Caci, intrucat e celebrat spre aducerea-aminte a celor savarsite de El pentru noi, este o jertfa de multumire, de slava si de lauda pentru El. Si intrucat insusi Trupul si Sangele lui Hristos sta inainte cu adevarat, El graieste lui Dumnezeu si Tatal mult mai bine decat sangele lui Abel - fiindca acela striga la Dumnezeu impotriva fratelui sau (Fc 4, 10), dar Acesta striga pentru noi, al caror frate a socotit lucru vrednic sa se faca Hristos, facandu-ni-L milostiv si impacandu-ne cu Tatal Cel mai de sus – ne graieste insa si noua, aratandu-ne limpede calea iubirii, fiindca El S-a golit pe Sine insusi pana la noi din iubirea Lui pentru noi si Si-a pus sufletul pentru noi aratandu-ne calea smereniei, “pentru ca in smerenia Sa judecata Lui s-a ridicat, si a fost adus ca o oaie spre junghiere” (Is 53, 7), calea ascultarii, pentru ca El insusi a ascultat de Tatal pana la cruce si moarte (Flp 2, 8), calea care ne daruie prin omorarea patimilor viata vesnica.

Pentru ca si El S-a facut mort, si iata e viu in veci, facandu-i vii pe cei ce se lipesc de El prin virtute si credinta, slavindu-i si fiind slavit de ei, impreuna cu Parintele Sau fara de inceput si cu Preasfantul, bunul si de viata facatorul Sau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!....

doamne ajuta..

- Parinte, aud multa lume vorbind de rau…

- Da, de multe ori suntem inclinati sa vorbim de rau pe cineva, sa colectam tot felul de barfe pe seama oamenilor, chiar si aici in biserica. Daca cineva greseste, imediat se intinde povestea ca X a facut o greseala. Si…!? Si tu faci, si eu fac. De ce colportati aceste stiri si le raspanditi? Asa cum preotul e mormantul spovedaniilor voastre si al pacatelor si niciodata nu va iesi din gura preotului un cuvant despre ceea ce ati spovedit – ca atunci el trebuie sa fie caterisit - asa si voi, din toate stirile rele, din toate barfele, faceti un mormant in voi, ingropati-le in adancul sufletului vostru si faceti-le uitate! Pentru ca toate aceste lucruri sunt spre dezbinare.

Nu-s lucruri mari, sunt lucruri foarte mici, dar de ce sa le aduni, de ce sa strangi ceea ce spune rau unul despre celalalt, chiar daca ceea ce spune e adevarat? Aceasta colectare nu este pentru tine ceva care nu te afecteaza! Te afecteaza, pentru ca tu cauti lucrul acesta, tu ai un suflet care este inclinat spre aceste lucruri, tu deschizi poarta inimii tale ca sa primesti lucrurile rele si pe urma sa le si raspandesti.

***

Despre demnitatea limbajului

Să presupunem că într-o instituţie publică, o sală de muzeu sau într-un alt loc de cultură, între doi intelectuali ar începe o discuţie, „o ceartă de cuvinte” în auzul public, urlată, eventual, la microfon şi din care mii de oameni, copii de vârstă şcolară, studenţi, profesori, doamne şi domnişoare, preoţi şi oameni de vârste venerabile ar auzi o serie de expresii care nu sunt deloc de proferat în public: „limbric cocoşat”, „păduche urduros”, „cu greu îmi ţin maţele în frâu când te văd”, „bulbuc cu iz de scârnă” şi aşa mai departe…

Ce ar zice persoanele forţate să audă asemenea „dulci vorbe” fără voia lor? Probabil că unii vor chema poliţia să-i scoată de acolo pe scandalagii şi şi-ar simţi sufletul mânjit de aceste expresii, aşa cum te simţi mânjit când ai trecut prin hornul necurăţat al unei case sau prin alte locuri murdare.

Ceea ce am imaginat aici se întâmplă aievea în presa şi în literatura noastră din ţară şi din exil. Un ziar şi o revistă au mai multă audienţă decât proferările într-un loc public imaginat de noi mai sus. Nici o expresie din cele citate nu este invenţia mea sau o combinaţie ad-hoc pentru a ilustra o situaţie de limbaj. Toate sunt luate din presă. Noi cunoaştem stilul vulgar al lui Goma, dar cel mai adesea el citează din vocabularul anchetatorilor. Spun cel mai adesea pentru că nici limbajul lui personal nu e curat în anumite împrejurări, dar socot că mânia, oricât de îndreptăţită şi revolta, oricât de năvalnică, nu justifică un limbaj vulgar, nici răscolirea în stratul cel mai de jos al expresiei.

Să ne amintim de aspectul exact opus al acestei vulgarizări a limbii: preţiozitatea dusă la punctul ei cel mai înalt, linguşirea prin expresie. Pe vremea lui Ceauşescu, majoritatea intelectualilor, poeţilor, scriitorilor erau obligaţi să compună câte o odă la adresa lui, cu diverse ocazii care, „slavă Partidului”, nu lipseau deloc din peisajul sordid al României. Toţi aceşti intelectuali obligaţi să scrie incidental intrau în concurenţă cu poeţii şi scriitorii de curte profesionişti – Păunescu, Vadim Tudor, etc. – care se grăbeau să folosească expresiile cele mai şocante pe linia afirmării geniului lui Ceauşescu. Lăudătorii ocazionali se vedeau obligaţi să răsfoiască dicţionarul pentru a găsi o expresie nouă, să combine cuvinte pentru a depăşi în proslăvire expresia celui ce scrisese înaintea lui; astfel cuvântul şi exprimarea se tot toceau, până la pierderea valorii de comunicare reală, sau deveneau ridicole: „geniul Carpaţilor”, „omul de omenie”, „cel mai bun dintre fiii poporului”, „stejarul din Scorniceşti”, etc, toate gata să stârnească râsul, dacă nu ar fi fost consecinţa unei tragice îngenuncheri, prin accepţie, a demnităţii umane.

Ce se întâmplă însă cu o limbă vulgarizată de oameni care au realmente forţa condeiului şi pe care îi citim cu plăcere în multe alte împrejurări?

Limba are tot felul de expresii, poporul are denumiri pentru anumite organe şi funcţii fiziologice care jignesc simţul nostru drept, dragostea noastră pentru frumos, decenţa noastră. Există anumite lucruri care nu pot fi făcute în public, chiar dacă ele fac parte din fiinţa noastră intimă şi de care nu putem scăpa, după cum există şi expresii verbale pe care nu avem dreptul să le folosim în public, chiar dacă ele exprimă adevăruri murdare şi reale. Viaţa îşi are urâţenia ei, partea ei de murdărie şi noi nu avem dreptul să facem din aceste jocuri josnice pâinea zilnică a sufletului nostru.

Sfântul Apostol Pavel spune:

„Mădularele care ni se par a fi de necinste, pe acelea cu mai multă cinste le acoperim; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă” (Cor. 12,24).

Cred că aceasta e o regulă elementară de bun simţ. Nu din tot ce există se cuvine să facem spectacol public, nu din tot ce există în vocabularul uman, un spectacol verbal. Avem sensibilităţi care ne provoacă dezgust la auzirea unor expresii, avem copii al căror suflet trebuie cruţat de trivialitate, cel puţin până sunt în stare să-şi facă singuri alegerea, avem anumite intimităţi de simţire care ne dor în momentul în care ele devin publice, la îndemâna oricui ne poate răni cu ele.

Să revenim la demnitatea limbajului românesc, să revenim la demnitatea spiritului nostru şi la decenţa exprimării. Numai atunci cuvântul nostru va fi puternic şi cei care-l citesc vor fi zidiţi în fiinţa lor interioară, pe linia de zidire românească adevărată.

(din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)

***

Pr. Gheorghe Calciu despre mânie

„… soarele să nu apună peste mînia voastră. Nici nu daţi loc diavolului” (Efeseni 4, 26-27).

Din experienţa mea personală, de duhovnic şi de observator al societăţii, constat că unul dintre păcatele endemice este astăzi mînia. Păcatul acesta poate avea aspecte personale, dar şi aspecte de grup. Pentru că una este mînia individului şi alta este mînia popoarelor, care poate duce la războaie distrugătoare, mai mult sau mai puţin îndelungate, dar purtate cu o cruzime pe care tehnica secolelor trecute nu o putea bănui. Aceste războaie moderne pot schimba geografia şi demografia lumii şi, fără îndoială, harta ei politică, favorizînd instalarea unor regimuri dictatoriale mondiale.

Mînia personală transformă inima omului dintr-o locuinţă a Sfîntului Duh într-o casă demonică, pentru că ea schimbă structura duhovnicească a sufletului, orientîndu-l spre zonele întunecate ale fiinţei umane. Istoria cunoaşte evenimente dezastruoase iscate din mînie, ca şi întîmplări tragice, care creează regrete şi deznădejdi în cel care s-a lăsat cuprins de ele.

Sfînta Scriptură se preocupă foarte intens de problema mîniei, deşi, luînd în considerare posibilitatea relaţiilor din timpurile mai vechi, înţelegem că motivele de mîniere erau mai puţin frecvente decît în vremea noastră, cînd fiinţele umane, prin creşterea densităţii populaţiei şi prin mijloacele de comunicare, restrîng la minimum spaţiul securităţii personale. Dar fără îndoială că apariţia mîniei stă, în cea mai mare măsură, în ispitirea pe care diavolul o încearcă asupra noastră, ştiind că mînia întunecă mintea şi înarmează limba şi mîna cu violenţe care rănesc grav, uneori iremediabil.

(…)

Creştinul însă nu trebuie să se mînie. El ştie că Dumnezeu veghează asupra lui şi că nici un fir din părul său nu cade fără ştirea Domnului. În relaţia cu semenii, el trebuie să-şi tempereze mînia, pentru că Mîntuitorul nu S-a mîniat asupra celor care Îl batjocoreau şi L-au răstignit. Ne vom mînia noi asupra semenului nostru ştiind că el este chipul lui Dumnezeu? Oare vom rosti noi împotriva lui cuvinte de mînie, dacă ne-a făcut ceva, ştiind bine că asemenea am făcut şi noi lui sau altuia, ba încă şi mai rău?

Omul de astăzi trăieşte sub o presiune atît de apăsătoare încît nervii lui sînt întinşi la maximum şi orice pricină ivită, fie ea şi neînsemnată, trezeşte în noi mînia. O pricină de mînie o constituie copilul care nu ne ascultă, sau soţul ori soţia care ne contrazice; pînă şi şoferul care ne taie calea cu maşina lui, sau numai ni se pare nouă că ne-a tăiat-o, ne dă o pricină de aprindere a mîniei! Chiar dacă, printr-o anume stăpînire de sine, mînia noastră nu se exprimă în afară, sau nu este auzită de cel ce ne-a “provocat-o”, ea tot constituie un păcat, pentru că ne strică sufletul şi inima. Este o acţiune împotriva noastră înşine, sub ispitirea diavolului mîniei.

Mîntuitorul ne previne cu asprime în privinţa mîniei, care naşte conflicte verbale şi împinge la folosirea unor cuvinte jignitoare:

“Eu însă vă spun vouă că oricine se mînie pe fratele său va fi vrednic de osîndă; şi cine va zice fratelui său: raca, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine-i va zice: nebune, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22).

Iată, deci, că nu numai exprimarea în afară este sancţionată de Iisus, ci chiar şi numai mînia gîndită. Pentru că nimeni nu gîndeşte rău fără a-şi strica inima în care Dumnezeu ar trebui să locuiască; cine gîndeşte cu mînie împotriva fratelui său rupe o legătură sacră dintre el şi acela, legătură care se reface greu, fiindcă diavolul mîniei, o dată ce ţi-a pătruns în inimă, născoceşte numeroase argumente în favoarea ta, spre a te opri de la împăcare.

În a sa Epistolă către efeseni, Sf. Apostol Pavel dă o serie de sfaturi locuitorilor cetăţii Efes şi insistă în mod special asupra păcatului mîniei. Ştiind că omul se mînie din multe pricini şi că această mînie are tendinţa de a rămîne în inima omului şi de a se transforma în ură, Apostolul ne sfătuieşte “să nu apună soarele peste mînia noastră” (4, 26). În felul acesta, mînia, care are tendinţa de a dura şi de a se transforma într-o stare permanentă, se risipeşte şi nu mai constituie un păcat capital.

Mă interesează păcatul mîniei ca un păcat zilnic, pe care îl săvîrşim faţă de cei apropiaţi nouă, faţă de casnicii noştri, faţă de prieteni şi de colegi, ca şi faţă de străinul anonim de care ne lovim întîmplător pe stradă. Mînia de o clipă, exprimată prin cuvinte aprinse faţă de soţie sau de soţ, atinge un punct sensibil al relaţiei dintre cei doi. În taina nunţii, mirele este simbolul lui Iisus, iar mireasa este Biserica. Sf. Apostol Pavel, în aceeaşi epistolă (Apostol care se citeşte la slujba cununiei), vorbeşte despre familie ca despre o biserică familială, în care mirele îşi iubeşte mireasa cu dragostea cu care Iisus iubeşte Biserica, iar mireasa îşi iubeşte mirele cu dragostea cu care Biserica iubeşte pe Hristos (cf. 5, 21-33). Dacă soţii ar cugeta, în cursul convieţuirii lor, la căsnicia lor ca la relaţia dintre Hristos şi Biserică, peste mîniile lor nu ar apune niciodată soarele; nu ar mai fi despărţiri/divorţuri şi copiii familiilor nu ar mai fi livraţi instituţiilor de stat sau particulare, ca nişte obiecte uzate, de care cei doi, separaţi prin păcatul mîniei care nu s-a stins la apusul soarelui, nu mai au nevoie, iubirea lor de familie devenind un cuvînt caduc, iar ei – unelte sau jucării demonului. Un cuvînt spus la mînie răneşte tot atît de grav ca şi o lovitură fizică. Dacă cel ce a rănit nu repară paguba duhovnicească, încet-încet o prăpastie se sapă între cei doi, o răceală mortală omoară sentimentul iubirii şi al respectului datorat de soţi unul altuia; timpul adînceşte şi lărgeşte prăpastia, astfel că, mai tîrziu, foarte greu se vor putea arunca punţi peste ea.

Am văzut familii care s-au despărţit după ani lungi şi destul de buni de convieţuire, spre durerea copiilor lor (care, la rîndul lor, erau poate deja căsătoriţi); am văzut şi familii fericite care s-au despărţit la scurtă vreme, tot din cauza mîniei de durată, lăsînd copiii mici să le crească în frustrare şi confuzie, neînţelegând cine este tatăl sau cine este mama, iar mai tîrziu, pe baza exemplului părintesc, nemaiconsiderînd căsătoria ca pe o legătură eternă, asemenea celei dintre Hristos şi Biserică.

Am văzut fraţi care în ţară s-au iubit şi, ajungînd în America, sub presiunea înstrăinării, sau a dificultăţilor de adaptare, s-au despărţit, rămînînd duşmani de moarte, pentru că mînia lor a izbucnit înverşunată în cuvinte tari şi pentru că au lăsat să apună soarele peste ea.

Un proverb arab spune că, atunci cînd te superi, să numeri pînă la zece, iar dacă te mînii, să numeri pînă la o sută. Nu ştiu cît de eficace este soluţia aceasta, pentru că nu are în ea nici un element mistic, ci face apel numai la raţiune (pentru moderarea exprimării în afară a mîniei), dar eu sfătuiesc pe penitenţii mei ca, înainte de a-şi exprima mînia prin vorbe sau gesturi, să rostească de trei sau de cinci ori: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa. Şi chiar dacă, sub apăsarea mîniei, rostesc rugăciunea repede şi fără atenţia cuvenită, să se concentreze cu smerenie asupra cuvîntului păcătos/păcătoasă şi atunci mînia lor se va potoli. Mulţi dintre ei au reuşit s-o facă, iar viaţa lor de relaţie cu familia, cu semenii şi chiar numai cu ei înşişi s-a schimbat foarte mult în bine.

Toate conflictele din lumea aceasta îşi au originea în mînia nepotolită. Unul este mînios şi răneşte pe celălalt, care adeseori răspunde cu şi mai multă violenţă. Acest lanţ început nu mai poate fi oprit decît prin apelul la rugăciune, dar la rugăciunea adevărată, “în adevăr şi în Duh”. Schimbaţi termenii ecuaţiei acesteia şi, în loc de indivizi, puneţi grupuri sau popoare, iar atunci veţi realiza dimensiunea imensă a dezastrului provocat de mînie.

Puneţi stavilă fermă în faţa demonului mîniei! Puneţi-vă strajă gîndului şi gurii în ceasul mîniei voastre! Binecuvîntarea Domnului va lucra atunci în inima voastră, limba nu va mai fi atît de ascuţită şi rugăciunea lui Iisus, rostită la răstimpurile necesare, vă va face să înţelegeţi că sînteţi păcătoşi, oprindu-vă măcar de la exteriorizarea mîniei sau de la păstrarea ei în minte şi în inimă. Numele lui Iisus este dulce la rostit, izgoneşte demonii şi aduce înapoi îngerii cei buni, în inimă, în minte, în cuvînt şi în faptă, dăruindu-ne blîndeţea care ne face fericiţi şi vrednici de a moşteni pămîntul (Matei 5, 5)....

doamne ajuta....

Aşa stând lucruri-le, cum am menţionat, va trebui să fii foarte atent până unde mergi în relaţia cu prietenul tău, cu prietena ta. N-ai dreptul să-i furi ceea ce are mai de preţ: puritatea. Şi dacă apare o sarcină nedorită vei recurge la ucidere?

Dumnezeu te-a făcut complet liber. Tu decizi cu cine, şi cum îţi petreci timpul. Tu îţi faci programul de învăţătură, de muncă, de culcare şi de sculare. Tu hotărăşti dacă mergi, sau nu, la biserică. Tu îţi alegi cariera.

Chiar părinţii şi profesorii, pe măsură ce te maturizezi, îţi devin mai degrabă prieteni decât supraveghetori şi educatori. Dacă copilăria începe printr-o dependenţă totală de părinţi, ea se încheie la sfârşitul adolescenţei printr-o mare libertate.

Această libertate însă, atrage după ea o enormă responsabilitate. Poţi iubi pe cine-ţi spune inima. Dar nu poţi face abstracţie de consecinţe. Cine nu este pregătit să accepte toate responsabilităţile vieţii, nu este capabil să se folosească de libertate.

Dacă în lumea noastră mor oameni tineri de SIDA, dacă multe femei îşi pierd viaţa provocându-şi avorturi în promiscuitate, dacă mulţi copii sunt abandonaţi sau cresc prin aşezăminte lipsite de căldura căminului părintesc, este pentru faptul că libertatea este folosită iresponsabil. Este pentru faptul că înfierbântaţi de poftă, la un moment dat, tinerii se lasă în voia oarbă a instinctului. Vin şi clipe de remuşcare. Sunt femei care nu mai au linişte sufletească din pricina copiilor avortaţi. Sunt cupluri care datorită depravării din anii tinereţii nu mai pot face copii. Sunt copii care cresc traumatizaţi sufleteşte şi-şi blestemă părinţii ce i-au abandonat.

* * *

Şi totuşi, tânărul meu prieten, eu vreau să cred că tu eşti făcut din altă plămadă. Văd şi ziua fericită în care cu fiinţa iubită te vei prezenta la cununie în faţa sfântului altar. Mireasa se va simţi ocrotită şi în siguranţă lângă tine. Va plânge de bucurie că aparţine unui bărbat puternic şi de onoare.

Vei avea mulţumirea că prin felul tău manierat de a te purta şi prin forţa ta bărbătească ţi-ai făcut iubita fericită şi te-ai făcut fericit pe tine însuţi. De acum încolo va fi o călătorie în doi. Ceea ce se câştigă cu trudă este durabil. Fericirea voastră va fi tot mai profundă, tot mai sfântă, până când într o zi se va contopi în marea nesfârşită a iubirii lui Dumnezeu.

Familia voastră va fi locul în care se vor practica cele mai frumoase virtuţi. Pe primul plan va sta dragostea jertfelnică, pentru că numai unde stăpâneşte spiritul jertfei de sine este locul larg de vieţuire pentru celălalt. Numai unde stăpâneşte iubirea jertfelnică pot apărea pruncii ca o încoronare a castităţii părinţilor de dinainte de căsătorie.

Şi poate gândul îţi zboară înapoi, la vremurile când trăiau bunicii voştri, şi le vedeţi casa plină de copii. Îi vedeţi seara întorşi osteniţi de la lucrul câmpului, sau de la fabrică, împărţindu-le pâinea pruncilor, pâine însoţită de cuvânt plin de iubire.

Oare toate cele spuse, nu te fac dornic să ai o tinereţe sfântă şi o căsătorie binecuvântată?....

doamne ajuta...

Oare de ce în lumea această modernă în care trăim, dacă îi spui unui om că are suflet, că a primit harul lui Dumnezeu când s-a născut, el se uită la tine lung ca şi cum ai vorbi prostii? De ce oare când noi îi explicăm cuiva că Dumnezeu este persoanal, că a făcut tot universul, că este prezent pretutindeni, că ştie tot ce gândim şi este mereu lângă noi să ne ajute, atunci suntem catalogaţi ca nişte ciudaţi care încă mai cred în poveşti?

Lumea ultra-tehnologizată în care trăim, are pretenţia că poate explica totul şi nimic nu-i stă în picioare daca se situeaza în afara ipotezelor ştiiţifice. Astfel expresii ca suflet, har, sau păcat sunt considerate teorii învechite ale creştinismului, care „nu se mai adaptează odată la lumea în care trăim.”

Totuşi aceeşi lume care ne arată cu degetul pe noi creştinii se dă de gol singură şi arată că pune accent pe suflet mai mult decât noi, dar nu în contextul relaţiei cu Dumnezeu, ci pentru a face cât mai mulţi bani.

Mă tot uit la reclame şi rămân uimit de ce mesaje ne sunt expuse. S-a dus vremea reclamelor simple, asmenea celor de la detergenţi sau alte chimicale in care mesajul era ceva de genul: „Maşina de spălat trăieşte mai mult cu Calgon”. Astăzi clipurile publicitare sunt din ce în ce mai mult adevărate scurt-metraje, cu regizori, actori, scenariu, şi cu un scop precis: să ne convingă cu orice preţ să cumpăram, indiferent ce mijloace vor folosi. Haideţi să analizăm pe unele din ele să vedem ce concluzii putem trage:

Compania Wolkswagen a pornit o campanie publicitară în ultima vreme a cărui mesaj este:”Wie lieben autos”.În traducere ar însemna: „noi iubim automobilele”. Mesajul s-ar treduce cam aşa: „ Sunt atâtea mărci de automobile astăzi, care mai de care mai atrăgătoare, fiecare cu oferta sa, dar îţi recomandăm să cumperi Wolkswagen, pentru că noi punem dragoste în creearea automobilelor. Noi facem totul din iubire pentru tine, fiecare particică a automobilului poartea amprenta afecţiunii noastre pentru fiecare client.” E ca şi cum ţi-ar sugera că Wolkswagen nu este o maşină oarecare ci are valoare sentimentală pentru tine, e ca şi un cadou primit de la o persoană dragă, de care-ţi vei aminti mereu când vei conduce.

Dacă noi creştinii am spune că întreaga creaţie poartă amprenta lui Dumnezeu, şi că totul este creat din dragoste pentru noi, şi fiecare lucru există doar prin energiile necreate ale Sfintei Treimi, am fi luaţi peste picior şi batjocoriţi, deşi mesajul este exact acelaşi, doar că scopul e diferit. Ei vor să facă bani, principiu de bază al societăţii în care trăim, dar noi vrem să arătăm cu lumea în care trăim nu este doar materială ci şi spirituală.

O altă reclamă la un şampon de păr începea câm aşa: „Dacă părul tău ar fi o persoană ce crezi că ar zice”. Traducerea mesajului ar fi cam aşa: „Dacă părul tău ar fi o persoană ce crezi că ar spune când ar vedea că nu-l îngrijeşti, nu-l speli la timp, nu-l dai cu balsam, îl vopseşti prea des, îl expui prea mult în vânt şi în soare?”. Astfel după ce ai conştientizat cât de mult suferă părul tău şi că mai ales suferinţa lui este una personală, ar trebui să-ţi fie milă şi să-i cumperi un şampon adevărat. Deşi reclama doar sugerează că părul ar fi o persoană totuşi ea se foloseşte de acest tertip pentru a te convinge să cumperi şamponul.

Dacă noi spunem că Dumnezeu este personal, ba mai mult că este o Treime de Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântui Duh, iar tot ce există în univers este o consecinţa a iubirii dintre ele, nu vom fi crezuţi. Deci e mai uşor să crezi că părul tău e o persoană decât să crezi că Cel care te-a făcut pe tine personă este personal.

O altă companie, VelPitar, care face pâine de toate genurile, are următorul mesaj sub logo: „Magie cu har”. Traducerea mesajului ar fi cam aşa: „ceea ce facem noi nu este doar o pâine ci este pâine învăluită în magie cu har, este ceva cu totul deosebit. Pe lângă ingrediente, pâine noastră are şi ceva nematerial, din afara lumii acesteia...”. Pe lângă alăturarea celor doi termeni magie şi har care este total neinspirată şi contrar tradiţiei şi învăţăturii Bisericii Ortodoxe, cei de la VelPitar se folosesc de simbolismul special al pâinii în tradiţia poporului român pentru a vinde.

Dacă noi creştinii vom spune lumii că pâinea în timpul Sfintei Liturghii este învăluită de harul lui Dumnezeu şi printr-o mare minune devine Trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vor crede că spunem poveşti de adormit copiii. În schimb ei ne pot sugera că vând o pâine plină de har.

O altă campanie interesantă ar fi la prăjiturica Măgura, care are mesajul: “numai lapte şi miere” iar clipul video arată o femeie care vrea să-şi întâlnească alesul în cel mai dulce mod, vrea să se căsătorească cu el şi să aibă o „lună numai de lapte şi mere”, vrea să aibă copiii mulţi (5 copii prezenţi în reclamă) şi o viaţă alături de el numai lapte şi miere. Scopul clipului este de a face legătura inconştient între o viaţă de familie frumoasă, o viaţă de familie "numai lapte şi miere" şi ingredientele prăjiturii. Deci reclama se foloseşte de valorile familiei pentru a vinde o prăjitură.

Când Biserica încurajează familia, acuză adulterul, dragostea înainte de căsătorie şi recomandă tinerilor să nu se protejeze şi să crească toţi copiii care vin la rand, atunci e acuzată şi clasificată drept „învechită şi neadaptată”. În schimb reclama la Măgura poate arăta oamenilor că pot fi fericiti cu 5 copii.

V-am dat doar câteva exemple de reclame care se folosesc de suflet şi de partea nematerială din om (sentimente, trăiri, dorinţe, aspiraţii, veşnicie, etc.) pentru a vinde. Mare parte din ele fac asta, mai ales acum în preajma sărbătorilor, încercând să deturneze această bucurie a Naşterii Domnului în favoarea lor.

Este uşor de observat făţărnicia societăţii în care trăim, care nu mai vrea să ne audă pe noi creştinii vorbind de suflet şi de Dumnezeu, în schimb reclamele ating chiar acea parte sensibilă din om dar pentru un scop josnic. Ştiţi care e diferenţa între lume şi Biserică când vorbesc despre suflet?

Biserica arată ceea ce e rău în om şi în lume, şi ceea ce trebuie vindecat în sufletul fiecărei persoane, iar societatea face apel la suflet pentru a-i oferi şi mai mult plăceri egoiste, care-l vor îmbolnăvi şi mai mult.

Hristos Domnul ne-a spus că pe El nu-L iubeşte lumea pentru că arată ceea ce este rău în lume.

Noi nu vrem să auzim de Dumnezeu pentru că nu vrem să ne schimbăm, nu vrem să renunţăm la plăcerile noastre egoiste.

Oricum tot ceea ce facem ne dă în vileag că suntem trup şi suflet, că vrem să fim veşnici, că vrem să fim iubiţi, vrem să fim fericiţi, că de fapt suntem chip al lui Dumnezeu.

Să nu credeţi ceea ce vă zice lumea despre viaţă! Credeţi-L pe Hristos care a spus:

"Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa."...

doamne ajuta...

Lc. 12, 16-21, cf. GNT:

16. Și a spus parabola [aceasta] către ei, zicând: Unui om bogat [antropu plusiu] pământul [i hora] i-a fost roditor /productiv [efforisen] [într-un an].

17. Și discuta/gândea întru sine [dieloghizeto en afto], zicând: Ce fac, că nu am unde să adun [sinago] roadele mele?

18. Și [în cele din urmă] a spus: Aceasta voi face: voi fărâma hambarele mele și mai largi le voi zidi și voi aduna acolo tot grâul și toate bunătățile mele

19. și voi spune sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani! Odihnește-te/relaxează-te, mănâncă, bea, veselește-te.

20. Dar Dumnezeu i-a spus lui: Nebunule, [în] această noapte sufletul tău îl vor cere [apetusin] de la tine! Și cele pregătite [itimasas], ale cui vor fi?

21. În acest fel [se petrec lucrurile cu] cel care își adună sieși [o tisavrizon] și nu se îmbogățește întru Dumnezeu [mi is Teon pluton].

***

†

Iubiți frați și surori întru Domnul,

cum nu se poate mai bine…parabola de față reprezintă starea noastră interioară, a tuturor, atunci cândne e bine…și uităm că altora le e rău. Sau presupunem că toți sunt la căldurică aidoma nouă…dacă astăzi, acum, o ducem bine. Adică nu numai bogații suferă de starea asta de irealitate practică, ci și oamenii cu venituri modeste sau umile.

Iar avalanșa de bunuri și de facilități a lumii postmoderne, în care poți cumpăra foarte ușor zile de odihnă, proprietăți, mașini, unelte, bijuterii și haine, dacă te ține contul din bancă (pentru cei bogați) sau dacă câștigi o sumă de bani la super bingo sau la loto sau ți se mărește salariul sau pensia (pentru cei cu venituri medii sau mici) îți creează o stare de bine telurică, orizontală…în care uiți de Dumnezeu, de viața de apoi, de mântuire, de tot…

Aranjarea în istorie, adică am serviciu, am casă, am familie, am de toate…o duc bine, și nu mă mai interesează de ce-o să fie acum sau pe lumea ailaltă e cea vizată de Domnul aici, în acest om, care e declarat nebun, tocmai datorită lipsei lui de așteptări verticale.

Și prin asta nu înseamnă că Domnul ne dorește pe toți cerșetori, ci Domnul ne dorește pe toți realiști, treji, chiar dacă suntem în mijlocul bogăției sau a sărăciei lucii. Pentru că viața de aici nu e totul și pentru că mântuirea noastră reprezintă preocuparea de căpătâi și nu strângerea de capital sauprosperitatea strict materială.

Însă lumea postmodernă e lumea goalei imagini de sine, a capitalului strâns fără etică, a promiscuității legale, a indiferenței față de Dumnezeu și de tot ceea ce transcende mundanul.  Bineînțeles că Biserica e o vestigie neplăcută de mulți iar morala publică e din ce în ce mai plină de imoralitate, pentru că lumea noastră nu mai e atrasă spre sus, spre cupola Împărăției lui Dumnezeu ci e centrată spremurdăria din noi înșine, care suntem inși alienați, neînțeleși și secătuiți de viață.

Degeaba vrem să fim cunoscuți când noi suntem socotiți niște biete numere, niște CNP-uri dintr-un computer.

Degeaba vrem să arătăm bine, pe-afară, când noi suntem triști, goi de bucurie și colcăind a patimi.

Degeaba trăim bine, avem mese luxoase, ne permitem multe, dacă nu ne permitem să fim…oameni ai lui Dumnezeu, ci doar niște biete animale de povară, împovărate cu griji și plăceri mărunte (trebuie să mă duc să joc golf, trebuie să îmi vopsesc părul, am nevoie de o nouă rochie, mă duc în excursie în Haway, nu știu dacă mă înșeală soția, nu știu cum să vorbesc cu fiica mea) sau de invidii mărunte (de ce eu nu pot să-mi cumpăr aragaz ca Florica, de ce colegul meu Costel are cu 100 de lei mai mult la salariu, de ce Maricica are pensie de 600 de lei și eu de 400 de lei etc.).

Iar afronul [a + fron], adică cel fără minte, nebunul de la v. 20 e tocmai acest tip de om cu dorințe pur orizontale, înșurubate în lumea asta, indiferent dacă are sau nu are bani. Pentru că nu ești drac bălțatdacă ai bani și nici înger dacă ești sărac, ci ești înger sau drac (ca să continui vorba populară) datorită voinței, a aplecării tale spre bine sau spre rău.

Dumnezeul nostru nu l-a făcut nebun pe bogat pentru că i-a rodit pământul din câmp grâu din belșug. Pentru că pământul rodește din voia lui Dumnezeu. Problema nu constă nici în aceea că avea hambare mici, le-a dărâmat și a făcut altele mai mari…pentru ca să bage grâul la adăpost. Pentru că, prin asta, bogatul s-a arătat responsabil și atent față de darul lui Dumnezeu.

Însă problema bogatului și a noastră e că el și noi nu suntem mulțumitori pentru darurile lui Dumnezeu. Din ceea ce primim, mai mult sau mai puțin, nu dăm și altora și facem din banii noștri, din averea și poziția noastră socială, din postul nostru de conducere sau din serviciul nostru un motiv de a trăi ca belferul, în mod discreționar, ca cel care are de toate și pentru că are de toate nu se mai interesează de nimeni și nici de mersul istoriei și nici de veșnicia lor.

Tocmai de aceea am numit irealitate practică starea interioară a celui care se simte bine în pielea lui și în banii lui…dar nu știe cum trăiesc oamenii din jurul lui. El trăiește efectiv, în mod practic, în mod real…dar ca un inconștient, ca un somnambul.

Iar pierderea în binele teluric a celui avut ca și pierderea în griji a celui sărac sunt, deopotrivă, stări stagnante, pași pe loc, pentru că în ambele cazuri oamenii se închid în binele sau în răul lor și nu mai vor să știe de nimic și de nimeni.

Și mergi pe stradă și în casele oamenilor și la locul lor de muncă și observi faptul, că nu îl interesează de cel de lângă el, își îngrijește doar apartamentul lui dar nu și scara blocului, e numai cu ai lui…și nu cu alții, e invidios pe binele altuia, se bucură de răul tău, nu mai știe cum să îți bage bețe în roate…pentru că se simte mic.

Iar capitalismul postmodern lucrează tocmai cu oameni mici, fără personalitate, cu indivizi fără scrupule, care să muncească numai pentru ca să se distreze o lună de concediu în Egipt sau pentru ca să își cumpere un apartament supermobilat într-o metropolă.

Se bazează pe oameni care vor să parvină, pe anonimi care vor să devină vedete, pe psihopați sau pe libertini care să îngroașe trendul amoralității, al lipsei de principii.

Oricât nu ne place nouă, românii majoritari sunt insensibili la lucruri de conștiință și nu poți să faci cu ei lucruri de bravadă. După 50 de ani de sărăcie, movilele de carne, de portocale sau de pâine, televizoarele și mașinile, casele de lux și salariile mari, jocurile de noroc și distracțiile le joacă românilor în cap zi și noapte.

Vor tot mai mult. Indiferent cum. Vor să aducă acasă, să aibă. Dacă ajung în funcții importante, nu contează cât de proști sau de grobieni sunt: nu se dau de acolo decât morți. Săracul vrea…bogatul vrea și mai extravagant. Iar materialismul consumist postmodern se bazează tocmai pe această dorință neînfrânată, execesivă de a cumpăra, de a avea a omului fără principii.

Pentru că e normal să ai o casă, să o mobilezi după nevoie, să ai ce pune pe masă…Însă a cumpăra o altă casă la 2-3 ani sau a schimba mobila la 6 luni sau a-ți cumpăra 300 de perechi de pantofi sau 100 de costume sau câte 50 de kilograme de carne la săptămână…aici e ceva patologic.

Și patologicul moral și mintal începe de la confundarea împlinirii interioare reale cu starea de bine adusă de o masă bună, un pat confortabil, o femeie iubitoare și un cont în bancă.

Pentru că vorbirea cu sine a bogatului, de la v. 19, acel dialog libidinos cu sine, scoate în relief tocmai această confuzie axiologică: bogatul considera împlinirea vieții lui în relaxare, mâncare, băutură și zbenguială sau veselie telurică, din care lipseau cu totul: conștiința păcatului, virtutea, sufletul, aproapele, Dumnezeu, viața veșnică.

Și acestui uituc, Dumnezeu îi pune în față adevărata oglindă a vieții lui, pentru că toate ale lui…nu îi aparțin în mod neschimbabil. Numai cel care (spune Domnul în concluzia parabolei și a Evangheliei zilei)se îmbogățește în Dumnezeu se împlinește acum și pentru veșnicie.

Și Evanghelia zilei e prima din Postul Nașterii Domnului, pentru a ne aminti că postul e ziua cadoului, a bucuriei, a ieșirii spre alții, după cum Fiul lui Dumnezeu iese spre noi, din iubire paradoxală nemărginită, făcându-se Fiul Fecioarei, pentru ca să ne învețe să renunțăm la noi înșine pentru a ne umple de El și de iubirea pentru întreaga lume.

Pentru că adunarea fără El e o pierdere totală, și viața fără iubire, fără milă, fără ochi pentru cele din jurul nostru este o viață fără împlinire reală, o viață de somnambul, care trece pe lângă dureri, pe lângă lacrimi, calcă pe inimi, forțează conștiințe, nu ia aminte la rugăminți…pentru că nu știe ce face.

Bogatul trăiește ca și cum ar dormi.

Noi trăim ca și când am fi veșnici în trup.

Nu ne pasă…că vom suferi veșnic.

Nu ne interesează de ziua de mâine…dacă astăzi ni se pare că suntem bine, că avem de toate, că această stare nu…trece…

Însă Dumnezeu strigă la noi, ca la niște nebuni, ca la niște copii prostuți și ne spune că lumea trece și odată cu ea și poftele ei și că veșnicia e adevărata noastră bogăție. Iar dacă nu suntem plini de har și de fapte bune suntem goi, oricine am fi, oricât am fi avut și oricât am crezut noi că facem sau suntem.

Și ziua de astăzi, 21 noiembrie 2010, zi de duminică…e și zi de praznic marial, pentru că sărbătorimIntrarea în Templu/în Biserică a Maicii Domnului, la vârsta de 3 ani, cu toată inima, aducându-se cu totul Domnului.

La simpozionul național dedicat Fericitului Constantin Galeriu s-a amintit faptul că acum ar fi fost sărbătorită ziua sa de naștere.  O zi de naștere sărbătorită într-un mod strălucit. Pentru că această bucurie a fost și a Prea Curatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care a împlinit prin intrarea sa în Templu profeția de la PS. 44, 11-12, cf. LXX: „Ascultă Fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa tatălui tău, că a dorit Împăratul frumusețea ta, căci El este Domnul tău”.

Și uitarea lumii pentru a se uni doar cu Dumnezeu, a Maicii lui Dumnezeu, e paradigmă/exemplu pentru viața noastră ortodoxă, atâta timp cât trebuie să ne îmbogățim în Dumnezeu, adică în frumusețea, înbunătatea și în sfințenia Sa și nu în idolatrizarea de sine.

Centrarea în noi înșine sau pe propria noastră viață ne aruncă în afara comuniunii. Comuniunea e atenție iubitoare, dorință continuă, vie de a găsi soluții practice, îngăduință plină de așteptări reconvertitoare.

Ca să trăiești împreună cu alții și să le vrei binele, trebuie să le dorești folosul veșnic și nu doar pe cel de câțiva ani.  Să stai în bine și să urmărești împlinirea binelui duhovnicesc în mod bine. Locuirea Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor și slujirea lui Dumnezeu nu a fost doar pentru o perioadă, ci pentru totdeauna. Ea s-a așezat în har și a crescut și crește în harul lui Dumnezeu în mod continuu, în care și noi putem să creștem de la Botez, pentru că asta înseamnă viață creștin-ortodoxă: viața în Dumnezeu și cu Dumnezeu. 

Iar sintagma purtător de Dumnezeu exprimă tocmai acest lucru: că întreaga noastră persoană e un templu/o biserică a harului Prea Sfintei Treimi și că noi Îl purtăm pe Dumnezeu în noi. Trăim, umblăm, suntem în mod continuu cu El, pentru că suntem în harul Său cel preadumnezeiesc și atoatesfințitor.

Așadar suntem chemați să nu mai dormim pe noi, să nu mai fim niște somnambuli printre oameni, inconștienți de rolul și de responsabilitatea noastră, ci să ne luăm în serios vocația de lumină a lumii și de sare a pământului. Lumina faptelor și a vorbelor noastră nu trebuie să fie un întuneric jegos, după cum sarea înțelepciunii noastre nu trebuie să fie o perversă mânuire eufemistică a cuvintelor și a noțiunilor.

Pentru că cuvintele noastre se strică când faptele noastre le decolorează, le secătuiesc de forță. Cândcredităm cuvintele și când ne ținem cuvântul, când suntem una cu ceea ce spunem, atunci cuvintele suntreconvertitoare, sunt cu putere multă, pentru că ating suflete pline de așteptări mari, frumoase, sfinte.

Și cum o să începem să auzim peste tot, comercial sau nu, colinde, asta înseamnă că suntem chemați spre așteptări mai mari decât cotletul de porc sau o placă video performantă pentru jocuri. Pentru că multul șorici te face supraponderal, egoismul te face o viperă, iubirea de bani te face o canalie, neiertarea lasă familia dezbinată, iar sufletul și trupul nostru suspină după Dumnezeu, dacă rămâne tot nespovedit și neîmpărtășit ani întregi și această dorință neînțeleasă sfâșie viața noastră ca dor, caașteptare nedefinită dar de ne înlăturat.

În concluzie: nu vă lăsați sufletul și trupul neîmprospătate de har și faceți-vă cadoul de a vă deschide, prin spovedire și rugăciune, lui Dumnezeu, Celui care vine la noi ca să ne umple de bucuria iubirii Sale celei preasfinte. Amin!...

doamne ajuta..

Ioasaf O. Popa era duhovnic, carturar si predicator de talie, dar care a trait toata viata intr-o mare smerenie. Ajuns la o varsta inaintata (nascut in 1919, pe meleaguri buzoiene), predicand si slujind in ultimii ani la Biserica Sf. Ilie - Rahova, nu contenea sa evoce Manastirea Ciolanu ca vatra de duhovnicie si de formare calugareasca. De altfel, de aici a si fost dat afara in anii ateismului, intr-un mod brutal, traind o vreme in lume.

Astăzi, 19 noiembrie se implinesc 7 ani de cand Parintele Arhimandrit Ioasaf Popa s-a mutat la Domnul.  Parastasul se va face duminica 21 noiembrie, după Sfânta Liturghie, la Biserica Sf.Ilie Rahova din Bucuresti.

A scris si a tradus nenumarate carti, iar disparitia lui confirma faptul ca o generatie stralucita a teologiei romanesti este pe cale sa se stinga. Ce va urma insa dupa aceea? este intrebarea pe care si-o pun foarte multi. Pana a afla raspunsul, va invitam sa cititi un interviu inedit despre Rai, asa cum il vedea parintele Ioasaf, inclusiv din perspectiva Sfintilor Parinti, si asa cum suntem siguri ca l-a descoperit dupa trecerea sa la cele vesnice.

-Parinte Arhimandrit, cum arata Raiul ca topografie, ca atmosfera, ca vegetatie chiar?

-Pentru a vorbi despre Rai trebuie sa vorbesc mai intai despre materia in sine. Dumnezeu creeaza materia din nimic, ex nihilo. O creeaza din dragoste, din daruire. Exista, de buna seama, o comuniune intre Persoanele Sf. Treimi, care tind permanent spre a se darui. Asa apare lumea, care deja exista in planul divin. Aici putem spune ca Dumnezeu deja activase niste energii prin care crease planul...

-Ce inseamna pentru noi acel nimic al inceputurilor?

-Neantul. Non-existenta. Fiinta dumnezeaisca este singura realitate absoluta, cu activitatea ei. In clipa in care o creeaza, lumea devine o a doua realitate. Avem deci doua planuri clare: o realitate absoluta, de nepatruns - fiinta dumnezeaisca - si o realitate creata care, desi are secretele ei, poate fi patrunsa de mintea omului. Dumnezeu, in zilele creatiei, a vazut ca materia "este buna", iar in ultima zi l-a creat si pe om, ca legatura cu spiritul ce lipsea materiei neinsufletite.


-O legatura, bineinteles, dar oare omul nu este mai mult decat atat? Nu este chiar regele, chiar sensul Creatiei?

-Sigur, este sensul Creatiei, dar si al vesniciei. Omul trebuia sa duca mai departe vesnicia. Si tineti cont de faptul ca, totusi, Creatia a fost tot timpul perfectibila, urmand ca omul sa contribuie  la desavarsirea ei! Aici apare un lucru pe care tin sa-l clarific. Dogmaticienii - inclusiv Sf. Vasile cel Mare - spun ca, de fapt, Creatia a fost plamadita simultan, bazandu-se pe acel "La inceput..." din Cartea Facerii.


-Ce inseamna totusi "simultan", cata vreme nu exista timpul?

-O data cu aducerea materiei la existenta a aparut si timpul. Inceputul timpului este miscarea si existenta. Atunci, la inceput, a insamantat Dumnezeu in materie semintele a ceea ce urma sa rasara.


-Va ganditi la legile care urmau sa guverneze lumea?

-Principiile dupa care aveau sa se conduca regnurile, si celelalte legi ale Creatiei. Spune Fericitul Augustin ca "lumea de atunci era doldora de toate ratiunile acestea". Cand Dumnezeu a zis "Sa fie!", toate ratiunile lucrurilor s-au imprimat in materie. Tot atunci a aparut si omul.

Din perspectiva teologica vorbind, ce este timpul? Evident, timpul Creatiei, cel obiectiv?

Derularea materiei spre a atinge formele ei, conform legilor si planului Creatiei.

-Credeti ca materia a fost "prevazuta" pentru diferite stadii?

-Bineinteles! Are diferiti timpi: de copilarie, de maturitate, de batranete.

-Descrieti cumva o teorie evolutionista?

-Nu este evolutie. Evolutie este procesul prin care se trece dintr-o specie intr-alta. Or, toate vietuitoarele, spre exemplu, au avut dintru inceput sensul lor propriu. Fericitul Augustin asemuieste acest lucru cu un pom: fapturile toate s-au tot ridicat, dar la timpul prescris a ramas fiecare pe ramura sa. Numai omul s-a inaltat mai presus de toate...

-Care era acel "timp prescris"?

-Fericitul Augustin spune clar: "Nu stim cat erau de mari zilele Facerii". Puteau fi de mii si mii de ani. Tot el insa spune:"Nu trebuie sa masuram timpul de atunci cu cel de acum", fiindca "atunci Pamantul nu era blestemat". Atunci nu gresise inca omul si nu se produsese "blestemul" asupra materiei. Asadar, au fost perioade de timp si nu momente anume.

-Se pot identifica acele perioade de timp cu erele geologice?

-Cred ca da. Nu spune Sf. Ioan Gura de Aur ca "omul se dezvolta ca un palat imparatesc"? Tocmai asa s-a dezvoltat, ajungand la dimensiunea care ii e data. Pe de alta parte, pomul ramane pom, animalul animal, iar omul atinge cele mai mari inaltimi, dar tot om ramanand. Aici intra in actiune sufletul, care a fost creat la inceput, o data cu trupul.

-Vorbiti despre Adam ca despre cel care a evoluat?

-Desigur. La capitolul 3 din Facere, cand se vorbeste despre pamantul din care a fost facut Adam, acel pamant era deja creat, adica era chiar trupul lui, era materia special creata pentru primul om. Din acest pamant creat special, din care a luat trupul lui material (sufletul, tineti cont, exista chiar din primul moment impreuna cu trupul), omul a fost nu creat, ci modelat! Apoi i-a "suflat in fata" potentele. Asa a devenit omul un suflet viu; mai precis, de atunci a inceput sa se manifeste superioritatea omului: harul - energia necreata - si-a pus reflectorul direct pe om.

-Parinte, dupa definirea acestor cadre teoretice ale discutiei, permiteti-mi sa va pun cateva intrebari care stau pe buzele multor credinciosi. Bunaoara, exista sexualitate in Raiul adamic?

-Va inchipuiti ca din moment ce Dumnezeu l-a creat pe om barbat si femeie, exista diferentiere sexuala. Exista sexualitate, fiindca Dumnezeu crease comuniunea, dar comuniunea de atunci nu insemna sex, asa cum il percepem noi astazi. Sexualitatea - exact asa cum o intelegem noi astazi - apare dupa cadere. Pana atunci "erau goi si nu se rusinau".

-De ce nu a facut Dumnezeu, in cazul acesta, inca un Adam, adica un prieten al primului om? De ce trebuia o faptura complementara trupeste?

-Atentie, firea omului una este si nicidecum firea barbatului sau firea femeii?

-Si atunci eu va intreb: Adam era - ca fire - imperfect?

-Nu, dar firea omului era barbat si femeie; erau creati impreuna, ca un intreg.

-Parinte Arhimandrit, ce inseamna de fapt "facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu"?

-Sa ne gandim putin. Ce este, de fapt, chipul? Evident, asemanarea in potenta. Chipul - daca omul staruia in bine! - avea a se transforma in asemanare. Adica omul ajungea la inaltimea maxima de asemanare cu Dumnezeu, ca sa fie, la randu-i, un dumnezeu. Dar unul creat! Nu dumnezeu prin fire, ci prin har. Aici trebuia sa conlucreze si omul, tocmai in virtutea chipului, adica a conditiei sale de fiinta rationala, libera, personala.

-Restul creaturilor se inmulteau?

-Toate creaturile se inmulteau. Si se inmulteau in modul in care o fac si astazi, insa omul a ajuns sa fie, prin cadere, ca animalele, adica sa se inmulteasca aidoma lor.

-In Rai exista moarte, parinte?

-Nu.

-Deci animalele se inmulteau la infinit?

-Atunci existau numai prototipurile speciilor...

-Oare chiar toate plantele si toate animalele erau nemuritoare?

-Vedeti, totul a fost creat pentru nemurire, totul a fost creat din aceasta perpectiva.

-Cum poate un animal sa faca fata perpectivei nemuririi, neavand un suflet rational cu care sa o perceapa?

-Puneti intrebari prea delicate...L-am intrebat si eu pe Parintele Staniloae, la magisterium. Nici el nu a putut sa raspunda clar ce se va intampla cu animalele dupa pieirea lumii. Totusi, a avansat o ipoteza: va fi o recreare a lumii, cu cer nou si pamant nou. Toti oamenii vor invia din morti. Nu insa si animalele.

-Parinte, in Raiul pierdut de stramosi, exista lupta dintre specii pentru supravietuire?

-Nu! Si nici omul nu vana animalele, acestea erau prietenele lui. Oare nu omul le-a dat nume? Pe atunci nu era nimic rau in creatia lui Dumnezeu. Diavolul a introdus raul.

-Existau anotimpuri in Rai? Existau ciclurile vegetale si anotimpurile? Era zi si era noapte?

-Cred ca erau zilele si noptile ca si acum. Cum era exact, nu stim. Important mi se pare insa faptul ca erau. Interesant, bunaoara, este cum incepe prima zi cu seara. "Si a fost seara, si a fost dimineata"...

-Ce tip de comunicare credeti ca foloseau primii oameni? Cel de acum, sau poate o comunicare extrasenzoriala?

-Un lucru este sigur: Adam si Eva comunicau. Tineti cont: logos inseamna ratiune, dar inseamna, in acelasi timp, si vorbire. Vorbeau in cuvinte... Cand Dumnezeu i-a strigat, nu a haulit, de buna seama, tot Raiul. Din moment ce omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, inseamna ca avea si un bagaj intelectual exprimat in cuvinte.

-Ce stari sufletesti credeti ca predominau in omul primordial?

-Cu riscul de a ma repeta, spun din nou: firea omului avea imprimata in ea chipul lui Dumnezeu. Dar si in firea regnurilor exista un dinamism. Putem spune chiar ca in samanta initiala a fiecarui regn era cuprins un mare dinamism. Acel "Sa se faca!" a imprimat Creatiei dinamismul de care vorbim. Si in om era, evident, acel dinamism initial. In firea lui era dorinta de a continua dialogul cu Dumnezeu. Doar prima biserica a fost in Rai, asa ne incredinteaza Sf. Parinti. Aceea era Biserica cea nepatata, fara nici un fel de cadere, pentru ca era in legatura directa cu Dumnezeu. Adam si Eva - spun in continuare Sf. Parinti - au fost creati intr-o stare de copilarie, de nevinovatie. Din acest simplu motiv i-a putut insela Sarpele.

-Parinte, starea de copilarie era asa cum o intelegem noi astazi, sau era o alta stare?

-Erau necopti, domnule... Nu erau consolidati in virtute. Dar directia lor era clar spre Dumnezeu. Tineti cont: in gradina Raiului nici un animal nu exista; doar sarpele s-a strecurat, caci era cel mai intelept. Animalele traiau toate in afara Edenului.

-Parinte, cum adica "intelept"? Poate fi un animal intelept?

-Sarpele, da! Insa intelepciunea la care se refera Scriptura nu cred ca era intocmai in sensul in care o intelegem noi astazi. Sarpele, el singur, avea acces in Rai. Poate asta se intelegea prin intelepciune... Diavolul, in consecinta, a luat chipul acestui sarpe si a folosit in mod subtil graba omului de a fi ca Dumnezeu.

-Putem spune ca graba lui Adam a fost un exces de zel duhovnicesc?

-Vedeti, interesant este ca Diavolul nu s-a dus sa-l ispiteasca pe Adam. De aici poate rezulta faptul ca barbatul era nitelus mai consolidat duhovniceste, pentru ca era intrat in arena Creatiei ceva mai devreme. Femeia a avut o graba mai mare de a ajunge la acelasi nivel. Dupa prima muscatura, au vazut ca sunt goi. Harul lui Dumnezeu care ii acoperea s-a ridicat ca un val! Atunci i-a dat Dumnezeu afara, nu inainte de a le face tunici de piele, adica a ingaduit ca in om sa se reverse ceea ce era in animal: concupiscenta, voluptatea. Atunci au vazut ca sunt goi si tot atunci i-a scos Dumnezeu afara din Rai. Dar i-a asezat alaturi, neparasindu-i de tot, cum spune Sf. Grigorie de Nyssa. Chipul a ramas in om, dar asemanarea nu se mai putea realiza...

-Ingerii aveau acces in Rai?

-Sigur ca aveau.


-Comunicau cu omul?

-Comunicau.

-Cum?

-Altfel decat in zilele noastre, de buna seama.

-Era un dialog teologic?

-Era un dialog rational, ca intre doua creaturi inzestrate cu ratiune.


doamne ajuta..

Am auzit oameni care au zis ca ei niciodata nu L-au vazut pe Dumnezeu, negand existenta Sa din lipsa de dovezi palpabile. Pe Dumnezeu il vedem in fiecare zi, trebuie doar sa deschidem bine ochii si sa privim in jur. Oamenii, pasarile care in graiul lor neinteles pentru noi il slavesc pe Creator prin cantecele lor mirifice, adierea vantului, soarele care ne mangaie bland cu razele sale chipul mostru brazdat de necazuri, suferinta si stres, fulgii de zapada care atunci cand te invaluie cu dansul lor iti creaza impresia ca esti intr-o poveste a carui protagonist esti tu, rasul copilului care inveseleste chipurile imbatranite, dar senin ale bunicilor, totul reprezita iubirea, iar Dumnezeu este iubirea care salasluieste in sufletul nostru.

Pentru mine Dumnezeu inseamna Tata, Prieten, Frate, Creatorul care mi-a dat un dar minunat ce se cheama viata. Pentru a-L cunoaste pe Dumnezeu trebuie sa ne iubim aproapele, care nu este neaparat o ruda de-a noastra, ci omul de langa noi, saracii care, mai ales in aceasta perioada cand afara este frig, nu au un loc al lor unde sa se incalzeasca si sa doarma.

Te-ai gandit vreodata, in noaptea Sfanta de Craciun, cand stai cu familia in jurul bradului, la copiii saraci care flamanzesc si ingheata in noaptea rece?

De Craciun multi oameni saraci stau pe drumuri sau in paturile de spital luptand pentru viata lor si sperand la o minune. Poate unii se intreaba unde este Dumnezeu atunci cand ei au nevoie de El, de ce permite ca niste copii, niste ingeri fara aripi sa sufere in asa fel. Dumnezeu este acolo, langa ei tinandu-i de mana sau imbratisandu-i si incurajandu-i. El nu ne paraseste, ci sta mereu cu noi, privindu-ne dintr-un coltisor, atunci cand uitam de El fiind coplesiti de alte lucruri materiale. Cum sa ne uite Creatorul daca din iubire pentru noi Si-a trimis propriul Fiu sa moara pentru pacatele noastre? Mantuitorul a suferit pe Cruce nu doar pentru oamenii din acele timpuri, ci si pentru noi, cei din prezent.

Din pacate multi uitam de Creator fiind coplesiti de stresul cotidian si lupta pentru a deveni cineva, uitand ca cel mai frumos lucru este zambetul curat al unui copil, fosnetul frunzelor, murmurul unei ape curgatoare, frumusetea sufletului simplu. Pentru a reliefa frumusetea unui suflet pur voi recurge la o pilda

“Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:
- Mamă, de ce plângi ?
- Fata mea, sunt zile grele, nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din aceast loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea ...
- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta ?
Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înteles că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletul omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e stăbătut mai uşor.”

Inima omului este ca o floare invaluita in misterul inocentei care, daca nu o uzi cu apa credintei, a iubirii si iertarii, se ofileste pierzandu-si frumusetea.

Aceste randuri au fost scrise de o adolescenta, care tanjeste dupa inocenta si frumusetea copilariei sale, un copil care isi doreste ca Tatal sa-l ia in bratele sale si sa il protejeze. Nu stiu ce drum voi avea in viata, dar stiu ca Cineva va fi mereu langa mine, asteptandu-ma intr-un coltisor al sufletului, dar care nu ma asteapta doar pe mine, ci si pe tine, pe noi toti....

doamne ajuta...

Recomandarea Bisericii ca relaţiile intime să se desfăşoare doar în cadrul familiei, între soţi, şi în niciun caz înainte de căsătorie sau în afara căsătoriei, este astăzi luată în râs de tineri, considerând Biserica învechită şi neadaptată la vremurile în care trăim. Poruncile lui Dumnezeu au ca scop nu numai vindecarea păcătosului ci şi prevenirea păcatului, ca boală ce afectează în mod real şi concret întreaga societate, şi toată omenirea.

Astfel, blamarea relaţiilor intime în afara căsătoriei ca păcat, are ca scop prevenirea unor efecte negative grave care-i vor afecta pe toţi cei implicaţi.

Unul din efectele negative puternice ale vagabondajului sexual pe care-l trăim astăzi sunt bolile cu trasmisie sexuală.

"În ultimii ani, bolile cu transmitere sexuală au crescut ca număr şi vor creşte în continuare dacă nu se vor lua măsuri drastice pentru combaterea mecanismului care permite propagarea acestor afecţiuni în rândul populaţiei. Cu toate că s-au luat măsuri pentru combaterea acestor boli şi au apărut medicamente noi şi eficiente de tratament, numărul acestor boli creşte alarmant şi apar cazuri noi la o parte însemnată a populaţiei, ceea ce constituie pentru viitor un semn de alarmă.

Probabil factorul social - economic în care ne aflam la ora actuală, existenţa prostituţiei clandestine şi a unui “vagabondaj” sexual mare permite înmulţirea acestor afecţiuni cu grave consecinţe asupra populaţiei şi a stării de sănătate.

Contactele sexuale ocazionale mai ales cu persoane necunoscute, îngreuneaza desfăşurarea unei anchete epidemiologice corecte, ceea ce face ca sursa de infecţie să nu fie descoperită, acest lucru fiind esenţial în stoparea fenomenului de extindere rapidă a bolilor cu transmisie sexuala. Educaţia sanitară şi antiveneriană a populaţiei la ora actuală lasă de dorit fiind una din metodele cele mai eficace de prevenire şi combatere a acestor afecţiuni, ea nu este aplicată în mod corespunzător cu rezultate negative vizibile." (sfatulmedicului.ro)

Numărul bolilor cu transmisie sexuală a crescut enorm de mult. Dacă pe vremea când părinţii noştri erau tineri existatu 5 astfel de boli cu transmitere sexuală, astăzi numărul lor a ajuns la 33:....

doamne ajuta..

Se vorbeşte tot mai des despre cupluri şi nu despre familie. Legăturile întâmplă-toare şi "căsătoriile de probă" sunt la ordinea zilei. Te va şoca afirmaţia mea, dar totuşi a fac: aceste realităţi sunt semnele vădite ale unei societăţi intrate în descompunere.

Mie daţi-mi voie să fiu idealist: văd ziua fericită în care cu fiinţa dragă, curată şi nepângărită, te vei prezenta în faţa sfântului altar pentru a vă uni pe veşnicie. Vei fi mulţumit că prin curăţia şi forţa ta bărbătească ţi-ai făcut iubita fericită şi te-ai făcut fericit pe tine însuţi. De acum încolo va fi o călătorie în doi. Ceea ce se câştigă cu trudă este durabil. Fericirea voastră va fi tot mai profundă, tot mai sfântă, până când într­o zi se va contopi în marea nesfârşită a iubirii lui Dumnezeu.

Sigur că această mare decizie din viaţa ta, de a te căsători cu o persoană anume, trebuie precedată de rugăciune. Este foarte important să-ţi alegi partenerul de căsătorie cu multă atenţie. Dumnezeu te-a înzestrat cu capacitatea de a judeca şi El aşteaptă s-o foloseşti atunci când eşti confruntat cu decizii importante. Iar decizia de a te căsători este poate cea mai importantă din viaţa ta.

Şi, mergând pe firul celor spuse mai înainte, subliniez cu tărie că singurul cadru în care poate fi exersată unirea sexuală, pentru a duce la un scop bun, este căsătoria. Unirea conjugală corectă se face cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi este monogamă şi heterosexuală.  [8]

Se face cu binecuvântarea lui Dumnezeu prin Sfânta Taină a Cununiei sau a Nunţii. Taina Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh unui băiat şi unei fete ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei lor la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică. [9] Sfântul Andrei Criteanul, subliniind dinamica creatoare şi transfiguratoare a unirii conjugale, spune că "nunta cinstită este şi patul neîntinat, că Hristos le-a binecuvântat, ospătându-Se trupeşte, şi în Cana Galileii la nuntă apa în vin prefăcând". [10]

Căsătoria este monogamă. Domnul Hristos atunci când a spus "ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă" (Matei 19, 6), se referea la cele scrise în cartea Facerii: "Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie" (Facere 1, 27). "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Facere 2, 24). Învăţătura creştină nu îngăduie ca un bărbat să aibă mai multe femei şi nici ca o femeie să aibă mai mulţi bărbaţi.

Căsătoria creştină este şi heterosexuală. Un bărbat se poate căsători numai cu o femeie şi o femeie numai cu un bărbat. Homosexualitatea şi lesbianismul nu sunt îngăduite. Cu toate că înţelege neputinţa omenească, Biserica doreşte ca tot omul să intre în normal. Vechiul Testament era foarte aspru cu practicile homosexuale. Citim, de exemplu, în cărţile lui Moise: "Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune... De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare" (Levitic 18, 22; 20, 13). Religia creştină este mai înţelegătoare, fiind religia iubirii, şi totuşi dezaprobă acest mod de a face dragoste: "Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, scrie Sfântul Pavel despre homosexualii din Roma, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor" (Romani 1, 26-27). Acest gen de relaţii sunt păcate pentru că denaturează funcţiunea firească a organelor trupeşti şi nu au valoare procreativă. Din nefericire, s-a ajuns în unele ţări "civilizate", să se oficieze căsătoria a doi bărbaţi sau a două femei.

doamne ajuta...

Căsătoria creştină are sublimitate unică. Unirea lui Dumnezeu cu oamenii la a doua venire a lui Hristos este asemănată cu o petrecere de nuntă. Sfântul Ioan Evanghelistul, printre alte viziuni, a avut-o şi pe aceasta: "Şi am văzut cer nou, şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei" (Apocalipsa, 21,1-2). La Cana Galileii Domnul Hristos, în casa primului cuplu "creştin", a prezidat sărbătoarea prefăcând apa în vin. Bucuria Tainei Nunţii izvorăşte din inima bucuriei dumnezeieşti. [11]


Căsătoria nu-i un mijloc lesnicios de a câştiga plăceri, nici o asigurare împotriva neputinţelor de la bătrâneţe, ci este comuniune şi dăruire. Scopul căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor şi procreaţia. Şi totuşi în lumea postmodernă tot mai multe familii nu-şi doresc copii. Sunt şi familii sterile, care nu pot face copii. De aceea trebuie precizat faptul că sexul nu este numai pentru copii, ci şi pentru comuniune. Este un mod de a-şi manifesta dragostea soţii, unul faţă de celălalt. Din această perspectivă scopul final al relaţiei conjugale nu este numai procrearea, şi nici împlinirea personală, ci lucrarea reciprocă a soţilor la mântuirea lor.

Unii argumentează atitudinea lor potrivnică pruncilor cu faptul că n-au mijloacele necesare pentru a creşte copii, n-au o casă a lor. Din nefericire însă la spatele tuturor acestor argumente stă un egoism dus până la limite. A avea copii înseamnă a primi binecuvântarea lui Dumnezeu în casa ta.

Când vezi o mamă cu pruncul în braţe trebuie să te gândeşti la cuvintele Domnului Hristos: "cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte" (Matei 18, 5).

Spuneam că mulţi soţi tineri nu-şi doresc copii. Sunt şi educaţi, într-o societate fără Dumnezeu, să apeleze la contracepţie. Şi dacă totuşi copilul se plămădeşte în pântece recurg la cea mai oribilă crimă: avortul.

Nu numai oamenii Bisericii, ci şi medicii, antropologii şi biologii cinstiţi, ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viaţă cu identitate separată este crimă. Embrionul este viaţă cu existenţă şi identitate de sine, individ cu toate drepturile, din momentul conceperii.

În virtutea acestui principiu Sfântul Vasile cel Mare ne spune că femeia "care leapădă pruncul este supusă judecăţii pentru ucidere". [12] Şi nu numai ele, ci şi cei care dau medicamente avortive sunt ucigaşi. Şi ei şi cele care administrează otrăvuri ucigătoare de embrioni (Sfântul Vasile cel Mare, Canonul 8).

Complicitatea la avort a soţului, şi a medicului ginecolog care provoacă avortul, este complicitate la crimă. Pentru Biserica Creştină avortul, sau întreruperea sarcinii, nu este un simplu act moral nepermis, ci este ucidere. Este ucidere premeditată. Este ucidere mai vinovată, mai păcătoasă şi mai urâtă de Dumnezeu decât orice ucidere, pentru că ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti înainte de a gusta din aceasta şi mai ales înainte de a se învrednici de Sfântul Botez.

Lipsurile materiale nu sunt un argument prin care poţi justifica avortul. Poţi ucide pe altul ca să trăieşti tu? Şi apoi Dumnezeu îi dă fiecăruia bucata de pâine necesară.

Paradoxal, s-a observat că aversiunea faţă de copil creşte odată cu înavuţirea. Natalitatea în ţările "civilizate" este tot mai mică. Naţiunile din vest îmbătrânesc, iar în lumea a treia este explozie de populaţie.

Din nefericire şi noi românii ne împuţinăm. A scăzut alarmant numărul de naşteri şi de căsătorii. În zece ani de zile s-a diminuat populaţia ţării cu echivalentul unui judeţ.

Copiii, dacă gândim creştineşte, trebuie primiţi ca o binecuvântare a cerului. Cea mai sfântă comuniune ţi-o oferă familia. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte familia "mica biserică".

Un poet român consacrat ne-a lăsat scrisă o cugetare rară legată de familia creştină: "Locul unde se întemeiază rânduiala unei Patrii şi statornicii, în spiritul legilor morale, al jertfei de sine, al răbdării, încrederii şi dragostei este acest cuib arhaic şi sacru unde doi oameni, mai întâi un tânăr bărbat şi o fată, se hotărăsc să-şi unească viaţa în cuget şi simţire, prin legământul de aur al inelului nunţii care desăvârşeşte cerul pe pământ în vederea lucrării şi privegherii, a naşterii de prunci şi împlinirii spirituale în lumina moştenirilor părinţilor". [13].....

doamne ajuta..

Am 27 de ani şi am început să am prieteni încă de când eram la camin (la grădiniţă). Când mă uit în urmă, câteodată îmi pare rău de unele alegeri si de unele lucruri pe care le-am făcut, dar e ceva care mereu mă bucură: prietenii. Am avut prieteni de la 3-4 ani şi am în continuare. În ultimii 20 de ani am cunoscut foarte mulţi oameni, am călătorit în multe locuri şi mi-am schimbat domiciliul de multe ori. Dumnezeu m-a ajutat mereu să întâlnesc oameni cumsecade, de care m-am împrietenit uşor.

Am prieteni foarte buni, amici, colegi, cunoştinţe, dintre care unii mi-au devenit familie: fini, naşi, cumnaţi, cumetri. Haideţi să vă povestesc cum m-am apropiat de toate aceste persoane, de fapt cum ne-am împrietenit.

Sunt tineri şi chiar oameni maturi care suferă astăzi că nu au pe nimeni apropiat, nicio persoană cu care să-şi împărtăşească bucuriile sau necazurile.

Sunt tineri care n-au cu cine ieşi în parc la o plimbare, n-au prieteni cu care să meargă la un suc, la un film, într-o excurise, şi asta-i frământă foarte mult. E foarte dureros să fii singur. E aproape cel rmai rău lucru care ţi se poate întâmpla. Cunosc tineri care stau singuri în apartament şi muncesc de dimineaţă până seara, iar când se-ntorc de la servici nu-i aşteaptă nimeni, nu-i sună nimeni si nu se interesează nimeni de viaţa lor. Şi asta doare. Un simplu telefon, chiar dacă n-ai multe de zis, e un fel de a arăta că-ţi pasă, că "mă gândesc la tine".

Deşi nu totul e în mâna noastră, cred cu tărie că depinde foarte mult de noi dacă reuşim să ne facem prieteni sau nu.

Când eram mic şi mă jucam în faţa blocului cu copiii, şi ai mei erau la servici, mama îmi spunea mereu să nu aduc pe nimeni în casă. Eu, aproape în fiecare zi chemam pe câte cineva, copiii din faţa blocului, chiar şi pe cei pe care îi cunoşteam de câteva zile. Nu stăteam mult, dar îi învitam la mine, mâncam câte ceva din frigider, mai vorbeam puţin şi apoi plecam. Prin asta mă făceam plăcut, şi le câştigam uşor prietenia. Aproape că nu era nimeni din grupul nostru de copiii care să nu fi ajuns pe la mine.

Mi-aduc aminte cum uneori puneam o pătură în faţa uşii la intrarea în apartament, chiar pe scară, şi ne întâlneam mai mulţi şi jucam cărţi, şah, table sau Privatizarea. Pe atunci eram cam grăsunel, şi nu prea eram bun la fotbal sau la fugă, caracteristici determinante pentru jocurile copilăriei, dar oricum eram plăcut de ceilalţi.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi când eram în generală sau în liceu, mulţi colegi au ajuns pe la mine pe acasă şi au mâncat câte o ciorbă de perişoare sau altceva.  Era deja un brand: "ciorba de perişoare a doamnei Bălan" şi din când în când unii mai îmi spuneau: "Bălane!, dai şi tu o ciorbă de aia bună."

Sunt o fire săritoare, probabil l-am moştenit pe tata şi mama lui. Bunica era o femeie tare credincioasă, darnică şi blândă. Împărţeam orice aveam, ajutam mereu cum puteam. De la o vreme începusem să-mi fac prieteni foarte buni, cu care ne vedeam zilnic, vorbeam orice, faceam totul împreună. Era foarte frumos. Am câştigat foarte mult şi din faptul că unii oameni îşi deschideau inima faţă de mine şi eu doar îi ascultam, şi din când în când le mai ceream detalii despre ce s-a întâmplat. Asta a contat foarte mult. Mulţi oameni s-au apropiat de mine doar pentru faptul ca a am ştiu să stau lângă ei când le-a fost greu, să le înţeleg off-ul.

Mă descurcam la calculatoare când eram prin liceu şi din acest motiv erau destui care mă chemau să le instalez un windows, să le pun un antivirus, un joc, sau să-i ajut să-şi cumpere un nou calculator.

În facultate la fel, am avut prieteni mulţi şi a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea. Mereu am fost înconjurat de oameni cumsecade, de prieteni devotaţi. Nu m-a dezamăgit niciun prieten până acum chiar dacă ne-am despărţit şi fiecare a ajuns în locuri diferite. Toţi au rămas şi vor rămâne în sufletul meu ca prieteni dragi, cu care mi-am împărţit o parte bună din viaţa mea.

Au fost şi oameni de care m-am apropiat fără să fac nimic, pur şi simplu ne înţelegeam foarte bine, râdeam împreună, aveam foarte multe subiecte în comun, şi era aproape inevitabil să nu ajungem prieteni.

Mai am o calitate care poate de multe ori poate fi şi defect: sunt sincer şi zic cam tot ce fac, îmi povestesc viaţa foarte uşor, şi chiar unor oameni care abia i-am întâlnit. Sinceritatea asta şi deschiderea mea pe unii i-a cucerit, i-a făcut şi pe ei să se deschidă, să-şi povestească viaţa şi off-urile, şi prin asta ne-am împrietenit.

Concluzia. Ca să-ţi faci prieteni trebuie să te deschizi tu primul spre celălalt, trebuie să-i oferi tu ceva, trebuie să-l asculţi, să te intersezi de problemele lui, să împarţi ceva cu el. Făcând asta şi el/ea se va deschide, îl vei cuceri.

Cine rămâne închis în sine, trăieşte egoist, şi pe viitor va rămâne singur cu el însuşi.

Oamenii te caută şi se împrietenesc cu tine pentru că tu ai apreciat ceva la ei, le-ai spus o vorbă frumoasă, le-ai dat o mână de ajutor, i-ai cucerit oferindu-le ceva.

Iubeşte tu primul şi vei fi iubit de ceilalţi. Eu mi-am făcut un prieten dintr-o persoană doar pentru că m-a rugat să-l duc cu maşina la aeroport, sau să-i fac un cd cu windows. O să fiţi surprinşi cât de repede se ataşează oamenii de voi când le dăruiţi ceva. Multe gesturi mici, m-au ajutat să mă apropii de oameni. Oamenii simt dacă-i iubeşti, dacă eşti sincer cu ei, dacă chiar te interesează de viaţa lor, sau doar farsezi.

E uşor să-ţi faci prieteni, trebuie doar să vrei. Deschide telefonul şi sună-ţi toată agenda, arată-le că-ţi pasă de ei, că ţi-ai amintit că există şi vei vedea ce mult ai de câştigat.

Eu vorbesc foarte mult la telefon, cam o oră pe zi daca nu mai mult. Aproape în fiecare zi îmi sun soţia (când nu sunt lânga ea), imi sun mama, îl sun pe Codruţ, pe Florin, pe Dan, pe Bobo. Şi sunt zile când pe lângă lista de favorites sun şi pe mulţi alţii. Din acest motiv şi eu primesc multe telefoane înapoi.

Hristos Domnul a zis: "toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii." (Mt. 7, 12)

Aşa-ţi faci prieteni, iubind tu primul şi abia apoi aşteptând iubire în schimb.

Nu cred în faptul că prieteni îţi poţi face până la o anumită vârstă.  Eu zic că-ţi poţi face prieteni oricând, doar să-i iubeşti sincer şi să nu-ţi urmăreşti doar interesul tău.

Pentru cei tineri, pentru liceeni, pentru studenţi: Faceţi-vă cât mai mulţi prieteni, dar nu uitaţi că: "prieteniile rele strică obiceiurile bune".

Cine te îndeamnă la păcat şi la a-i răni pe alţii, nu e prieten. Prieteniile voastre să nu-L dea la o parte pe Dumnezeu, ci dimpotrivă, să fie o modalitate de a te apropia şi mai multe de El.

Iubiţi şi veţi fi iubiţi !
doamne ajuta..

Hazardul, întâmplarea? E ăsta un răspuns? -Legile? Ale cui legi? Ale lui Mendel? Legile sunt ale celui ce le găseşte, sau ale Celui ce le-a făcut? Cine urmăreşte aplicarea lor? Mendel, Morgan, ştiinţa, sau Autorul lor? Ce vreţi să înţelegeţi prin legile vieţii? Că viaţa şi le-a dat sieşi de la sine şi se supune lor? Aşadar ştiinţa, cunoscând legile, de ce nu creează şi ea viaţa? Nu poate. Nu! Fiindcă şi viaţa şi legile depăşesc hotarele ştiinţei şi nu pot fi cuprinse şi ştiute absolut decât de Cel ce a creat viaţa din nimic. Autorul vieţii şi al legilor ei e Dumnezeu, ştiutorul şi susţinătorul lor, in desfăşurarea timpului.

Realitatea, oricare, nu se explică suficient. Iată referinţa şi la autorul ei, care e Dumnezeu, nu ştiinţa omului.

De aceea se şi întâmplă atâta gâlceava, fiindcă realitatea vie,  şi îndeosebi omul e socotit mai mult numai din partea lui materială, supusă simţurilor, analizelor şi microscoapelor. Omul, în întregul lui, e din ce în ce mai necunoscut. De aceea, cei ce se mărginesc numai la cunoştinţa unilaterală, inevitabil ajung în înfundătura aroganţei care nu ştie nimic - ceea ce păţesc numai petecarii ştiinţei.

A nu şti şi a recunoaşte aceasta, nu e totdeauna o vinovăţie - uneori e chiar virtute; însă a şti puţin, şi a face gâlceava că ştii totul, asta e descalificare şi ruşine, şi totdeauna o vinovăţie.

"Cel ce ştie mult, cu adevărat, încât împingând întrebările a ajuns să dea de limitele cunoaşterii ştiinţifice, pe acela consecvenţa şi adeveritatea teoretică îl duc până în sanctuarul religiei. In adevăr, să presupunem ca fapt împlinit, că am împins consecvenţa cercetării aşa de departe, încât ştiinţa a ajuns a cunoaşte toate legile care guvernează procesele lumii. Să mai presupunem că spiritul teoretic şi-a sărbătorit şi acest ultim triumf al lui, de-a putea întruni într-un sistem închis toate relaţiile şi cauzele care compun fenomenalitatea lumii, şi că, în ochii savantului unor îndepărtate vremuri viitoare, universul a ajuns să fie cunoscut, până în ultima lui taină, ca o icoană perfect închegată, ca un ciclu închis de relaţii. In momentul acela va fi rămas totuşi o întrebare căreia ştiinţa nu-i va fi răspuns încă, şi anume: de ce universul are tocmai forma pe care o are; de ce ciclul închis, pe care ştiinţa a izbutit să-l obţină, are tocmai limitele pe care Ie are, şi nu altele şi, în definitiv,de ce lumea este supusă tocmai acelor legi, pe care ştiinţa, găsindu-le, le-a stabilit, şi nu se supune altor legi?

Iată nişte întrebări cărora ştiinţa nu le va fi dat răspuns, nici măcar la capătul ultim al cercetărilor sale. Iată însă o întrebare, căreia îi răspunde religia, atunci când afirmă fierbinte existenţa unui Dumnezeu personal, exterior lumii, dar totuşi străbătând-o, şi care a creat-o din nimic, aşa cum e, printr-un act suveran de alegere din infinitul posibilităţilor, şi, prin urmare, cu afinitate, cu iubire pentru această unică formă a ei.

Ni se pare, fără îndoială, că spiritul de consecvenţă şi veracitate trăit cu ultima adâncime, vine să mărturisească nu numai relativitatea spiritului ştiinţific şi nu numai insuficienţa sa în faţa ultimelor probleme ale speculaţiei, ci mai mult decât atâta. Cele două atitudini, ştiinţifică şi religioasă, se transformă chiar în ardoare, în simţ pentru misterul, care-i înconjoară domeniul, asupra căreia se întinde ancheta ştiinţifică, în adoraţie pentru fiinţa care, stând în afară de lume, a creat-o, o conduce şi o susţine cu iubire.

Se poate vedea - pentru cine vrea să vadă - că un atare chip de-a rezolva gâlceava între ştiinţă şi religie nu presupune nicidecum o renunţare la atitudinea ştiinţifică. In marele cadru de mister al lumii, atât în infinitul mare, cât şi în infinitul mic, atitudinea ştiinţifică poate continua să-şi dezvolte valorile ce-i sunt proprii. Ceea ce însă trebuie combătut, în lumina analizelor de până acum, este aroganţa ştiinţifică, dogmatismul ei îngust şi miop, vicii pe care, de altfel, adevăraţii savanţi nu le practică niciodată." Pricepem prin urmare, fără să trebuiască a mai înghesui genetica la colţul neputinţei cu urgia întrebărilor, că problema eredităţii mai are un capăt, dincolo de biologie şi probabilitate. Chiar numai factorul eredităţii, ca să fie cunoscut îndeajuns, depăşeşte limitele ştiinţei pozitive.

(Pr. Arsenie Boca - Cararea Imparatiei)..

doamne ajuta..

Doamne, stau şi mă gândesc, când mi-a fost cu adevărat rău?! şi să-ţi spun: "Tu, nu m-ai ajutat, n-ai înteles (ce nici singur nu intelegeam)?!

Care perioade, din suflet, mi-au fost reci, slabe, încleiate şi vlăguite din cauză că Ţi-ai întors Tu faţa Ta de la mine?!

Doamne…niciodată! să nu intorci faţa ta de la mine, si Duhul Tau cel Sfant nu-l lua de la mine...

Faţa mea de la Tine am întors-o, şi Duhul Tău cel Sfânt de la mine L-am alungat…Că, Doamne, Tu acelaşi  ai fost, eşti şi vei fi fiecărui suflet, clipă şi pas.

Toata durerea şi stricăciunea, tot răul şi secătuirea din cauza trândăviei, din cauza neluării aminte, din pricina nesimţirii; suflete…"merge şi aşa".

M-am împotmolit Doamne…pentru că toate desfătarile sufletul meu le-a dorit, bunătăţile si virtuţile Tale le-am râvnit, şi pe care la fel de uşor ca plăcerea căderii în păcat aş fi vrut să le am: "inimă curată", "duh drept", "duh stăpânitor", "duhul umilit", "inima înfrântă şi smerită", "casa lui Israel”, "casa lui Aaron".

Dar, Doamne, trândav sunt să ajung la Tine…trândav să-mi deschid inima pentru Tine… trândav să grăiesc cuvânt sincer către Tine. Sunt trândav să-ţi răspund, pentru că iubirea Ta Doamne, are chip de jerfă şi preţuire! Acel Chip dumnezeiesc răsfrânt din nenumăratele icoane…Iată ochii Sfinţilor Tăi, iată semnul comuniunii Tale, iată veşnicia lor…

"Fericiti sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda.”(Ps.83)

,,Cel ce păzeste pe prunci este Domnul; umilit am fost şi m-am izbăvit. Întoarce-te suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine.” (Ps. 114).....

doamne ajuta..

Urăsc siliconul şi epoca lui. O epocă în care pe primul loc e forma. Ce pierdere de repere şi de adevăr. Ce deviere de la drumul bun şi, în ultimă instanţă, ce pierdere de timp.

Cum să-ţi găseşti salvarea în silicon? E ca şi cum ai reduce omul la o păpuşă de plastic. Dar asta se şi întâmplă. Sunt femei-păpuşă, atât. Imaginea pe care o văd e grotească. Îmi închipui că înăuntrul lor sunt câlţi. Femei care se comportă şi se tratează pe ele ca obiecte.

Ce decădere de la superbitatea statutului de mister şi minune a lui Dumnezeu. Cea care poate da viaţă. Nu, n-am nici un respect pentru femeia-obiect. Păcatul cel mare este că totul vine de la acceptarea acestui statut de către femeie. Ce prostie! Nu, nu sunt deloc feministră, dar văd ce transformare grotească se petrece. Şi ce păcat se petrece.

E complexată epoca ce crede că se poate salva prin formă. Că poate scăpa de complexe schimbându-şi culoarea ochilor sau mărindu-şi sânii. Care crede că poate sări peste lecţia fundamentală a pământului din noi. Orice am face, pământul din noi se întoarce de unde a plecat, se întoarce în pământ. Problema este cum să trăim lucrul ăsta şi ce să înţelegem din el, nu cum să-l oprim. E o prostie să încerci să-l opreşti. E o prostie să te lupţi cu legea gravitaţiei, trebuie s-o înţelegi şi să trăieşti cu ea.

Căutăm, ca nebunii, totul în formă. În formele caselor, în forma teatrală, muzicală. Trăim după tipare formale. Ne îmbrăcăm cu Versace, arătăm ca Madonna, vorbim ca Tom Cruise, trăim în forma lui Tânăr şi neliniştit şi murim foarte liniştiţi şi pierduţi de noi, căci am adoptat alte formate şi modele. Ne întrebăm din ce în ce mai rar ce căutăm aici. Cine suntem şi ce vrem de fapt. Uităm cu desăvârşire să simţim noi, să gândim noi. Nici nu mai ştim de atâta informaţie care sunt gândurile noastre şi care nu. Dacă ce simţim e adevărat sau nu. Şi într-o zi ne mirăm că două avioane nebune intră în viaţa noastră şi schimbă omenirea.

Şi atunci începe panica. Şi, în sfârşit, începem să ne punem întrebări. Să căutăm explicaţii. Să încercăm să răspundem la întrebarea de ce? Şi pentru că suntem o rasă inteligentă, dar parşivă, găsim răspunsuri: politice, economice, religioase. În nici un caz umane. Nu putem să luăm o experienţă la nivel global şi s-o aducem la nivel individual. Nu putem încă să tragem concluzia simplă că drumul fiecăruia dintre noi e greşit dacă s-a putut întâmpla aşa ceva.

Nu putem să ne responsabilizăm. Nu, silicon pentru a mări responsabilitatea fiecăuria dintre noi nu s-a inventat. Şi atunci jocul devine simplu. Ne împărţim în ei şi noi. În vinovaţi şi victime. Doar asta face omenirea de când e ea. Da, sunt şocată când văd, deschizând televizorul, cum şapte posturi îmi arată animalul-om făcând acelaşi gest la nesfârşit de 2000 de ani: se apleacă, ia o piatră şi o aruncă în altcineva. Acesta-i progresul excepţional al omenirii. Progresul real: zero. N-m înţeles absolut nimic.

Degeaba informaţia, degeaba boom-ul computerului, inveţiile şi cercetările, mersul pe Lună. Zero. Dacă suntem deranjaţi, soluţia e una singură: lovim.

Lovim si noi cu ce putem, cu piatra şi, dacă tot am progresat cu bombele, mai nou lovim cu avioane care poartă vieţi omeneşti. Dacă doar ne-am gândi puţin şi nu ne-am împărţi în ei şi noi, atunci am vedea că nişte oameni au omorât nişte oameni folosind ca bombe nişte oameni cu ajutorul unui avion. Cam asta ar fi concluzia, ecuaţia matematică simplă. Rezultatul logic e înspăimântător. Rasa uman a început să se autodistrugă. Cam asta facem de 2000 de ani. Uneori mai spectaculos, alteori mai şters, dar preferăm asta în loc să tragem linie şi să ne întrebăm cinstit cu ce am greşit fiecare de s-a ajuns aici.

Eu recunosc cinstit că nu m-a surprins. Ţin minte că am urlat: „A început!” E ca şi când aşteptam să se spargă această bubă şi să mai avem o şansă să scoatem puroiul şi urâtul din noi. Semnale că drumul pe care am apucat-o nu e bun sunt, slavă Domnului. Toată lumea simte că nu e bine, toată lumea e nemulţumită, dar nimeni nu face nimic şi toţi dăm vina pe altcineva, niciodată pe noi....

doamne ajuta..

Iata un gand care sperie pe multi, tinandu-i departe de a crede in cuvantul Scripturii si in glasul Bisericii. Daca Biserica interzice si condamna casatoria dintre rude pana la gradul 8, atunci cum este posibil ca neamul omenesc sa se fi inmultit fara sa fie vorba de incest la mijloc? A tolerat Dumnezeu incestul intre frati si veri odata cu Cain si toti urmasii lui Adam? Isi schimba Dumnezeu poruncile?

Pentru toate aceste intrebari vom face lumina in cele ce urmeaza, lasand sa vorbeasca pe rand istoria, medicina si logica.

Ce spune Biblia despre istoria casatoriilor intre rude:

Mai intai, problema "incestului" nu incepe de la Cain si sora sa, asa cum s-ar crede, ci porneste chiar de la primii oameni: Adam si Eva. Cum aceasta? Prin simplul fapt ca trupul Evei a fost facut din coasta lui Adam ^[1], si ca urmare, din punct de vedere al rudeniei de consangenitate, Adam si Eva erau mai apropiati decat un frate cu o sora, sau decat un tata cu o fiica. Sfantul Ioan Gura de Aur ne explica: "A îngăduit ca sora lui Adam să-i devină acestuia soţie; sau mai bine-zis, nu sora, ci fiica sa; sau poate nici fiica lui, ci ceva mai mult, însuşi trupul lui. Iar legătura lor a stabilit-o direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un singur întreg. De aceea nici pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură străină lui Adam, pentru ca acesta să nu se lege cu ea ca şi cu o străină, şi nici n-a oprit căsnicia la unirea lui Adam cu Eva, ca acesta să nu se despartă, datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul neamului omenesc." ^[2]

Asadar, daca cel mai intalt grad de rudenie al neamului omenesc nu a fost un impediment pentru binecuvantarea casatoriei lui Adam cu Eva,  inseamna ca problema incestului nu este determinata de consangenitatea in sine, ci de cu totul altceva! Vom vedea mai tarziu despre ce anume este vorba, dar pana sa ajungem acolo tinem firul istoriei.

In Vechiul Testament aflam ca imediat dupa potop au mai ramas doar patru familii inrudite intre ele, prin care sa se poata regenera neamul omenesc pe mai departe: Noe cu sotia, si cei trei fii ai lui Noe cu sotiile lor. Asadar, din atare situatie este de la sine inteles ca singura cale admisa pentru inmultirea umanitatii a fost casatoria intre verisorii de gradul I, II si posibil casatoria unchilor cu nepoatele dupa frate/sora. Daca gradele de rudenie 3 si 4 ar fi cauzat vreo problema morala sau de alta natura in acele timpuri, atunci cu singuranta Dumnezeu ar fi putut lua o masura de preintampinare: spre exemplu crutarea a inca unei familii straine de cea a lui Noe, spre a se evita astfel casatoriile intre veri. Numai ca acolo unde nu este cazul, nici Dumnezeu nu intervine.

Cateva generatii mai tarziu, aflam ca patriarhul Avraam o avea pe Saara nu numai de sotie, ci si de sora vitrega: "Şi apoi, ea îmi este într'adevăr soră după tată, dar nu şi după mamă, şi mi-a devenit soţie." Facerea 20:12. Aceasta este singura marturie pe care o avem in privinta mariajului legitim dintre frate si sora, semn ca practicarea casatoriei intre frati s-a stins mult mai devreme decat casatoria intre verisori.

Mergand in urmatoarea generatie de patriarhi, vedem ca Isaac si-a luat de sotie pe Rebeca, cea care era "fata lui Batuel, fiul Milcăi, femeia lui Nahor, fratele lui Avraam". Tinand cont ca Isaac era fiul lui Avraam, inseamna ca Batuel era verisor de gradul I cu Isaac, iar Rebeca, fata lui Batuel, era nepoata lui Issac care intre timp ii devine sotie.

Nici cu generatia patriarhului Iacob nu stau lucrurile precum le intelegem noi astazi, drept marturie stand faptul ca Iacob, indemnat ^[3] sa-si ia de femeie pe una dintre fetele unchiului sau dupa mama, se casatoreste cu Rahela, verisoara lui de gradul I.^[4] Tot cu o verisoara de gradul I se casatoreste si Esau, fratele lui Iacob^[5].

Totusi, chiar daca astazi aceste grade de rudenie sunt opritoare intre ele de la taina casatoriei, Dumnezeu binecuvinteaza casatoriile patriarhilor Avraam, Isaac si Iacob, semn ca unirea dintre rude, incepand cu gradul 3 si 4, nu erau o problema existenta pentru acele generatii de oameni. Mai mult decat atat, casniciile celor 3 patriarhi sunt exemplu de binecuvantare rostita mirilor in cadrul tainei casatoriei: "Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra. ... Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe lacob şi pe toţi patriarhii."

Sa intelegem deci, ca lucrurile nu au stat intotdeauna asa cum le cunoastem astazi. Si totusi acum, lucrurile nu sunt la fel...

Dam cuvantul medicinei:

Medicina la zi spune ca exista urmari grave de pe urma casatoriilor intre rude. Sa enumeram doar cateva: ^[6]

- Afectarea sistemului nervos central (creierul şi măduva spinării), care duce la retardare mintală si oligofrenie;

- Toate organele şi sistemele genetice sunt supuse malformaţiei;

- Pericolul bolilor degenerative creşte cu cât este mai apropiată înrudirea;

- În cazul cosangvinării de gradul I, între frate cu soră sau părinte - copil, tot al 4-lea nou-născut este foarte grav bolnav.

Cum se intampla toate aceste urmari ne spune genetica, descoperindu-ne din tainele ereditatii.

"Ereditatea, mediul si destinul sunt factorii de căpetenie care configurează diferenţele persoanei omeneşti. Ereditatea ar fi repetiţia părintelui în fii. După cum se vede in mecanismul ereditatii, fiii repetă pe părinte numai cu oarecare aproximaţie. Aşa e firesc, de vreme ce copilul e o sinteză a celor doi părinţi, o sinteză a celor 4 bunici, a celor 8 străbunici, acelor 16 stră-străbunici ş.a.m.d. Adică: pe măsură ce creşte numărul ascendenţilor în progresie aritmetică, contribuţia lor în descendenţi scade în progresie geometrică. Grafic ar fi aşa:

Aşadar, în persoana noastră trăiesc mai multe generaţii şi un număr mare de inşi. Nu strică să ne luăm puţin pe urma lor; însă - potrivit înţelesului - deocamdată, în cadrele teoriei genetice.

Suportul de transmisie al eredităţii este gena, acea granulă infinitezimală de cromatină, din lanţul cromozomilor. Gena e un centru condensat de materie vie, având să conducă multiplicarea celulelor, obţinerea formei anatomice a organelor şi a sistemelor, ritmul fiziologic, armonizarea şi sincronizarea funcţională cu organismele vecine din competenţa altor gene, precum şi durata acestora. Genea trebuie să ştie şi să facă: arhitectură, anatomie, calculul rezistenţelor, chimie, fiziologie, apărare activă, apărare preventivă, armonie muzicală, cutii de rezonanţă, armonizare istorică, previziune si multe altele.

Stiind ca suntem o sinteza a parintilor este important faptul că fiecare din cei doi părinţi ai noştri ne dau o serie completă de gene, înlănţuite împreună. Astfel, în fiecare celulă, noi avem două feluri de gene, fiecare complete în ele însele, după se vede in continuare:

Prin urmare noi suntem dubli în ce priveşte genele noastre. Fiecare din cele două lanţuri de gene conţine tot materialul necesar pentru formarea unui individ, fapt care are foarte stranii consecinţe. Mama ne dă tot materialul (în gene) pentru producerea unui individ de un anumit tip; tata, pe de altă parte, ne dă tot materialul pentru producerea altui individ, de alt tip. în acest chip, noi începem viaţa ca fiinţe duble. Fiecare suntem, într-un anumit sens două persoane, destul de legate împreună în întregime, deşi în anumite privinţe, legăturile nu sunt chiar complete. Această dublă natură a sarcinii noastre ereditare are o mulţime de urmări asupra vieţii...

Acum, un fapt de o extremă importanţă practică: deşi cei doi membri ai unei anumite gene au de a îndeplini unul şi acelaşi lucru,totuşi ei se deosebesc în felul lor de a-l face. Gena care vine de la tată tinde să producă o anumită culoare a ochiului, în vreme ce gena de la mamă tinde să producă o altă culoare. Tot asa, la modul simplist vorbind, gena de la tată produce un creier sărac şi astfel un individ stupid; gena de la mamă un creier superior şi, astfel, un individ înzestrat cu inteligenta sanatoasa. O genă poate produce ceea ce e bun şi sănătos; cealaltă, ceva ce e bolnav şi infirm. Aici vedem cat de buna este rânduială firii de a avea doi părinţi, adică avantajul de a fi dubli.

De pildă o genă de la tată poate fi defectuoasă; dacă ea ar fi singura genă care ar conduce lucrul, copilul ar fi infim în funcţiunea aceea; deci ar fi un idiot sau un debil mintal. Se poate însă întâmpla, ca gena corespunzătoare, din aceeaşi pereche, care vine de la mamă, să fie normală; atunci această genă normală, ea singură, preia întreaga sarcină, aşa încât copilul e normal; el nu e idiot, nici înapoiat mintal. In chipul acesta, defectuozitatea unei singure gene din pereche, nu are urmări rele, sau dacă are, le are aşa de mici încât nu pot fi observate. Activitatea genelor în dublu este o măsură de asigurare; individul are două şanse - în loc de una - de a-şi dezvolta în mod normal fiecare din funcţiunile sale. Numai atunci când genele din cele două lanţuri, nimerite în pereche, sunt defective- adică atât cea de la mamă cât şi cea de la tată - numai atunci funcţiunea respectivă a urmaşului e şi ea defectivă şi, ca urmare, copilul e pe rând, fie lipsit de pigmentaţia pielii, sau a ochiului, fie stupid, fie leneş, fie înapoiat mintal, sau ceva asemănător.

Acum, cateva lucruri lamuritoare: Gena normală, care formează organul şi-i conduce funcţia în condiţii normale, a fost numită genă dominantă; iar gena defectuoasă,a cărei funcţiune nu se mai manifestă, a fost numită gena recesivă. Gena care  este raspunzatoare de creşterea creierul, prin care se mijloceşte funcţia inteligenţei, e o gena dominantă; iar aceea care împiedică cresterea si functionarea normala, deci aceea care produce prostia, e o genă recesivă."⁷

Să înşirăm cazuri de ilustrare concretă, cum se lucrează ereditatea: "Presupunem un tată slăbănog la minte, cu amândouă genele privitoare la inteligenţă recesive, şi o mamă inteligentă, cu ambele gene normale. In conformitate cu legile probabilităţii de la baza mecanismului eredităţii, copiii vor fi hibrizi, adică vor prezenta o genă dominantă şi alta recesivă. Cum însă caracterele genei recesive nu se manifestă decât atunci când ambele gene sunt recesive, dar nu şi atunci când cealaltă e dominantă, înseamnă că gena dominantă îşi manifestă singură acţiunea. Copiii, rezultaţi din atari părinţi, vor avea inteligenţă normală ca şi mama, atât numai că ei poartă cu ei, în mod latent şi germenul slăbănogiei, care - cum vom vedea îndată - poate să apară în urmaşii lor. Figura urmatoare ilustrează cazul:

Presupunem acum că un atare copil, cu o genă recesivă moştenire, se face mare şi se căsătoreşte cu o parteneră care are două gene recesive. Potrivit legilor probabilităţii, jumătate din urmaşi vor avea ambele gene recesive, şi, deci, vor fi proşti; cealaltă jumătate vor avea numai o singură genă recesivă şi astfel vor fi deştepţi.

Presupunem acum că un urmaş din primul caz, cu o singură genă recesivă, se căsătoreşte cu o parteneră (partener), care, la fel, are tot o singură genă recesivă. Intrucât defecţiunile nu se manifestă, amândoi părinţii sunt normali, adică inteligenţi sau sănătoşi fizic, etc; atât numai că amândoi poartă sâmburele stricăciunii în structura lor genetică. In conformitate cu legile probabilităţii, ale cazului când aruncăm doi bani deodată, vom avea 4 permutări şi 3 combinări. Cei doi bani pot cădea - cum am văzut - număr-număr, număr-coroană,coroană-număr şi coroană-coroană, adică 4 posibilităţi de aranjare, sau 4 permutări. Intrucât ordinea nu importă, ci numai faptul dacă un element e cel puţin diferit, cele 4 permutări pot fi reduse la următoarele 3 combinări: odată număr-număr, de 2 ori număr-coroană sau invers, şi odată coroană-coroană.

Avem astfel un copil (a) complet normal şi în aparenţă şi în fond, adică cu amândouă genele dominante; un alt copil (b) idiot,cu ambele gene recesive, deci fără putinţă de tămăduire; şi doi copii(c,d) cu câte o genă recesivă şi alta dominantă, în aparenţă normali, ca şi primul copil, dar în fond numai pe jumătate sănătoşi, şi care, la un recurs, adică în căsătorie, pot pierde, dând 25% din urmaşi pe dea-ntregul stupizi, atât în aparenţă cât şi în fond...Presupunem că individul b, din schema de adineauri, se căsătoreşte cu un partener cu ambele gene corespunzătoare normale, dar având o altă pereche complet recesivă. Urmaşii acestor doi părinţi,unul defectiv într-o privinţă, altul defectiv în altă privinţă, vor purta în ei sâmburii ambelor defecte, dar altfel, în manifestările lor, vor fi normali în amândouă privinţele..."⁸

Figura urmatoare ilustrează cazul:

Doi părinţi idioţi, cu ambele gene ale inteligenţei recesive, nu pot avea decât toţi copiii idioţi - ceea ce, în conformitate cu aceleaşi legi ale probabilităţii, e perfect natural. Un ban ale cărui amândouă feţesunt leu, nu poate cădea decât leu, şi niciodată coroană...

Figura urmatoare ilustreaza cazul:

Inapoi in istorie

Cu toate cunostintele medicinei de astazi, genetica nu mai poate studia direct ceva esential in privinta consangvinitatii, asa ca ne intoarcem in timp, de unde ramasem. Primele generatii de oameni nu au fost in starea pe care o cunoastem astazi. Ca lucrurile au stat altfel, reiese usor din genealogiile lor:

De la Adam ⁹ si pana la Noe oamenii au trait in medie cam 900 de ani ¹⁰, iar dupa Potop, durata de viata incepe sa scada semnificativ, de la o generatie la alta, pana ajungem la durata medie pe care o stim astazi:

Sem a trait 600 de ani ¹¹ (Fc. 11: 10-11),  Cainan a trait 460 de ani ¹², Ragav  a trait 339 de ani ¹³, Nahor a trait 204 ani ¹⁴, Avraam a trait 175 de ani ¹⁵, si iata ca tinand firul istoriei ajungem la Iosif care a trait 110 ani ¹⁶ (Fc. 50: 22), adica foarte aproape de cat traiesc oamenii astazi, si foarte departe de cat traiau oamenii inainte de Potop. Drept urmare la toate acestea, bine a a concluzionat Pr. Seraphim Rose: "E vădit deci că omenirea era cu totul altfel decât aşa cum o cunoaştem astăzi, chiar şi trupeşte".

Ce inseamna defapt aceasta scadere a duratei de viata atat de drastica, de la inceput si pana astazi? Lucrul acesta arata ca longevitatea mare a primilor oameni, a fost determinata in mare parte de calitatea materialului genetic aflat aproape de perfectiune, si de care acestia se bucurau din plin. Sa nu uitam ca Dumnezeu facuse lucrurile "bune foarte"¹⁷, si ca apoi a intrat pacatul in ecuatia timpului, a trupului, a sufletului si a mediului. Daca longevitatea extrem de mare nu ar fi fost determinata de aceste cauze, atunci sa ne gandim cum ar fi trait primele generatii de oameni atat de mult, daca nu ar fi avut un metabolism exemplar, daca nu ar fi avut o zestre genetica net superioara celei de astazi, care sa ii fereasca de boli ereditare, si daca mediul inconjurator nu ar fi fost atat de ostil ca astazi?

Asadar, daca nu existau mutatii genetice daunatoare, boli in general, si mai ales boli cu transmitere ereditara, inseamna ca nu exista niciun pericol ereditar determinat de casatoria intre frati si verisori. Biologul si geneticianul A. E. Wilder-Smith confirma: "Pe vremea lui Cain, căsătoria cu una dintre multele sale surori nu ar fi constituit nici o dificultate din punct de vedere genetic, neexistând decât o mică sau chiar nici o deteriorare a zestrei genetice de care să se teamă vreuna dintre părţi".

Odata cu trecerea timpului insa, vedem cum durata de viata a oamenilor scade aproape la cea cunoscuta astazi,  semn clar al degenerarii cauzate de pacat, atat in firea umana, cat si in mediul ce ne inconjoara. Drept urmare, la un moment dat, efectele negative ale deteriorarii genetice au devenit prea mari in cazul casatoriei intre rude (consangvinizarii). Ce a urmat, aflam in continuare...

doamne ajuta...

 Toate acestea adunate într-o sală x  , pentru un singur om …Acum nimic altceva nu mai contează. Tinerii au venit aici cu o săptămâna mai devreme, pentru a cumpăra bilete în primele rânduri  la cel mai  unearthly concert al anului.  Poze cu cântăreţul preferat, albume free , tricouri semnate, tatuaje free-hand cu nick name-ul artistului … În final o avalanşă de autografe îşi  face simţită prezenţa. De-a lungul timpului am strâns şi eu autografe de la diferite vedete, scriitori sau actori, însă niciunul nu mi-a atras în mod deosebit atenţia. "Cu dragoste / cu drag" sunt doar expresii pe care le întâlneşti oriunde, oricând... în fiecare zi a vieţii probabil.  Şi totuşi, de ce ne îngrămădim la autografe ca la o fabrică de pâine caldă? De ce am ajuns să venerăm o persoană ajungând până la extreme chiar? Am întâlnit oameni care mi-au mărturisit că au leşinat atunci când au văzut starul preferat urcând pe scenă. Întradevăr, tânărul de azi vrea să îşi formeze o identitate; are nevoie de un model în viaţă după care să se ghideze neîncetat, un model renăscut prin mass media, un model premeditat al contemporaneităţii. Toate modelele de la TV vor să îţi formezi identitatea după puzzle-ul impus de Ele.  Însă,  la un moment dat, îţi doreşti să schimbi TU piesele. O dorinţă arzătoare de a le aşeza altfel , domneşte acum în interiorul tău.   Le vei schimba?

Ora 14:30. Faimă. Lumini. Zgomot

Unele cuvinte ascund un sens mirific. Spuse din inimă, ele pătrund până în străfundul sufletului astfel încât ele nicicând nu vor putea fi date uitării.  Altele în schimb, sunt spuse în grabă sau scrise pe hârtie, pline de perplexitate şi dezinteres. Devenim cu sau fără ştiinţă, victime ai acestui cerc himeric.  Un cerc plin de modele false, un cerc  care pare la început cât mai roz, la sfârşit  rămânând doar negreala din acesta. Căutăm lumină printre aşa zisele modele, printre idolii formaţi chiar de noi înşine. Căutăm defapt lumina în întuneric, bucuria în tristeţe şi în amărăciune, sau cum spunea cineva:  "libertatea în robire" …  Cautăm acum în beznă lumina cea adevărată. Ne hrănim sufletele în această obscuritate negăsind ceea ce vrem să descoperim cu adevărat. Simţim un gol adânc înăuntrul  nostru şi începem să căutăm acel  ,, ceva " cu care să umplem pustiul nemărginit din suflet.  Căutăm de fapt firea de început a omului, cea făcută din Dragoste pentru Dragoste, din Cuvânt pentru Cuvânt , din Lumină pentru Lumină…

Ora 18:00. Faimă. Lumini. Zgomot

O  Persoană stă in culise şi aşteaptă să intre pe scenă. De nenumărate ori a stat lângă cel care acum este înconjurat de nenumăraţi fani, însă nimeni nu L-a putut observa … Prea multă agitaţie, prea multă turbulenţă, prea multă nelinişte şi  prea mult zbucium.  Stă şi aşteaptă ca în fiecare dintre noi să se nască dorinţa de a-L descoperi, de a-L afla. Aşteaptă să se nască în ieslea dinlăuntrul sufletului secătuit şi gol.  Aşteaptă să intre pe scena tainică din interiorul tău. El nu îţi lasă scris pe o hârtie  versuri sau mesaje  gen with love , însă îţi imprimă pe ventriculul inimii Autograful tăcerii … Cu smerenie subliniază fiecare cuvânt, cu supunere şi răbdare aşează semnele de punctuaţie, cu dragoste încinsă şi cu dor negrăit semnează apoi la final: "Al tău Prieten". Îi dă sendcătre cămară dinlăuntrul tău…

Ora 23:30. Faimă. Lumini. Zgomot.

Toate acestea s-au sfârşit. Din nou ai un new message. Caută-l în "inbox-ul inimii ”. Sigur îl vei găsi …

DOAMNE AJUTA...

 Astăzi începe Postul Crăciunului, perioada de pregătire înaintea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Un prieten îmi spunea ieri: "ce bine că începe postul, se mai odihnesc şi dinţii mei şi stomacul meu". Iar eu l-am completat zicând "se mai odihneşte şi sufletul tău". Înainte de a pleca în acest drum este foarte important să ştim care e destinaţia şi care este scopul postului pe o perioadă aşa de îndelungată.

Tot ce s-a întâmplat în legătură cu naşterea Domnului a fost miraculos, şi greu de crezut, dar în acelaşi timp foarte adevărat. Mai departe voi înşirui toate lucrurile neobişnuite legate de acest mare eveniment al omenirii:

Postul Craciunului nu trebuie falsificat

Mareste imaginea.

Postul Craciunului este unul dintre cele patru posturi de mai multe zile din timpul anului bisericesc. Este primul post din anul bisericesc si ultimul din anul civil. Postul Craciunului incepe cu ziua de 15 noiembrie si tine pana pe 24 decembrie inclusiv. Lasata Secului are loc pe 14 noiembrie, insa, daca aceasta zi cade miercuri sau vineri, atunci se lasa sec pe 13 noiembrie.

Durata Postului Craciunului a fost stabilita in anul 1166, la Sinodul de la Constantinopol, tinut sub presedintia patriarhului Luca Hrisoveghi. Facem precizarea ca la inceput, nu toti crestinii posteau in acelasi mod si acelasi numar de zile - unii tineau un post aspru, altii mai usor, iar unele persoane posteau numai sapte zile, in vreme ce altii sase saptamani.

Postul Craciunului nu trebuie falsificat

Cand vezi ca oamenii sunt preocupati in a gasi cat mai multe retete de post, e semn ca omul nu mai vede din el decat trupul. Uitam ca suntem chemati sa postim nu numai de bucate, ci si de pacate. Exista mai multa preocupare pentru indelunga pregatire a mancarurilor, decat pentru stergerea din inima a cuvintelor si faptelor care ne-au tulburat.

Nu e nimic rau in a-i impartasi aproapelui o reteta de post, dupa cum nu este rau sa mananci. Insa, atunci cand la finalul postului ramai doar cu o reteta de post, denota ca avem un suflet mort in aceasta viata.

Postul Craciunului nu are menirea de a face din noi bucatari, ci de a ne curati de patimi. Nu mi-a fost dat sa aud ca in cadrul unei predici sa se rosteasca o reteta de post. Sigur, nici nu-mi doresc, caci nu stau de vorba cu Dumnezeu ca sa fiu inspirat in a gasi cel mai potrivit mod de a aseza o leguma langa alta. Stau de vorba cu El, ca sa ajung la asemanarea cu El. Iar daca patima a fost definita ca un atasament "irational” fata de trup, postul are rolul de a elibera trupul de sclavia patimilor.

Sa retinem: trupul prospera doar in masura in care sufletul slabeste si sufletul prospera in masura in care trupul slabeste. Postul restaureaza aici si acum starea in care se afla Adam inainte de caderea in pacat: era vegetarian si nu era rob nevoilor trupului.

A nu manca mult, dar a ravni mancaruri rafinate, e semn ca firea omului e imbolnavita. In acest caz, Avva Dorotei marturiseste: "Cand un asemenea gurmand mananca ceva ce-i place, e pana intr-atat de stapanit de placerea sa, incat o tine mult timp in gura, o plimba incoace si incolo si n-o inghite decat cu greu, din pricina placerii pe care o incearca."

Dar nu doar prin restrangerea cantitativa a hranei si prin abtinerea de la anumite categorii de alimente se obtine tamaduirea firii omenesti. Caci nu este nici un castig sa stim ca unii au postit saptamani intregi, dar au refuzat sa-si imbratiseze si sa le vorbeasca semenilor cu care s-au certat.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca nu trebuie sa savarsim postul cu mainile goale: "Cand cineva iti va zice: "Eu am tinut tot postul”, raspunde-i: "Eu aveam un dusman si m-am impacat cu el, obisnuiam sa barfesc si m-am oprit.”

Randuieli liturgice specifice in Postul Craciunului

In timpul Postului Craciunului, incepand cu data de 21 noiembrie, se introduc in cadrul slujbei Utreniei, Catavasiile Nasterii Domnului, care se canta pana in data de 30 decembrie inclusiv. In aceasta perioada a Postului Craciunului, la Ceasuri si Pavecernita nu sunt cantate stihirile si nici troparele, ci toate sunt rostite. Daca ajunulCraciunului cade sambata sau dumnica, slujba Ceasurilor Imparatesti se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind aliturgica. De asemenea, daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri se va oficia in aceasta zi Liturghia Santului Vasile cel Mare, urmand ca in ziua praznicului sa se savarseasca Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va fi sambata sau dumnica, in ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua Craciunului - Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia....

doamne ajuta..

Astazi Biserica il praznuieste pe Sfantul Ioan Gura de Aur, luminătorul şi dascălul lumii, stîlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei si ploaia duhovniceasca care sa aduca viata in pustia inimilor noastre. Sa luam aminte:

Sunt lucruri bune, lucruri rele - şi lucruri de mijloc - şi printre acestea din urmă, unele par mulţimii că-s bune sau rele, fără să fie. Dar li se zice aşa şi sunt luate aşa. Ca să fiu înţeles mai bine în ceea ce vreau să zic, mă voi sluji de pilde.

Sărăcia, în ochii celor mai mulţi, trece drept un rău şi dimpotrivă, ea nu-i. Dacă cel sărac e veghetor şi înţelept, sărăcia lui poate chiar ucide tot răul.

Dimpotrivă, bogăţia este ţinută, de obicei, drept un bine – şi ea nu-i îndeobşte, dacă nu-i folosită cum trebuie. Dacă bogăţia ar fi un bine în chip neclintit, cei ce o au ar trebui să fie nişte oameni de bine; dacă bogaţii nu sunt toţi virtuoşi, ci numai cei care-şi folosesc bine bogăţia, este limpede că bogăţia nu-i un bine într-un chip neclintit şi nici prin ea însăşi, ci că-i pusă la îndemâna oamenilor, ca o unealtă a virtuţii. Dacă, la rându-i, sărăcia ar fi un rău, toţi săracii ar fi răi.

Dar cum mulţi din ei au cucerit cerul, se dovedeşte că sărăcia nu-i un rău. Dar mulţi se ridică împotriva lui Dumnezeu, din pricina sărăciei lor. Aceasta nu-i însă din pricina sărăciei, ci din aceea a propriei lor nebunii şi a slăbiciunii lor în duh. Dovada ne-o dă preafericitul Iov. Se afla în cea de pe urmă sărăcie, în fundul prăpastiei mizeriei -  şi   cu   toate  acestea  n-a   ridicat   cuvânt   asupra   lui Dumnezeu, ci necontenit îi mulţumea, zicând: “Domnul a dat, Domnul a luat, întâmplatu-s-a cum a plăcut Domnului, binecuvântat fie numele lui în vecii vecilor”.

Iar unii devenit-au   hrăpitori   şi   lacomi   prin   bogăţie.   Nu  prin bogăţie, ci prin a lor nebunie. Tot Iov aduce dovadă şi aici. Bogat cum era, nu numai că nu râvnea lucrul altuia, dar dăruia din al său, iar străinilor găzduire le dădea: “Casa mea – zicea el – deschisă-i oricărui străin care vine”. Avraam, care, aşişderea era foarte bogat, cheltuia totul pentru trecători. Nici unul, nici altul nu ajunseră hrăpăreţi prin bogăţie, cum nici Iov şi Lazăr nu ridicară cuvânt de ocară asupra lui Dumnezeu, din pricina sărăciei. Amândoi, cu toate că nici măcar hrana trebuitoare n-aveau, se arătară de-o strălucire atât de curată, încât Dumnezeu, cel ce cunoaşte aşa de bine gândurile cele tăinuite, mărturie a dat celui dintâi, iar celălalt fu răpit din lumea aceasta în alai de îngeri, având parte de fericirea veşnică.

Asupra bolii vom face aceleaşi însemnări. Dacă ea ar fi un rău, cei ce-o sufere ar trebui, numaidecât, să fie răi. Aşa, Timotei ar fi trebuit să fie râu, el, care avea o suferinţă aşa de grea. “Gustă – îi zicea Pavel – puţin vin din pricina pântecelui tău, şi-a suferinţelor tale cele dese”. Pentru aceasta Timotei n-a fost rău. Departe de aceasta, vrednicia cu care şi-a dus neputinţa i-a prilejuit o răsplată încă mai mare.

Aşadar, boala nu-i un rău întotdeauna. A mai fost un prooroc ai cărui ochi fuseseră atinşi de un rău de care nu se putea tămădui. Dar acesta nu l-a făcut rău. El proorocea, dezvăluia viitorul, iar neputinţa lui nu-l împiedica de loc să fie plin de virtute.

Dimpotrivă, sănătatea nu-i totdeauna numaidecât un bine. Nu-i un bine, când nu ne folosim cu onestitate de ea. Când ne slujim de ea pentru un scop ticălos sau pentru a o petrece în trândăvie, – căci şi trândăvia vinovată este. Pavel a zis: “Cel ce nu vrea să muncească, mâncare să nu aibă”.

Iată lucruri bune, rele sau mijlocii, după folosinţa pe care le-o dăm. Aşa că, la ce bun să vorbim de sănătate şi de boală, de bogăţie şi de sărăcie? Ceea ce chiar, în ochii celor mulţi, este binele cel mai mare, viaţa, şi ceea ce e culmea răului, moartea, nu sunt nici un bine nici un rău în chip neclintit. Şi ele încă, sunt lucruri bune, rele sau mijlocii după duhul oamenilor.

Ce vom zice? Viaţa e un bine, dacă o folosim cum se cuvine. De-o folosim spre a păcătui şi-a răpi, nu poate fi un bine. Şi la întâmplarea aceasta, moartea se arată a fi bună de râvnit. Pe de altă parte, moartea, care după părerea celor mulţi, este aceea de care trebuie mai cu seamă a fugi, poate fi obârşie a multe lucruri bune, când are o pricină cinstită. Dovada ne-o dau mucenicii, pe care moartea i-a făcut cei mai fericiţi dintre oameni.

(Sfantul Ioan Gura de Aur)...doamne ajuta..

Vă recomand cu mare bucurie să vedeţi emisiunea "Profesioniştii" în care a fost invitată Oana Pellea, fiica marelui actor român. O persoană deosebită, un om care recent l-a cunoscut pe Dumnezeu şi care vorbeşte aşa de frumos despre viaţă, despre moarte, despre succes, despre carieră, încât fiecare frază rostită pare un sfat al unui bătrân înţelept.

Vă încurajez să citiţi şi cartea ei: "Oana Pellea. Jurnal 2003-2009". Eu n-am citit-o dar după ce am văzut emisiunea aseară, am de gând s-o cumpăr chiar astăzi.

Pe mine personal m-a fascinat delicateţea şi felul profund în care ea simte şi trăieşte viaţa. E un model de urmat, pentru tinerii care astăzi zic că nu mai au modele.

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->