Parintele Teofil Paraian - "Sa avem o minte care indreapta lucrurile strambe“

Cu parul nins de vreme, dar cu sufletul tanar, parintele Teofil Paraian, cunoscutul duhovnic de la Sambata de Sus, la cei optzeci de ani ai sai, marturiseste prin cuvantul si atitudinea sa ca vocatia crestinului se implineste numai in raport cu Dumnezeu si cu aproapele nostru  Riguros, dar fara crispare, credincios, dar departe de orice exagerare, parintele Teofil Paraian este purtatorul unei bucurii care contamineaza pe oricine ii trece pragul, pentru a lua binecuvantare sau un cuvant de folos  „Dorinta mea cea mai de capetenie este sa inmultesc binele si bucuria“  Cum poti ramane smerit atunci cand ai succes in societate?  „Ai succes pentru ca Dumnezeu iti da succes si tu trebuie sa te smeresti pentru succesul pe care ti-l da Dumnezeu“

Parinte Teofil, toate aparitiile dumneavoastra la conferinte marturisesc ca sunteti o fire optimista, sunteti bucuros mereu; cum reusiti ? Ati fost asa dintotdeauna ?

Da, adica am avut mereu inclinare spre pozitiv, spre bucurie, spre multumire; m-am simtit bine intre oameni care sunt bucurosi, intre oameni care doresc sa isi manifeste bucuria. in Scriptura, m-am oprit mereu si ma opresc in continuare asupra cuvintelor Domnului Hristos si ale Sfintilor Apostoli care inmultesc bucuria. Dorinta mea cea mai de capetenie este sa inmultesc binele si bucuria.

Cu toate acestea, nu va intristeaza suferinta celor din jur, o mama careia ii moare copilul, razboiul; de exemplu, cel de curand, desfasurat intre doua tari ortodoxe, Rusia si Georgia, cu sute de morti…

Vezi, lucrurile astea care se intampla la departare, in general, nu ma afecteaza… Bineinteles ca nu sunt de acord cu ele, bineinteles ca nu imi plac, bineinteles ca nu le vreau, bineinteles ca nu le doresc nici pentru mine nici pentru altii… insa, stiti cum spune Cosbuc in „Moartea lui Fulger“ : „De ce cand soarele-a apus/ Sa plangi privind spre cer in sus/ Mai bine ochi-n jos sa-i pleci/ sa vezi pamantul unde treci“.

In general, nu sunt afectat de necazurile pe care le au altii si nici de necazurile pe care le am eu insumi; daca am ceva necazuri, trec usor peste ele.

Cum sa ne alaturam celor aflati in suferinta ?

Sfantul Apostol Pavel spune: „Bucurati-va cu cei ce se bucura, plangeti cu cei ce plang“. Fara indoiala ca dorinta Sfantului Apostol Pavel ar trebui sa fie si o dorinta a noastra, insa lucrurile astea nu se pot provoca, nu se pot aranja ca sa fie asa. De exemplu, daca ma duc undeva intr-o sala si se pune problema ca trebuie sa plangem si eu zic „hai sa plangem, ca trebuie sa plangem“, poate cineva sa planga, doar pentru ca i se cere sa planga?

„Pocainta este parasirea pacatului“

Lucrarea principala in viata crestinului este pocainta; ea dureaza pana la moarte. Cum trebuie sa ne pocaim?

Draga, pocainta este, in esenta, parasirea pacatului; celelalte sunt auxiliare cand e vorba de pocainta. Sfantul Ioan Scararul vorbeste in „Scara“ sa, intr-un capitol, despre plansul cel fericit, adica plansul care nimiceste rautatea, nu plansul care nimiceste rasul, de pilda.

Eu sunt de parere ca Dumnezeu cand ne cheama la pocainta, nu ne asteapta ca pe niste tanguitori, ci ne asteapta ca pe niste oameni care au trecut de intristare parasind pacatul, iar pocainta e intotdeauna un mijloc de indepartare de pacate, care se realizeaza in prezent cu fata spre viitor, nu cu fata spre trecut. Adica, nu cu parerea de rau ca am facut un lucru pe care nu-l mai pot face, ci cu gandul ca Dumnezeu ne primeste, ne asteapta, ne iubeste, ne iarta, ca e reprezentat in pilda fiului risipitor ca tata primitor, care nu i-a dat un canon fiului ce s-a intors, cand a zis: „Tata, am gresit la cer si inaintea ta“. Parintele iubitor nu a zis: „Spune de 100.000 de ori asa, ca apoi te iert si te primesc“, ci l-a primit si fara asta, nici nu l-a lasat sa spuna cat a avut el de gand sa spuna. Nu a ajuns sa spuna „primeste-ma ca pe unul din argatii tai“, pentru ca tatal l-a primit ca pe fiul sau, nu avea de ce sa isi doreasca sa fie primit ca unul din argati. Adica, fiul cel mic a crezut ca ar fi bine sa fie primit ca si o sluga a tatalui sau, dar tatal sau l-a primit dintr-odata ca pe fiul sau care a plecat din casa lui, a alergat inaintea lui.

Asta e foarte important sa retinem: tatal nu l-a asteptat, nu l-a pus in studiu, nu s-a gandit: „Hai sa vedem cum face acesta, cum se manifesta in imprejurarea data, ca acum stiu cum s-a manifestat cand a plecat, dar sa vedem acum cum se manifesta cand se intoarce. Nu si-a pus problema: „De ce s-a intors?“. Pentru ca tatal avea inima de tata, nu avea inima de cercetator stiintific sau inima de psiholog, ori de psihiatru. A avut inima de tata; inima de tata l-a primit dintr-odata unde il avea, pentru ca atunci cand fiul cand a plecat din casa, atunci el, de fapt, nu a plecat din inima tatalui, a plecat numai din casa lui. Şi a stiut ca are un tata cu inima de tata si de aceea a zis „ma voi intoarce la tatal meu“, pentru ca a stiut ca din inima tatalui sau nu a plecat. Apai, daca Dumnezeu ne-a spus pilda aceasta prin Domnul Hristos, nu ne-a spus-o informativ, ci ne-a spus-o cu gandul de a avea incredere in Tatal care ne primeste, caci Dumnezeu e un tata, nu-i o parodie de tata, ci tata adevarat, chiar mai tata decat tatal pamantesc.

Spune Domnul Hristos: „Daca voi, rai fiind, stiti sa dati fiilor vostri cele bune, cu atat mai mult Tatal vostru cel din ceruri“. Eu am niste conceptii in privinta asta, nu ma gandesc ca Dumnezeu sta cu pedeapsa asupra noastra. Nici nu imi place sa ma gandesc ca Dumnezeu e pedepsitor. Parca nu-mi vine sa cred asa ceva.

Cu toate acestea, ce sa intelegem: odata ce ne-am intors catre Dumnezeu, pocainta dispare? Sau nu mai e necesara?

Draga, pocainta nu mai e necesara in intelesul de tanguire, de parere de rau. Sfantul Ioan Gura de Aur spune, in cuvantul de la Pasti, care e o capodopera, ceva extraordinar: „Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca iertare din mormant a rasarit“. Pai nici nu mai pune accent pe treaba asta. A iesit iertarea din mormant, de ce sa imi mai fac eu probleme, oare ma iarta sau nu ma iarta?

Smerenia, cea mai discreta virtute

Ce e smerenia si cum te poti pastra smerit atunci cand ai succes?

Smerenia este virtutea care nu se arata, zice Sfantul Isaac Sirul. Smerenia este o virtute care nu se pune in evidenta; in momentul in care vrei sa o pui in evidenta, sa stii ca nu o ai! Smerenia este un har fara de nume, zice Sfantul Ioan Scararul, un har pe care nu il cunoaste decat cel care il are si tot Sfantul Ioan Scararul zice ca, daca nu poti sa demonstrezi prin cuvinte dulceata mierii pentru cineva care nu a gustat mierea, tot asa despre smerenie nu-i poti vorbi unui om care nu a gustat smerenia. in orice caz, smerenia are o infatisare rationala si una afectiva. infatisarea rationala a smereniei este aceea ca te supui, te pleci cu mintea la invatatura Mantuitorului, deci tii seama de Domnul Hristos si faci ceea ce a facut Sfantul Apostol Petru la pescuirea minunata, cand Domnul Hristos a zis: „Mana la larg si arunca mrejele ca sa pescuiesti!“. Şi Sfantul Apostol Petru a zis: „Doamne, toata noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvantul Tau arunc mreaja in mare!“. Ei, asta este smerenie! Sa faci ce vrea Dumnezeu sa faci, ce ti se spune sa faci, sa te pleci cu mintea, sa nu te tii teapan in fata unei invataturi pentru ca nu te intereseaza… sa zicem, ci trebuie sa te pleci cu mintea si, daca te pleci cu mintea, vezi darul lui Dumnezeu si puterea lui Dumnezeu.

Noi avem, zicea parintele Arsenie Boca, mintea care discuta cu Dumnezeu, in loc sa se supuna fara discutie. Smerenia este sa te supui fara discutie, iar lipsa de smerenie se arata in faptul ca discuti cu Dumnezeu, ai mintea care discuta cu Dumnezeu. Deci smerenia este sa te pleci cu mintea asa cum s-a plecat Sfantul Petru, care a zis: „toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins“. Ei, dupa parerea mea, nu ar fi cazul sa mai arunc mreaja in mare dar, pentru ca zici Tu, fac lucrul acesta, adica arunc mreaja in mare, si a vazut pescuirea minunata, pentru ca a pescuit multime mare de pesti, pentru ca L-a ascultat pe Domnul Hristos.

Cum poti ramane smerit atunci cand ai succes in societate?

Foarte bine! Ai succes pentru ca Dumnezeu iti da succes si tu trebuie sa te smeresti pentru succesul pe care ti-l da Dumnezeu. Adica: noi trebuie sa ne socotim intotdeauna cand facem o fapta buna, trebuie sa ne socotim intotdeauna colaboratori ai lui Dumnezeu; asta o spune Sfantul Petru Damaschinul in Filocalia V. Şi daca ai deci constiinta aceasta ca esti colaboratorul lui Dumnezeu, daca esti smerit, fiind colaborator al lui Dumnezeu, nu te indreptateste, ci te obliga! Deci esti miluit de Dumnezeu si asta te obliga fata de Dumnezeu!

In ce sens te obliga?

Pai te face sa fii recunoscator, si multumitor, si silitor, ca sa inmultesti binele.

Şi sa atribui cumva binele pe care l-ai facut lui Dumnezeu…

Da, e reusita lui Dumnezeu in tine.

„Dumnezeu trebuie sa fie pe primul loc in viata noastra“

Cum putem afla care este voia lui Dumnezeu in viata noastra?

Depinde, sunt situatii si situatii. De exemplu, poti sa afli ca voia lui Dumnzeu in viata ta este sa ierti atunci cand ai o pornire sa nu ierti, sa iubesti pe vrajmasul tau chiar daca tu nu esti dispus sa faci lucrul acesta. Deci sunt niste lucruri de raportare la ceea ce stim ca vrea Dumnezeu cu noi, si astea ne lamuresc chestiunea voii lui Dumnezeu in noi. Dupa aceea, sunt si situatii de directionare in viata. Sunt unii oameni care nu stiu ce vrea Dumnezeu cu ei. De exemplu, vrea cineva sa se casatoreasca sau vrea sa nu se casatoreasca si asta nu stie decat atunci cand ajunge el la un gand statornic in chestiunea pe care o alege, asa ca nu intotdeauna lucrurile sunt lamurite din punctul acesta de vedere. in orice caz, cand te hotarasti pentru o cale, mergi pe ea fara sa te mai gandesti si la alta cale si atunci inseamna ca ai cunoscut voia lui Dumnezeu.

Cu toate ca nimeni nu ne mai opreste astazi sa mergem spre Dumnezeu, totusi, rezultatele noastre se vad prea putin. De ce suntem asa de slabi?

Pentru ca nu suntem convertiti! Exista oameni, chiar printre cei care sunt practicanti din punct de vedere religios, care totusi nu sunt convertiti; nu sunt ai lui Dumnezeu, nu tin seama de Dumnezeu, nu-L au pe Dumnezeu in primul plan al vietii lor, al constiintei lor.

Am gasit undeva, la Arhiepiscopia de la Alba Iulia, un bilet pe care scria: „Daca Dumnezeu nu e pe primul loc in inima ta, nu e pe nici un loc“. Nu stiu daca-i chiar asa, adica s-ar putea zice, poate mai sigur, daca Dumnezeu nu e pe primul plan in viata ta, in inima ta, inseamna ca nu e in locul care I se cuvine, pentru ca exista totusi si niste situatii care nu sunt destul de precise in viata spirituala. in orice caz, Dumnezeu trebuie sa fie pe primul loc in viata noastra si sa tinem seama de Dumnezeu, sunt oameni care nu tin seama de Dumnezeu, tin seama de o gramada de lucruri cand fac un bine sau cand se hotarasc pentru un bine, dar nu se gandesc la Dumnezeu si se gandesc la alte lucruri. Şi atunci, inseamna ca Dumnezeu ori e absent total, ori e absent partial din viata omului, din viata crestinului.

Exista o viata de sistem, o viata religioasa, socotita, zisa religioasa, care te incadreaza intr-un sistem, dar nu te incadreaza intr-o realitate. Ce inseamna asta? Te incadreaza intr-un sistem in intelesul ca faci niste lucruri cu gandul la Dumnezeu dar nu esti total castigat pentru Dumnezeu. Sf. Isaac Sirul vede doua situatii: o experienta pe care ti-o da viata, o experienta pamanteasca, aici, pe pamant - de exemplu, ca focul arde. Experienta asta o ai. Şi cei trei tineri care au fost aruncati in cuptorul Babilonului aveau constiinta ca focul arde. Dar aveau si credinta ca Cel Care a dat focului calitatea de a arde, poate sa potoleasca vapaia lui. Atunci, ei au intrat in foc, ca si cum acesta nu ar fi existat. intr-adevar, focul nu i-a ars pentru ca credinta lor a suspendat legea firii.

„Sa nu avem o minte stramba care sa strice lucrurile drepte“

Convertirea sau credinta adevarata nu pare o nebunie pentru omul „obisnuit“?

Pentru omul firesc poate fi socotita o nebunie. Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre „nebuni pentru Hristos“, dar nu in intelesul in care, traditional, ne gandim la „nebuni pentru Hristos“. Şi poate nici nu ar trebui sa ne gandim la asa ceva. Ar fi mai bine sa ne gandim la „intelepti pentru Hristos“. Cand am terminat eu liceul, un profesor apropiat mie, intalnindu-ma dupa bacalaureat, m-a intrebat ce vreau sa fac. Eu i-am spus ca o sa ma duc la Teologie. Mi-a replicat: „Ce, ma, esti nebun?“ Pentru un om care nu crede, toate ale omului care crede sunt nebunii.

In ziua de astazi se scrie si se vorbeste foarte mult. Cu toate astea, omul, fiecare dintre noi, nu mai are timp sa-l asculte pe celalalt. Relatiile se racesc. Care este remediul la aceasta problema?

Nu cred ca exista redresare la aceasta situatie. Vreau sa spun ca noi ar trebui sa ne raportam altfel la contextul social de astazi. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Sai: „Voi nu sunteti din lume. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau“. Faptul acesta ca nu esti ca ceilalti oameni arata, de fapt, ca nu esti format pe calapodul lumii. De aceea Sfantul Apostol Pavel zice, in Epistola catre Romani: „Nu va asemanati chipului acestui veac, ci va schimbati prin innoirea mintii“. Parintele Arsenie Boca spunea ca „in mintea stramba si lucrul drept se stramba“. Deci, ceea ce ne intereseaza pe noi este sa avem o minte care indreapta lucrurile strambe si sa nu avem o minte stramba care sa strice lucrurile drepte.

 Sa nu fim crestini improvizati

Omul de astazi este unul pragmatic. El vrea sa stie „de ce?“ De ce sa fie crestin? Şi cum poate fi crestinismul atragator pentru lumea in care traim?

Crestinismul poate fi atragator daca lumea de azi intelege valoarea crestinismului. Nu o sa inteleaga in totalitate importanta lui, dar macar in parte. Un crestin trebuie sa fie un om bun si daca exista un crestin care nu-i bun, acela nu-i crestin; un crestin trebuie sa fie mangaietor si daca e aspru, nu poate sa se asemene cu Duhul Sfant, Mangaietorul, pe cand un crestin iubitor de oameni e o valoare care trebuie pusa in atentie. Ori sunt atatia oameni care nu au aceste calitati si atunci ei scad valoarea crestinismului. Nu crestinismul nu are valoare, ci oamenii nu mai au incredere in crestini.

La inceputul crestinismului, oamenii se mirau de convertitii aparuti, care erau deosebiti de ceilalti. Ori noi nu avem nici un ascendent moral. Suntem niste improvizati. Traim o religie fara Dumnezeu. O religie care nu mai e religie. Eu am spus de mai multe ori ca cei mai multi oameni traiesc social in religie si nu traiesc religios in societate. Asta inseamna ca ei fac niste lucruri pe care le mai fac si altii din punct de vedere religios, dar asta nu este convingere. Sunt multi care nu au o pregatire sufleteasca adecvata…

Crestinismul, dupa cuvantul sfintiei voastre, nu poate fi promovat decat prin exemplu personal, prin contact, si nu prezentand un sistem de idei. Asta ati vrut sa spuneti?

in cazul in care il prezinti ca un sistem de idei, atunci, crestinismul nu mai este real. Pentru ca el are o latura practica. Sa ne gandim la cuvantul Mantuitorului rostit la inmultirea painilor, cand ucenicii au zis: „Da drumul multimilor sa se duca sa cumpere de mancare“. Domnul Hristos a spus: „Nu au trebuinta sa se duca. Dati-le voi lor sa manance“. Deci, crestinismul il obliga pe om sa fie cu altfel de ganduri decat omul obisnuit. Un om care nu-i crestin nu se poate gandi ca il ajuta Dumnezeu in vreun fel. Pe cand cineva care marturiseste credinta, are o atarnare de Dumnezeu si se gandeste ca Dumnezeu il ajuta. Principiul crestin ar fi nu sa te gandesti ce poate face omul fara tine, ci ce poti face tu pentru el. Acesta este primul gand pe care trebuie sa-l avem: „Ce as putea face pentru omul acesta care are nevoie de mine? De prisosul meu? De prisosul samarineanului milostiv?“. Pentru ca, daca nu esti milostiv, n-ai prisos.

 "Asa a fost, nu s-a putut altfel..."

Au existat in viata sfintiei voastre momente de deznadejde, de razvratire impotriva lui Dumnezeu pentru lipsa vederii sau alte neajunsuri pe care le-ati avut in viata?

Nu, nu am avut asa ceva. Dar nu e un merit al meu acest lucru. Eu m-am pomenit in lumea aceasta fara vedere. Asa am intrat eu in viata constienta. Iar lucrul acesta l-am socotit normalul meu. Adica viata netraindu-se prin comparatie, nu m-am raportat la cei care vad ca sa ma gandesc ca eu nu vad. Imi aduc aminte ca cei din jurul meu, pe cand eram copil, imi spuneau de multe ori: „Ma, tu nu poti face cutare lucru, pentru ca nu vezi“. Şi eu ma intrebam: „Ce e asta sa nu vezi?“. Şi n-am stiut niciodata ce e asta sa nu vezi, decat in raport cu ceea ce ar fi trebuit sa fac. Cu manifestarile omului din lumea aceasta.

Daca m-am dus la o scoala speciala, pentru copiii fara vedere, mi-am dat seama ca e ceva in neregula, dar fara sa stiu ce inseamna sa vezi, fata de a nu vedea. Şi, mai ales, nu imi dau seama ce inseamna sa te folosesti de vedere pentru a intelege anumite lucruri. Nu pot realiza vizual diferentele fizice dintre oameni, pentru ca, daca nu vezi, nu stii de posibilitatea de a te lamuri intr-o chestiune de genul acesta. Dar nu aceasta a fost problema cea mai mare. Am avut alte nemultumiri pentru ca nu m-am putut incadra in viata celorlalti, incadra deplin. Asta m-a stingherit cumva, fiindca, copil fiind, voiam sa ma joc cu mingea si sa o bat de un zid si sa o prind asa cum faceau fratii mei. Noi suntem patru frati, dintre care eu sunt cel mai mare. Ei puteau sa se joace si imi placea sa aud cum o bateau si o prindeau si auzeam cum facea mingea: tac-tac, tac-tac, fara sa pot face si eu la fel. Eu daca luam mingea si o bateam de perete era gata, nu o mai puteam prinde. Sau cu cercul. Il bateau cu un bat si il duceau pe o portiune de teren fara dificultate. Ori eu lucrul acesta nu puteam sa-l fac. Sau sa pocnesc cu biciul. Fratii mei, pe vremea cand se culegea canepa, faceau biciuri si pocneau cu ele. Pe mine nu ma puteau invata cum sa fac sa pocnesc si eu. Ei puteau sa se invete unul pe altul prin vedere, dar mie nu puteau sa imi explice ce trebuie sa fac. Toate astea m-au dus la constiinta ca sunt altfel decat ceilalti. Şi am fost nemultumit o vreme.

Dupa aceea mi-a trecut, pentru ca nu mi-a mai venit sa bat mingea, sa bat cercul, sa ma joc cum nu puteam sa ma joc. Am trecut la viata serioasa. Am mai avut nemultumiri. Mi-a fost foarte greu sa fac liceul pentru ca l-am facut la clasa de vazatori in Timisoara. Acolo trebuia sa bat la masina lucrarile. Asta mi-era usor pentru ca eu stiam de la 13 ani sa bat la masina de scris. Dar trebuia sa ma informez, trebuia sa citesc, sa acumulez. Ori lucrurile astea le faceam prin intermediari. Şi, de multe ori, intermediarul lipsea. Sau la Teologie, as fi gasit pe cineva care sa-mi citeasca si nu aveam unde sa ne retragem ca sa-mi citeasca. Au fost niste piedici din acestea pe care le-a adus lipsa vederii. Dar asa a fost, nu s-a putut altfel…

Augustin Paunoiu