Care e păcatul cel mai mare pentru fiecare? Acela care doare cel mai tare când apar regretele, la care renunţi atât de greu…

De câte ori nu ne-am îngrozit la simpla rotire a privirii asupra durerii din jur? Peste tot o cruce tăcută ne cheamă pe nume. Vrem anturajul Dumnezeului pe care-L slujim sau cel al prăpăstiilor umane. Stăpânul nostru a ales, ca mulţi dintre noi mai apoi, să nu rămână niciodată singur. Nu suportă ecourile fără sens, urcuşurile fără finalitate sfântă, neîntoarcerea din rătăciri. Diavolul, se foloseşte de aceeaşi dorinţă însă cu scop invers. Se priveşte într-o oglindă ciobită inducându-le pământenilor ajutorul unui anturaj care acceptă compromisul greşelii, mascarea încrederii prin profitarea faţă de falsa prietenie a celorlalţi, pierderea garantată pentru care toţi şi-au dat mâna. Lumină şi întuneric se fugăresc neobosite, conlucrând. Numai omul nu învaţă la timp lucrurile elementare…

De ce pentru unii crezul în Dumnezeu pare învechit? Fiindcă obişnuiesc să complice lucrurile, iar Hristos e simplu. În plus, atributele umane diferă de desăvârşirea calităţilor dumnezeieşti. Dacă un prieten te tradează, Dumnezeu nu va face nicicând acest lucru. Labirinturile minţii şi ale inimii ne îndepartează de mireasma cerurilor. Complicând propria existenţă, uităm…ne debarasăm de valori sacre, de tradiţii atât de pline de tâlc, uităm că tot ceea ce suntem e datorită Lui.

Dumnezeu nu suportă să fie singur în raiul Său. Nici diavolul nu vrea să se „distreze” singur în flăcările cu care e înconjurat. Astfel, amândoi se luptă…Cel Atotputernic pentru ca veşnicia iubirii Sale să cucerescă definitiv natura fiecărui om, iar Îngerul căzut să stăpânească iluziile cât mai coerent posibil. Cel rău copiază totul de la Creator şi prelucrează cunoştiinţele invers scopului de un real folos. Adoptăm mai repede iluzia fiindcă o găsim la orice colţ de stradă. Credem că ea ne eliberează de temerile şi durerile noastre. Şi căutarea noastră se reduce la mişcări automate, proclamate de orice novice al trăirii vieţii. Până când se petrece în taină experienţierea alternativei: învăţarea lecţiilor oferite.Dumnezeu e un maestru al predării cunoştinţelor necesare supravieţuirii. Te consideri adaptat când ţi-ai găsit locul. Adaptarea se reduce la „facă-se voia Ta în mine”. Totul a fost stabilit înainte de naşterea noastră. Hristos ne-a anticipat orice mişcare, mai mult, a binecuvântat-o şi a îngăduit-o ştiind ca numai astfel te poate convinge de măreţia Lui. E înnăscută în om tendinţa de a căuta logic explicaţii, dovezi. Aici ne asemănăm cu Creatorul nostru. Aşa cum El ne cere să Îi dovedim că-I suntem prieteni, şi El ne demonstrează prietenia. Pe când cel rău, nu dovedeşte nimic. El există atâta timp cât îi alimentăm prezenţa. Pe cît de liniştitor apare Domnul slavei, pe atât de tulburător supravieţuieşte diavolul. Primul merită întreaga admiraţie, cel de-al doilea nici măcar stupoarea faţă de „prestanţa” sa.

Soluţia pentru a rămâne permanent cu Hristos este simplitatea. Labirintul diavolului are doar efecte speciale, nu permanenţa sentimentelor adaptative…rătăceşte…nu cruţă pe nimeni dacă îl construieşte.

Să fim simpli chiar dacă ne-au fost încredinţate drept loc culmile de orice gen ar fi ele…ale succesului, prieteniei între oameni, bunăstarea materială. Complicarea vieţii aduce, inevitabil, pierderea lucrurilor esenţiale pentru a fi om. Cei câştigători să nu uite cui încredinţează reuşita lor. Ce încredinţezi diavolului nu mai recuperezi niciodată de unul singur, ce încredinţezi Lui Hristos va rămâne singura scăpare în clipele de restrişte.