Primăvara – icoana învierii duhovniceşti

Cu cât primăvara ne atrage mai mult luarea-aminte prin podoabele sale, cu atât mai mult, prin numeroase fenomene, deşteaptă în noi simţământul moral şi ne dă fiecăruia din noi a înţelege lămurit care este starea sufletului şi a cugetului nostru, ba chiar ne arată ce trebuie să se săvârşească în noi pentru reînnoirea noastră duhovnicească. Pentru aceasta, fără îndoială, şi Mântuitorul nostru, spre a lămuri poporului cât mai bine adevărurile cereşti, nu arareori împrumuta pilde de la natura primăverii.

Aşa, bunăoară, pentru a arăta în ce legătură strânsă trebuie să fie cu Dânsul cei ce cred în El, pentru că ei să nu rămână fără roade duhovniceşti, El se aseamănă pe sine cu butucul de vie, iar pe ucenicii săi, cu vițele [mlădiţele], care, de obicei, la începutul primăverii, se curăţa de către vieri (Ioan 15,5).

Urmând acestei mari pilde, şi noi ne-am apucat să zugrăvim, înaintea voastră, primăvara, şi să v-o înfăţişăm că pe o icoană a învierii noastre duhovniceşti din moartea păcatului, prin puterea credinţei şi a pocăinţei. Icoana aceasta, singură de sine se înfăţişează privirii fiecăruia dintre noi, de îndată ce ne întoarcem luarea-aminte asupra pricinilor care dau naştere atât primăverii simţite, cât şi celei duhovniceşti, asupra întâmplărilor ce se săvârşesc într-însele, precum şi asupra împrejurărilor ce le favorizează ori le împiedica.

În însăşi pricina care dă naştere primăverii fireşti este cuprinsă o mare învăţătură, ce ne stă tuturor înainte. Văzând ca primăvara îşi are obârşia în înmulţirea şi adăugirea pe pământ a luminii şi a căldurii soarelui, uşor ne putem închipui că, în acest timp al primăverii, soarele se apropie de pământ. De fapt, însă, el este mai departe de pământ decât în timpul iernii. Cum se face, dar că, acum, lumina şi căldura sporesc pe pământ? Iată cum: primăvara, pământul ia, faţă de soare, o poziţie nouă şi cu totul deosebită de aceea pe care o avea la vreme de iarnă. În timpul iernii, el se afla într-o poziţie oblică, piezişă faţă de soare, din care pricină razele soarelui, cu toată apropierea acestuia faţă de pământ, alunecă oarecum şi nu pot produce căldură. Primăvara, pământul se întoarce cu faţa noastră (faţa locului în care ne aflăm) drept spre soare, iar, din această pricină, razele lui, cu toată depărtarea sa cea mare, căzând drept pe pământ, se frâng şi produc căldură. Iată de unde îşi are obârşia primăvara. Aşadar, ea ia naştere din poziţia dreaptă pe care o are pământul faţă de soare.

Oare nu tot aşa ia naştere şi primăvara duhovnicească? Oare nu tot aceleaşi pricini lucrează şi aici? Sufletul păcătos este învârtoşat, nesimţitor şi lipsit de viaţă, cum e şi pământul în timpul iernii. De ce? Oare pentru că Soarele cel veşnic este departe? Nu, căci Domnul, cu îndurarea Sa, este mai aproape de păcătos, decât de cel drept. Aceasta ne-o spune Însuşi Mântuitorul, când zice: ”n-am venit să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe ce păcătoşi” (Marcu 2,17). Tot despre aceasta, ne încredinţează şi marele Apostol Pavel: ”unde s-a înmulţit păcatul” - zice el - “acolo a prisosit harul” (Romani 5,20). Atunci, oare ce împiedică razele Soarelui celui veşnic şi nu le lăsa să învioreze nenorocitul suflet al păcătosului şi să răsară, în el, primăvara cea duhovnicească? Acelaşi lucru care împiedică şi razele soarelui firesc de a produce pe pământ primăvara în timpul iernii: adică poziţia oblică, piezişă, în care păcătosul se afla faţă de Dumnezeu - Soarele cel veşnic.

Pământul niciodată nu se întoarce cu totul de la soare, ci întotdeauna, şi, prin urmare, chiar şi iarna, are una din fetele sale întoarse spre soare. Din această pricină, pe pământ, chiar şi iarna este ziua, deşi nu tocmai lungă. În sufletul păcătosului, însă, din nenorocire, se pot petrece lucruri mult mai rele şi mai urâte. Supunându-se cu totul păcatului, iubind întunericul mai mult decât lumina, el se întoarce cu totul de la Răsăritul cel luminos către întunecosul apus, se întoarce cu desăvârşire de la faţa lui Dumnezeu. Din această pricină, bietul suflet al păcătosului este cuprins cu totul de noaptea întunecoasă şi de negura cea deasă a păcatului, aşa că, chiar de-ar mai şi rămâne într-însul oarecare lumină, apoi această este asemenea acelor străluciri ale aurorei boreale, care, deşi izbesc privirile prin strălucirea lor, totuşi nu dau nici măcar o fărâmă de căldură de viaţă. Dintru o astfel de lipsa şi sărăcie de lumină şi căldura dumnezeiască, ce viaţă duhovnicească putem aştepta? De aceea, în sufletul păcătosului - precum şi în natură, iarna - totul este gol şi acoperit de zăpadă şi de gheaţă; iar acest fapt, câteodată, e atât de bătător la ochi, încât chiar cei lumeşti, privind unul la celălalt, zic: ”Acesta e un om rece! Acesta e piatră, nu om!”

Dar sufletul păcătosului, orişicât ar fi el de acoperit cu omăt şi gheaţă, totuşi, într-însul întotdeauna se afla putinţă de a se întoarce către Soarele cel veşnic şi, când se întoarce cu toată inima şi stă în poziţie dreaptă, fata în faţă cu El, atunci totul în el capăta o nouă înfăţişare şi începe primăvara cea duhovnicească. În ce chip? Sosirea primăverii în natură ce ne înconjoară se cunoaşte, mai cu seamă, prin înmulţirea luminii şi a căldurii. Tot astfel se petrece şi cu primăvara cea duhovnicească. Cea dintâi urmare a întoarcerii sufletului păcătos către Domnul este că el începe a fi luminat de lumina feţei lui Dumnezeu. Deşi luminarea aceasta, la început, nu poate fi deplină, atât cât trebuie, din pricină că sufletul păcătosului - cu toate că el şi-ar dori - nu se poate întoarce cu toată fiinţa sa către Dumnezeu, totuşi, prin stăruinţa şi năzuinţa celui ce se întoarce, lumina harului încet-încet se măreşte, ca şi lumina soarelui în timpul primăverii şi, asemenea acesteia, nu numai că încălzeşte văzduhul sufletului, ci, străbătând şi coaja cea de gheaţă care acoperă inima, pătrunde până în adâncul sufletului, deşteptând într-însul rămăşiţele puterii şi seminţele virtuţilor!

Căci lumina harului nu se aseamănă cu lumina înţelepciunii pământeşti care, ca lumina lămpilor de stradă, luminează în vremea nopţii, dar nu încălzeşte deloc, ci, cel mult, poate să dea naştere vreunui incendiu, fără să fie în stare a da viaţa nici măcar unui firicel de iarbă. Dimpotrivă, unde străluceşte harul lui Hristos, acolo întreaga fiinţă a omului se schimbă şi ajunge într-o aşa stare, precum natura în vremea primăverii. Atunci, însuşi omul simte că se petrece ceva neobişnuit cu el, că se apropie un fel de înnoire şi întoarcere la viaţă.

Al doilea semn al apropierii primăverii sunt pâraiele de apă. Toată faţa pământului începe, în acest răstimp, a se topi şi a lăcrima; însăşi nisipurile sunt umede, însăşi pietrele sunt ude. Acelaşi lucru se petrece şi la începutul reînnoirii duhovniceşti a omului, prin mijlocirea pocăinţei: inima lui e plină de căinţa şi ochii lui sunt plini de lacrimi. După cum, în starea lui de nesimţire, omul ar vrea ca numai să se veselească şi să râdă necontenit, tot astfel acum, aplecarea lui de căpetenie este tristeţea după Dumnezeu şi lacrimile. Căci ori pe ce-şi pune ochii păcătosul acum, lumina feţei lui Dumnezeu, către Carele s-a întors, îl face să se ruşineze şi să-i pară rău. De se uită la sine şi la sufletul său, vede cât e de nepreţuită răscumpărarea păcatelor omeneşti, cât de puţin s-a folosit el de aceste scumpe şi mari binefaceri, cât de adeseori a alungat de la sine darul milostivirii - şi plânge.

Chiar privirea la mila lui Dumnezeu îl face să se căiască şi să plângă, întocmai precum privirea cea blândă a tatălui umple de lacrimi ochii fiului care, pentru prima oară, se înfăţişează înaintea lui, după întoarcerea de pe calea cea rea a pierzării. ”Izvoare de apă” - zice Sfântul David - “au izvorât ochii mei, pentru că n-am păzit Legea Ta" (Psalm 118,136); atât de puternic şi de statornic era în el simţământul de umilinţă până la lacrimi, cu toate că vrednicia sa cea mare de împărat al lui Israel cerea de la el să aibă o față veselă şi plină de bărbăţie. Pâraiele primăvara, de obicei, contenesc după câtăva vreme; însă, aceste izvoare de apă ale pocăinţei, nu arareori, curg până la sfârşitul vieţii pământeşti a omului.

Spălat şi umezit de apele primăverii, pământul începe a se acoperi cu verdeaţă şi cu flori; toate locurile de pe el capăta o vedere frumoasă şi sunt în stare a da adăpost şi a pricinui plăcere, ba adesea şi hrana călătorului. Acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul spălat de lacrimile pocăinţei; cugete şi simţiri curate îl îmbrăca din cap până în picioare; din acestea, asemenea unor flori mirositoare, se ivesc felurite făgăduinţe şi fapte frumoase: unii, asemenea lui Zaheu, se hotărăsc “a da jumătate din avutul lor la săraci şi, de au năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19,8); alţii, asemenea cuvântului psalmului, făgăduiesc “să nu dea somn ochilor şi genelor lor dormitare” (Psalm 131,4), până nu vor merge pe la locurile sfinte sau până nu vor face ceva întru slava numelui lui Dumnezeu; alţii, asemenea Mariei Egipteanca, se făgăduiesc pe ei înşişi unor osebite lucrări pline de toată râvna. Orişicât de bogată şi de împodobită ar fi natura în timpul primăverii, totuşi, sufletul înnoit de harul dumnezeiesc este mult mai împodobit şi mai bogat în florile virtuţilor - într-însul se găseşte şi floarea cea albă a nevinovăţiei şi a curăţiei inimii, şi floarea cea roşie a binefacerii şi a dragostei către aproapele, şi floarea cea albastră a contemplării şi a înţelepciunii duhovniceşti, şi floarea cea galbenă a înfrânării şi a ostenelii. Pe lângă cele spuse, e ştiut că, în natură, nu toate florile sunt mirositoare, ci unele chiar răspândesc un miros greu; însă, în sufletul plin de har, fiecare floare este binemirositoare şi înveseleşte inima.

De ivirea florilor în timpul primăverii e nedespărţită cântarea înaripatelor. Nu este lipsită de acest semn de bucurie nici primăvara duhovnicească. Într-adevăr, ale cui glasuri răsună în pustiurile Tebaidei şi pe vârfurile Libanului şi ale Carmelului? Nici arşiţa zilei, nici gerul nopţii nu le poate face să se oprească! Nu cumva Îngerii lui Dumnezeu şi-au ales loc de sălăşluire acolo? Nu cumva strămoşul David a înviat din morţi şi, nemaigăsindu-şi loc în Ierusalim, s-a retras în aceste singurătăţi, unde, cu prisosinţă, se aud răsunând sunetele psaltirii sale celei cu zece strune?

Nu. Acestea sunt glasurile lui Antonie şi Eftimie, cu cetele lor; acestea sunt glasurile lui Pahomie şi Sava cel sfinţit cu frăţimea lor. Ei s-au lepădat de toate plăcerile lumii cele de suflet stricătoare şi şi-au închinat viaţa unui trai retras; trăiesc, într-adevăr, ca nişte Îngeri în trup şi, prin viaţă aspră şi prin străşnicia postului, îi aduc în uimire până şi pe Îngerii din Ceruri. Însă, fiindcă în sufletul lor e minunata primăvară duhovnicească, tocmai de aceea, cu toate că viaţa lor este covârşită de osteneli, ei sunt plini de veselie duhovnicească. Şi fiindcă “din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Luca 6,45), tocmai din această pricină, nici în palatele împărăteşti nu se aude atâta cântare că în chiliile lor cele sărace; nici una din cântăreţele înaripate nu se poate întrece cu ei intru neobosirea la cântare.

Dar primăvara duhovnicească se aseamănă cu cea a naturii şi prin lucrurile care o desfigurează şi-i dau o vedere urâtă şi neplăcută. În timpul primăverii, secetă şi ploile peste măsură strica foarte mult, căci şi într-un caz, şi în celălalt, plantele suferă, roadele viitoare sunt ameninţate şi unii arbori pier cu totul. Se întâmplă o asemenea secetă şi în timpul primăverii duhovniceşti, când sufletul e lipsit de rouă cea de Sus, care se pogoară de la Duhul lui Dumnezeu. Însă, omul se lipseşte de această înrourare, când se împuţinează în el dorinţa lăuntrică a inimii către rugăciune, care atrage ploaia cea binefăcătoare a harului Duhului Sfânt. Lipsa de ploaie, adesea, e împlinită prin udare. Aceasta poate avea loc şi când e vorba de reînnoirea duhovnicească. Aşadar, udă pământul cel învârtoşat al inimii tale cu lacrimile pocăinţei până când, ca o ploaie bogată, va cădea asupra sufletului tău Harul Preasfântului Duh. Această apă preţioasă adesea lipseşte din fântâna inimii - într-o asemenea împrejurare, aruncă-te la pământ şi roagă-te să se deschidă stăvilarele inimii; rugăciunea umilită încă te va răcori, că o ploaie căzută la vreme potrivită.

În primăvara duhovnicească, mulţimea vătămătoare a apelor nu vine aşa precum se întâmplă în primăvara firească, ci altfel - nu vine de sus, ci de jos. Căci harul întru tot Sfântului Duh nu poate să reverse daruri cu o bogăţie vătămătoare pentru cei ce le primesc; însă, se poate întâmpla ca acela ce le primeşte să nu ştie a se folosi de rourarea duhovnicească. Aşa, bunăoară, când omul, în loc ca, asemenea pământului, să absoarbă partea trebuincioasă de apă duhovnicească, iar prisosul să-l treacă altora, spre folosul lor sufletesc, el, asemenea locurilor joase şi fără de scurgere, absoarbe totul în sine şi, nepunând în mişcare duhovniceştile ape primite, se preschimbă într-un fel de mocirla duhovnicească. Fenomenul acesta se petrece arareori, dar, totuşi, se întâmplă. Însă, în cea mai mare parte, apa multă şi de prisos care împiedică rodirea ţarinii sufleteşti vine dintru aceea că omul, adăpându-se prin diferite mijloace bune, dar nefiind slobod de gândurile trupeşti, uita să iasă din umbra unei închipuite sfinţenii la aerul curat şi sub cerul deschis în faţa lui Dumnezeu şi să se pună sub soarele veşnicei iubiri şi indurări, care străluceşte de pe înălţimile Golgotei.

Chiar lacrimile pocăinţei, cele atât de folositoare pentru stropirea pământului celui uscat al inimii, pot fi vătămătoare când sunt peste măsură şi, mai ales, când mâhnirea şi părerea de rău pentru păcat se preschimbă în deznădejde duhovnicească, ce ucide şi pustieşte totul.

După secetă şi ploaia peste măsură, primăvara mai este desfigurată şi de omizi şi de păianjeni. În asemenea împrejurări, aceste mici vietăţi par a fi trimise de un duh rău, care, pizmuind frumuseţea naturii, se sileşte să o dosească şi să o ascundă dinaintea ochilor noştri, sub pânză încurcată a păianjenului. Pomul, însă, nu poate fi învinovăţit de faptul că, în mijlocul primăverii, în toiul înfloririi, îl acoperă omizile şi pânzele de păianjen. Însă, când aceste omizi şi aceste pânze de păianjen se ivesc în suflet, pe florile virtuţilor, atunci pricina, întotdeauna, este însuşi omul.

Aceste omizi sunt fiicele mândriei şi ale îngâmfării întru faptele noastre. Ele se ivesc şi se înmulţesc repede, de îndată ce sufletul, reînnoit şi înflorit sub suflările harului, uita slăbiciunea să şi socoteşte că reînnoirea lui se datorează numai silinţelor sale, iar nu harului celui atoatesăvârșitor al lui Hristos. Priveghează, deci, suflete credincios, orişicine ai fi tu, să nu te cuprindă aceste omizi diavoleşti! Ele şi pe copaci sunt dezgustătoare, dar în tine sunt de mii de ori mai urâcioase. Pe arbore, ele strica florile şi frunzele şi fac netrebnice roadele, iar pomul rămâne sănătos; în suflet, însă, viermele mândriei poate vătăma nu numai florile şi roadele, ci chiar sâmburele vieţii şi, astfel, îl preschimbă pe om, din vița [mlădiţa] harica a viei Domnului, într-o creangă bună de nimic.

În sfârşit, vom arăta că între primăvara duhovnicească şi cea firească sunt şi unele neasemănări.

Întâi de toate, pentru primăvara firească este hotărât un anumit timp al anului – ea nu poate avea loc nici toamna, nici în mijlocul iernii. Pentru primăvara duhovnicească, însă, nu există un timp hotărât – ea poate fi veşnică şi, de asemenea, ea poate începe întotdeauna când sufletul păcătos se întoarce la Dumnezeu. Aceasta poate bucura şi da nădejde sufletelor păcătoase, care încă nu s-au cufundat în noroiul păcatului până într-atât încât să nu se mai gândească deloc la mântuirea lor.

În al doilea rând, după primăvara firească, întotdeauna urmează vara – nimeni nu poate schimba această rânduială întocmită de Dumnezeu. După primăvara duhovnicească, însă, poate urma, iarăşi, iarnă, şi încă o iarnă din cele mai aspre, de îndată ce sufletul, neîngrijindu-se de sine, amărăşte harul Duhului Sfânt, care-l înnoise şi înviase, se întoarce de la fața cea intru tot sfântă a lui Dumnezeu şi se cufundă în negura cea întunecată a păcatului. Fără îndoială, numai omul care a cunoscut şi a încercat asupra sa puterea harului lui Hristos, care a gustat din bunătatea cuvântului lui Dumnezeu şi a trăit o viaţă sfântă, poate să-şi amintească bine îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice:

“Cel ce stă, să privegheze ca să nu cadă!” (I Corinteni 10,12) Amin.

(Sfântul Inochentie, Arhiepiscopul Odessei)

Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2013]

Iubiții mei, am ajuns din nou la Evanghelia [Mt. 25, 31-46] care ne vorbește despre veșnicie.

Pentru că ne vorbește despre Judecata Lui Dumnezeu cu oamenii, care va avea loc după învierea morților și transfigurarea întregii creații.

Iar dacă nu așteptăm învierea morților și viața de veci, dacă nu trăim cu încredințarea că acestea sunt realitățile pe care le vom trăi cu toții atunci când va dori Dumnezeu…vorba Sfântului Pavel: „suntem mai de plâns [eleinoteri] decât toți oamenii” [I Cor. 15, 19].

Căci dacă nu așteptăm învierea morților...nu ne interesează învierea duhovnicească, de acum, din păcatele noastre.

Iar dacă nu ne interesează să ne curățim de păcate…atunci nu credem că Hristos a înviat și ne-a dat și nouă puterea să înviem din moartea fărădelegilor noastre.

Cu alte cuvinte, dacă nu trăim învierea lui Hristos în noi…dacă nu ne simțim vii prin harul Său…nu așteptăm nimic…pentru că nu așteptăm în mod activ, acum, schimbări vii, reale, profunde, duhovnicești în viața noastră.

Iar dacă nu trăim cu viața Lui în noi…cum să credem că vom învia cu trupul, dacă acum nu ne simțim vii cu sufletul?

De aceea Judecata Lui are legătură cu viața noastră cu El.

Și tot ceea ce înseamnă faptă bună în Mt. 25, 35-36 înseamnă vederea și iubirea lui Hristos în toți oamenii. Adică o perspectivă teologică asupra oricărui raport al nostru cu oamenii…pentru că nu trebuie să avem relații non-teologice cu oamenii.

Relația non-teologică e aceea în care vrem să îl furăm pe om…și nu să îl înnobilăm.

Dar când vrem să îl aducem pe om ca să se bucure de Dumnezeul lui…îl facem să fie demn de faptul că e om…și că întâlnește oameni înviați din morți de către Dumnezeu. Din moartea păcatului…

De aceea trebuie să ne lăsăm învățați de Dumnezeu despre cum să le vorbim oamenilor…și despre cum să Îl vedem pe El în oameni.

Căci cum să Îl vedem pe Hristos în oameni, cum să simțim ce vrea Hristos să facem pentru oameni…în diverse contexte existențiale…dacă noi nu avem o relație cu Hristos Dumnezeu?

Pentru că în Evanghelia de astăzi Domnul ne vorbește despre Sine mai înainte de toate…despre cum trebuie să flămânzim și să însetăm după cunoașterea Lui, după simțirea Lui în viața noastră…pentru ca acest bine al Lui, al vieții și al cunoașterii Lui să îl împărtășim și altora.

Căci aici Domnul nu ne cere să facem fapte pentru fapte…ci fapte pentru El.

Din înțelegere și iubire pentru El…dar, totodată, din înțelegerea oamenilor și din iubire pentru ei…din înțelegerea a ceea ce le trebuie oamenilor pentru ca să se umple de iubirea Lui.

Adică fapta noastră e o faptă bună când trezește iubirea lui Hristos în inima altuia.

Când omul, prin fapta noastră, învață frumusețea iubirii lui Hristos.

Când Îl vrea, datorită nouă, pe Hristos și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeul treimic…adică când înțelege că fapta noastră e o chemare a lui la credința mântuitoare.

Și de aceea nu există fapte bune făcute după șablon…ci fapte bune făcute după ceea ce simți, de la Dumnezeu, să faci într-o anumită clipă pentru cineva.

Pentru că asta înseamnă să fii viu duhovnicește: să te manifești spontan, ca om viu, deschis…văzând ce se cuvine a se face într-un anume moment, ce trebuie să se spună, să se sublinieze într-o anumită secundă a vieții…cu oameni…

Însă nu poți să fii spontan în relația cu oamenii…dacă nu vezi pe Hristos în tine și în alții…spunându-ți să faci ceva pentru oameni…

Căci oamenii nu au nevoie doar de mâncare, băutură, să îi vizitezi sau să le vorbești…ci au, în primul rând, nevoia fundamentală de a vedea în tine o icoană a prezenței Lui, a bunătății Lui, a milostivirii Lui.

Ei vor să Îl vadă în tine pe El.

Și dacă Îl văd în tine pe El…pe Dumnezeul tău și al lor…atunci percep faptele tale ca fapte ale Lui pentru ei…

De aceea Judecata Lui…în care noi suntem goi de fapte bune…e Judecata în cadrul căreia noi suntem găsiți ca fiind goi de El.

De prezența Lui, de slava Lui, prin care El ne învață ce să facem și ce să spunem.

Căci pe cât ne facem ai lui Hristos, pe cât ne umplem de slava și de chipul Lui…observăm că sunt încă multe teritorii în noi care nu…seamănă cu El.

De aceea nu e de ajuns nimic când vine vorba de a fi ai lui Hristos…și de a fi buni, pentru că bunătatea cere tot mai multă bunătate, după cum rugăciunea cere tot mai multă rugăciune…iar citirea teologică cere tot mai multă citire, aprofundare, înțelegere…

Iar răspunsul Sfinților Lui, prezent în cuvintele de la Mt. 25, 37-39, ne arată tocmai acest lucru: că binele e mereu avid de a fi prezent, la modul benefic, în viața altora…că cel care face binele nu și-l contorizează ci și-l uită…pentru că nu e avid de faptă…ci de relația cu El.

Orice bine vine tocmai din iubirea pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e Cel care ne învață tot binele.

Însă Domnul e atent la orice nuanță a vieții noastre, la tot ceea ce facem din atenție față de El, față de voia și de poruncile Lui, pentru că El iubește ca noi să umplem relația cu El cu relațiile bune cu oamenii.

De relațiile teologice cu oamenii.

Iar tot ceea ce facem cu atenție maximă față de oameni…facem cu atenție maximă față de Hristos.

Iar dacă creștinii s-ar comporta peste tot cu atenție maximă față de ceea ce fac…nu ar mai exista bădărănie, lipsă de respect față de oameni, nu ar mai exista nepunctualitate și nici neproductivitate a muncii.

Pentru că am face toate ca pentru Dumnezeu, am face toate cu gust, am face totul știindu-ne priviți…și judecați de ochii lui Dumnezeu.

Așa că Judecata Lui nu începe la sfârșit…ci ea începe acum. Judecata Lui se lucrează în noi…ea a început deja.

Atunci, la plinirea/ transfigurarea lumii judecata Lui va fi o învederare/ o lămurire a tuturor și a toate.

Însă în orice clipă Dumnezeu ne judecă cu judecățile Lui…și ne îndreptează ca să facem voia Lui.

Iar în orice spovedanie a noastră nu facem altceva decât să ne judecăm pe noi înșine…și să ne lăsăm iertați de Dumnezeul nostru Cel preamilostiv…care judecă cu milă, în cadrul relației cu El, pentru că judecă spre îndreptare.

De aceea ne rugăm: „În valea plângerii, în locul ce ai rânduit, când vei ședea, Milostive, să faci judecată dreaptă, să nu vădești cele ascunse ale mele, nici să mă rușinezi înaintea Îngerilor; ci Te milostivește, Dumnezeule, și mă miluiește” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 42-43].

Pentru că judecata Lui cea dreaptă nu mai dezbate lucrurile pe care El ni le-a iertat ci pe cele pe care nu le-am tratat, la modul serios, ca atentate la adresa relației cu El.

Cele iertate…sunt cele ascunse…cele de care noi ne-am pocăit…și pe care Dumnezeu le-a acoperit în mila Lui față de noi.

Pe când cele care sunt la vedere…care sunt lipsa noastră de frumusețe…sunt cele pentru care suntem indiferenți…și pe care nu vrem să le acoperim cu iertarea Lui.

Așadar, să Îl rugăm pe Domnul slavei să acopere urâciunea noastră cu frumusețea Lui!

Să ne judece mereu cu milă și să ne îndrepteze la ale Sale, pentru că îndreptarea Lui e înfrumusețarea noastră.

Și dacă, de mâine, ne vom opri de la a mai mânca carne până la Paști…să ne oprim și din faptele prin care îi enervăm și îi întristăm pe oameni.

Pentru că fapta bună, fapta plină de slava Lui, e fapta care umple de bucurie și nu de tristețe.

Iar Domnul slavei pe acestea le va judeca: faptele care sunt sau nu sunt pline de frumusețea Lui.

Și Domnul să ne umple de frumusețea Lui acum și în toată viața noastră, ca să Îl lăudăm pe El pentru toți vecii. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș)

Minunile Sfântului Efrem cel Nou prin icoana sa făcătoare de minuni (recomandare de carte)

Cu bucurie vă semnalăm apariția unei noi cărți la Editura Areopag în care sunt redate minuni ale Sfântului Efrem cel Nou prin icoana sa făcătoare de minuni care se află acum în București. Iată câteva spicuri din această carte:

„Mărturisesc sfințenia icoanei Sfântului Efrem cel Nou, mare izvorâtor de mir”

Subsemnatul Arhimandrit Ioan Lovin, din Mănăstirea Sihăstria Rarăului, mărturisesc sfințenia icoanei Sfântului Efrem cel Nou, mare izvorâtor de mir. În data de 21 noiembrie, la orele 8 dimineața, în lipsa părintelui Onufrie, cel ce se ocupă cu supravegherea sfintei icoane, am găsit o sticlă de un litru cu sfântul mir, deși seara i s-a pus sticla goală. Mirul deja curgea pe jos în picături dese. De asemena, protosinghelul Haralambie Orcălean, tot din mănăstirea noastră, trezit în mirosul mirului a venit și a văzut și el sticla de un litru plină de mir ce dădea pe dinafară. Aceasta este a doua mărturie. Apoi, a fost chemată obștea mănăstirii noastre ca să vadă și ea minunea izvorârii mirului din icoană, care curgea prin furtunaș în altă sticlă goală. Și de atunci, permanent, cu mici întreruperi, sfânta icoană dăruiește mir vindecător celor bolnavi ce vin cu credință, după spusa Mântuitorului adresată celor bolnavi: Fie ție după credința ta .

Printre cei prezenți la sfânta icoană a fost și părintele Iacob monahul, care a simțit prezența harului divin folosind acest sfânt mir pentru vindecarea și sănătatea lui.

Pentru confimarea celor de mai sus semnează ieromonahul Calinic, rasoforul Andrei, fratele Ovidiu, fratele Victor, monahul Arsenie, rasoforul Arsenie, fratele Adrian, monahul Iacob, fratele Iulian, fratele Gerard și alții precum și toți creștinii care vin zilnic de se închină la sfânta noastră mănăstire. (Arhimandritul Ioan Lovin, Mănăstirea Sihăstria Rarăului)

„De atunci am simțit că mi s-a îmbunătățit vederea”

Mi-am dat cu mir de la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou și am simțit o putere duhovnicească, bucurie în suflet și vindecarea neputințelor mele trupești. Mă simt cum nu se poate spune în cuvinte omenești, parcă sunt alt om. Am dat cu mir pe frunte. Un timp îndelungat îmi îngheța fruntea. După ce mi-am dat am început să simt o căldură pe care mai înainte nu o simțeam. Am dat cu mir de la sfânt pe pleoape și în ochi și am început să simt o căldură duhovnicească și o usturime ca aceea a usturoiului în ochiul stâng, care era bolnav. În momentul acela am simțit două, trei zgârieturi în ochi. La a treia ungere cu mir nu am mai simțit acele răni. De atunci am simțit că mi s-a îmbunătățit vederea. ( Monahul Iacob)

Sfântul Efrem cel Nou ajută o fetiță să iasă din comă. Fetița noastră, Elena Carmen, în vârstă de 11 ani și 5 luni, aflată în comă la Spitalul Elias în urma unui accident de circulație pe trecerea de pietoni, și-a revenit după ce părintele a adus la spital în secția A.T.I. icoana Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou și sfânt mir. Medicii au relatat că după ce părintele Onufrie a plecat, starea fetiței s-a îmbunătățit simțitor. (Silvia Vrăjitoru, Mogoșoaia). Notă: mărturia doamnei preotese a fost confirmată prin semnătură de părintele Ion Vrăjitoru, soțul dânsei. „O să lăsați bastonul.” Eu am auzit de Sfântul Efrem cel Nou de la doamna Maria Cenușă. Cineva mi-a dat numărul de telefon al părintelui Onufrie. Când am sunat și am vorbit cu părintele, am simțit ca o binecuvântare. Nu știam cum să ajung mai repede la dânsul. Înainte să ajung la el am căzut, m-am operat de gonartroză și ruptură de menisc. Am avut și lichid la genunchi. Mai întâi am stat în cărucior cu rotile trei săptămâni. Apoi am trecut la cârje. Am ajuns la părintele Onufrie anul trecut (în 2012). Inițial doctorul îmi spusese că nu știe exact dacă va reuși operația și dacă nu va fi nevoie de proteză. Fiind la o vârstă înaintată, exista riscul să nu se mai refacă cartilagiile. În martie m-am operat, în iunie am ajuns la icoana sfântului mai ntâi în cârje, apoi în baston. Încet, încet m-am rugat la sfântul, cum am putut. Părintele Onufrie mi-a spus: o să lăsați bastonul! N-a mai trecut mult și prin luna septembrie, pe la sfârșit, când am mers la părintele am ajuns fără baston. I-am mulțumit sfântului pentru minune. După ce m-am rugat câteva luni la icoana Sfântului Efrem cel Nou m-am dus la control și acum pot să merg foarte bine, fără să port proteză. (Maria V., 56 de ani)

„Peretele era plin, plin din ce în ce curgea mai mult mir.” Părintele Onufrie era în spital și am venit cu soțul să îi pregătesc niște hăinuțe de schimb să îi duc la spital și ceva de-ale gurii, de mâncare. Și l-am rugat pe soțul să meargă să pregătească candela să ardă la icoana sfântului. Niciodată nu lăsam stinse candelele. Și zic, uită-te la sticluță, vezi dacă a curs ceva mir în ea. Mai întâi a fost așa vizibil mirul pe ea. Acum un an și jumătate a fost asta. N-am fost eu de față. Câteva credincioase care se spovedesc la părintele au venit să aducă lumină de Paști acasă și au văzut că pe perete era șiroi, umed de mir. Noi aveam la toate icoanele câte o lumină aprinsă în fața lor. La început au crezut că au atins cumva candela când au pus lumină și au curs pe perete picături de mir sau de ulei. De fapt de ulei, că nu știau că e mir. Și au rămas surprinse că totuși mirosea a mir. Și i-au spus părintelui. Părintele era ori pe Rarău, ori în spital, nu mai știu unde era în perioada aceea, de Paști. I-au spus părintelui și când a venit părintele, într-adevăr, a văzut că era mir și peretele era plin, plin din ce în ce curgea mai mult. Și se umezise bine de tot peretele din spatele icoanei cu Sfântul Efrem cel Nou.

Noi venind la părintele, soțul a zis, părinte, haide să vă facem un fel de tăviță unde să stea icoana și să curgă mirul, să fie cu un țâmburuș să recuperăm ce curge din ea. Să nu lăsăm așa să se irosească mirul, să se piardă. Și i-a făcut dintr-o țeavă de cupru din aceea mai mare, a desprins-o și a făcut cât să stea icoana așa în ea. Și așa mirul care curgea a reușit să curgă într-o sticluță. La început era mai puțin. Pe urmă icoana era tot mai îmbrobonată, tot mai curgea dar nu cu fluiditate mare, așa, să se strângă și să vezi cu ochiul liber mult de tot.

Revenim la ceea ce am văzut și am trăit eu cu soțul. Soțul a mers să schimbe sticluța de la icoană că părintele se simțea foarte rău și noi mai stăteam lângă el la spital. Au fost perioade în care făceam cu rândul și aveam grijă de părintele la spital, că era rău de tot. Și zic, nu știu dacă mâine ajungem să trecem pe acasă, dar vezi cât este în sticluța aia, dacă cumva a curs și pune o altă sticluță sau varsă în altă sticluță. Noi o luam, deșertam în altă sticluță și puneam sticluța la loc. Era o sticluță de plastic. Atunci soțul zice, vino repede! Sticluța era umplută pe jumătate. Eu m-am speriat la început, n-am știut din ce cauză. Într-adevăr, pe furtunel mirul era fluid. Cum tragi vinul pe furtun și la început se vede șiroiul curgând. Pe urmă mirul avea momente când se oprea, nu mai curgea. Dar tot timpul pe icoană erau brobonele. Și tot timpul se vedea umed cu ochiul liber. Avea momente când curgea mai mult, avea momente când icoana era numai îmbrobonată și nu curgea. Acum (când înregistrăm mica mărturie) a început să curgă din ce în ce mai mult.

Și acum, când a dus icoana pe Rarău, a fost ceva de nedescris, nu pot să vă spun. Erau broboanele ca după o ploaie torențială de vară când rămân picăturile alea mari pe plante. Se făcuse icoana plină de broboane mari și am zis părintelui, părinte, cred că e ceva cu Sfântul Efrem, cred că i-a plăcut să ajungă aici la Rarău sau nu știu ce vrea să ne arate. Că icoana era plină, plină, plină. Și peste noapte a curs de s-a umplut sticla și când au intrat părintele Ioan de la Rarău și cu părintele Haralambie era baltă pe jos. Și de atunci continuu curge și din ce în ce curge mai mult acolo, la părintele Ioan.

Și acasă, v-am zis, eu fiind aici zi de zi, tot timpul aveam grijă să ardă candelele și când stăteam prin preajmă ardea lumânarea la Sfântul Efrem și la Sfânta Paraschevi. Că și de la icoana Sfintei Paraschevi a curs. Eu voiam să șterg icoana ei de praf și să am grijă să nu se atingă tot omul de icoană direct. Toți vor să atingă mai mult, să atingă mai mult! Și când am fost la părintele Justin cu icoana Sfântului Efrem măicuțele erau dornice să atingă mirul și să dea cu vată și se lipise vata pe icoană și se imprimase pe mir, era toată lipicioasă. Dar pe urmă mirul a curs și s-a acoperit, s-a uniformizat, nu se mai cunoaște. La icoana Sfintei Paraschevi sticla era curată, dar curgea pe ramă, pe unde ieșea nu știu, curgea pe tăviță, curgea puțin în pahar, dar toată rama era plină de mir. Și prin spatele ei băgam mâna și o ștergeam și pe acolo găseam mir. Acum n-a mai curs mult în pahar, dar în schimb acum s-a îmbibat toată în mir, foarte puțin, sus, nu e îmbibată. Icoana Sfintei Paraschevi a izvorât mir nu mult după ce a izvorât icoana Sfântului Efrem. Atunci a făcut soțul tăviță și pentru cealaltă. Deci le-a făcut la amândouă. Și a făcut și la icoana Mântuitorului că ea izvora din chilia în care a stat prima dată părintele. A stat în gazdă la cineva. Acum trei ani am fost cu părintele Onufrie la Prislop. A fost ceva, așa, pe nepregătite. Pe ultima sută de metri cineva a renunțat și m-a luat pe mine. Și la Sibiu ne-am oprit și am intrat într-un magazin de obiecte bisericești. Părintele își dorea foarte mult să facă un paraclis pentru copiii cu probleme. Știind lucrul acesta am zis, părinte, hai să intrați și să vă alegeți o icoană cu Mântuitorul să o aveți în paraclis. A ales-o pe asta, am cumpărat-o. V-am zis că părintele stătea în altă parte dar icoana Sfântului Efrem era la mine în casă. Și a Sfintei Paraschevi. Părintele, când le-a cumpărat, nu avea unde să le pună. Unde stătea dumnealui era o cameră foarte, foarte micuță. Avea câteva icoane și nu avea unde să le mai pună și pe acestea. Și atunci m-a rugat, zice, mamă, ține-le la dumneata. Stând la curte zic, părinte, am spațiu suficient, le țin. Tot timpul mă uitam la ele și îmi erau chiar dragi. Și atunci am cumpărat-o pe cea cu Mântuitorul și am dus-o tot la mine acasă. Deci au stat la mine acasă mai bine de jumătate de an. Cred că aproape un an au stat cea cu Sfânta Paraschevi și cu Sfântul Erem, iar cea cu Mântuitorul a stat din iunie până în decembrie. Înainte de Sfântul Nicolae i-am dat-o părintelui și a dus-o acasă. A venit pe la noi și i-am zis, haideți părinte, nu luați acasă măcar icoana micuță cu Mântuitorul? Zice, hai să o iau acasă. Părintele ținea să aibă tot timpul flori la icoane. Primise sau cumpărase crini. Și s-a trezit că curge mir de la icoana Mântuitorului pe hârtia de la crini, pe ambalaj. Când am mers cu colindul la părintele mi-a arătat cum curgea mirul din icoana Mântuitorului și cum era numai mir. Mutându-se de acolo, am adus icoana aici, acasă. Se uscase mirul în zona ochilor Mântuitorului dar acum vreo două săptămâni am văzut că începe iarăși să curgă, avea șiroaie ușor vizibile, nu e zvântat tot. Mai întîi a izvorăt mir icoana Mântuitorului, apoi icoana Sfântului Efrem cel Nou, apoi icoana Sfintei Paraschevi.

Au fost persoane care veneau și îmi ziceau că sunt foarte mulțumite pentru cum le-a ajutat sfântul. A venit o bătrânică care avea băiatul aproape alcoolic. Părintelui i-a băut și spirtul medicinal. Intra în baie și când a realizat părintele nu mai avea nici spirt medicinal. L-a băut. Plus ce mai avea părintele pe acolo, o sticluță, două de vin pentru împărtășanie. Erau goale toate. Și spunea mama băiatului că nu are serviciu și bea în disperare. La un moment dat, băiatul pleca de aici încărărit (pe șapte cărări). Nu îmi dădeam seama de ce. Să vină la părintele și să plece pe șapte cărări! Și a venit maică-sa după ce s-a rugat la icoana Sfântului Erem și ne-a spus că și-a găsit și serviciu, s-a lăsat de băutură și vorbește și cu o fată și urmează să se căsătorească.

Pe urmă, tot așa, o doamnă se ruga pentru băiatul ei că era necăsătorit și avea o vârstă, în jur de treizeci și ceva de ani. Eu pe doamna o cunosc pentru că am mai văzut-o și la alte biserici, unde mergem noi de obicei. A făcut acatistul sfântului, s-a rugat și după ce a terminat de citit acatistul ne-a spus plină de bucurie vestea că băiatul și-a găsit o prietenă și și-au stabilit și nunta. Acum sunt căsătoriți în fața sfântului altar.

Fetița părintelui de la Mogoșoaia a avut un accident, pe trecerea de pietoni a lovit-o mașina. Astăzi am văzut-o, merge în picioare și e bine, nu are nicio zgârietură. Am zis, Doamne, mare e puterea lui Dumnezeu! Spre sfârșitul lui august a fost accidentul. Vine părintele și ne spune, rugați-vă cu toții că fata unui părinte a avut accident pe trecerea de pietoni. Ne-am adunat toți care am putut, am făcut acatistul Sfântului Efrem. Părintele Onufrie a făcut și el acatistul și a mers la spital. Cred că a ajuns și cu icoana la patul fetiței, care era în comă. N-avea nicio șansă de supraviețuire. Medicii au spus că nu mai are nicio scăpare. Era pe aparate. La fiecare dezlegare părintele o pomenea. Pe la toate mănăstirile unde ajungeam dădeam să o pomenească la Sfântul Altar. După ce s-a dus părintele la spital și a citit acatistul lângă patul fetiței a doua zi a primit un telefon și a aflat că au scos-o de la aparate și a înțepat-o să vadă dacă simte și e conștientă sau o deconectează de tot. Și atunci fetița a dus mâna unde au înțepat-o și apoi a început să-și revină. Și într-o săptămână fetița și-a revenit. Și astăzi am văzut-o stând în picioare. Părintele zice, a ieșit, nu mai are nicio zgârietură, nu mai are nicio zgârietură! Astăzi am văzut-o venind la părintele și am zis, Doamne!

Și eu m-am rugat la sfântul când era sora mea în operație de apendicită. Eu zic că și pe mine m-a ajutat, mi-a ascultat rugăciunile. A fost de trei ori în operație. Ea are ciroză hepatică și a avut complicații. Și aveam acatistul sfântului. Zic, sfinte, ajută-mă tu! L-am sunat pe părintele și i-am zis, părinte, rugați-vă la sfântul. Sfântul a fost acolo și a ajutat-o.

Uneori scriam câte un bilețel cu problema omului respectiv, o puneam sub icoana sfântului și pe urmă îmi spuneau că omul e bine.

Mai venea o doamnă în cârje, de-abia mergea. Nu reușea să meargă. Și a venit o dată, de două, de trei ori și la un moment dat a început să meargă mai bine. Vedeam cum merge mai bine. Și își uita și bastonul la ușă. Nu îl mai ținea în mână. Eu râdeam cu dumneaei și-i spuneam, să vedeți că îl uitați de tot! Sfântul o să vă vindece și nu o să mai aveți probleme. Și într-adevăr, a plecat la un moment dat și mergea fără bastoane. Și mergea foarte bine. Mi-a zis și soțul că părintele Ioan de la Rarău, de când a dus icoana acolo merge, face pași fără să se țină de amândouă bastoanele. Și dânsul avea probleme mari pentru că a trecut prin comunism. I-au zdrobit comuniștii cu ciocanele genunchii, oasele îi sunt strivite. A venit soțul meu acasă și zice, știi că părintele Ioan a mers de la chilie până pe balcon? A mers fără bastoane! Le flutura în vânt! Și am zis, Doamne, mare e minunea ta! (Niculina Șirli, București)

(Mărturii oferite de Ciprian Voicilă)

FEMINISMUL SI PERVERTIREA FEMINITATII. Cu Parintii Epifanie Teodoropulos si Nicolae Tanase, intr-un stil putin mai nonconformist…

Ioan Enache (“Credinta ortodoxa”): Mai pagani decat acum un veac

(linkul catre sursa web a revistei Credinta ortodoxa nu mai este functional)

Deşi feminismul, idee de sorginte iluminist-masonică, îşi găsea temeiuri în Constituţia de la 1793 (printre altele, se cerea, pentru prima oară, recunoaşterea divorţului, practicarea de către femei a meseriilor masculine, abolirea pedepsei pentru adulter), după sângeroasa revoluţie atee de la 1789 din Franţa, în Ţările Române nu prinsese rădăcini nici la finalul veacului al XIX-lea, decât, prin excepţie, la unele femei ce proveneau din elita intelectuală boierească sau princiară. Creuzetul feminismului a fost Occidentul, SUA, Anglia, Franţa, Ţările de Jos, apoi Germania şi Austria unde au luat fiinţă organizaţii sindicale feminine, celule socialiste şi comuniste cu departamente pentru femei, grupări intelectuale exclusiviste, reviste şi cluburi pentru femei.

Cine a ales emanciparea raţiunii de credinţă, a omului de Dumnezeu, a neamului de monarhie, a credincioşilor de parohie, a dus lucrarea şi mai departe pentru distrugerea cuplului familial, rânduit de Dumnezeu, prin dezbinarea femeii de bărbat. Iluminism, marxism, socialism, comunism, feminism, liberalism, anarhism, avangardism, modernism, umanism, postmodernism, acestea din urmă ca faze finale ale nihilismului, toate şi încă multe, multe altele constituie trepte spre moartea duhovnicească, lucrări succesive ale apostaziei. În toate aceste curente operează otrava ideologică a negării lui Dumnezeu şi înlocuirea acestuia cu omul care, automat, intră sub înrâurirea şi puterea demonilor.

Aceste gânduri amare ne-au fost inspirate de frenezia cu care, la 8 martie, românii, femei şi bărbaţi, au petrecut nebuneşte, aflându-se în a treia săptămână a Postului Mare. Acesta este postul Jertfei pe Cruce şi al Învierii Mântuitorului, etapă esenţială de pregătire pentru urmarea lui Hristos în veşnicie, de înfrânare a poftelor şi abţinere de la păcate, iar noi ne-am întrecut în a face daruri scumpe, felurite flori, ne-am aprins simţurile şi afectele, am mâncat carnea cea mai bună, am băut alcool fără oprelişte, am dănţuit, am desfrânat, am vorbit toate măscările şi răutăţile posibile, am chiuit şi ne-am bucurat. Televiziunile comerciale anunţau cu o săptămână înainte că, pentru ziua de 8 martie, toate locurile în restaurante şi locarne au fost deja reţinute prin precomenzi. Eram în plin post şi noi am acontat toate, absolut toate locurile pierzării! Aţi mai văzut cumva creştini îmbrăcaţi în sac şi cu cenuşă pe cap?!! Dar păgâni, dezmărginiţi în orgii, aţi văzut?

Oare, cu un veac în urmă, românii reacţionau la fel de pătimaş, mânaţi parcă de un magnetism demonic, pentru călcarea postului şi sfidarea lui Dumnezeu? Nici vorbă! Nici măcar nu auziseră de 8 martie. Mişcări feministe se înregistrau în SUA pe la 1908, iar ziua de 8 martie este întemeiată în 1910, de Clara Zetchin (născută Asser), la Conferinţa Femeilor Socialiste de la Copenhaga. Era o mutare importantă pe care o făcea Internaţionala Socialistă, prin crearea unei sărbători pentru femeia-revoluţionar. Comuniştii, revoltaţi împotriva lui Dumnezeu şi a rânduielilor puse de Acesta în lume, voiau să înroleze alături de ei şi femeile. Întâi de toate le-au oferit o zi a feminităţii păgâne, o sărbătoare bună pentru dezlimitarea patimilor şi slăvirea femeii, adică a făpturii, negându-l pe Creator. De la bun început, această sărbătoare a fost anticreştină, antihristică, apostată, antisocială, pierzătoare de suflete. Prin propagandă insistentă privind dreptul la vot dar mai ales „drepturile” anticreştine, precum şi prin adunări sfidătoare, prin ziare şi cărţi, mişcarea feministă s-a impus în conştiinţa cât mai multor oameni. În Vest, după al doilea Război Mondial, din feminism au izbucnit revoluţia sexuală, lesbianismul, mişcările protestatare ale tinerilor hippy, cu consecinţe dezastruoase privind pruncuciderea (legea dreptului la avort), homosexualitatea, concubinajul şi distrugerea familiei.

În Est, a lucrat bolşevismul satanist, prin organizaţiile de femei şi tineret care au impus rânduieli noi, joia tineretului, regina balului, 8 Martie, deturnată în mod fals către „ziua mamei”, implicându-i astfel şi pe copii, apoi discoteca şi concursurile de miss au înlocuit tradiţiile morale şi creştine ale românilor. Privind înapoi cu amărăciune, observăm că vrăjmaşii nevăzuţi, dar şi cei văzuţi au făcut cu noi exact ceea ce au vrut. S-au bizuit pe păcatele şi patimile noastre, pe naivitatea şi neştiinţa noastră, pe slaba credinţă şi pe slăbiciunile noastre şi ne-au spălat creierele, după care le-au „remobilat” cu ideile, opiniile, obiceiurile şi năravurile lor. Le-au fost suficiente două generaţii, cel mult trei, pentru ca să ne preschimbe din creştini în păgâni sadea.

Oare noi ştim ce sărbătorim la 8 Martie? Diaconul Andrei Kuraev, a cercetat această problemă şi a ajuns la concluzia că, pe lângă originea comunistă, pe lângă păgânismul ei, pe lângă închinarea la idolul frumuseţii (mitul Afroditei face astăzi ravagii prin aceea că el reprezintă, în realitate, pe diavolul plăcerilor şi desfrânărilor fără frontiere, demon ce domină lumea), sărbătoarea de la 8 martie mai are un sens, ceva mai adânc şi bine ascuns.

Autorul, evocat mai înainte, susţine, cu argumente, că iniţiatoarea sărbătorii, Clara Zetchin i-a dedicat această zi femeii revoluţionar şi a ales-o pe Estera din Vechiul Testament. Ba chiar este posibil ca, în anul 1910, sărbătoarea Purimului să fi căzut chiar pe 8 martie. Cine doreşte să se lămurească în detaliu, să revadă cartea Estera, din care va afla că, în luna Adar, a douăsprezecea a anului, ziua 13, din porunca regelui Artaxerxe, evreii au măcelărit 75.000 de perşi din elită, pe care îi considerau duşmani personali. A doua zi, au sărbătorit cu mare veselie această ucidere.

Diaconul Andrei Kuraev se întreabă: „Cum se poate sărbători o zi de măcel? Nici un popor din lume nu serbează o asemenea zi cu bucurie. Purimul – sărbătoare în special pentru copii ( unde se cântă, se joacă, iar Talmudul recomandă celor maturi chiar să bea băuturi spirtoase până nu mai deosebesc diferenţa dintre expresiile “blestemat fie Aman” şi “binecuvântat este Mardoheu”) este comemorarea unui masacru în care au murit poate mii de copii. Nu a fost o bătălie (cum încearcă unii să explice), în care şi evreii şi perşii să se lupte cu armele în mână, ci anume un măcel. [...]

Internaţionala a avut scopuri mondiale. Ea a avut ce spune lumii: că Purimul e sărbătoarea nimicirii duşmanilor, iar duşmanii Revoluţiei bineînţeles au fost nu numai capitaliştii, ci şi Biserica. În acest caz e lipsită oare de motivaţie presupunerea că în conştiinţa liderilor evrei ai Internaţionalei, mişcarea revoluţionară feminină se asocia cu Estera, iar 8 Martie – din obişnuinţă cu sărbătoarea Purim?” (Ce sărbătorim, de fapt, la 8 Martie?).

Câţi dintre români s-au gândit vreodată, dar mai ales în aceste vremuri de aşa zisă libertate, că celebrează „creştineşte”, în Postul Mare, cu jocuri, spirtoase, daruri, dezmăţ şi culpabilă bucurie, o sărbătoare străină, pătată cu sânge din belşug? Fac acest lucru fără să conştientizeze nici unul din sensurile sărbătorii respective.

Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici ne avertizează că această slăvire a frumuseţii feminine, cum ne amăgim noi că facem la 8 martie, este o grea cădere: „Dintre toate ispitele cu care omul are a se măsura în sine însuşi, frumuseţea este, oricum, cea mai anevoie de biruit. […] Căci frumuseţea este un gheţar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc” iar „concursurile moderne de Miss sunt […] în fapt, un comerţ abil disimulat cu prostituate” (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Sophia, Buc., 2002, p. 227).

Că e frumuseţe revoluţionară, adică supradesfrânată, larg mediatizată şi comercializată, că e manipulare sentimentală, camuflată sub „ziua mamei” (mamele creştine nu s-au identificat niciodată cu feministele, nici sfintele muceniţe, nici cuvioasele care împodobesc calendarul creştin), că e profund păgână, că e străină şi antihristică, această neghină amară şi neagră, numită 8 Martie, face mult rău credinţei noastre ortodoxe. Care sunt duşmanii comuniştilor (deghizaţi în spirite postmoderne, în internaţionalişti democraţi etc.), ai ateilor şi apostaţilor contemporani? Hristos şi Biserica Lui.

Noi, creştinii ortodocşi, am luat locul perşilor de altă dată. Şi dacă nu suntem măcelăriţi cu săbiile, în mod sigur suntem ucişi sufleteşte, lucru făptuit cu neegalată râvnă în comunism şi continuat în prezent cu mijloace sofisticate. Culmea prostiei noastre e şi culmea vicleniei duşmanilor noştri: ne-au format reflexe condiţionate, precum câinilor lui Pavlov, aşa încât, cum se apropie 8 Martie, dăm iama în magazine, florării şi restaurante, ni se dezlănţuiesc patimile trupeşti, facem foarte urât, precum păgânii bestializaţi. Ne secătuim postul, curăţirea sufletească, veselindu-ne de propria înfrângere, de propria nimicire.

8 Martie e un ritual cumplit în care, jucând, ne călcăm în picioare propriile suflete, slăvim moartea pe care ne-o administrează subtil vrăjmaşii noştri. Feminismul, ca vlăstar otrăvit al masono-iluminism-comunismului, e un fel de magie a ielelor pătrunsă în mintea femeilor creştine, năucind, prin contaminare, şi mintea bărbaţilor creştini, aşa de rău, încât toţi, de-a valma, îl uită pe Hristos, se dezbracă de viaţa veşnică şi se aruncă, robi, în braţele Satanei. Moşii noştri de acum un veac nu ar fi făcut aşa ceva nici dacă ar fi fost ameninţaţi cu moartea. Noi, însă, de bunăvoie şi cu plăcere beteagă, ridicăm imne Satanei prin discoteci, taverne şi birturi. Numai biciul lui Hristos ne mai poate trezi! Doamne, atinge-ne acum, ca să ne mai rămână timp de revenire!

CE SPUNE BISERICA DESPRE 8 MARTIE SI MARTISOR? Care este “ziua femeii” crestine?

Vă oferim, în cele ce urmează, un interviu cu părintele Valentin Băltoi, pr. spiritual în cadrul Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Gheorghe“ din Roman şi paroh la Icuşeşti, Neamţ, despre semnificaţia mărţişorului şi a zilei de 8 martie pentru femeile creştine.

- Preacucernice părinte, ce părere are Biserica despre mărţişor?

Mărţişorul nu este un simbol religios şi în nici un caz creştin, ci este specific credinţelor populare necreştine, fiind un element al unui ritual de înnoire a timpului şi a anului. Până la a fi exploatat economic, el avea o singură formă, cea a discului solar, era confecţionat din argint şi legat de un şnur împletit din două fire de lână colorată. Potrivit simbolisticii cromatice a anotimpurilor, şnurul era un simbol al trecerii de la iarnă la primăvară, putând în acelaşi timp să semnifice unitatea contrariilor sau împletirea inseparabilă a principiilor masculin şi feminin. El avea rolul unui talisman magic solar menit să-i împrumute purtătorului frumuseţe, iubire, puritate şi să-l apere de boală şi de deochi. În funcţie de zona etnografică, era purtat până la o anumită sărbătoare a primăverii sau înflorirea unui pom.

Obiceiul de a pune în piept mărţişoare s-a perpetuat de-a lungul timpului, reuşind să convieţuiască cu practicile creştine bimilenare. Cu toate acestea, semnificaţiile esenţiale ce însoţeau oferirea mărţişorului s-au pierdut, rămânând doar prilejul de a oferi bucurie celor dragi. „Omul mărţişorului“ avea conştiinţa apartenenţei la universul înconjurător, trăind în acelaşi ritm cu el. De aceea ştia să-i descifreze semnele şi simţea nevoia împrumutării atributelor sale. Omul modern nu mai poate simţi acest puls, în faţa standului cu mărţişoare el nu alege încercând să se integreze unei continuităţi magico-simbolice, ci alegerea lui este una de natură estetică sau financiară, mărţişorul fiind o podoabă ce trebuie purtată într-un anumit context. Biserica nu recomandă purtarea mărţişorului, dar tolerează această tradiţie, având în vedere amploarea fenomenului şi atitudinea inofensivă a manifestării.

Sfânta cruce nu poate fi aşezată oriunde şi nici asociată cu orice

- Dacă unui mărţişor i se ataşează o cruce, poate aceasta să-l „încreştineze“?

Nu putem da sens creştin mărţişorului, ataşându-i simboluri religioase, într-o încercare de „încreştinare“ a lui. Asocierea este nefericită. Simbolurile creştine au o semnificaţie specifică şi exprimă în sine realităţi ce nu au nevoie de îmbunătăţiri.

Este drept că sfânta cruce are darul de a sfinţi, dar ea nu poate fi aşezată oriunde şi nici asociată cu orice, ci singurele podoabe care o înfrumuseţează sunt cele duhovniceşti, izvorâte din propriile eforturi spirituale. Să încercăm să nu ne folosim de surogate, care nu pot decât să ne înstrăineze de autenticul duh creştin.

- Reflectă ziua de 8 martie profilul femeii creştine contemporane?

8 martie s-a impus ca Zi Internaţională a Femeii sub influenţa socialismului american, în urma eforturilor de emancipare a femeii. În statele fost comuniste, această sărbătoare e percepută ca „o moştenire“ a comunismului, deoarece în acei ani ea a fost folosită în scop propagandistic, pentru demonstrarea că numai în astfel de orânduiri femeia era apreciată la adevărata ei valoare. Pentru comunişti, 8 martie era ziua unui anumit tip de femeie – revoluţionară, eroină, muncitoare. În tradiţia populară românească nu a existat o dată în care să fie serbată în toată ţara ziua femeii.

Plecând de la aceste premise şi înţelegând contextul istoric al naşterii şi impunerii ei la noi, am putea aprecia faptul că această zi nu evaluează tocmai adevăratele calităţi ale feminităţii şi cu atât mai puţin pe cele creştine. „Sărbătoarea“ promovează valorile socio-politice pentru care a luptat şi luptă femeia modernă şi-i confirmă egalitatea de drept cu bărbatul.

De departe, mult mai bine aleasă ca zi care să reflecte profilul creştin al femeii contemporane este cea decisă de Sfântul Sinod, Duminica Femeilor Mironosiţe – zi a femeii creştine. Viaţa sfântă a femeilor mironosiţe, curajul de a înfrunta moartea, patosul credinţei, atitudinea pioasă, demnitatea le-au făcut vrednice ca numele să le fie trecute în Cartea vieţii, iar viaţa lor să fie paradigma vieţuirii creştine pentru femeile de astăzi. Cinstirea acestei duminici, ca zi a femeii creştine, este o recunoaştere a faptului că şi femeia de astăzi este purtătoare de mir, pe care-l păstrează în candela sufletului său, aşteptând, asemenea fecioarelor înţelepte, venirea lui Hristos.

- Ca atare, această zi nu ar trebui „serbată“ de femeile creştine?

Fiecare zi a vieţii noastre ar trebui să fie un timp al regăsirii de sine şi al întâlnirii cu Dumnezeu.

Biserica acceptă sărbătorile oficiale, care au caracter naţional sau internaţional, însă promovează pe cele care îşi găsesc fundamentul în valorile autentic religioase. 8 martie face parte din categoria acelor sărbători internaţionale ce trec de multe ori peste specificul cultural şi religios al unui popor, în încercarea de a stabili punţi care să exprime aceleaşi idealuri ale femeilor de pretutindeni.

- Dar despre Ziua îndrăgostiţilor ce ne puteţi spune? Îşi are rostul în viaţa tinerilor?

De ce am avea nevoie de o zi specială în care să ne arătăm intensitatea sentimentelor faţă de persoana iubită, ca şi cum acest lucru ar trebui încuviinţat sau oficializat de cineva din exterior? Iubirea este un sentiment intim, împărtăşit în mod tainic şi într-o atmosferă specifică. De ce să fim tributari Occidentului şi la acest capitol? Valentine’s Day este, înainte de toate, o activitate comercială care-şi revendică originea într-o istorioară destul de nesigură, pusă pe seama unui sfânt din spaţiul catolic. Pe de altă parte, Dragobetele, tânărul zeu al dragostei din panteonul mitologiei româneşti, e varianta locală mai nou promovată a sărbătorii ce protejează pe îndrăgostiţi şi dragostea lor.

Astfel de „sărbători“ sunt străine de duhul curat şi echilibrat al Ortodoxiei, de curăţia specifică neamului românesc.

Vreau ca toți să se mântuiască 

Primăvara – icoana facerii lumii

Pe când noi, fraţilor, în templele noastre cele mici şi făcute de mână omenească săvârşim felurite slujbe dumnezeieşti şi trecem de la o sărbătoare la alta, templul cel mare şi nefăcut de mână omenească al naturii nu rămâne nici el fără de schimbări, căci şi într-însul un şir de ceremonii e urmat de altul şi într-însul se săvârşesc felurite rânduieli întru slava unuia şi aceluiaşi Domn şi Stăpân a toate.

Astfel, privind la podoabă cu care se îmbracă natura în acest anotimp al primăverii, privind la verdeaţă ce se iveşte de pretutindeni şi la florile ce în jurul nostru sunt presărate cu îmbelşugare şi asemănând toate acestea cu golătatea şi amorţeala de mai înainte, cine nu va zice că natura, care a dormit somnul iernii, s-a deşteptat acum ca dintr-un somn şi, urmând pilda Sfintei Biserici, a început şi ea a sărbători ziua Învierii?

A trece această sărbătoare nebăgată în seamă ar dovedi o neiertată nepăsare de către Însuşi Întemeietorul ei, Care, fără de îndoială, nu este Altcineva decât Însuşi Atotputernicul Făcător al naturii. Căci dacă până şi cel mai neînsemnat pictor nu înfăţişează tablourile sale înaintea ochilor tuturor fără un anumit ţel, apoi cu cât mai vârtos înţelepciunea dumnezeiască nu se poate să preschimbe întreaga întindere a pământului în vremea primăverii într-un minunat şi fermecător tablou, fără să aibă în vedere ca prin aceasta să dea învăţături folositoare acelor vederi cărora ea le înfăţişează acest tablou.

Aşadar, să nu fim nebăgători de seamă faţă de planurile înţelepciunii dumnezeieşti, ci să ne sârguim a ieşi şi a ne strămuta cu mintea noastră în templul cel mare şi larg al naturii, spre a primi învăţături de la acea măreaţă privelişte care se desfăşoară, acum, într-însul.

Multe gânduri şi simţăminte frumoase deşteaptă primăvara în sufletul nostru! Dar, mai cu seamă, ea ne dă trei învăţăminte mai inseminate:

a) Primăvara ne aduce aminte de facerea lumii, de starea noastră cea dintâi şi de căderea noastră;

b) Primăvara ne slujeşte că o icoană vie a învierii noastre din moartea păcatului şi ne arată ce trebuie şi ce nu trebuie să facem pentru aceasta înviere;

c) Primăvara preînchipuie reînnoirea viitoare a tuturor lucrurilor şi învierea noastră, care va avea loc la sfârşitul lumii. Să le cercetăm pe toate acestea cu amănunţime.

Primăvara –icoana creării lumii

Noi n-am fost şi nici n-am putut fi martori ai acelei minunate lucrări a atotputerniciei dumnezeieşti prin care toată lumea cea văzută, cu toată mulţimea fiinţelor ce o locuiesc, cu toate podoabele şi frumuseţile sale, a fost scoasă din nefiinţă şi întocmită în rânduiala de astăzi. Însă priveliştea facerii lumii, după însăşi firea sa, este cea mai potrivită pentru a deştepta în noi simţământul de recunoştinţă, de iubire şi de supunere către Făcătorul şi Stăpânul a toate. Şi iată, înţelepciunea dumnezeiască a găsit mijlocul de a o înlocui pentru noi printr-o altă privelişte, foarte asemănătoare cu dânsa.

În fiecare primăvară, noi vedem destul de limpede icoana facerii lumii, care, deşi nu are întinderea acelei privelişti - pe care, de altminteri, nici nu o ar putea cuprinde ochiul nostru cel slab -, totuşi, prin necontenită sa repetare, o înlocuieşte minunat de bine. Amintiţi-vă cum înfăţişează Moise facerea lumii: cea dintâi lucrare a atotputerniciei dumnezeieşti, după ce a făcut material din nimic, a fost poruncă:” să fie lumină!” (Facere 1,3). Tot cu această purcede şi ivirea fiecărei primăveri; aceeaşi putere nemărginită porunceşte luminii soarelui, care luminează slab în timpul iernii, să se îndrepteze spre faţa pământului şi toate încep a lua o nouă înfăţişare: ziua se măreşte, văzduhul se încălzeşte, faţa tuturor lucrurilor se luminează şi se înveseleşte şi toate, în natură, încep a se pregăti, oarecum, pentru un fel de sărbătoare.

O altă lucrare a atotputernicului Dumnezeu a fost glasul: “să se adune apa cea de sub cer într-o singură adunare şi să se arate uscatul!” (Facere 1,9). Asemenea se petrece şi acum. În vremea iernii, apele, sub formă de zăpadă, acoperă toată faţa pământului, aşa încât se repetă, oarecum, petrecerea de altădată a pământului sub apă. Dar, cu apropierea primăverii, capătă, din nou, putere vechea poruncă: “să se adune apa într-o singură adunare” - şi iată, zăpadă, sub căldura razelor soarelui, se topeşte şi se preface în apă; pretutindeni se ivesc pârâie şi râuri, care, plecând din diferite părţi, curg mereu la vale, împinse de o tainică putere, până când se adună într-o singura adunare - în ocean. Pământul spălat, umezit, iese de sub învelişul cel de zăpadă, înzestrat cu puteri noi şi, oarecum, din nou creat pentru om.

Dar el este urât şi gol; îi trebuie, deci, haine şi podoabe, spre a se putea înfăţişa înaintea stăpânului său. Toate acestea nu întârzie a se arăta în puterea vechii porunci:” să răsară pământul iarba!” (Facere 1,11). În fiecare primăvara, după scurgerea apelor de zăpadă, ca prin farmec se iveşte din sânurile pământului o întreagă şi nemărginită împărăţie a plantelor. Cu adevărat, împărăţie! Câtă viaţa, câtă podoabă, câtă frumuseţe până şi în cele din urmă firicele de iarbă! Unde cu o săptămână înainte nu se vedeau decât mormane de ţărână goală, acolo, acum, pe fiecare dâmbuleţ, pe fiecare deal, pe fiecare vâlcea e pregătit pentru voi cel mai minunat, mai moale şi mai înmiresmat covor, presărat, precum cu nişte topaze şi safire, cu cele mai fermecătoare buchete de flori. Cu adevărat, nici însuşi Solomon nu s-a îmbrăcat cu atâta podoabă intru toată slava sa (Matei 6,29) cum sunt împodobite şi îmbrăcate acum cele mai multe din florile câmpului. Şi câte sunt ele? Luaţi toate cifrele şi toate numerele voastre şi nu vă vor ajunge spre a le număra pe toate. Aşa de puternică este porunca:” să răsară pământul iarba!” Mii de ani au trecut şi, oricâtă vreme ar mai trece, pământul nu încetează şi nu va înceta a împlini această poruncă cu cea mai mare sfinţenie. În timpul primăverii, de asemenea, se mai zăresc întotdeauna chiar şi oarecare rămăşiţe din acel pom al vieţii din Rai, răspândite în felurite buruieni şi flori tămăduitoare de boli, care, în acest timp, dăruiesc, pentru om, izvoare de sănătate trupească.

La începutul lumii, după alcătuirea împărăţiei plantelor, a urmat aşezarea împărăţiei animalelor sau a fiinţelor vii; apelor li s-a poruncit să se umple de peşti şi văzduhului i s-a poruncit să se umple de păsări. Repetarea acestei minunate lucrări o putem vedea în fiecare primăvară. Acesta este cel mai însemnat şi, pentru unele finite, singurul timp de înmulţire. Priviţi în aceste noiane de ape la lumina razelor soarelui trimise din înălţime şi veţi rămâne uimiţi de mulţimea fiinţelor noi, de curând venite pe lume. Când s-au născut ele? Astăzi, ieri sau acum câteva zile? Dar iată că şi în lipsa [razelor] soarelui, în mijlocul întunericului nopţii, colo apele se fac vârtej şi ceva joacă pe luciul lor, făcând zgomot de răsună împrejurimile. Cine e acolo? Nisetrul cel greoi şi morunul ochios. Prin aceste zgomote, locuitorii apelor ne dau, oarecum, a înţelege că nici haosul lor nu e pustiu, că şi acolo sunt ființe vii şi că glasul lui Dumnezeu către peşti - “umpleţi apele!” - nici astăzi nu răsună în zadar (Facere 1,22).

Văzduhul, de asemenea, nu rămâne mai prejos întru împlinirea poruncilor dumnezeieşti. Câte înaripate noi nu primeşte el în fiecare primăvară în adierile sale! Priviţi cum întreagă familie, ba încă şi cei străini, ajută şi cu aripile, şi cu strigătele lor zborului slab al puişorilor neîncercaţi! Însă multe ţări, din pricina asprimii climatului, sunt sărace în timpul iernii intru mulţimea locuitorilor văzduhului. Spre împlinirea acestei lipse, la începutul fiecărei primăveri, aduse de o putere nevăzută, vin în aceste ţări nenumărate cete de înaripate, spre a umple locurile cele lipsite. Ele străbat depărtări uimitoare, trec peste munţi şi peste mări, dar întotdeauna izbutesc a sosi la vreme şi într-un număr destul de mare, atât cât trebuie, ca prăznuirea cea mare a naturii să nu rămână fără oaspeţi. În sfârşit, şi acele înaripate care petrec iarna împreună cu noi, odată cu sosirea primăverii, primesc, oarecum, puteri noi. De unde până acum erau tăcute şi retrase, deodată devin gureşe şi zgomotoase, ca şi cum ar vrea să atragă privirile tuturor. Căutând la toate acestea, cum să nu ne aducem aminte de atotputernică porunca a Făcătorului: “şi păsările să se înmulţească pe pământ!”? (Facere 1,22).

Acum, de sus, să ne îndreptăm privirile noastre în jos; să ne uităm sub picioarele noastre. Aici, de asemenea, în fiecare primăvară vedem lucruri noi; generaţii noi de târâtoare, care iarna nu se vedeau nicăieri, acum, deodată, se ivesc, că prin minune.

Multe din acestea sunt dezgustătoare şi unele chiar veninoase - dar tocmai astfel le-a făcut pentru noi păcatul! Cu toate acestea, să nu credeţi că ivirea lor ar fi o faptă a întâmplării. Nu, pentru că nici ele nu s-au ivit după placul lor, ci tot dintru porunca Atotputernicului Făcător. Acelaşi glas - care a poruncit soarelui şi lunii să se aşeze pe cer şi să împodobească ziua şi noaptea - a poruncit iarăşi: ”să scoată pământul suflet viu şi toate târâtoarele după felul lor!” (Facere 1,24-25) şi iată-l că le scoate şi, oricât vă veţi strădui să le striviţi, el le va scoate necontenit, până la sfârşitul său.

Pe om, ca unul care s-a abătut mai mult de la natură, anotimpurile îl influenţează mai puţin, dar, totuşi, îl influenţează - şi mai cu seamă primăvara. Vrând-nevrând, se apropie şi el, în acest răstimp, de natură, intra în legătură mai strânsă cu toate făpturile şi aruncă de pe umerii săi multe din grijile vieţii. Într-adevăr, uitaţi-vă la om în vremea iernii: el parcă nici nu s-ar afla pe faţa pământului, se ascunde prin case şi, când se iveşte în lume, e greu să recunoşti într-însul pe stăpânul pământului, aşa e de înfăşurat din cap până în picioare în piei de fiară! Acesta nu mai e împăratul naturii, ci un fel de mumie, un fel de sperietoare a tot ceea ce vieţuieşte. Vine, însă, primăvara şi omul se schimbă.

El nu mai sta în temniţă ce de bunăvoie şi-a făcut-o, închis între patru pereţi, ci iese la larg, sub cerul senin şi la lumina strălucitoare a soarelui, în aerul cel curat şi înviorător. În câmpie, în pădure, pe apă, pretutindeni omul e ca şi zidit din nou. Acum, s-ar putea zice că pământul intră, din nou, în stăpânirea omului: cu sosirea primăverii, câmpiile încep a fi brăzdate de plugul lui, mările şi râurile spumegă de vâsla lui, văzduhul este spintecat de locomotivele trenurilor lui şi chiar nourii se desfac pentru a face loc aerostatelor sale. De câte nevoi sunt scutite toate vieţuitoarele în timpul primăverii! Dacă ea ar fi veşnică, atunci, adeverit lucru, n-am avea nevoie nici de case, nici de mulţimea hainelor, nici de alte feluri de mijloace pe care acum suntem nevoiţi să le născocim, pentru a ne apăra de frigul şi de gerul iernilor. Pentru animalele care mănâncă iarbă, timpul primăverii este cel mai gustos ospăţ, care le oferă o hrană îmbietoare şi înmiresmata. Oare nu tot aşa era şi în starea de nevinovăţie?

Împreună cu îmbelşugarea, pretutindeni e frumuseţe şi podoabă: primăvara nu se zgârceşte a dărui haine frumoase tuturor; multe dintre animale primesc anume în acest timp, din mâna naturii - ca un fel de primenire pentru sărbători - haină nouă, după felul şi trebuinţa lor; iar în împărăţia plantelor, toate îşi schimbă îmbrăcămintea şi se înnoiesc din cap până în picioare şi nici meşterul cel mai iscusit nu va fi în stare să întreacă modelele ce împestriţează, în timpul primăverii, dealurile şi câmpiile. Oare nu tot aşa era şi în starea de nevinovăţie? Toate vieţuitoarele, până şi cele lipsite de cugetare, simt că primăvara este cel mai minunat timp al anului şi-şi exprimă bucuria şi mulţumirea lor prin tot ceea ce pot, dar mai ales prin cântare. Ascultat-ați voi o astfel de cântare? Într-însa se aude răsunând simţământul adânc de recunoştinţă, de mulţumire şi un fel de veselie sfântă. Aceasta e bucuria fiinţelor înviate din morţi, care, după ce pierduseră totul, deodată dobândesc, cu prisosinţă, tot ceea ce le e de trebuinţă. Câtă lipsă de oboseală la aceşti cântăreţi! Câtă felurime în această cântare! Până şi miezul nopţii răsună de cantarea cea mai dulce! Ţi se pare şi, cu adevărat, este o curată priveghere de toată noaptea a naturii! Însă, în cazul acesta, lumea fiinţelor neraţionale se apropie de lumea Îngerilor, unde duhurile cele curate, înconjurând tronul lui Dumnezeu, ziua şi noaptea vestesc slava Atotţiitorului!

Văzând această frumuseţe a naturii în timpul primăverii, văzând bucuria şi mulţumirea tuturor făpturilor şi auzind corul cel minunat al înaripatelor, care fac să tremure văzduhul şi să răsune dumbrăvile şi câmpiile de cântare, cine nu va fi gata să repete din tot sufletul şi din toată inima ceea ce a grăit Făcătorul, îndată după ce a zidit lumea: ”iată toate sunt bune foarte!” (Facere 1,31)? Fiecare din noi, poate, nu o singură dată, şi-a arătat dorinţă ca primăvara să fie cât mai lungă. Dar, cu toate acestea, ea este foarte scurtă, mai scurtă decât toate anotimpurile anului, ca şi cum ar vrea să ne arate, prin aceasta, ca şi petrecerea noastră în Rai, la început, a fost pentru puţină vreme.

Pentru ce atotputernicia dumnezeiască ne înfăţişează, în fiecare an, în timpul primăverii, o astfel de icoană a facerii lumii şi a stării noastre celei dintâi? Au nu pentru că, văzând lucrările atotputerniciei lui Dumnezeu, să ne învăţăm a fi plini de recunoştinţă către Acela Care, atunci când trimite duhul Său toate se întăresc şi se umplu de bunătăţi, iar când Îşi întoarce fata Sa, toate se veştejesc şi sunt gata a se preface în ţărână? (Psalm 103,28-31). Schimbându-se în vremea primăverii întreaga înfăţişare a pământului, putem spune că toată lumea ce ne înconjoară, îmbrăcându-se în câteva zile cu frumuseţe şi podoabă, înţelepciunea dumnezeiască pare a ne zice fiecăruia dintre noi: Uitaţi-vă ce pot Eu să fac pentru voi, dacă veţi fi vrednici de aceasta! Luaţi aminte de ce v-aţi lipsit voi, prin păcat, şi ce puteţi dobândi, dacă veţi căuta să vă lepădaţi de el şi de stăpânirea lui cea pierzătoare!

Da, fraţii mei, orişicât de frumoasă ar fi primăvara, şi în vremea ei se zăresc urmele păcatului nostru. Amintindu-ne starea noastră cea de la început, starea noastră de nevinovăţie şi de fericire, ea, în acelaşi timp, ne lasă să înţelegem că toate frumuseţile din jurul nostru nu sunt decât nişte rămăşiţe ale desăvârşirilor de altădată, că noi, dimpreună cu toate făpturile şi cu toată natura, ne aflăm în stare de cădere şi de pedeapsă. Căci priviţi cu luare-aminte la icoana primăverii şi numaidecât, sub haina cea nouă şi împodobită a naturii, veţi vedea vechea golătate, vechea boala şi stricăciune. Ascultaţi cu luare-aminte corul cel măreţ al făpturilor celor vesele şi veţi auzi numaidecât cum, câteodată, el este bântuit şi vătămat de gemetele făpturilor suferinde.

Iată colo o grădină mare şi înflorită. Într-însa toate sunt frumoase. Dar ce e cu aceste ramuri uscate, ce e cu acești pomi prăpădiţi care slutesc prin arătarea lor înfăţişarea de obşte a grădinii? Una ca aceasta, în Rai nu era. Priviţi dincoace, pe acest covor verde şi frumos. Ce se vede aici roşind? Sângele unui miel, sfâşiat de un lup răpitor! Una ca aceasta, în Rai nu era. Uitaţi-vă, în sfârşit, şi la însuşi stăpânul pământului şi vedeţi-l plecat deasupra plugului, într-un chip aşa de nefiresc! În mijlocul sărbătorii celei strălucite a naturii, când toate împrejurul lui cânta şi se bucura, ochii lui sunt abătuţi şi faţa lui, tristă - picături mari de sudoare curg pe fruntea lui (Facere 3,19); iar pe masa lui, după o muncă aşa de grea, abia se zăreşte o coajă de pâine neagră sau de mămăligă rece. Una ca aceasta în Rai nu era. Dar ce se află sub aceste flori, care împodobesc aşa de frumos aceasta moviliță proaspătă? Aici e mormântul unui tânăr, care era singura mângâiere a bătrânilor săi părinţi şi care, acum o lună, a fost pogorât în sânul pământului de o boală nemiloasă. Una ca aceasta în Rai nu era. Cu atât mai vârtos, nu erau acolo aceste strigăte ruşinoase, de care neînfrânarea nebună face să răsune văzduhul dulce al primăverii şi prin care se sârguieşte să înăbuşe corul curat şi sfânt al făpturilor ce Îl preamăresc pe Făcătorul.

Astfel, vremea primăverii înveselindu-ne ochii şi inima prin asemănarea sa cu starea cea dintâi a lumii şi a noastră, în acelaşi timp şi prin multe lucruri ce se petrec în curgerea răstimpului sau, ne dă a înţelege că fericirea şi frumuseţea aceasta sunt pierdute de noi; ca noi, dimpreună cu toată natura ce ne înconjoară, ne aflăm într-o stare nefirească şi că, prin urmare, trebuie să ne gândim necontenit cum să ieşim din această stare nefericită şi să dobândim, din nou, pentru noi şi pentru natura acea primăvară din Rai, care, odată începută, să nu se mai sfârşească.

Amin.

(Sfântul Inochentie, Arhiepiscopul Odessei)

Viaţa este un mister frumos, oferit de un Creator iubitor

Soarele zâmbea ştrengar, ascunzându-se adesea sub haina albă a norilor pufoşi care exersau parcă mişcări de dans pe aripile vântului. Razele poznaşe ale astrului ceresc se jucau de-a v-aţi ascunselea printre coroana deasă a copacilor sau printre gingaşele flori ce-şi plecau timide capul.

Doi prieteni, Matei şi Bogdan, îşi petreceau ziua într-un parc, bucurându-se de liniştea ce le conferea acesta şi discutau diverse teme, mai mult sau mai puţin esenţiale.La un moment dat, Bogdan aduce în discuţie tema vieţii, exprimându-şi propria perspectivă cu privire la aceasta.

- Matei, viaţa nu este deloc frumoasă, din contră, este grea şi neprevăzută. Vreau să cunosc tainele vieţii pentru a ştii ce decizii să iau, pentru a nu greşi!

- Bogdane, nu - ţi dori ceva ce nu îţi este de folos! Viaţa este o taină şi tocmai în această taină constă frumuseţea ei. La ce îţi foloseşte să ştii ce se va întâmpla mâine, sau peste un an? La ce îţi foloseşte să ştii când vei muri? Te-ai stresa prea mult, ai cădea sub povara grijii şi ai uita să te mai bucuri de viaţă.

- Ce ştii tu, Matei? Parcă nu mi-ai fi prieten şi nu mi-ai dori binele.

- Cu ce ţi-am greşit? Îţi dau acest sfat pentru că îmi doresc tot ce este mai bine pentru tine.

Inima lui Bogdan este cuprinsă de o adâncă mâhnire la auzul acestor cuvinte. Ridicându-se de pe bancă, foarte revoltat, îi răspunde:

- Tu nu eşti prietenul meu! Încep să cred că îmi eşti duşman. Nu îţi pasă de fericirea mea, de visele mele şi de aceea vrei să le distrugi sub masca unui sfat prietenesc.

Matei îl privea îndurerat; cuvintele pe care Bogdan i le adresase l-au rănit profund, dar a preferat să păstreze tăcerea până când prietenul său zicea tot ceea ce avea de zis.

- Iartă-mă dacă te-am rănit, nu aceasta a fost intenţia mea. Eu..

- Mai lasă-mă în pace, Matei! Îl întrerupse furios, Bogdan, înainte de a părăsi parcul şi de a-şi lăsa prietenul rănit de lama tăioasă a cuvântului.

Supărat, tânărul revoltat se retrage pe marginea unui lac; două raţe sălbatice înotau nestingherite, plimbându-se agale pe suprafaţa lucie a lacului şi conferindu-le spectatorilor un sentiment de linişte. Uneori, un om se mai oprea în apropiere şi arunca în apă câteva firmituri de pâine, iar răţuştele, fericite, primeau firmiturile, mulţumindu-i omului printr-un măcăit scurt.

"Ele nu au nici o grijă... nu îşi pun întrebări esenţiale, nu realizează lucruri magistrale... toată ziua se plimbă pe suprafaţa lacului, aruncând, din când în când, câte o privire unui trecător care s-a oprit pentru a le admira, în speranţa că vor primi ceva. ’’

Gândurile lui Bogdan sunt întrerupte de vocea unui bunic care a ieşit la plimbare cu cei doi nepoţei.

- Uite ce răţuşte frumoase. Haideţi să le dăm ceva de mâncare! Spuse, cu o voce blândă, bunicul.

Copilaşii, fericiţi, încep să sfărâme o felie de pâine, însă, când unul dintre copii şi-a terminat jumătatea sa de felie, dorind să mai arunce şi el fărâmiţele albe în apă, i-a luat, fără a-i cere voie, felia de pâine frăţiorului său. Acesta, supărat, începe să plângă.

- Andrei, nu este frumos ce ai făcut. Uite, l-ai făcut să plângă pe frăţiorul tău. Dă-i înapoi jumătatea de felie şi cere-ţi iertare!

- Dar şi eu vreau să mai arunc fărâmiţele în apă! Spuse, mâhnit, copilaşul.

- Nu este bine să fii supărat, mai ales dacă vina îţi aparţine.

Într-un final, Andrei îi înapoiază felia de pâine fratelui său, însă cu inima reţinută.

Ştergându-şi lacrimile, frăţiorul, după ce şi-a primit felia de pâine, a rupt-o în două şi, întizându-i o jumătate lui Andrei, i-a spus:

- Poftim, Andrei!

Andrei îl privea surprins, fără să facă vreun gest. Bunicul, care privise întreaga scenă cu lacrimi de duioşie în ochi şi cu un zâmbet blând ce îi lumina chipul, îşi îndeamnă nepotul să accepte jumătatea ce i se oferă, iar acesta, smerit ia felia de pâine.

"Ce gest frumos... cât de repede a uitat ce i-a făcut frăţiorul lui... şi-a împărţit felia de pâine cu el, fără să se gândească la lacrimile pe care le vărsase cu puţin timp în urmă.’’ Cugetă, în sinea sa, Bogdan.

- Copilaşi, niciodată să nu lăsaţi vrajba să vă despartă. Iertaţi-vă unul altuia greşelile şi fiţi cumpătaţi la vorbe şi gesturi! Nepoţeii mei iubiţi, dragostea este cel mai puternic şi mai frumos sentiment care există în această lume... nu îl pierdeţi, ci aveţi grijă de el ca şi cum ar fi cea mai de preţ comoară... chiar este o comoară.

Aceste cuvinte i-au mişcat inima tânărului spectator, făcându-l să îşi aducă aminte de Matei.

"Of, Matei... prieten drag, te-am rănit prin nesăbuinţa mea. Trebuie să îi cer iertare!’’

Se ridică, având în minte gândul de a-şi cere iertare şi în suflet regretul că îşi rănise prietenul, însă încă nu învăţase pe deplin lecţia pe care Dumnezeu a vrut să i-o dea.

Un vânticel rece începe să sufle, crengile copacilor mişcându-se în bătaia lui, astrul ceresc dispare de pe bolta cerească care, treptat este acoperită de o mantie neagră... tunetele şi fulgerele câştigă bătălia cu soarele, ocupându-şi victorioase azurul ceresc, iar stropi mari de ploaie cad spre pământ, începând un veritabil concert.

Bogdan încearcă să îşi caute un loc unde să se adăpostească, însă în zadar. Prin perdeaua deasă a stropilor de ploaie, zăreşte silueta unui bărbat care se apropia încet de el.

- Vino! Îi spune acesta.

- Unde să vin? Cine eşti?

- Vino cu mine, îţi voi arăta ceva.

Cu o umbră de îndoială în suflet, tânărul se apropie de cel care îi vorbise şi îl priveşte în ochi. Avea o privire atât de blândă şi smerită, încât se simţea ruşinat... acel om emana o pace şi o fericire cum nu mai întâlnise vreodată. Inima începe să-i tresară în piept, bătând cu putere.

"Inimă nebună, încetează!” Îşi spuse Bogdan, ridicând privirea spre bărbatul din faţa lui. Acesta zâmbea duios şi îi şoptea "vino!”

Nu ştie cum, nu ştie de ce, dar, dintr-odată a ajuns în parcul unde se certase cu Matei; acesta era pe aceeaşi bancă, ţinându-şi capul în mâini şi plângând în hohote.

- Matei, ce s-a întâmplat? Îl întreabă Bogdan.

Bărbatul misterios îi spune:

- Nu îl întreba. Matei nu ne vede şi nici nu ne aude, doar noi îl putem vedea.

- De ce?

- Pentru că ai vrut să cunoşti tainele vieţii, iar inima omului face parte din această taină.

- Ce s-a întâmplat cu el?

- Cuvintele tale l-au rănit, dar el nu încetează să te privească ca pe un prieten. Ascultă-i glasul inimii!

Bărbatul îşi pune mâna pe inima lui Matei şi îndată i se aud gândurile.

"Doamne, nu îl părăsi pe Bogdan.. ajută-l să înţeleagă ce este mai bine pentru el, pentru sufletul lui. Viaţa este un dar minunat pe care Tu ni l-ai oferit, nu o povară, viaţa este cea mai frumoasă taină de care omul se poate bucura, prin care omul Te poate cunoaşte. Doar cel care trăieşte poate să Te găsească pe Tine, Dumnezeule!”

Bărbatul ia mâna de pe inima lui Matei, iar gândurile sale nu se mai pot asculta.

Bogdan îşi priveşte prietenul cu lacrimi în ochi, căindu-se cu amar de rana pe care i-o provocase.

- Bogdan, viaţa este dovada mea de iubire, este o binecuvântare. Nu îţi irosi viaţa, nu te irosi pe tine!

- Cine eşti?

Zâmbindu-i, îi răspunde:

- Un prieten.

Totul dispare, doar ecoul acestor cuvinte auzindu-se din depărtare. Bogdan deschide ochii... nu ştia în ce moment adormise. Priveşte buimac în jurul său, dar nu era nici un nor negru, nici un tunet nu se auzea, soarele continuându-şi vesel activitatea.

"Ce vis straniu... trebuie să vorbesc cu Matei, dar.. cine a fost acel bărbat misterios din visul meu, acel prieten anonim?"

Un vânticel aduce la picioarele lui o micuţă icoana pierdută de cineva din apropiere. Aplecându-se după ea, Bogdan rămâne surprins, inima tresărindu-i din nou; în icoana era reprezentat Mântuitorul, însă nu aceasta îl surprinsese pe tânăr, ci privirea sfântă... era aceeaşi privire că cea a bărbatului ce îi apăruse în vis, aceeaşi privire încărcată de blândeţe nespusă şi smerenie dulce.

Cu lacrimi de bucurie ce valsau în priviri şi cu un surâs larg, Bogdan ia icoana în mână şi se îndreaptă rapid spre parc unde avea convingerea că îşi va găsi prietenul. Nu se înşelase.

Matei stătea pe aceeaşi bancă, cu lacrimi în ochi, exact aşa cum îl văzuse în vis.

- Bogdan, ce s-a întâmplat? Îl întrebă, încercând să-şi ascundă lacrimile.

- Iartă-mă, Matei! Ţi-am greşit, iartă-mă te rog!

Îmbrăţişându-l bucuros, Matei îl iartă şi îi spune să nu mai plângă.

- Matei, ai avut dreptate! Viaţa este un mister frumos, oferit de un Creator iubitor.

DOAMNE AJUTA.

Despre contracepție cu Părintele Nicolae Tănase

Întrebare: A da naştere unui copil este un lucru minunat, dar în acelaşi timp presupune o mare responsabilitate. Având în vedere acest lucru, dacă totuşi o femeie se simte responsabilă de acest lucru din motive pur obiective (adică lipsa unei ambianţe adecvate creşterii copilului), de ce mijloacele de contracepţie sunt considerate un păcat? Nu credeţi că o fiinţă lipsită de perspective, sortită poate eşecului şi în final nefericirii constituie un păcat mai mare decât cel al contracepţiei?

Răspuns: În primul rând, trebuie să lămurim ce este contracepţie: metoda prin care se opreşte Dumnezeu să sădească sufletul în corpul nou format, care se numeşte zigot, pentru că ştiţi că există şi contraceptive ce nu lasă să se întâmple această unire şi formarea zigotului. Este o opoziţie clară pe care o facem lui Dumnezeu. În cazul acesta noi, bărbaţii, folosim femeia ca pe un obiect şi din starea de egalitate cu bărbatul, din starea ei de fineţe la care a ridicat-o Hristos, noi o coborâm la res vocalis, „lucru vorbitor” sau obiect de plăcere, iar acest lucru nu ne este permis. Femeile ar trebui să se simtă jignite dacă ar folosi contraceptivele.

Deci aceasta este contracepţia. Adică o luptă contra concepţiei. Cine poate să stabilească perspectivele unui om încă nenăscut? Nimeni. Cine poate să stabilească perspectivele unui om deja născut? Poate cineva să stabilească perspectivele unui om deja realizat? Cineva este prim-ministru. Poate cineva să facă aprecieri la adresa perspectivelor lui? Nu. Pentru că nu se ştie ce face până mâine, ce se întâmplă în inima lui, ce se întâmplă în fizicul lui, şi poate nu mai are nicio perspectivă. Are perspectiva morţii. Aşadar, pentru că nu ne putem permite să discutăm despre perspectivele unui om, nu putem face o asemenea afirmaţie.

Patriarhul Iustin Moisescu provenea dintr-o familie săracă, din jud. Argeş, iar războiul l-a făcut să fie orfan. Deci, aveam la vremea aceea de a face cu un om fără perspectivă şi, cu toate acestea, perspectiva lui a fost de apreciat şi de invidiat. Aşadar, la capitolul perspective, nu putem să ne pronunţăm, iar dacă invocăm lipsurile materiale, financiare, lipsa de ambianţă şi celelalte, atunci de ce nu suprimăm viaţa celorlalţi copii pe care-i avem pentru că şi aşa nu le putem oferi mare lucru! Ori, noi nu facem aşa!

O să zicem: „Bine, dar aceia s-au născut deja!”, dar sub aspect ştiinţific, sub aspect creştin ortodox, omul este om din secunda conceperii, cu codul genetic deja stabilit, cu tot ceea ce urmează să se dezvolte în el. Este un om încă nedezvoltat, care timp de nouă luni se dezvoltă, cum şi după aceea, timp de 18 ani, se dezvoltă şi se formează, ca adult.

Întrebare: Cuplurile de azi consideră o povară naşterea de prunci. Planningul familial, metodele contraceptive vin însă să le rezolve problema. Vedeţi vreun sens în această opţiune de a programa contracepţia?

Răspunsul: N-are niciun sens, ci dimpotrivă, ele duc familia spre pieire; nu mai există bunul mers al familiei, nu există ajutor în familie pentru că Dumnezeu nu binecuvântează lucrarea familiei respective. Părinţii îşi pun problema cum să nu facă o perioadă de timp copii, iar apoi, după ce fac, constată că deja a fost foarte complicat, apoi se sfătuiesc cum odraslele lor să nu facă copii. Într-un cuvânt, nu mai doresc să fie dusă crucea căsătoriei.

„Populaţia actuală a lumii, chiar dacă s-ar înmulţi de 5 ori, pământul ar suporta această populaţie. Pământul suportă 30 de miliarde de oameni cu resursele lui alimentare şi nu numai. Dar acum suntem speriaţi de unii ce zic că trebuie să ajungem doar 2 miliarde. Din 6 miliarde, 2 în doar ceva timp. Cum? Cum făcea şi faraon, îi izbea de stâncă şi gata!

Soluţia atunci era la moaşe, acum soluţia este de la Occident, care furnizează la preţ ieftin şi chiar gratuit tot felul de mijloace contraceptive. Pare greu, dar nu imposibil pentru cei care v-aţi hotărât să vă căsătoriţi, că trebuie să vă încadraţi în nişte reguli. Iar aceste reguli vi le stabiliţi singuri, desigur, după principiile creştine. Apoi aceste reguli trebuie respectate de ambii soţi, în comuniune.

În antichitate se spunea că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Hristos a venit şi a zis: „Eu sunt măsura tuturor lucrurilor.” Deci măsura noastră este Hristos. Vrem să-L recunoaştem pe Hristos ca măsură a tuturor lucrurilor? Eu nu vorbesc acum de aspectele mistice, de înalte trăiri, eu vorbesc de normalitatea vieţii. Şi o să spuneţi că normalitatea vieţii înseamnă sfinţenie. Da, ţi se cere să fii sfânt. Ţi se cere să fii student, sau orice altceva, ţi se cere să te căsătoreşti, să faci copii, să-i educi, să mergi la biserică, să munceşti, să te mai şi relaxezi din când în când. Şi imediat vine întrebarea: „Dar cum? Cum, că eu n-am unde să stau, uitaţi ce s-a mai ivit acum, ce-am păţit …” N-ai unde să stai pentru că eşti prea pretenţios. Deci trebuie văzut ce vrea Dumnezeu cu tine, nu numai ce vrei tu cu tine. Tu încerci, dacă vezi că nu prea merge, lasă aşa, că Dumnezeu ştie cum, ştie de ce, ştie în ce moment, nu putem forţa lucrurile. Ştie de ce nu te măriţi, ştie de ce te măriţi. Deci, toată lumea îşi doreşte o căsnicie fericită, dar fără să pornească de la bază, de la educaţia de bază a fiecăruia.”

Întrebare: În cabinetele de contracepţie, medicii ginecologi păcătuiesc voluntar sau involuntar în urmarea vieţii?

Răspunsul: Sunt nişte criminali împreună cu tot personalul medical care participă la orice mijloc de contracepţie. Avortul este crimă, contracepţia este de mii de ori crimă. De ce? Pentru că prin contracepţie opreşti zeci, sute de izvoare ale vieţii, iar printr-un avort curmi o viaţă. Exista ideea că este mai puţin păcat sa previi viaţa decât să curmi viaţa. Ceea ce nu este adevărat şi ascultaţi următoarea comparaţie. Ce face omul când pune un bec, este şi curent, apasă pe comutator, dar becul nu se aprinde? Studiază puţin siguranţele, verifică dacă vine curent şi schimbă becul.

Atunci când Dumnezeu are planul Său, bugetul Său, concepţia Sa, care ştie câte ouă să facă găinile pe Terra şi câţi viţei să fete vacile şi să se taie şi să fie carne pentru toţi, etc. Şi noi, dacă avem planul nostru de toamnă, ne punem la beci şi la cămară şi ne facem conserve şi ne asigurăm pentru iarnă, etc. Dar Dumnezeu, care are putere şi El a făcut toate acestea? Că El ne iubeşte pe noi mai mult decât ne iubim noi pe noi înşine şi decât iubim noi pe copiii noştri.

Deci dacă aşa stau lucrurile, Dumnezeu ne-a lăsat să ne aprindem şi noi nu ne aprindem! Că atunci când femeia nu mai poate să nască, iar Dumnezeu ştie aceasta, atunci Dumnezeu ia din ea forţa fertilităţii pe la 38 de ani, pe 40 de ani, pe la 52 de ani, de la caz la caz şi femeia nu mai poate să nască. De ce? Pentru că are o vârstă, pentru că Dumnezeu cunoaşte corpul uman, etc. Ori noi încă de la 21 de ani, 28 de ani, 38 de ani, umblăm la planul lui Dumnezeu şi întrerupem în mod abuziv acest circuit, acest ciclu extraordinar, care face din om să fie cununa creaţiei şi să se asemene cu Dumnezeu. „Tatăl Meu lucrează şi eu lucrez!”

Deci, Dumnezeu lucrează continuu. Iar noi ne asemănăm cu Tatăl dacă creăm condiţii pentru o lucrare bineplăcută Lui. Omul nu are în mână un buton prin care să zică: acum da, acum nu! Dumnezeu este cel ce rânduieşte când să fie conceput omul. Şi atunci el vine şi dă sufletul unui copil. Deci, în actualele cabinete de contracepţie, medicii păcătuiesc voluntar, conştient sau inconştient, oricum păcătuiesc şi calcă jurământul lui Hipocrate.

„Când scoatem sabia la Dumnezeu, ce se întâmplă? Adică sabia înseamnă revolta noastră, opoziţia noastră la iubirea lui Dumnezeu. Şi iată cum scoatem noi sabia. Ca să se nască un copil, avem nevoie de trei. Avem nevoie de soţ, de soţie şi de Dumnezeu. Copii nu se fac în doi, se fac în trei. Ce trebuie să facă soţul, ce trebuie să facă soţia ştim. Dar Dumnezeu ce trebuie să facă? Trebuie să sădească sufletul creat de El Însuşi Dumnezeu, în momentul concepţiei, în momentul zămislirii. Că nu există trup fără suflet sau suflet fără trup şi nu există nicio cutie undeva, unde sunt sufletele şi Dumnezeu mai ia un suflet, îl sădeşte, îl creează în momentul concepţiei. Asta înseamnă că Dumnezeu participă, "Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez, Tatăl Meu pururea lucrează şi Eu lucrez” zice Mântuitorul Hristos. Ori noi ne opunem, cum ne opunem? Prin toate metodele, prin tot ce s-a inventat mai rău: prezervativ, diafragmă, spermicide, astea sunt contraceptive, sau avortive: sterilet, pilule, pilula de a doua zi, pilula din prima zi ş.a.m.d.

Opoziţie. Dumnezeu stă pregătit să creeze un suflet şi noi îl refuzăm. Noi avem mare grijă şi marea strângere de inimă pentru problema soţiilor noastre care se prostituează. Dar cum se prostituează? Păi, cum se prostituează la bordel. Ce este la bordel? La bordel există mai multe femei, care sunt controlate de medic (în Germania e o stradă întreagă). E dezastru acolo, mă mir cum Dumnezeu poate să permită. Şi iată, Dumnezeu, în iubirea Lui, tot ne ţine. Şi acolo există un medic, şi acolo există un control, mai ales acum lucrurile stau destul de aspru, şi bărbaţii merg şi săvârşesc cu o femeie necunoscu tă un lucru lăsat de Dumnezeu în afara cununiei.

Bărbaţii noştri ce săvârşesc? Acelaşi lucru cu propria lor nevastă. Da, merg la biserică, da, unii se şi spovedesc, alţii se şi împărtăşesc. Numai că folosesc prezervativul, folosesc pilulele, folosesc pastiluţele, nu ştiu ce mai fac, nu ştiu ce fel de calendar mai ţin şi atunci înseamnă că se prostituează. E cam dur cuvântul, ştiu, trebuie să vorbim pe faţă, că aşa e tema. Tema este asta: libertatea noastră în viaţă dăruită de Dumnezeu. Care e diferenţa între libertate şi libertinaj? Care e diferenţa dintre o trăire obişnuită conjugală şi dezmăţ. Ce se vede, e clar că e dezmăţ. Vorbim despre femeile cinstite. Eu nu vorbesc de vreo vedetă, eu vorbesc de femeile cinstite acum, restul priviţi în stradă şi nu trebuie să aducem în discuţie nimic, pentru că lucrurile sunt evidente. Ne învaţă ştiinţa, că teologia ne-a învăţat, dar n-am luat aminte, acum ne învaţă ştiinţa, că omul e om din secunda concepţiei, şi că în prima zi are o înfăţişare care devine tot mai complexă în săptămânile următoare.

Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne are în planul Său, înseamnă că avem de-a face cu o prezenţă, cu un corp independent, care cel mult după 14 zile e dependent de mâncare. Şi rămâne întrebarea: înţelegem noi că femeia nu are drept asupra copilului şi nici asupra corpului ei? Auzim adesea câte o femeie, care zice că face ce vrea cu corpul ei. Bine, să facă ce vrea cu corpul ei, dar de ce face ce vrea cu corpul altuia, adică cu copilul zămislit întrînsa. Şi atunci femeia are aşa zisa libertate, falsa libertate de a omorî copilul. Atunci ce mai vorbim noi despre dreptul la viaţă? Ce rost are să mai vorbim despre drepturi, dacă nu vorbim despre obligaţii?”

Întrebare: Ce părere aveţi despre metoda calendarului?

Răspuns: Am părerea că nu e lăsată de Dumnezeu, iar femeia e folosită ca un buton: da, nu. Acum da, acum nu; femeia nu e asta, e un dispreţ la adresa femeii.

Întrebare: Este mai bine ca o femeie care nu reuşeşte să ţină sarcina să apeleze la o metodă contraceptivă care nu are efect avortiv?

Răspuns: Abstinenţa. Aceasta e foarte bună şi atât. Dar de unde ştii că pe acesta poţi să-l ţii, nu poţi să-l ţii? Trebuie să îndepărtezi cauzele, acestea sunt de natură duhovnicească, de natură medicală. Metoda contraceptivă nu e soluţia.

„Scopul este să vedem în soţia noastră ceea ce Hristos a văzut în Biserică. Şi dacă reuşim acest lucru, atunci totul este bine. Dacă însă o folosim pe soţia noastră (în creştinism, după 2 milenii de creştinism) ca obiect de plăcere, închipuiţi-vă unde ne situăm în istorie. După 2000 de ani de creştinism ne folosim soţia tot ca obiect de plăcere! Acest lucru se întâmplă încă în zilele noastre, căci ne culcăm cu soţiile noastre, dar tot ce rezultă din asta trebuie omorât.

Cu mâinile noastre o ducem la clinică, la „uzina” de omorât copii. Sau acum ne-am mai deşteptat, zicem noi, îi dăm pastile anticoncepţionale şi o folosim pe soţia noastră tot ca simplu obiect de plăcere. Pentru că între noi şi ea nu există decât un singur scop: Plăcerea. Aceasta este situaţia reală.

Nu generalizăm, ci numai spunem aşa. Ne folosim soţiile ca obiecte de plăcere şi condamnăm păgânismul de până în Hristos, care adusese femeia în stadiul acesta. Hristos s-a silit până la jertfă şi a ridicat-o în starea binemeritată ei, iar noi ne înjosim soţia în halul acesta. Atunci înseamnă că ea nu mai este liberă, înseamnă că noi suntem nişte libertini, înseamnă că zadarnic am fost tineri că n-am ştiut să gândim, înseamnă că zadarnic avem tinereţe, că nu profităm de ea. Biserica continuu trebuie să sesizeze. Avem voie să avem idei, dar nu puncte de vedere.”

(Soțul ideal, soția ideală - Pr. Nicolae Tănase - tată a 6 copii)

O femeie poate să fie frumoasă chiar dacă are capul acoperit

Ştim cu toţii că Sfântul Apostol Pavel spune că femeia trebuie să-şi acopere capul atunci când se roagă. Toate sfintele femei sunt pictate în icoane având capul acoperit, de la Fecioara Maria până la sfinţii copii precum Sfânta Muceniţă Filofteia. Purtarea baticului este un semn de smerenie şi este obligatorie pentru fetele care deja au depăşit vârsta copilăriei. Am văzut că sunt unii părinţi care acoperă capul fetiţelor mici, de nici trei anişori, ceea ce este un lucru foarte bun pentru că de mici le învaţă că aşa este normal pentru o femeie.

Şi totuşi, ce te faci atunci când te vede cu baticul pe cap colega de clasă sau cea mai bună prietenă şi apoi te povesteşte la tot liceul că eşti "pocăită"? În societatea de azi se pune mult accent pe înfăţişarea exterioară, şi aici vorbim în special de îmbrăcăminte şi machiaj.

Dacă majoritatea renunţa uşor la machiaj atunci când merg la biserică şi chiar poartă o fustă care să le acopere genunchii, frumoasă, scumpă şi elegantă, dar totuşi decentă, atunci când vine vorba de batic multe tinere nici nu se gândesc să-şi acopere capul pe motiv că "eu nu sunt baba" sau "nu sunt măritată" sau "doar babele poartă batic".

Atunci când am început să merg mai des la Biserică nu îmi acopeream capul. Nu m-a învăţat nimeni că aşa se cade să mergi la Biserică, ştiam lucrul acesta, dar nicio tânără din cele care veneau la slujbă, ba mai mult, chiar unele bătrâne nu purtau batic. Dar mie mi-a atras atenţia doamna preoteasă. Aceasta purta mereu batic şi totuşi emana atâta bunătate, chipul ei era mereu blând şi vesel. M-a uimit faptul că o femeie poate să fie frumoasă chiar dacă are capul acoperit, chiar dacă nu se machiază şi are şi câteva fire de păr alb. Şi acum, de fiecare dată când o privesc pe această femeie îmi dau seama că frumuseţea adevărată vine din interior şi se reflectă şi în exterior. Şi astfel, fără să-mi dau seama, m-am trezit că-mi doream şi eu să port batic. Dar nu am făcut-o. Nu am făcut-o pentru că îmi era ruşine.

La Biserică veneau colege de-ale mele, prietene, cum puteam eu să apar cu batic aşa, dintr-o dată? Îmi era ruşine. Până când, în urma unei spovedanii, la sfatul duhovnicului, am început să îmi acopăr şi eu capul atunci când veneam la slujbă (până atunci nu îl acopeream decât atunci când mă împărtăşeam, deci sfatul meu este că fetele să poarte batic măcar atunci când se apropie de Trupul şi Sângele Mântuitorului).

Bineînţeles că sora mea a pufnit în râs, mama a spus că "nici eu nu port batic că transpir" şi unii oameni din Biserică au început să se uite miraţi la mine, dar cu trecerea timpului s-au obişnuit şi nu mai am parte de nicio glumă. Acum se întâmplă să intru într-o Biserică fără batic pe cap doar dacă se întâmpla să trec pe lângă vreuna şi vreau să intru să mă închin, dar nu am nicio eşarfa la mine (iarna e mai bine că port căciula: D).

Nu am scris acest articol ca să mă laud, vroiam doar să încurajez fetele (tinere sau nu, pentru că, din păcate, sunt şi femei trecute de 30 de ani cărora le e ruşine să poarte batic) să-şi acopere capul atunci când merg la slujbă. Să aibă mereu în față exemplul Maicii Domnului (în toate icoanele ea are capul acoperit) şi de ce nu? - chiar exemplul mamelor şi bunicilor care umblau cu fustă şi batic nu doar la slujbe, ci şi acasă, vara sau iarnă, şi tot nu sufereau de atâtea chisturi la ovare şi răceli la rinichi cum suferă multe tinere din ziua de azi şi, atunci când se lovesc de glumele mai mult sau mai puţin răutăcioase ale celorlalţi, să-şi aducă aminte că Mântuitorul a spus că şi El se va ruşina în faţa Tatălui de cei care s-au ruşinat de El înaintea oamenilor.

DOAMNE AJUTA.

Iubește-ți dușmanii, binecuvintează pe cei ce te blestemă

De ce nu-L vedem niciodată pe Dumnezeu?

Ca părinte încerc mereu să-mi îndrept copii atunci când greșesc. Ba dacă s-ar putea aș vrea mereu să fiu lângă ei, oriunde ar fi și orice ar face, ca să le spun cum să se comporte, să-i ridic atunci când cad, să-i corectez atunci când calcă strâmb, când vorbesc urât, când gândesc răul. Dar e imposibil să fiu cu ei tot timpul. Copiii stau fără părinți la grădiniță, la școală, la joacă afară, în parc cu copiii. De fapt cu cât cresc cu atât își doresc să petreacă mai mult timp cu cei de vârsta lor și mai puțin cu părinții.

Oricât de mult mi-aș iubi copilul, oricât de mult mi-aș dori ca el să își însușească viața duhovnicească și credința în Dumnezeu, totuși practic e imposibil să fiu alături de el și să-l învăț binele.

Dar să presupunem prin absurd că aș încerca să-i fiu prezent alături mai tot timpul, oare ce s-ar întâmpla? Să presupunem că pot mereu să-l sfătuiesc ce să facă, ce să zică, ce să aleagă, cum să gândească, oare ce-ar fi?

Probabil ar deveni mai bun, mai reticent spre păcat și spre rău, dar unde e meritul lui? Unde este bucuria lui că a aflat singur Adevărul, că a aflat cine este Viața adevărată?

Dacă-mi privez copilul de căderi, îl privez înclusiv de suferința căderii, de experiența întunecată a păcatului. Unde va mai fi pocăința lui? Unde va mai fi tânguirea lui către Dumnezeu ca să iasă din păcat? Unde va fi lupta lui de a se ridica din cădere? Unde va fi căutarea lui sufletească?

Pe de altă parte, ce mulțumire voi avea eu ca părinte când știu că fiica mea face binele doar în prezența mea? Ori, în asta constă bucuria educației: să-ți vezi copilul că se comportă moral și atunci când nu e cu tine... pentru că atunci știi sigur că sfaturile și exemplul vieții tale au lăsat urme în el.

Ce merit are angajatul dacă muncește cu drag și spor când e șeful lângă el? dacă atunci când pleacă el revine la starea lui de leneveală și dezinteres. Ce șef își dorește oare angajați pe care să-i stimuleze la muncă prin forță și intimidare?

Bucuria profesorului nu este doar ca elevul să învețe lecția ci să și-o împroprieze în persoana lui. Einstein spune că educația este tocmai acea parte care rămâne după tot ceea ce ai învățat la școală. Esența ideii este că omul devine educat în măsura în care își împropriază în viața și faptele lui ceea ce a învățat.

Același lucru se întâmplă și în relația cu Dumnezeu.

Sunt persoane care-i cer lui Dumnezeu să se arate nouă oamenilor ca să credem în existența Lui. Îi cer să învieze morți care să ne vorbească despre cum este în lumea de dincolo. Poate și noi creștinii aveam adesea fel de fel de gânduri în care sperăm sau vrem să-L vedem pe Dumnezeu... și ne întrebăm:

Oare de ce uneori Dumnezeu nu ni se arată? Știm că există, dar poate ar fi bine să se mai și arate din când în când.

Lipsa vizuală la nivel fizic al lui Dumnezeu înaintea noastră este un act pedagogic de mare înțelepciune. Dacă Dumnezeu ar putea fi văzut de oricine oricând, atunci cu siguranță El ar inspira autoritate și frică în oameni, și cu certitudine noi am încerca să-i facem voia, de teamă să nu-L supărăm.

Dacă aș putea să-L văd mereu pe Dumnezeu înaintea mea după ce fac păcatul, m-aș rușina adânc, i-aș evita privirea... aș încerca să fug de El. Și poate peste ceva timp iarăși cad în același păcat... Și iarăși... Poate pe parcurs îmi dau seama că sunt prea neputincios și nu pot să evit păcatul... în acest caz prezența lui Dumnezeu permanentă lângă mine aș percepe-o și mai acuzator.

Uneori noi oamenii vrem să fim singuri, fără Dumnezeu. Mai ales după ce săvârșim păcatul. E rușinea aceea a dezămăgirii celuilalt, a faptului că nu te-ai ridicat la așteptările lui.

După ce aș face o faptă bună i-aș căuta privirea aprobator și aș aștepta chiar și laude. Când îl voi fi judecat pe cel ce greșește, aș privi spre El căutând să-mi îndreptățesc fapta și să-mi confirme mai clar că omul dinaintea mea e păcătos.

Când aș trece pe lângă un om sărac care-mi cere un ban sau ceva de mâncare m-aș opri mai mult forțat să-i dau, bine știind că Dumnezeu mi-ar vedea zgârcenia.

Dacă L-aș vedea pe Dumnezeu lângă mine nu L-aș mai căutat cu atâta patos! Nu l-aș mai dori așa de mult, întunecat fiind de păcatele mele.

Absența vizuală a lui Dumnezeu din viața noastră are la bază un singur motiv: iubirea pe care ne-o poartă.

Dumnezeu se ascunde pentru că nu vrea să ne oblige în vreun fel spre fapte bune, ci vrea ca noi în maximă libertate și consimțământ să-i facem voia, să-i respectăm poruncile. Dumnezeu se ascunde pentru a nu ne forța să credem în existența Lui ci în mod liber și prin credință să acceptăm că El este. Argumente sunt! E plină lumea de slava lui Dumnezeu, doar să avem ochi pentru ea.

Nevederea lui Dumnezeu poate fi un îndemn spre păcat pentru noi, dar de fapt este un îndemn la a trăi pe propria noastră piele binele și răul și apoi să alegem conștient.

Dumnezeu se ascunde ca noi să-L căutăm: în casă, în societate, în natură, în Univers, în întreaga creație... în sufletul nostru... în persoana celuilalt.

Dumnezeu lipsește pentru a nu ne stânjeni când ne murdărim sufletele.

Stă nevăzut pentru a ne aduce aminte că uneori uităm de El.

De fapt Domnul nu-și dorește să fie prezent doar la nivel vizual în viața noastră, ci într-un mod plenar, complet: în sufletul nostru, în noi, ca să-L simțim, să-L „gustăm”, să-L pipăim duhovnicește.

„Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine!” zice Sfântul Apostol Pavel.

Pentru cel păcătos absența lui Dumnezeu la nivel vizual înseamnă lipsa Lui totală, pe când pentru omul credincios lipsa lui Dumnezeu poate fi simțită ca o puternică prezență.

„Cu cât omul este mai aproape de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îi pare mai mare, iar omul mai mic; cu cât omul este mai departe de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îi pare mai mic, iar omul mai mare. Este o depărtare între om și Dumnezeu unde omul se face nevăzut, iar Dumnezeu rămâne; și mai este o altă depărtare unde Dumnezeu se face nevăzut, iar omul rămâne. A spune că nu este Dumnezeu nu dovedește absolut nimic despre Dumnezeu, ci arată numai măsura depărtării de Dânsul a celui ce spune că nu este Dumnezeu. Când cel ce spune că nu este Dumnezeu se întoarce la credință în Dânsul, dovedește prin aceasta doar că depărtarea dintre el și Dumnezeu s'a micșorat.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri de spre bine și rău. Pasajul 151)

Absența lui Dumnezeu la nivel vizual este și un indiciu că soluțiile pentru problemele vieții noastre vin pe altă filieră decât cea materială. E ca și cum ne-ar invita la un dialog pe un alt canal de comunicare.

Absența lui Dumnezeu din ochii noștri ne lasă adesea impresia că ne descurcăm singuri și toate meritele ni se cuvin. Dar pe de altă parte când lucrurile nu merg bine vina o aruncăm către noi și neputințele noastre. Reglajul dintre ce putem și ce nu putem îl vom face pe parcurs... la fel și cât de mult intervine Dumnezeu în ceea ce facem. Suntem pe Cale de a ne dumeri cum stau de fapt lucrurile...

Absența lui Dumnezeu din creație ne lasă impresia la început că totul există de la sine și apoi pe parcurs cu cât înaintăm în viață și în experiență realizăm din ce în ce mai mult că orice există are la bază un Creator, și totul se leagă...

De ce nu-L vedem pe Dumnezeu?

Lumea văzută și cea nevăzută este un mare puzzle iar noi suntem chemați să-l rezolvăm.

La sfârșit după ce așezăm toate piesele, imaginea rezultată este chiar chipul Dumnezeului nostru... chipul Sfintei Treimi.

Ca să înțelegeți mai bine acest lucru am pus poza lui Gheorghe Hagi realizată din pozele mai multor chipuri de oameni. Dacă vă uitați atent fiecare piesă din puzzle e o altă persoană, dar dacă vă uitați per ansamblu îl vedeți pe Hagi. Asta poate fi una din icoanele (model al) prezenței lui Dumnezeu în lume.

DOAMNE AJUTA.

E ușor să fii prigonit?

Iubesc doar pe Iisus Hristos

Trebuie să pornim o revoluție, pentru binele societății noastre!

Dacă doreşti libertatea, încearcă mai întâi să te dezrobeşti de tine însuţi. Dacă pentru cunoaştere, legea de căpătâi era „cunoaşte-te pe tine însuţi,” atunci pentru morală legea de căpătâi este „dezrobeşte-te de tine însuţi !”

Dacă vrei să ajungi la libertate prin revoluţie, porneşte mai întâi o revoluţie împotriva ta însuţi, şi te vei încredinţa că toate celelalte revoluţii sunt de prisos. Dacă vrei să ajungi la libertate prin război, porneşte mai întâi război împotriva ta însuţi; şi, dacă vei duce acest război la bun sfârşit, te vei încredinţa că toate celelalte războaie sunt de prisos.

Zici, nu-i aşa, că doreşti libertatea? Atunci trebuie să stai alături de Dumnezeu, împotriva ta însuţi şi împotriva lumii. Mai întâi împotriva ta, de vreme ce în tine se află cel mai însemnat câmp de luptă împotriva lumii. Dacă vei birui lumea aici, în tine însuţi, pe cel mai însemnat câmp de luptă, atunci ai biruit-o pe toate fronturile. Iar dacă o biruieşti pe toate fronturile fără să o biruieşti şi în tine însuţi, ea va rămâne neînfrântă în cea mai însemnată cetate a sa!

Dacă nu te biruieşti pe tine însuţi, cu toate celelalte străduinţe ale tale, nu vei reuşi decât să sari dintr’o temniţă în alta, dintr’o colivie în alta. Nici libertatea socială, nici libertatea naţională, nici libertatea statală, nici libertatea internaţională, fără libertatea de sine, nu sunt nimic altceva decât numele amăgitoare şi mincinoase ale feluritelor temniţe, ale feluritelor colivii.

Dezrobeşte-te de tine însuţi şi vei fi afară din toate temniţele şi coliviile. Când cel închis vrea să fugă din temniţă, nu se trudeşte să dărâme mai întâi zidurile din jurul închisorii, ci zidul propriei sale celule.

(Sfântul Nicolae Velimirovici - Gânduri despre bine și rău)

Nefericirea pe care o îngăduie Dumnezeu asupra noastră vine la timpul potrivit

Dumnezeu dă maximul în fiecare secundă pentru a ne mântui. Suntem oare conștienți de acest lucru?

Sunt două lucruri pe care ar trebuie să le conștientizăm mai bine în viața noastră, pentru a înțelege corect felul în care Dumnezeu se raportează la noi: când intervine Dumnezeu în viața noastră și cum intervine.

În primul rând, existența răului în lume ne-ar putea face să credem că Dumnezeu nu intervine în lume sau intervine într-o mică măsură.

În al doilea rând dacă Dumnezeu este Atotputernic și nimic nu este cu neputință la El, văzând noi toate consecințele răului din lume, am putea rămâne cu impresia că Dumnezeu nu poate să schimbe lumea în bine, sau poate doar parțial.

Haideți să vedem ce s-ar întâmplat dacă Dumnezeu n-ar vrea să intervină în lume văzând cât de mult rău este în jurul nostru. În acest caz El ar fi ca tatăl care-și vede copilul căzut de pe bicicletă și nu aleargă să-l ajute. Ar fi ca mama care nu sare în foc să-și salveze pruncul de frica văpăii. Ar fi ca profesorul care nu-și corectează elevul atunci când greșește, lăsându-l să capete deprinderi strâmbe. Ar fi ca omul care nu-și ajută fratele atunci când acela îi cere ajutor. Ar fi ca prietenul care nu vine când este chemat la necaz.

Ba mai mult, noi îl percepem pe Dumnezeu și ca pe autoritatea supremă, și neintervenția Lui în lume ar fi ca și cum ai suna la Pompieri când casa îți este în foc și ei ar refuza să vină să stingă incendiu. Ar fi ca Poliția care nu intervine atunci când evenimente violente au loc și oamenii cer ajutorul. Ar fi ca spitalele de urgență care-și închid ușile în fața persoanelor grav accidentate, ar fi ca armata care refuză să intervină când o parte a teritoriului țării este invadat.

Dacă Dumnezeu n-ar interveni în lume ar fi un haos general așa cum dacă instituțiile statului (Pompieri, Poliție, Armată, SMURD, etc.) n-ar acționa atunci când apar probleme, populația țării ar trăi momente cumplite de părăsire și de haos generalizat la nivelul societății. În ce lume am trăi dacă mamele nu și-ar mai iubi copii? Dacă frații nu s-ar mai ajuta între ei? Dacă prietenii n-ar mai sări la necaz să te ajute? Dacă preoții n-ar mai învăța calea cea adevărată către Dumnezeu? Dacă profesorii i-ar învăța pe copii doar minciuni? Dacă inginerii ar construi intenționat după proiecte greșite, ce pot oricând duce la un dezastru, ce s-ar întâmpla?

Ori Dumnezeu este mai mult decât toți la un loc, mai puternic și mai măreț decât toate instituțiile și decât toți oamenii la un loc de pe acest pământ. Ce-ar fi dacă Dumnezeu n-ar interveni deloc în lume?

Acum haideți să discutăm și a doua problemă. Dacă Dumnezeu nu poate schimba tot răul din lume ci doar o parte, ce s-ar întâmplat?

Dacă ar fi așa atunci Dumnezeul nostru n-ar fi atotputernic, ar exista lucruri care nu-i stau în putință, și asta înseamnă că ar avea slăbiciuni. Ori a avea slăbiciuni înseamnă că sunt lucruri din exteriorul tău mai puternice decât tine, care te limitează. Gândind așa, înseamnă că trebuie să existe Cineva și mai puternic decât Dumnezeu, un Cineva Atotputernic care să nu fie dependent de nimic și fără nicio slăbiciune, cauză a tot ceea ce există, izvor al mișcării în lume, izvor al vieții, Creator a toate. Pe acest fir al logicii vom ajunge iarăși la conceptul unui Dumnezeu Atotputernic, asemenea Celui în care noi credem în Ortodoxie.

Ori dacă lucrurile stau așa, înseamnă că neintervenția Lui în lume are o altă cauză, nu neputința, ci voia Lui liberă. Dumnezeu alege uneori să nu intervină.

În Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetul 20 se spune așa:

“Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”

Deci Dumnezeu este prezent alături de noi, e în lume, e în sufletele celor care-L primesc.

Dacă vă întrebați: „Ce face Dumnezeu acum?” sau “Cum intervine El în lume?”, atunci uitați ce spune Sfântul Nicolae Velimirovici:

"Așa cum copii fără griji nici nu bănuiesc lupta cea aprigă a vieții în care se zbate lumea din jurul lor, așa și mulți oameni mari nu bănuiesc, asemenea copiilor, apriga luptă duhovnicească pe care o poartă Hristos, cu oastea sa de îngeri și sfinți, împotriva puterilor întunecate din lume." (Gânduri despre bine și rău. Cuvântul 134.)

Pe mine acest răspuns m-a luminat, m-a deșteptat. Adesea credem că Universul are două etaje separate: noi oamenii și creația jos la parter, și Dumnezeu cu sfinții și împărăția Lui sus la etajul 1. Această imagine este cu totul falsă, Dumnezeu dorindu-și mereu să se sălășluiască în sufletul omului și să intre în comuniune:

„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.” (Ioan 14, 23).

Dumnezeu este permanent în Biserica Lui și în toată Creația, nefiind loc în care El să nu fie prezent, dar nici confundându-se cu tot ceea ce este creat.

Dumnezeu se folosește de toate mijloacele, de toată înțelepciunea Lui, de toți cei din jurul Lui pentru a schimba lumea... și totuși... oare de ce nu este de ajuns?

Există o limită: libertatea omului, peste care Dumnezeu nu trece.

Dacă omul ar putea fi așa ușor educat / convins atunci ne-am uni toți forțele am face 10.000 de pagini web în care să publicăm tot ce s-a scris vreodată adevărat și frumos despre Dumnezeu, de către apostoli, de către sfinți, mucenici, cuvioși, ierarhi, monahi, teologi, profesori, preoți, etc. și apoi am trimite adresele acestor site-uri oamenilor din lumea întreagă, îndemându-i să citească toate aceste sfaturi.

Credeți că ar fi de ajuns? Credeți că deodată oamenii s-ar conforma citind site-urile și și-ar schimba viața? Nicidecum.

Credeți că dacă vom dărui mâine câte 100 de cărți esențiale despre credința creștin-ortodoxă (Biblia, Viețile Sfinților, Tâlcuirile celor patru Evanghelii, acatiste, rugăciune, cărți de slujbe, etc) fiecărui om din lumea aceasta, credeți că oamenii s-ar schimba așa ușor sau așa repede?

Credeți că dacă de mâine toți oamenii ar participa la viața Bisericii, comportamentul lor s-ar schimba radical sau foarte rapid? Eu nu cred asta. Se va îmbunătăți viața lor dar mai e drum lung până la a împlini așa cum trebuie voia lui Dumnezeu.

Părintele Stăniloae, unul dintre cei mai mari teologi ai lumii secolului XX, a scris toată viața mii și mii de pagini de teologie și înainte să moară a rămas cu dorință să mai fi scris ceva, o lucrare esențială. Și totuși, credeți că dacă ar fi scris-o pe aceea s-ar fi oprit? Ar fi considerat-o deajuns? Nicidecum, ar fi vrut să scrie iarăși alta și alta...

De ce oare? Pentru că încă observă păcate și păcătoși în lume și speră că scriind să schimbe lumea.

La fel ni se întâmplă și nouă cu proiectele asociației noastre, am tot făcut site după site gândind că astfel ne vom liniști crezând că am făcut destul, dar ne-am înșelat. Niciodată nu este destul pentru că niciodată nu poți să-i impui omului credința în Dumnezeu, trebuie ca el să și-o împroprieze singur, să și-o dorească.

Noi, oamenii neputincioși ne dorim să facem multe lucruri pentru mântuirea celorlalți, dar n-avem timp, n-avem putere, n-avem idei, n-avem înțelepciune, n-avem viață sfântă, n-avem bani, n-avem oameni care să ne susțină... pentru că altfel am crede că am putea face mult. Parțial este adevărat, dar în parte este și fals pentru că există o limită pe care noi n-o putem trece: libertatea celorlalți.

Dumnezeu nu este limitat de niciuna dintre problemele de mai sus. El are tot, poate tot, și iubește mult mai mult ca noi. Dar oare ar putea face mult mai mult pentru noi?

Dacă ar simți că e de folos Dumnezeu ar coborî cerul pe pământ, i-ar aduce pe toți sfinții strălucind înaintea noastră, ne-ar impulsiona prin tot ceea ce este mai luminat și mai frumos în viețile celor plăcuți Lui. S-ar arăta nouă ziua în amiaza mare și ar spune blând: „Dragilor vă iubesc! Schimbați-vă viața!”

Dar nici așa nu se rezolvă lucrurile pentru că altfel ar fi făcut Dumnezeu și acest lucru.

Atunci, dacă Dumnezeu dă maximul în fiecare secundă pentru a ne mântui, pentru a ne face mai iubitori, totuși de ce există atât de mult rău în lume?

Răspunsul cred eu este unul singur: oamenii nu vor să colaboreze.

Dacă un singur om începe să colaboreze cu Dumnezeu atunci mii de oameni în jurul lui se folosesc. Altfel spus: dacă un om acceptă să colaboreze cu Dumnezeu atunci mulți alții în jurul lui vor simți roadele colaborării.

Dumnezeu lucrează adesea prin oameni. Iată de ce refuzul unuia înseamnă suferința altora.

Dumnezeu dă maximul în fiecare secundă pentru a ne mântui dar omul e liber să refuze sau să accepte acest maxim de efort.

Iată de ce încă atât de mult rău în lume!

DOAMNE AJUTA.

Lumea monahilor (anul III, nr. 10 (28) Octombrie 2009):

Interviu cu Parintele Iustin Miron – stareţul mănăstirii Oaşa (fragment):

- Şi o întrebare obsesivă: cum credeţi că trebuie să se împărtăşească omul: mai des sau mai rar?

- Cu cutremur! Nici deasă nici rară, dar să ştie omul că stă în faţa lui Dumnezeu atunci când trebuie să se împărtăşească cu trupul şi sângele Domnului. Să ia Sfânta Împărtăşanie cu vrednicie, ca să nu‑i fie lui spre osândă. Vrednicie relativă, pentru că nimenea nu este vrednic de a primi pe Hristos. Dar nu e bună nici falsa evlavie a nevredniciei, pe care o folosesc unii ca să se lipsească de viaţa în Hristos. Mă mai deranjează şi când văd că alţii – fie ei călugări sau mireni – iau în literă ceea ce văd la străini. Ştiu şi eu că athoniţii se împărtăşesc de patru ori pe săptămână. Dar aceia duc o altfel de viaţă, mult mai curată. Altă trăire…

Aşa i‑a răspuns şi avva Adrian Făgeţeanu cuiva care l‑a întrebat de ce nu se împărtăşeşte mai des: „Când o să trăiesc şi eu ca ei, mă voi împărtăşi la fel ca ei!”

Ştiu foarte bine cum se împărtăşesc athoniţii fiindcă am stat şi eu o jumătate de an în Vatopaediou. Dar sunt la alte măsuri. Ţi‑aplici tu exigenţele celor de acolo? Odată i‑am mărturisit la spovedanie părintelui Efrem că am vorbit de rău (nu pe cineva anume). De fapt mi se părea un păcat minor, în orice caz nu atât de grav pe cât m‑a certat duhovnicul stareţ. La noi la spovedanie cred că s‑ar fi trecut cu vederea aşa o greşeală. El însă mi‑a zis că nu este permis răul la nici o formă, nici în problemele mari, dar nici în cele minore. Ş‑atuncea şi aici la Oaşa: avem deschidere. Poate să se‑mpărtăşească oricine de patru ori pe săptămână, dar… Cum face grecul? El la orice problemă răspunde afirmativ, apoi însă îţi strecoară un dar, care de fapt introduce condiţii ce pot anula orice încuviinţare. Deci, şi la noi se poate împărtăşi monahul de patru ori pe săptămână – desigur, ca posibilitate. În realitate foarte rar ai să vezi pe cineva cuminecându‑se de atâtea ori săptămânal, pentru că pentru orice gând pe care nu se cade să‑l aibă monahul eu îl opresc de la sfânta împărtăşanie. Vrei împărtăşanie deasă? Bine, dar…

Aici ne spovedim săptămânal. Şi noi trăim laolaltă; eşti în comuniune cu ceilalţi şi e mai greu să păcătuieşti. Şi chiar de se‑ntâmplă să cazi, dai fuga la duhovnic – că e lângă tine – şi vădeşti păcatul. Dar cei din lume? Să zicem că odată te mai împărtăşeşti la săptămână fără spovedanie (deşi tot cu încuviinţarea duhovnicului!), dar să facă mireanul asta în mod regulat, este puţin probabil.

- Şi totuşi părinte, dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce mai tipărim în cărţile de rugăciuni a patra poruncă bisericească în acest fel: Să ne spovedim (mărturisim) şi să ne împărtăşim în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori dacă în fiecare post nu putem, cel puţin odată pe an în Postul Paştilor. Oare nu spune sfântul Chiril că „îndepărtându‑ne de Sfânta Împărtăşanie, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului”? Şi cum mai poate fi Sfânta Liturghie o „frângere a pâinii” (artoklasia), dacă nimeni nu se împărtăşeşte? Pentru cine se frânge artosul?… Şi doar sfântul Ioan Hrisostom spune clar că „în zadar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi dacă nu vă împărtăşiţi”! Eu nu zic să‑i îndemnăm pe credincioşi la împărtăşanie zilnică, dar nici să le recomandăm doar cele patru posturi de peste an (ba chiar numai unul!) ca timp de „grijire”! Ştiu că sunt alte vremuri, dar cred că drept ar fi ca omul să cunoască norma canonică la care să se raporteze, ca să vadă mai bine la ce măsură a ajuns: Canonul VIII Apostolic: Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau oricine din catalogul preoţilor, săvârşind Sfânta Jertfă nu se va împărtăşi, să spună pricina şi, dacă va fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n‑o va spune, să se afurisească, ca unul ce s‑a făcut pricinuitor de sminteală pentru popor şi a aruncat bănuiala asupra celui ce a săvârşit‑o, ca şi cum n‑ar fi săvârşit‑o în chipul cuvenit. Canonul IX Apostolic: Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi aud Scripturile, dar nu rămân la rugăciune şi la Sfânta Împărtăşire, ca unii ce fac nerânduială în biserică, trebuie să se afurisească. Canonul II al Sinodului IV Antiohia (341): Toţi cei ce intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la rugăciune împreună cu poporul, sau se feresc de participare la Sfânta Euharistie potrivit oarecărei nerânduieli, aceştia să se lepede din Biserică, până când nu se vor mărturisi şi nu vor arăta roduri de pocăinţă, şi atunci rugându‑se vor putea primi iertare… Spunea cineva că nu poţi să spui despre o linie că e strâmbă dacă n‑o raportezi la una dreaptă. Comparaţia cred că funcţionează şi în cazul acesta: să‑i arăţi omului linia dreaptă către Dumnezeu, ca să poată să‑şi dea seama cât de strâmbă e a lui şi să şi‑o îndrepteze! Dumneavoastră ce părere aveţi despre porunca a patra bisericească?

- În primul rând cred că ar trebui ştiut că Liturghia are drept scop împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, atât a clerului cât şi a mirenilor. Dumnezeu însuşi îţi spune că „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6,53). Cine este oare cel care nu vrea să trăiască?…

Problema pleacă însă de la modul de abordare a acestei sfinte taine. Dacă priveşti împărtăşania doar ca pe un premiu, te vei cumineca mai rar, dar dacă îţi vei da seama că este un medicament care te face puternic în faţa păcatului, atunci cred că des vei dori să primeşti Sfânta Împărtăşanie. Nu sunt eu cel care trebuie să ia măsuri în legătură cu porunca a patra bisericească – vorbeam mai‑nainte de criticismul românilor, nu? – şi nici nu pot să dau verdicte în privinţa împărtăşaniei: deasă sau rară, ea trebuie luată cu cutremur. Unii spun că măcar odată la 30 de zile să se împărtăşească mireanul; alţii, ca sfântul Simeon al Salonicului: odată la 40 de zile; cărţile de rugăciuni: în cele patru posturi de peste an, iar canoanele – la fiecare Sfântă Liturghie. Am aflat undeva o vorbă a sfântului Grigorie de Nyssa, care spunea că noi „nu vom fi judecaţi după binele pe care l‑am făcut, ci după binele pe care puteam să‑l facem şi nu l‑am făcut”! (tot din Lumea monahilor!). Eu cred că tot aşa stau lucrurile şi cu sfânta cuminecătură: vom fi judecaţi pentru că puteam să ne împărtăşim şi n‑am făcut‑o! Lucrurile sunt clare: am trăit fără trupul şi sângele Domnului, deci am trăit fără Dumnezeu! Şi ce ne‑a oprit? Doar ignoranţa sau falsa evlavie că nu suntem vrednici de a fi împărtăşiţi. Păi vom fi noi oare vreodată vrednici să‑L primim pe Dumnezeu?

- Cred că preoţii sunt cei care ar trebui să insiste mai mult pe importanţa cuminecării mirenilor. Sfântul Irineu vorbeşte de „Potirul comuniunii”, iar sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nu se poate merge dincolo de el!”. Comuniune cu cine părinte, dacă se împărtăşeşte doar preotul? „Noi toţi ne împărtăşim din aceeaşi pâine şi din acelaşi potir, noi toţi suntem uniţi unii cu ceilalţi în comuniunea unicului Duh Sfânt” spune însă sfântul Maxim Mărturisitorul.

- Am spovedit odată o maică de la Recea. Înger! Ştii ce‑i aia? Se simţea că lucra Hristos şi o ajuta! Nu era niciodată singură în faţa ispitelor. La ea era vizibil ajutorul primit prin împărtăşanie. De fapt, nici nu ai cum să te împotriveşti harului care vine prin împărtăşanie. Şi virtutea pe care‑o lucrezi tu – tot El te ajută şi acolo. Trebuie însă ca şi duhovnicul să fie deasupra canoanelor şi nu acestea deasupra lui, pentru că mereu se ivesc cazuri particulare care necesită pogorăminte, şi‑atunci tu dacă i‑ai aplicat canonul în literă poţi să‑l pierzi pe om. Când vine vorba de canoane ar trebui să ştim că operăm cu două lucruri: norma canonică şi principiul canonic. Norma o reprezintă canonul respectiv. Principiul însă e conţinut în acea normă. E relevat normei contextual, adică pentru o anumită situaţie, pentru o anumită mentalitate. Noi lucrăm cu norma, dar aplicând principiul canonic. Foarte mulţi însă nu deosebesc norma de principiu. Când canonul prevede 15 ani oprire de la cele sfinte pentru un păcat, asta înseamnă că e maximul! Dar care‑i minimul? Minimul îl fixezi tu în funcţie de starea de pocăinţă a omului, de mentalitatea lui şi de situaţia în care se găseşte. Pentru că foarte uşor îl poţi pierde pe acel penitent, luând canonul în literă şi oprindu‑l de la împărtăşanie 15 ani! A fost întrebat odată un avva (din Patericul egiptean) de către un ucenic al lui, cât canon să ţină pentru un păcat ce‑l săvârşise. Oare un an? E mult – i‑a răspuns lui bătrânul. O lună? Tot e mult – i‑a mai zis el văzând pocăinţa ucenicului. Şi până la urmă l‑a canonit doar trei zile. De ce‑a coborât avva pedeapsa? I‑a zis lui cineva să facă asta? Nu. Dar a văzut râvna celui ce căzuse!

- De la un caz la altul. Mai ştiam, tot din Pateric, de un avva ce a coborât canonul până la un Tatăl nostru pentru un monah ce s‑a pocăit cu adevărat. A şi plecat la Domnul după rugăciune, iertat fiind.

- Bineînţeles că situaţiile diferă. A venit la mine, acum ceva vreme, un bărbat din Sibiu care mi‑a mărturisit că „trăieşte” cu prietena lui de 20 de ani! Eu am rămas perplex când am auzit aşa ceva. Ce era să fac însă cu omul acela, la câte păcate săvârşise? Păi dacă i le adunam pe toate şi‑i dădeam canoane pentru fiecare din ele, nu i‑ar fi ajuns anii pe care îi mai avea de trăit pentru ispăşire! Trebuie să ţinem cont şi de ceea ce spunea sfântul Ioan Hrisostom că nu canonul trebuie urmărit, ci vindecarea omului! Iar dacă el are pocăinţă sinceră şi e vindecat de păcatul acela, pentru ce să‑l mai ţii frate? De ce să‑l mai lipseşti câţiva zeci de ani de la împărtăşanie, dacă el nu mai trăieşte în păcat? Înseamnă că tu mergi atunci pe conţinut şi nu pe Viaţă. Eu şi cu ai mei nu ştiu cum să fac să‑i împărtăşesc mai des. Ca să dobândească câştig duhovnicesc şi să fac legătura dintre ei mai trainică. Dar dacă tu opreşti un creştin 30 de ani de la împărtăşanie, te gândeşti tu oare, cam cum pleacă omul acela acasă de la tine? Şi îl ajută sau nu un astfel de tratament? Din păcate am văzut destule cazuri din acestea, de ne‑interpretare a unor canoane.

- Părinte, dar de dracul curviei cum să te mai păzeşti în ziua de azi? Că desfrâul e la tot pasul şi e foarte lesnicios.

- De multe ori, să ştii, că pentru mândria noastră suntem lăsaţi să luptăm singuri cu acest diavol.

- Mă aşteptam să‑mi spuneţi că lăcomia pântecelui e patima ce duce la trândăvie şi mai apoi la curvie.

- Dacă omul se nevoieşte şi lucrează virtuţile, satana poate să‑l lase în pace o vreme, văzând că nu poate să‑l facă să cadă prin felurite ispite senzoriale. Îl lasă până ce îl duce la automulţumirea omului virtuos. Iar starea asta naşte subţirimea mândriei. Dar Dumnezeu nevoind moartea păcătosului, îl smereşte şi‑l readuce la patimile grosiere, cum e şi cea a desfrâului, ca să lupte iar cu diavolul curviei. Se întâmplă asta de multe ori, din păcate, cu mulţi dintre cei destul de înaintaţi în virtute.

- Asta înseamnă că, uneori e mai bine pentru mine să mă găsesc pe cale!

- E greu şi pe cale în ziua de astăzi, pentru că diavolul şi‑a perfecţionat şi rafinat metodele de ademenire. El nu mai atacă făţiş, la baionetă, cum o făcea pe vremea părinţilor pustiei. El poate lucra acum cu subconştientul tău prin mesaje subliminale. Apare şi acum cu precădere după miezul nopţii, dar pe canale media. Sau şi mai des te poţi întâlni cu el pe Internet. De cele mai multe ori gratis. Şi dacă tot nu muşti momeala, te trezeşti cu o super‑ofertă, foarte profitabilă pentru tine. La prima vedere. Pentru că dracul nu te poate ispiti cu răutatea lui, ci doar cu „bunătatea” sa.

- Aveţi dreptate. Ştiu şi eu că „drumul spre iad este pavat cu bune intenţii”, cum spune un vechi proverb britanic.

- El trebuie să te ispitească neapărat cu o plăcere, fie ea trupească, sau şi mai grav, cu una spirituală. Iar cel al curviei ştim cu ce …„ispite” vine. Rău pentru om este că nu gândeşte în perspectivă. Bun. vine ispita. O însoţesc cu gândul, apoi făptuiesc păcatul. Dar făcând asta, de ce nu mă întreb nici o clipă: ce va fi după? Merită să mă întinez? Merită să‑mi pierd mântuirea pentru o clipă de desfrâu? Pe urmă omul trebuie să ţină minte că Dumnezeu îngăduie ispitele pe măsura puterilor noastre. Nu există ispită de netrecut pentru nimeni. Trebuie însă multă rugăciune şi post. Şi Dumnezeu te va întări. Trebuie doar să‑I ceri ajutorul. Singuri nu vom birui nici un drac şi nici o patimă.

- „Fără de mine nu veţi putea face nimic”. Mi‑a fost tare greu să accept lucrul acesta.

- Să mai ştii că dracul acesta al curviei poate lucra chiar şi cu subconştientul tău, în somn, prin vise. De aceea te poţi trezi cu nişte ispite pe care nu le‑ai avut niciodată în viaţa ta, cu nişte gânduri care nu sunt ale tale. Şi el are răbdare: luni de zile îţi aşteaptă gândul să se învoiască la săvârşirea acelui păcat. De aceea trebuie multă luare aminte la paza gândurilor. Eu sunt de părere că decât să te lupţi cu patimile, mai bine să le prevezi. Definea cineva capacitatea de conducere ca însemnând putinţa de a prevedea. Aşadar dacă reuşeşti să prevezi, însemnează că tu conduci şi deci nu vei cădea rob patimii. Dar dacă nu reuşeşti acest lucru, patima va veni peste tine şi lupta va fi mult mai grea. De aceea e bine ca omul să se cunoască pe sine, să‑şi ştie slăbiciunile şi să‑şi păzească acele părţi slabe – care în mod sigur vor fi atacate de către diavol.

- Şi cu toată această ştiinţă a luptei cu răul, creştinul tot cade şi poate să pătimească asta chiar în mod repetat, deşi vrea să se îndrepteze şi nu doreşte să mai săvârşească acel păcat. Ba chiar poate fi ispitit cu deznădăjduirea în acele clipe de întinăciune, conştient fiind că dracul speculează aceste momente de cădere pentru a strecura îndoiala mântuirii.

- Să ai îngăduinţă la fel de mare cu tine, pe cât de mare ţi‑e neputinţa. Aşa m‑a învăţat avva Teofil Pârâian. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu te vei ridica. Poate de asta cade omul în mod repetat, fiindcă poate îşi închipuie că patima e destul de uşoară şi îi stă în putinţă s‑o înlăture fără ajutor dumnezeiesc. Or, poate Dumnezeu îl lasă singur pentru a‑l întări în credinţă, cercându‑i răbdarea. Citeam la stareţii Optinei că fără Dumnezeu suntem nimic. Şi mă întrebam şi eu: cum, Doamne, chiar nimic? Doar şi pe mine m‑a făcut după chipul Lui, şi‑atunci măcar ceva, ceva tot ar trebui să pot şi eu. Dar am putut să văd mai apoi cât de mare e neputinţa omenească, atât de mare încât nu mi‑a venit să cred. M‑am cutremurat când am ajuns la „subteranele” oamenilor ca duhovnic. Te îngrozeşti dacă intri în labirintul minţii umane.

- Tot voiam să vă întreb: apasă pe duhovnic încărcătura aceasta de răutăţi deşertate de către pătimitori la spovedanie?

- Dacă ar şti un duhovnic tânăr ce‑l aşteaptă, n‑ar mai spovedi în viaţa lui! Când am început eu să mărturisesc, au venit peste mine nişte patimi, dar nu aşa…ci cu putere mare! Şi erau patimi despre care eu nici măcar nu auzisem vreodată! Şi mă luptau cu atâta forţă încât nu mai dormeam nopţile. Duhovnicii nu spun. Nu spun pentru că e descurajant pentru tineri. Nu ştie nimeni cu câtă furie e atacat un duhovnic! Când mi‑am dat seama cu cine am de‑a face şi cât de mare e lupta mi‑am zis: şi dacă am să văd cu ochii mei un preot duhovnic, sau chiar un ierarh păcătuind, nu odată, ci chiar în repetate rânduri şi tot nu‑l voi judeca vreodată, când ştiu câte pătimeşte de la diavolul un duhovnic. O singură dată în viaţă şi într‑un singur punct să fie slab un duhovnic şi să vezi cu ce forţă va fi atacat prin acea slăbiciune a lui. Legiuni de draci aşteaptă o breşă la un duhovnic. Spovedesc de şase ani. Însă un an şi jumătate n‑am ştiut prea bine ce‑i cu mine din cauza ispitelor ce au venit asupra mea. Uneori mă întrebam dacă voi mai rămâne creştin, nu monah, aşa atacuri diavoleşti am avut de îndurat. Nici n‑apucam bine să mă ridic dintr‑o ispită că mă lovea cu alta. Eei! Atuncea de mă vedea cineva ce‑ar fi zis despre mine? De asta mă doare tare mult lipsa de înţelegere şi a dragostei. Vezi cum stau lucrurile? De exemplu, să zicem că un om îşi dă viaţa pentru ţara lui. Cum este el privit? Ca un erou, nu? Dar duhovnicul – preot de mir sau monah fiind – care se sacrifică pentru ca să salveze un suflet de la moarte, cum se numeşte el? Iar de se întâmplă să se piardă ‑ să nu fie! – în încercarea de a salva sufletul cuiva, ce vei spune despre el? El, care a „murit” luptând să salveze suflete de la moarte! Celui căzut în tranşee pe bună dreptate i se spune erou, dar de ce îl dispreţuim pe duhovnicul căzut în încercarea de a salva un suflet de la moarte? El de ce devine un paria şi nu e un erou? Măcar să nu‑l judecăm…

- Da. Rău lucru e a‑I răpi lui Dumnezeu judecata…

“Nu stie nimeni cu cata furie e atacat un duhovnic! Legiuni de draci aşteaptă o breşă la un duhovnic“

“Pe cei care au facut pacate grele nu-i ajuta nimic faptul ca se duc la niste preoti indulgenti si se impartasesc, [dar] traiesc in pacate la fel ca inainte. Insa chiar si cei dintre noi, care ne luptam cu pacatul, trebuie sa avem grija sa nu cadem in rutina, si sa nu facem cu superficialitate randuielile din biserica...”