1. FEMEIA ÎNSĂRCINATĂ



Naşterea, căsătoria şi moartea sunt considerate tradiţional acte ale existenţei persoanei.
Perpetuarea speciei umane se asigură prin naştere, care la un popor credincios cum este cel român se petrece în urma închegării legale a unei familii, prin căsătorie, o uniune liber consfinţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale.

Unul dintre rosturile prioritare ale întemeierii familiei (şi o dorinţă a cuplului) îl constituie naşterea copiilor, care să continue existenţa neamului şi stăpânirea agoniselii înaintaşilor, pe care să o îmbogăţească şi să o lase moştenire urmaşilor lor. De fapt un proverb românesc lega condiţia împlinirii rostului omului de „sădirea unui pom, construirea unei case şi naşterea unui copil".

Şi la gorjeni dorinţa familiilor nou întemeiate de a avea copii a constituit, unul dintre motivele împreunării, derulându-se în cadrul obiceiurilor şi tradiţiilor de nuntă şi ciclul nupţial, rituri de fecunditate.

Astfel în zona nord-vestică a Gorjului, conform unor cercetări făcute de Florica Lorinţ în anul 1967 şi păstrate în Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor, la plecarea nunţii de la casa miresei ... dacă vrea să facă copii, să bage trei grăunţe de usturoi în pantoful drept, numai miresei; stă cu el (mireasa) până se cunună" cep de butoi, ăla îl bagă în sân, tot mama, atunci când sunt oamenii la masă, până nu pleacă cu nunta. Până se desface mireasa, când se culcă, le pune undeva bine, în lada ei" şi când pleca mireasa, de venea la ginere, îi da un neam de-al miresei care avea părinţi, peste fund cu cărpătoriu, să facă iute copii"...

Dacă în situaţia obiceiurilor menţionate mireasa a avut un rol pasiv, în alte împrejurări, derularea registrului practicilor tradiţionale ale nunţii dovedeşte rolul său activ în speranţa viitoarei fertilităţi.

Ea .. .fura un vătrai de la părinţi, să facă copii frumoşi şi vrednici"...

. .Cine vrea să aibă băieţi, ia nişte cepuri de la putină, le bagă în sân şi se cunună cu ele. Ea singură le ia de acasă de la ea...".

In cadrul ceremonialului nunţii practicile care să garanteze fecunditatea erau frecvente la învelitul miresei, moment care simbolizează trecerea fetei în rândul nevestelor.

Ea „era aşezată pe un scaun, pe care s-au aşternut, fără ca ea să vadă, o pereche de pantaloni ai mirelui. înainte ca naşa să o învelească, soacra mare, aducea un copil, pe care-1 dădea miresei în braţe. Mireasa cinstea pe copil, cu un colac înfăşurat de brăciri. Copilul era învăţat să ducă mâna la sânii miresei, iar aceasta atingea sexul copilului".

Prezenţa soacrei mari în cadrul ceremonialului marchează acţiunea spiţei de neam pentru asigurarea fecundităţii cuplului iar copilul, care era rudă apropiată a ginerelui, ţinut în braţe de mireasă, reprezenta semnificaţia dorinţei ca în noua familie să se nască băieţi, ca să nu se stingă neamul - sămânţa - şi rosturile casei.

Copiii erau doriţi de noul cuplu ca să îşi asigure un sprijin la bătrâneţe.

Apariţia copiilor într-o familie nouă întemeiată crea soţilor obligaţia consimţită că au pentru cine munci.

Ei se bucurau de copil, propria creaţie pe care îl educau, îl învăţau şi pentru care munceau să-i strângă avere, pe care să i-o dea zestre când se va căsători.

Apariţia primului copil, care întărea şi suda mai mult familia, dovedea comunităţii bărbăţia soţului şi binecuvântarea soţiei de către Dumnezeu de a deveni mamă.

Femeia care nu făcea copii era considerată stearpă (ştiră) şi trăia cu frica de a nu fi lăsată de bărbat.

De aceea ea recurgea cândva la rugăciuni, farmece, descântece, leacuri băbeşti, iar mai recent, la tratamente, care să o ajute să rămână însărcinată.

Ea ţinea toate posturile, dădea acatiste ori punea să i se citească rugăciuni la biserici şi mănăstiri.

Sfânta Vineri era considerată protectoarea femeilor căsătorite, pe care le ajută la naştere, de aceea în dorinţa de a intra în graţiile ei, femeia care îşi dorea copii, ţinea sărbătoarea.

în satele gorjene erau descântătoare şi vrăjitoare la care apelau adesea femeile ce nu rămâneau însărcinate.

Concomitent cu rugăciunile, descântecele ori farmecele, femeile fără copii, să rămână însărcinate, obişnuiau să bea ceaiuri din buruieni ori să se scalde în apa în care s-a fiert floare de muşeţel şi hamei.

Cand femeia rămânea gravidă, era o bucime pentru întreaga familie.

Ea trebuia să spună acest fapt, pentru că altfel era credinţa că pruncul va ieşi mut. Pentru sarcină e rabine ca viitoarea mamă să fie încinsă cu brăciri, iar ca să nu se deoache, brăcirile era bine să aibă mult fir roşu în ţesătură.

Femeile pătate la faţă se credea că vor naşte fete. Pe perioada cât nevasta era gravidă, în satele de pe Gilort se spunea că nu e bine ca bărbatul ei să taie păsări, crezându-se că altfel atunci când va naşte, mama va pierde mult sânge, iar noul născut se va zbate ca pasărea care moare.

Femeia gravidă se fereşte şi este ferită să ridice greutăţi, ca să nu piardă sarcina.

Dacă gravida ajută în viaţă pe careva, atunci când naşte trebuie să fie ajutată măcar cu gândul, cu rugăciune, de cel ajutat de ea.

In satele de pe Valea Jiului se credea că femeia însărcinată era bine să participe la munci uşoare, ca să-şi uşureze sarcina.

Dacă acei din jurul gravidei mănâncă bunătăţi, e bine să-i dea şi ei, măcar să guste, pentru că ea râvneşte la toate şi s-ar putea să se stârpească, iar un astfel de păcat ar fi deosebit de mare.

La Arcani era interzis ca femeia însărcinată să mănânce colaci lipiţi ori fructe îngemănate, ca să nu nască gemeni.

Peste tot în judeţ se credea că femeia gravidă nu era bine să se mire de nimic urât (oameni pociţi, anormali, cu infirmităţi), sau să audă de ceva urât, ca să nu nască un copil cu defecte similare.

Dacă s-a mirat de asemenea făpturi, după ce a născut, timp de 40 de zile în fiecare sâmbătă trebuia să stea în pragul uşii, să alăpteze copilul în poală şi să-şi aducă aminte de ce a văzut sau a auzit urât.

Când femeia este însărcinată nu este bine să ia nimic de la nimeni, fără să spună.

Dacă ia, e bine să pună mâna pe pământ, fiindcă dacă îşi va atinge întâi corpul, în acelaşi loc noul născut va avea semn asemănător cu obiectul luat.

In satele din zona Tismana-Arcani, femeile însărcinate nu omorau păsări, insecte, şoareci să nu nască pruncul cu semnul vietăţii omorâte.

La Şipot-Turburea se spune că la unele femei se aude copilul plângând în pântece. Se credea că aceasta tace numai dacă mama îi urează ceva (să aibă noroc, să înveţe, să fie frumos, să cânte, să fie iubăreţ), care să-i placă. în satele de pe Gilort (partea sudică) după ce femeia împlinea cele nouă luni, era pusă să dea grăunţe din poală unei iepe, ca să nască mai repede şi uşor.


2. NAŞTEREA

Era aşteptată cu bucurie, dar şi cu teamă, de femeia însărcinată şi de rudele ei apropiate.

în prima jumătate a secolului al XX-lea, când asistenţa medicală la sate era limitată, la începerea durerilor de naştere, în casa gravidei era chemată o bătrână pricepută (care o ajuta pe femeia însărcinată să nască, fiind plătită pentru munca depusă) şi moaşa, care era predilect din neamul tatălui pruncului.

La Aninoasa femeia aflată în durerile facerii era pusă să calce, sub supravegherea moaşei, pe brăcirile deşirate în linie dreaptă pe mijlocul camerei.

La Bumbeşti-Jiu şi la Vădeni femeia care năştea era pusă să sufle într-o sticlă, ca să se forţeze în pântece (să se opintească). Imediat ce intra în camera unde se zbătea femeia cu durerile facerii, moaşa îngenunchea, se închina şi spunea o rugăciune.

După ritualul frecvent în partea sudică a judeţului, moaşa începea practicile de ea ştiute, pentru uşurarea celei însărcinate: o încălzea cu cărămizi, îi făcea baie fierbinte la picioare, o ungea cu untură de iepure „Să sară copilul din ea, cum sare iepurele", o plimba cu paşii mari pe brăciri iar când ajungea la uşă o punea să dea tare cu piciorul în prag.

Dacă era o naştere grea, erau chemaţi să le bea apă din pumni la toţi aceia cărora gravida le-a turnat apă să se spele.

în satele de pe Sohodol şi de pe Jaleş, gravidei i se dădea să bea apă de pe o săgeată de trăsnet.

în multe sate, când femeia nu putea să nască era chemat bărbatul ei şi pus să tragă cu puşca peste casă, ori peste ea, şi să-i producă o tresărire violentă şi astfel să-i declanşeze naşterea. Alteori la femeia care năştea greu şi avea dureri mari era adusă o descântătoare, care psihic o ajuta, dându-i încredere că va fi bine după îndepărtarea răului prin descântec. Se rosteau descântece de deochi.

în satele din zona Padeş, dacă naşterea era grea, femeia era urcată în car, aşezată în poziţia pe spate pe fân şi plimbată pe un drum, cu multe gropi, ca să fie puternic zdruncinată.

în multe din satele gorjene femeile năşteau pe un braţ de fân, peste care se aşternea o pătură, aşezat la capătul patului, ca să amintească de naşterea pruncului Iisus. Altele năşteau în casă, direct pe pământ (în loc nespurcat, neumblat des), fiindcă se credea că pamantul e sfânt (el ne dă de toate).

Aşa cum consemna cercetătoarea Germina Comănici: „Naşterea pe pământ şi aşezarea copilului pe pământ trimit la relaţia cu matricea germinativă primară".

„O legătură simbolică puternică există între femeia născătoare şi pământ. Viaţa înfloreşte pe pământ izbucnind la naştere şi dezvoltându-se până la capătul ei, moartea şi înhumarea fiind întoarcerea în pântecele pământului (Catherine Pont-Humbert)".

în satele din zona nord-vestică a judeţului femeile năşteau pe vatra focului, socotită loc curat, purificat de toate relele de către focul care a ars permanent.

Poziţia cea mai indicată pentru femeia care năştea era cea în genunchi („aşa se spun şi mgăciunile"). Unii copii se năşteau cu o pieliţă pe cap, numită chitie. Se credea că ei erau norocoşi. Chitia era păstrată şi folosită la descântece, la judecăţi şi la furturi (să nu te prindă).

în perioada lipsei asistenţei medicale la sate, s-a întâmplat în destule cazuri ca femeile să moară la naştere, lăsând copilul fără mamă, în grija rudelor apropiate, alăptat de o femeie din vecini, care a născut cam în aceeaşi perioadă.

Alteori, la naştere mureau, ori erau născuţi morţi, copiii. Se credea că aceştia n-au fost doriţi de Dumnezeu şi nefiind botezaţi se pot preface în moroi. Copiii morţi imediat după botez se spunea că ajung îngeri (ei nu au păcate). Femeile care aruncau (avortau) copiii nedoriţi erau de obicei cele nemăritate (copilul din flori) ori cele cu mulţi copii şi cu posibilităţi materiale reduse de subzistenţă.

în perioada comunistă, provocarea avortului era pedepsită de legea penală, dar de multe ori şi de Dumnezeu, fiindcă multe dintre gravidele implicate mureau datorită modului empiric de provocare practicat de babe.

In popor se credea că era mare păcat să „lapezi copilul" şi dacă se întâmpla să fie secetă mare, inundaţii, să bată piatra (grindina) ori alte calamităţi, năpasta aruncată de Dumnezeu asupra satului era pusă şi pe seama faptei necreştineşti a aceleia care a curmat voit o viaţă nevinovată.

Dacă unei femei i-au tot murit copiii la naştere, pentru a se crea o sugestie pozitivă, copilul atunci născut era preluat de o femeie căreia i-au trăit toţi copiii. Ea atingea pântecele gravidei „gestul asimilându-se preluării sarcinei" şi asista la naştere. Copilul născut îi zicea şi acestei femei mamă şi nu se putea căsători cu unul dintre copiii ei.

La Logreşti-Moşteni şi în satele de pe Amaradia de Sus, copilul dat (ca să trăiască) altei femei, era trecut de aceasta pe la sânul ei, apoi era vândut adevăratei mame, ca să-1 crească.

Ritualul era însoţit de urarea: „Să-ţi trăiască băiatul cumpărat, să fie sănătos şi bogat, să fie norocos şi frumos, părinţii să-i trăiască şi să-1 îngrijească!"

în alte sate din zona submontană a Gorjului imediat după botez copiii (să nu mai moară părinţilor) erau daţi de pomană unui neam apropiat şi li se schimba prenumele (nu în acte), ca să-i „piardă" răul (maleficul). Numele respectiv era rostit de preot şi auzit de oameni numai la botez, la cununie şi la înmormântare.

La Racoţi şi Celei, când se întâmpla ca părinţilor să le fi murit copiii mici la naştere, nu se anunţa adevăratul sex al pruncului, ca acesta să le trăiască. Alteori se schimba naşul şi moaşa, ori ieşea unul dintre părinţi ca să-1 dea de pomană primului călător întâlnit în cale, fiind siguri astfel că le trăieşte. în Gorj moaşa era aleasă, înainte vreme, dintre rudele de sânge ale noului născut şi frecvent rolul ei se transmitea de la o generaţie la alta.

Tradiţional moaşa era dintre rudele tatălui. „Cine (ţine) felul bătrânesc să iasă din neamurile tatălui copilului ... moaşa se chema, din neamurile lui mai mult.. ."

.. .Pe cine vrea să pună de moş, aşa era obiceiul, din partea bărbatului chema.. ."
„Bărbatul pune moaşa ce, trece înaintea bărbatului? Dacă nu pui moaşa lui te blesteamă".

Această tradiţie a moaşei de neam, cunoscută în judeţ ca moaşe de moştină (moştenie) sau moaşe de baştină, aşa cum remarca Florica Lorinţ - cercetătoare - „arată nu numai legătura de spiţă de neam cu tatăl copilului ci şi de gospodina care reunea odinioară spiţa neamului dintr-o colectivitate de producţie, de muncă". Când moaşa era prea bătrână, transmitea atribuţiunile de obicei nurorii sale, alteori fiicei, cea care rămânea să rânduiască mai departe gospodăria bătrânească: ... rămânea o fată de-a ei sau o noră, chema pe cine rămânea în casă la moaşă".

... dacă moare moaşa, punem pe nora ei, ori o fată a ei, să fie din neam aşa-i ca un blestem din bătrâni, să-1 ţii".

Pregătirea tinerei moaşe se făcea în timp, ea fiind chemată să asiste pe moaşa îmbătrânită, la naşterea altor nepoţi (de moaşă).

In satele de pe Gilortul de jos moaşa era cea care tăia ombilicul (buricul) cu un briceag pe o aşchie sărită dintr-un lemn, ca să semene cu părinţii (de aici probabil şi zicala „aşchia nu sare departe...").

In satele din partea nordică a judeţului (zona submontană) buricul era tăiat, la băiat, de către moaşă, cu un cuţit bine ascuţit sau cu toporul, pe resteul boului de hăis (din dreapta) de la jug, în credinţa „că va răzbi greutăţile vieţii cu puterea şi răbdarea boului".

La, fată buricul era tăiat cu cuţitul pe un ban de argint, să fie frumoasă, curată şi căutată ca argintul.

La Leleşti şi la Racoţi, buricul era tăiat cu un geam sau cu foarfecă.

în satele de pe Jaleş legarea buricului se făcea cu chiotoarea de la o cămaşă a tatălui, răsucită cu o chiotoare de la cămaşa mamei.

în satele de pe Jiu, din partea sudică a judeţului, moaşa lega buricul cu o aţă de mătase şi cu o şuviţă de păr de la o lehuză. Cu sângele care curgea de la tăiatul buricului, copilul era uns pe faţă ca să fie rumen toată viaţa.

înainte de a fi ridicat pruncul de către moaşe şi a i se face urări de sănătate şi bine, la Brăneşti şi Turceni mama îl atingea cu mâna de trei ori zicând: „Al meu şi al lui Dumnezeu".

La Plopşoru şi la Brăneşti la începutul secolului al XX-lea, casa pruncului, împreună cu o pană de cocoş, o monedă de argint, nouă pietricele şi cărbune, se băga într-o căciulă veche iar căciula se băga într-o oală nouă, care se îngropa în spatele casei în dreptul coşului. Toate acestea se făceau în credinţa că pruncul va fi sănătos

La Aninoasa, dacă primul născut era o fată, iar părinţii doreau să aibă un băiat, placenta era pusă într-o căciulă şi îngropată la un loc curat (nespurcat).

La Muşeteşti, buricul copilului, tăiat de moaşă se păstra timp de 7 ani pe vârful unui fus, până la plecarea copilului la şcoală, când la o lumânare aprinsă copilul se uita prin buric, lumânarea simbolizând flacăra ştiinţei.

La Arcani, se credea că un copil se naşte cu buricul peste gât din cauza mamei, care a băgat nuiele sucite în foc, în timpul cât a fost însărcinată.

Moaşa era cea care comunica tatălui sexul copilului. Aceasta o Tot moaşa era cea care spăla copilul nou născut, pe vatra focului, cu apă rece adusă în oală de pământ nouă, „ca să cânte frumos".

Moaşa ţinea copilul cu o mână şi o femeie îi turna apa. îl spăla şi prin gură „să nu-i miroase gura", prin urechi „să le aibă curate", pe la încheieturi „să nu transpire şi să se opărească".

La Leleşti, moaşa spăla copilul cu apă rece, după uşă, apa curgând de pe o pană de gâscă sau de raţă, să fie rezistent la răceală şi să-i placă scalda.

Moaşa era cea care mergea la preot cu o sticlă plină cu apă curată, luată de la fântână după răsăritul soarelui. Cu sticla umplută, având legat un fir roşu şi un fir de busuioc de la Bobotează, ţinut la icoană, moaşa se ducea la preot să-i sfinţească apa de moaşă pentru moliftă.

Ea spunea preotului toate femeile care au asistat la naşterea pruncului.

Din apa sfinţită, lehuza gusta de trei ori, se uda pe ochi şi se spăla pe mâini, apoi îl stropea pe prunc.

Din apa respectivă se udau pe mâini (gestul având semnificaţia spălării) moaşa şi femeile care au asistat la naştere.

Tot din această apă sfinţită era stropit oricine intra în casă, ca să vadă copilul, în timp de şase săptămâni.

Din apa moaşei se puneau în scalda copilului 2-3 picături iar în satele din partea sudică, de pe Jiu, până la 40 zile femeia care scălda copilul punea în mâini câteva picături de moliftă, pentru că era considerat spurcat, pruncul nebotezat.

Moaşa era cea care scălda copilul în primele trei zile sau până la punerea ursitorilor. Apa pentru scăldatul copilului era scoasă de dimineaţa (prima apă, apa neîncepută a zilei), iar scalda se făcea într-o postavă nouă, anume cumpărată.

în prima scaldă cu apă mai mult rece, să fie copilul vioi, se puneau obiecte simbolice: un ban de argint (pentru a avea noroc), pene de raţă sau de gâscă (ca să-i placă apa şi să nu plângă la scaldă), pene de pitpalacă (să meargă repede în picioare), flori (să fie iubit), lapte (să aibă faţa albă), ş.a. La Logreşti-Moşteni, moaşa punea în prima scaldă un ban de argint (să fie bogat), un ciob de marmură albă (să fie curat şi frumos), câteva boabe de cânepă (să aibă parte de ea), lână (să fie priceput la creşterea vitelor) etc.

După scaldă, obiectele erau luate de moaşă şi puse la capătul feşii cu care se înfăşa copilul, până la vârsta de un an, iar apa se vărsa la rădăcina unui măr dulce.

Apa de la prima scaldă era vărsată la rădăcina unui pom, la o viţă de vie ori într-un loc curat, spre răsărit, înainte de apusul soarelui.

La Novaci, Polovragi şi la Baia de Fier copilul era spălat în prima sa zi de viaţă cu lapte, atunci muls. Practica a fost cunoscută şi în satele de pe Jaleş.

Din studiile monografice Tradiţii şi obiceiuri de pe Valea Jaleşului, de Vasile Cărăbiş şi Obiceiuri tradiţionale din satele Balta, de Ion Sanda a rezultat că în satele de pe Jaleş şi Sohodol, înainte vreme, în prima noapte după naştere, lângă noul născut era adusă să doarmă o femeie bătrână, ca să fie martoră la venirea ursitoarelor copilului. Bătrâna prezicea viitorul noului născut în funcţie de ce visa în acea noapte.

In primele trei zile după ce femeia năştea, moaşa era cea care îngrijea de ea (o înlocuia în îndeplinirea treburilor gospodăreşti şi o hrănea, îi dădea să bea vin ca să prindă puteri, o îmbia să mănânce câte o ceapă, ca să aibă lapte pentru copil).

Tot moaşa se îngrijea şi de noul născut (îl moşea, îl ridica, îl spăla, îi făcea prima scaldă, îl înfăşa, îl scotea pe fereastră, îi punea ursitorile).

Moaşa era cea care se îngrijea să pună pe pragul de sus al uşii aţă roşie şi mănunchiuri de rugi, care să apere pe noul născut şi pe lehuză de spiritele malefice.

Batista era un element etnografic prezent în momentele de ceremonial ale naşterii. Moaşa aducea „Somnişorul" cules de pe ramuri, în batistă curată şi îl lăsa noului născut, iar mama păstra batista cu un talisman pentru liniştea în viaţa copilului. Mâncarea pentru nepoată în primele trei zile era adusă de moaşă într-un coş acoperit cu o batistă. Copilul aflat în leagăn (postavă) pentru a fi ocrotit, după timp, de curenţii reci ori de razele soarelui, era acoperit cu o batistă care avea colţul îndoit în timpul somnului pruncului (C. Cheznoiu, Gr. Pupăză: Batista, element etno-folclgric gorjenesc, în Litua, m. 1 (1978).

Lehuza îşi îndeplinea în aceste prime trei zile misiunea de mamă, dându-i pruncului ţâţă cu mâna dreaptă, ca să nu fie stângaci înviată.

Laptele matern se credea că va da noului născut putere, dar şi unele trăsături pe care viaţa le va confirma, la noul născut. Era credinţa că vrăjitoarele, practicante ale magiei negre, luau laptele tinerelor mame, să le facă rău pruncilor, de aceea nu era primită orice femeie (mai ales bătrână) la lehuză, care preventiv purta fir roşu.

A treia zi după naştere lehuza era spălată de moaşă pe cap şi pe corp cu o infuzie de plante medicinale. Era o scaldă rituală iar dacă se dorea ca lehuza să mai nască, apa era aruncată la rădăcina unui pom roditor.

Tot moaşa scălda pe prunc, curăţa şi aranja casa cu flori şi ţesături, ca la sărbătoare. Această activitate de purificare a spaţiului prin curăţenie era săvârşită de moaşă în aşteptarea ursitorilor. Aşa cum remarca preotul Dumitru Bălaşa, cercetător istoric, în revista Studium anul XXVIII, nr. 1/1998, „ursitoarele sau ursătoarele sunt trei femei care vin din lumea astrală în noaptea a treia de la naşterea unui prunc (băiat sau fată) şi îi ursesc la bine şi la rău. De ele depinde viitorul noului

născut". Masa pentru ursitori era pregătită de către moaşă şi aşezată în mijlocul camerei ori în colţul dinspre răsărit al încăperii.

Cel mai frecvent pe masa rotundă (masa dacică) acoperită cu o faţă de masă se puneau trei pâinişoare (azime) unse cu miere, trei fire de busuioc, trei linguri noi, un pahar cu vin şi două pahare cu apă, brăcirile moaşei şi diferite obiecte sugestive în funcţie de sexul noului născut (o faşă, un scutec, o cusătură) un caier dacă-i fată şi o bardă, sfredel, ferestrău, porumb, grâu, o carte, dacă-i băiat).

în timpul aşezării obiectelor pe masa rotundă nimeni nu rostea nici un cuvânt.

Azimele unse cu miere, paharele cu vin şi apă, lingurile noi erau puse pentru ospătarea ursitorilor şi îmbunarea lor în hotărârea destinului noului născut. Obiectele simbolice lăsate pe masă erau atinse de ursitori şi sortite astfel viitorului pruncului.

La Aninoasa, moaşa aşeza cămaşa tatălui noului născut în faţa icoanei, se închina, făcea trei mătănii zicând: „Voi, sfintelor şi bunelor ursitoare, / care veniţi să-mi ursaţi pruncul(-a), / să veniţi line ca apa, / dulci ca mierea / şi bune ca pâinea, / pe prunc bine să mi-1 ursiţi, / iar pe mama lui din pat să mi-o ridicaţi".

Se credea că ursitorile vin la miezul nopţii, după primul cântat al cocoşilor, care alunga spiritele rele.

Profesorul Ion Sanda consemna în publicaţia Litua. Studii şi cercetări, nr. 1 /1978 că în satele din partea nord-vestică a Gorjului există obiceiul ca în chip de ursitoare să vină la geamul noului născut trei femei, care să ureze pe rând:

„Acest băiat (fată)

Care s-a născut,

Va fi mintos,

Va fi norocos,

Va fi voios,

Drăgăstos şi sănătos

Şi învăţat,

Şi bogat,

Om de treabă

Şi luat în seamă"
Cea de-a doua ursitoare ura:

„Dinăşti oameni de rogoz

A ieşit ăst Făt Frumos

Şi cere scufă şi salbă,

Să se ducă-n lumea albă;

Cere cal de călărie

Şi o stea la pălărie,

Ca să treacă de pustie

Şi mai cere un cal breaz,

Că-i puişor de viteaz".



Cea de a treia ursitoare cânta o doină:

„Doina din ce s-a făcut,

Dintr-o gură de mic prunc,

L-a lăsat doina zicând:

Culcă-te puiuţ micuţ,

Să te scoli mărişoruţ".



In satele din Gorj, lăuza se culca în camera unde se puneau ursitorile, cu capul spre răsărit, pe mâna dreaptă şi i se recomanda să memoreze tot ce visează în acea noapte, pentru a se putea răstălmăci a doua zi, de către cei pricepuţi, soarta noului născut.

în camera pregătită pentru ursitori dormea şi moaşa, tot cu spatele spre fereastră, să nu uite la ivitul zoritor visul prin care ursitorile stabiliseră soarta celui născut.

Dacă lăuza şi moaşa visau ape limpezi, câmpuri înverzite şi înflorite, soare, se credea că pruncul va avea soarta bună. Dacă visau drumuri întortocheate, prăpăstii, întuneric, ape tulburi era semn de soartă rea.

Se spunea că ursitorile stabilesc steaua (norocul) noului născut, care-1 veghează de pe bolta cerească, până când moare (steaua cade).

A doua zi de dimineaţă, după răsăritul soarelui, moaşa ridica ursitorile. Ea era însoţită de trei copii, astfel încât împreună cu noul născut să formeze două perechi (dacă cel născut era băiat, moaşa era însoţită de două fete şi un băiat, iar dacă noul născut era o fată, moaşa venea cu doi băieţi şi o fată). Perechile astfel constituite aveau semnificaţia unei viitoare căsătorii normale.

Copiii care însoţeau pe moaşă era obligatoriu să aibă ambii părinţi, iar în zona Runcu-Dobriţa se credea că era bine să aibă vârsta la care să nu poată să spună încă mulţumesc.

Moaşa împărţea celor trei copii tot ce era de mâncat şi de băut, restul obiectelor rămânând în casă pentru cel ursit, să-i fie puse în baie ori folosite în invocarea soartei acestuia potrivit etapelor vârstei.

După ridicarea mesei ursitorilor, moaşa nu mai avea obligaţii ceremoniale imediate.

Chiar dacă moaşa era în primele trei zile ale noului născut personajul principal cu sarcini ceremoniale, familia nepotului (fonnula de considerare şi adresare pentru cel moşit), purta respectul cuvenit şi soţului acesteia, moşul copilului. Prin înrudirea de sânge a moşului cu tatăl pruncului se asigura în Gorj tradiţia moaşei de neam. Mai mult, în unele sate din judeţ „era obiceiul ca moşii să fie şi naşi, aşa e cu dreptate..

Dacă în zilele premergătoare punerii ursitorilor copilul era scăldat de moaşă, cu apă mai mult rece (să-1 călească şi să fie vioi), după ce a fost ursit, scalda i-o făcea mama ori altcineva foarte apropiat ei, cu apă fierbinte, în care se puneau până la botez două-trei picături din apa sfinţită la moliftă, adusă de moaşă.

Pielea copilului era unsă cu unt, iar cea care îl scălda, îl trăgea de mâini şi de picioare, ca să-1 alungească. Era ridicat de cap, ca să nu rămână cu gâtul scurt şi de nas, ca să nu fíe cârn.

După ce era scăldat, copilul se înfăşa strâns, mai ales la picioare ca să nu-i crească strâmbe. Scalda se făcea până la asfinţitul soarelui iar apa era aruncată imediat la loc curat (neumblat, nespurcat).

După ce era scăldat, copilul era alăptat. Mama îşi spăla sânii cu aghiasmă (apă sfinţită), când îi dădea întâi să sugă la copil.

Ca să nu piardă laptele, ea nu trebuia să doarmă în acelaşi pat cu bărbatul şi nici să nu dea din gos­podărie, după apusul soarelui, foc aprins.

între şapte luni şi doi ani, copilul trebuia să fie înţărcat, în zi de post. Ca aceasta să nu mai ia ţâţa, unele mame îşi ungeau sfârcurile cu usturoi, cu ardei ori cu funingine. După alăptare (hrănire) copilul era pus în postavă şi legănat ca să adoarmă. In tot acest timp mama îi rostea cântece de alinat (de leagăn):

„Nani, nani,

Puiul mamii,

Vin găină,

Dă-i odihnă

Şi tu raţă,

De-1 răsfaţă

Tu cal breaz,

Mi-1 fă viteaz

Vin curcan

Şi mi-1 fă ban.

Tu lăstun,

Dă-i suflet bun

Tu mistreţ,

Mi-l fă isteţ.

Nani, nani, puiu' mamii

Culcă-mi-te cât eşti mic,

Să creşti mare şi voinic

Culcă-mi-te mititel

Şi te scoală măricel

Să te duci cu oile,

Pe câmpul cu florile

Să te duci cu mieluşei,

Pe câmpul cu ghiocei

Să te duci cu vacile,

Pe câmpul cu fragile,

Vino peşte de mi-1 creşte

Şi tu ştiucă, de mi-1 culcă,

Şi tu somn de mi-1 adormi,

Să creşti mare şi frumos

Să fii mamii de folos!

Nani, nani, puiul mamei,

Ferici-te-ar Dumnezeu,

Să fii oacheş şi frumos,

Ca un soare luminos,

Fetele să te-ndrăgească,

Flori în calea ta să crească!"

La Şipotu, Turburea, Ţânţăreni şi în alte sate din zonă se credea că nu e bine să laşi până la botezul pruncului scutece spălate pe culme, după apusul soarelui.

In satele din partea nord-vestică a judeţului se credea că e bine ca scutecele copilului să fie uscate numai în casă, lângă sobă, să nu se pârlească (ardă) copilul. Dacă scutecele erau bătute la spălare cu maiul, se credea că şi pruncul va fi bătăuş.

Tot în primele şase săptămâni de viaţă alepruncului, dacă lehuza pleca seara de acasă cu copilul în braţe, lua un vătrai în mână, iar lângă copil punea un cui ori ceva din fier, să fie tare ca fierul şi ferit de rău.

După lăsatul serii, copilul nu era lăsat singur în casă. în zona Padeş în leagănul noului născut trebuia să existe în permanenţă un ban de argint sau un metal de culoare albă. De asemenea se credea că nu-i bine ca un copil nebotezat să fie trecut printr-o răscruce de drumuri ori peste o apă. De cele mai multe ori copilului i se dădea numele bunicilor din partea tatălui: „.. .îl botezăm după numele socrului, să nu se piardă neamul'" „.. .Numele tot aşa avea bătrânii pretenţii, să se pună numele lor la copiii de la feciori". In multe sate era obiceiul ca noul născut să poarte numele naşului. De aceea înainte de punerea ursitorilor (alteori după), tatăl pruncului se ducea la naş cu plocon constând dintr-o pasăre netăiată şi o sticlă cu băutură, să ceară permisiune să-i pună celui născut prenumele acestuia.

Şi la gorjeni se obişnuia ca atunci când un copil se năştea în preajma unei mari sărbători creştine, acesta să primească numele sfântului prăznuit (Vasile, Ion, Gheorghe, Ilie, Măria, Andrei, Nicolae, etc). Era astfel un prilej de dublă sărbătorire în familie: şi ziua de naştere şi onomastica.

Doamna Nicoleta si eu am fost moasa.este ceva extraordinar.Ma gandesc ca asa a vrut Dumnezeu sa am aceasta meserie,dar este ceva sublim si o meserie pe cat de placuta ,pe atat de riscanta.Eu am practicat meseria de moasa 5 ani.In sala de nasteri mi-am pus doua icoane ,cu toate ca era interzis sa pui in sala de nastere asa ceva.Cand intram in sala sa asist o nastere,indiferent ca eram singura sau cu medic,primul lucru pe care il faceam era Sfanta Cruce si ma rugam la Dumnezeu si Maica Sfanta sa se termine cu bine si fara complicatii cum spunemi noi.Si sa va mai spun ceva,nu stiu daca ma credeti ,toate femeile care au venit si au nascut cu mine au facut baieti,deoarece eu am doi baieti si nu stiu daca ma credeti am mosit doar baieti.Numele meu este s Gabriela si cam 80% din baietii care i-am mosit eu ,mamele au dorit sa le puna numele de Gabriel.Cand intocmeam certificatul de nastere si intrebam mamica cum doreste sa puna numele imi spuneau ,ca si moasa care l-a mosit.Pentru mine a fost ceva extraordinar.
Si apropo in legatura cu buricul la noi in Banat se spune ca atunci cand copilul merge prima zi la scoala sa deznoade buricul ,ceea ce inseamna ca,copilul va fi destept.
Sa dea dumnezeu la toate mamele copii frumosi si cuminti ,indiferent ca sunt baieti sau fete.
Doamne ajuta!

Ce frumos vorbiti de acesta mserie. Eu am nascut cu moasa care
m-a mosit pe mine. Am un respect deosebit pentru cei care isi iubesc meseria si fac totul cu pasiune si cu dragoste fata de oameni, de Dumnezeu indiferent de domeniu