"Niciodata nu este prea tarziu pentru a pune inceput bun" Ilie Cleopa

Petre Ţuţea - „Am purtat ideile şi credinţa precum poartă vântul microbii“

„Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea” Parintele Porfirie

CELE 14 REGULI PENTRU MERGEREA LA BISERICĂ
Fraţilor, trebuie să ştiţi că un creştin care merge la biserică are 14 reguli canonice de bună cuviinţă, dacă vrea să-i folosească Sfânta Biserică. Dacă nu le împlineşte, se duce la biserică spre osândă.
Am să vă spun regulile de bună cuviinţă pentru un creştin care merge la Sfânta Biserică.
Dacă vreţi să fiţi fii cu adevărat ai Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare, care ne naşte pe noi prin apă şi prin Duh la Botez, de aproape 2000 de ani, în Biserica lui Hristos, care este stâlp şi întărire a adevărului, să ştiţi regulile de mergere la biserică, după cum urmează :
1. Prima condiţie canonică pentru a merge la Sfânta Biserică este să te ierţi cu toţi. Dacă merge mama la biserică, sau tata, să zică : " Iertaţi-mă, măi băieţi! Iartă-mă, soţie!"
2. A doua condiţie canonică. Când mergi la biserică să duci un mic dar din casa ta. Măcar o lumânărică, măcar un bănuţ, o prescură, un pahar de vin, ce poţi. Că prin acel mic dar pe care-l duci tu la biserică se binecuvântează toată averea ta, căci îl dai jertfă lui Dumnezeu.
3. A treia condiţie canonică. La biserică este bine să mergi mai de dimineaţa, ca să poţi apuca Evanghelia Învierii de dimineaţă şi Slavoslovia. Şi totodată dacă te duci mai devreme, te poţi închina liniştit, nu-i lume multă la biserică, te duci la locul tău fără să deranjezi slujba.
4. A patra condiţie canonică. Totdeauna bărbaţii în biserică trebuie să stea în partea dreaptă, iar femeile în partea stângă. Şi în ordinea aceasta trebuie să stea în biserică : bărbaţii bătrâni în frunte, cei mai puţin cărunţi la spate, cei mai tineri în spatele lor, flăcăii şi băieţii tot aşa. La fel şi femeile. Iar între bărbaţi şi femei, să lăsaţi o cărare în biserică, ca să meargă cine vine să se închine şi să ducă darul la Sfântul Altar.
5. A cincea condiţie canonică este să nu vorbiţi în biserică, că este mare păcat. Dacă este mare nevoie să vorbeşti, vorbeşte în şoaptă sau prin semne.
6. A şasea condiţie canonică. Dacă mergi la biserică, să nu ieşi până nu se termină slujba. Numai, Doamne fereşte, dacă eşti bolnav, sau dacă păţeşti ceva. Dar altfel să nu ieşi, că, dacă ieşi înainte de terminarea Liturghiei, eşti asemenea cu Iuda, care a ieşit de la Cina de Taină, unde erau la masă Mântuitorul cu Apostolii şi s-a dus şi L-a vândut pe Hristos. Aşa arată Sfântul Ioan Gură de Aur.
7. A şaptea condiţie canonică pentru cei ce merg la biserică. Când vă închinaţi la Sfintele Icoane, să nu sărutaţi sfinţii pe faţă , că-i păcat. Nu-i voie. Dacă sfântul este pictat în picioare, îi săruţi picioarele, dacă este pictat pe jumătate, îl săruţi la partea de jos.
8. A opta condiţie canonică. Să ştiţi că după ce dă preotul binecuvântare de Sfânta Liturghie, nimeni nu mai are voie să se închine la icoane în biserică sau să mai ducă daruri la altar, că este mare păcat.
Când auzi că zice preotul : " Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor ", este gata! De atunci fiecare stă la locul lui liniştit, nu se mai duce să se închine. Chiar de-ai venit cu un dar în biserică, cu lumânare şi cu prescură, le dai la urmă.
Că din timpul acela preotul intră în Sfânta Liturghie şi nu mai are timp să ia darul. Că dacă te duci şi el se opreşte de la Liturghie, îi rămân o mulţime de rugăciuni şi are păcat. Deci darurile se dau la biserică până se dă binecuvântarea de Liturghie.
De atunci înainte nu mai este voie nici să te închini la icoane, pentru că îi tulburi pe cei care vor să asculte Sfânta Liturghie.
9. A noua condiţie canonică. Creştinii trebuie să stea în genunchi când se sfinţesc preacuratele daruri, când se cântă : " Pe Tine Te lăudam, pe Tine bine Te cuvântam...!" Alţii stau în genunchi şi la Evanghelie. Nu-i o greşeală. La Axionul Maicii Domnului şi la Tatăl nostru, atunci se stă în genunchi. Şi după ce se cântă Tatăl nostru se face sărutarea păcii. Aşa se făcea înainte. Acum în unele biserici s-a uitat.
Cei ce au dezlegare şi vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să-şi ceară iertare de la toţi, de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri. Dacă sunt bărbaţi, se duc la cei mai bătrâni oameni din frunte, şi de la care au avut vreo supărare, Doamne fereşte, să ceară iertare : " Iartă-mă, frate! Iartă-mă, cumetre sau vecine!"
La fel şi femeile să se ducă la cele mai bătrâne şi să ia iertare, să le sărute mâna, iar acelea să le sărute pe frunte. Această rânduială se face înainte de a merge la Sfânta Împărtăşanie. Apoi treceţi la strană sau în pridvor, să vă citiţi moliftele sau rugăciunea de dinaintea Sfintei Împărtăşanii.
Trebuie să ştiţi că nimeni nu are voie să se împărtăşească dacă nu şi-a citit rugăciunile de împărtăşire ( moliftele ). Şi apoi iei o lumânărică aprinsă şi la iconostas o dai în mâna paracliserului; nu mergi cu ea înaintea preotului, în faţa Sfântului Potir.
Pentru că în faţa Sfântului Potir, când mergeţi, nu aveţi voie să fiţi cu lumânarea aprinsă, nici să mai faceţi Sfânta Cruce, că-i mare primejdie. Mulţi, făcând cruce, s-a întâmplat că au lovit Sfântul Potir, pe preot, şi au vărsat Sfintele. S-a întâmplat în multe biserici.
Eu am păţit-o. A venit unul de la Sasca Mare la împărtăşanie; eram stareţ la Mănăstirea Slatina, şi m-a lovit peste Sfântul Potir şi, dacă nu-l ţineam, îl zvârlea în mijlocul bisericii. Aveam Sfintele în el. Şi tot mi-a vărsat cele nouă cete îngereşti. Trei au căzut din acelea. Am avut de făcut canon şi rânduială.
Un băietan când şi-a făcut cruce, a dat peste Sfântul Potir. Şi dacă nu-l ţineam strâns mi-l vărsa tot şi nu mai puteam să fiu preot din cauza asta . A încremenit şi el. Şi doar le-am spus, că erau sute de oameni cu lumânări aprinse : " Nu mai faceţi cruce când ajungeţi în faţa Sfântului Potir, şi lumânările lăsaţi-le colo la iconostas!"
Când mergi în faţa Sfântului Potir pui mâinile cruciş pe piept. Şi atunci preotul ia cu linguriţa Preasfintele şi Preacuratele Taine şi ţi le dă să le mănânci.
10. A zecea condiţie canonică. După ce-ai primit Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos, treci la uşa diaconească, ca acolo să-ţi dea anafora* şi un păhăruţ de vin. Apoi treceţi la strană sau în pridvor, să vă citiţi moliftele sau rugăciunea de mulţumire după Sfânta Împărtăşanie.
Cel ce s-a împărtăşit, nu mai are voie să sărute mâna preotului. Până nu stai la masă nu mai ai voie să săruţi nici sfintele icoane, nimic, că ai primit pe Hristos atunci. După masă poţi să săruţi mâna şi Sfintele Icoane.
După împărtăşanie n-ai voie să scuipi trei zile şi trei nopţi. Aşa-i după rânduiala canonică. Dar măcar până a doua zi, măcar 24 de ore să ţineţi minte. Dar, trei zile arată cartea. Aşa este după Sfânta Împărtăşanie.
Cei căsătoriţi, care vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să păzească curăţia în familie, măcar trei zile, iar după ce s-au împărtăşit să ţină măcar două zile. Iar în posturi, trebuie să trăiască toate zilele în curăţie.
11. A unsprezecea condiţie canonică. Cel ce a venit la biserică dintr-o familie, se cheamă apostolul familiei. El trebuie să ia sfânta anafora pentru toţi cei de acasă.
Cei de acasă n-au voie, Doamne fereşte, în Duminici şi sărbători, să mănânce ceva, până nu vine cel de la Sfânta Biserică, să le aducă Sfânta Anaforă, să se împărtăşească cu sfânta anaforă în locul Preacuratelor Taine. Că sfânta anaforă pe greceşte se cheamă „antidoron”, adică „în loc de dar”, ţine locul Preacuratelor Taine pentru cei ce nu pot să se împărtăşească.
Duminica şi în sărbători, în timpul Sfintei Liturghii, n-ai voie să faci mâncare, că este mare păcat. Fă mâncarea de sâmbătă seara şi pune-o undeva la rece, că aveţi acum frigidere, şi o încălzeşti când veniţi de la biserică. În caz de mare nevoie, după ce ieşi de la Sfânta Liturghie, ai voie să faci mâncare. Dar în timpul Sfintei Liturghii, când preotul leagă cerul cu pământul şi scoate părticele pentru milioane de suflete, tu să nu te apuci atunci să faci mâncare, că-i mare păcat!
Aşa a fost la strămoşii noştri. Întrebaţi bătrânii; că aşa ţineau înainte! Nu se făcea mâncare Duminica. Este mare păcat. Nu-i voie să faci focul şi să faci mâncare când preotul face dumnezeiasca Liturghie pentru atâtea milioane de creştini, unde mijloceşte iertarea atâtor suflete, şi pentru cei din iad şi pentru cei din ceruri şi pentru cei de pe pământ.
12. A douăsprezecea condiţie canonică. Cel ce a fost la sfânta biserică, când a zis preotul : " Cu pace să ieşim! Întru numele Domnului" şi a făcut otpustul, adică sfârşitul Liturghiei, face trei închinăciuni în mijlocul bisericii şi merge acasă.
De la biserică să nu se oprească până la uşa lui. Nu cumva să-l ducă diavolul de la biserică la crâşmă sau la joc, că atunci e vai de el. A început ziua cu Dumnezeu şi termină cu diavolul. Că aşa face vrăjmaşul : " Da, oare să mă duc pe la cutare cumătru; dar, să mă duc până la cutare; dar, să merg oleacă la crâşmă ".
Bucuria diavolului că te-a scos din raiul lui Dumnezeu şi te duce în iad, căci crâşma este gura iadului. Aşa o numesc toţi Sfinţii Părinţi.
Dracul, când ai intrat în crâşmă îţi bate trei cuie. Primul cui, când ai pus piciorul pe pragul crâşmii; al doilea, când ai stat pe scaun la masă, în crâşmă; şi al treilea, când ai luat primul pahar. Pe urmă eşti al lui; te ţine el acolo, nu scapi degrabă. Ţi-a bătut trei cuie.
Deci, de la uşa bisericii du-te direct acasă!
13. A treisprezecea condiţie canonică. Când mergi acasă, zi o rugăciune la sfintele icoane şi când toţi stau la masă, tu să le povesteşti ce ţi-a rămas şi ţie în cap de la biserică. " Uite, a fost Apostolul cutare, Evanghelia cutare; preotul a ţinut predica cutare; uite aşa a cântat dascălul, aşa frumos a fost!", ca să audă şi cei ce n-au putut merge la biserică, din motive binecuvântate.
14. A paisprezecea condiţie canonică. După ce ai stat şi tu la masă, să te odihneşti două ore. Apoi trebuie să te duci în Duminici şi sărbători să faci vizite şi să cercetezi pe cei bolnavi şi săraci.
Dacă ştii un bătrân bolnav sau o femeie bolnavă sau un copil, sau cineva care zace de mulţi ani, du-te şi-l cercetează, că auzi ce spune Hristos în ziua Judecaţii : „Bolnav am fost şi nu M-aţi cercetat” (Matei 25, 43).
Dacă nu poţi duce un dar cât de mic la cel bolnav, du-te şi-i spune un cuvânt de mângâiere : " Rabdă, frate! Roagă-te lui Dumnezeu că te iubeşte! Dumnezeu, pe care-L iubeşte, îl ceartă. Şi dacă ai să rabzi în lumea asta, n-ai să mai rabzi dincolo. Aşa a răbdat Iov, aşa a răbdat Lazăr!"
Deci regula a paisprezecea este să cercetăm pe bătrâni şi pe cei bolnavi în Duminici şi sărbători.
Acestea sunt pe scurt cele paisprezece reguli de bună cuviinţă pentru creştinii care merg la Sfânta Biserică în Duminici şi în sărbători.
Părintele Cleopa Ilie

Una dintre practicile des întâlnite în Ortodoxie este aprinderea candelelor sau a lumânărilor înaintea icoanelor. Aceasta este săvârșită atât de preoți în biserică, cât și de monahi, monahii sau simpli credincioși în casele lor.

Mulți creștini se întreabă adeseori de ce trebuie să aprindem candele înaintea icoanelor. O astfel de întrebare i-a fost adresată și Sfântului Nicolae Velimirovici de unul dintre cei cu care coresponda prin scrisori. Răspunsul Sfântului a fost concretizat în șapte motive principale, ușor de înțeles și de urmat, așezate cu înțelepciune la inima cititorului în scrisoarea a 18-a, publicată în Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002.

În primul rând, Sfântul ne amintește că a noastră credință este lumină, iar lumina este Hristos. Deci, în centrul rugăciunii pe care noi o facem în fața icoanelor luminate de blânda flacără a candelei este Hristos.

Pe de altă parte, candela aprinsă luminează chipul sfântului reprezentat în ea, pentru că sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.

În al treilea rând, lumina candelei ne amintește de faptele noastre cele întunecate, de gândurile noastre viclene și rele, vădindu-le și mustrându-ne pentru acestea. Totodată, ne dă râvnă pentru a împlini porunca lui Hristos: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.

Al patrulea motiv pe care Sfântul Nicoale Velimirovici îl amintește în scrisoarea sa este acela că, prin lumina candelei, noi aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care s-a jertfit pentru noi. Este un semn de recunoștință pentru toate binefacerile revărsate asupra vieții noastre.

Mai departe, ni se aduce la cunoștință că fiii întunericului urăsc Lumina, iar noi aprindem candela tocmai pentru a îndepărta orice umbră de frică și gânduri care ne abat de la rugă.

Prin cel de-al șaselea motiv, Sfântul Nicolae Velimirovici ne amintește de untdelemnul și fitilul care ard în candelă, arătând că viața noastră trebuie închinată lui Dumnezeu, arzând de dragoste pentru El și mistuind prin rugăciune și smerenie toate patimile.

În ultimul rând, candela materialnică nu poate fi aprinsă fără mâna noastră. Așa și candela lăuntrică nu poate să se aprindă fără harul lui Dumnezeu și fără rugăciune și stăruință pentru iertarea păcatelor noastre.

“A iubi înseamnă a înceta să trăiești pentru tine”. necunoscut
Cand nu vrei sa crezi atunci nu poti sa vezi. Iulia Hasdeu
Nu mai fi cautat daca nu mai fi gasit. Pascal
Privegherea si rugaciunea se sustin una pe alta. Caci atentia suprema vine din rugaciune neincetata, iar rugaciunea din atentie suprema (Cuviosul Isihie Sinaitul).
Uneste-ti rugaciunea cu vegherea, caci vegherea curateste rugaciunea si rugaciunea curateste vegherea. (Cuviosul Filotei Sinaitul).
"De cate ori sa zic rugaciunea?", m-a intrebat cineva. I-am raspuns: "Sa zici o data si sa nu mai termini niciodata!" Arsenie Papacioc
Mergeti pe credinta ca ne iubeste enorm. Daca stii ca te iubeste, ai numai datoria sa fii prezent, caci rugaciunea este un mijloc neaparat folositor, dar trezvia este un scop atins. Arsenie Papacioc

Maxim Marturisitorul: trebuie sa avem constiinta dependentei de Dumnezeu.

El sa poata trai in reprezentarea mea despre sine. Dumitru Staniloaie

Imbogatire prin celalalt. Despre sfintenie. Dumitru Staniloaie

Dumnezeu creaza lumea privind inspre Fiul. Dumitru Staniloaie

Trebuie sa fie si al treilea ca sa nu fie o margine. De aceea Duhul Sfant vine ca o persoana langa Tatal si se bucura cu Tatal de Fiul. Dumitru Staniloaie

Sensul vieţii constă în eternizarea persoanei. Staniloaie

Numai conştiinţa lui Dumnezeu poate întemeia iubirea faţă de om şi numai conştiinţa omului poate întemeia voinţa de veşnicie a omului şi de înaintare în lumina infinită şi eternă a lui Dumnezeu. Numai un Dumnezeu conştient poate preţui pe om şi numai un om conştient poate preţui pe Dumnezeu.

Slava spre care e chemat omul este aceea de a deveni tot mai mult asemenea cu Dumnezeu, cu cât devine mai mult om.

Creştinismul este taina creşterii unei persoane din altă persoană.

Hristos a ridicat în om chipul dumnezeiesc la deplina lui actualitate, adică la deplina lui comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii.

Orice persoană este în mod natural un focar al iubirii. Începând de la ultimul focar al iubirii - care este Dumnezeu Tatăl - continuând prin iubirea Fiului - care este viţa din care provin şi în care sunt mlădiţele - între toate e unitatea iubirii, care dă vinul bucuriei.

Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajă de natura exterioară şi de sine însuşi. În acest fel, ea ţine sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană.

Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare şi al înclinaţiilor patimilor sale, care îl domină pe om mai mult decât o face natura.

Iubirea dintre cele Trei Persoane dumnezeieşti este singura explicaţie pentru actul creării.

Iisus Hristos, ipostasul supremei afecţiuni şi raţiuni, intră cu noi într-o comuniune ca de la om la om, într-o legătură interumană, umanizându-ne deplin prin îndumnezeire.

Chipul uman al lui Hristos este alcătuit din armonia a nenumărate virtuţi, a nenumărate aspecte ale binelui, care reflectă în chip uman însuşirile lui Dumnezeu. Cel ce prin fapte statornice de diferite feluri imprimă în sine diferitele virtuţi, imprimă prin aceasta înseşi trăsăturile chipului lui Hristos sau dă formă umană, în persoana sa, însuşirilor lui Dumnezeu, asemenea lui Hristos. Şi aceasta e o adevărată participare la Dumnezeu şi o reflectare a lui Dumnezeu prin fiinţa noastră personală.

Sfânta Treime este suprema taină a existenţei, care explică toate, sau fără de care nu se poate explica nimic.

Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătaia Sa la poartă şi fapta noastră de a deschide.

Iubirea este înrudirea omului cu Dumnezeu. Ea uneşte la maxim persoanele umane fără să le confunde. În iubire se arată plenitudinea existenţei.

Îmi eşti necesar pentru a înlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune în locul eului meu. Atât de intim îmi devii, atât de una cu mine, atât de mult te atrag în centrul existenţei mele, încât îmi substitui eul meu. Ascetica si mistica.

Iubirea este singura putere prin care sufletul învinge moartea.

Iubirea cuprinde toate virtuţile şi este contrară tuturor păcatelor. Ea este sursa tuturor formelor de bine.

Crucea este puterea lui Hristos care, asumată de noi, poate transforma lumea în paradis.

Dumnezeu ne ia ca pe nişte copii şi ne arată într-o legănare iubirea Sa.
Răstignirea este prima înălţare.

Biserica Ortodoxă este o bucurie a tuturor de toţi.

Nimeni nu-şi poate da seama cât de mult valoarează el pentru altul, dar îşi dă seama cât valorează altul pentru el.

Omul este un infinit în virtualitate, omul este făcut pentru infinit, dar nu este infinit în sine. Devine infinit în legătura cu Dumnezeu.

A fi chip al lui Dumnezeu înseamnă a fi partener de dialog cu Dumnezeu. Iar iubirea lui Dumnezeu nu poate uita pe cel care a intrat o dată în dialog cu El. Astfel se motivează de ce omul a fost făcut spre o existenţă eternă.
Cel plin de frica lui Dumnezeu este plin de puterea Lui.

Precum există o beţie de Dumnezeu, care nu vede lumea sau urâţenia ei, aşa este şi o beţie de lume, care nu vede în urâţenia ei nici sfinţenia lui Dumnezeu.

Blândeţea este sprijinul răbdării, uşa iubirii.

Eu am nevoie de cineva să mă descopere, să mă înţeleagă, să mă întregească cât mai deplin.

Sfânta Treime nu este prezentă doar în învăţătura lui Hristos, ci e lucrătoare în tot ce face El.

Timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul tău.

Lumea ni s-a dat pentru comunicare între noi, pentru a ne ajuta, prin ea, pe noi înşine.

Cel mai frumos şi mai convingător discurs despre dragoste este îmbrăţişarea.

Sfânta Treime este structura supremei iubiri, izvorul vieţii şi al raţionalităţii.

Lumea nu este doar un dar, ci şi o sarcină pentru om.

O viaţă pur individuală este oarbă şi atee. Am pierdut umanitatea pentru că am devenit solitari.

Îmi eşti necesar mie nu pentru a te face subordonatul meu şi slujitorul meu, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare şi de slujire. Îmi eşti necesar pentru a înlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune în locul eu-lui meu.

Iubirea e tare pentru că poate merge până la moarte.

Treimea nu se reduce la o esenţă divină abstractă şi impersonală, ci este o Treime de Persoane Care Se iubesc, Care-şi extind iubirea Lor peste noi şi în noi, în Hristos Care pătimeşte pentru noi, Care este întreg iubire pentru noi. Hristos ne cheamă de asemenea să înaintăm cu ajutorul Său spre o umanitate asemenea umanităţii Sale: o umanitate care vrea să sufere pentru ceilalţi ca să-i înnobileze, ca să facă bucurie Tatălui ceresc, dându-I bucuria de a vedea că înaintăm prin iubirea dintre noi spre iubirea faţă de El.

Numai Dumnezeu, cu nesfârşirea Lui, poate ţine sufletul absorbit în contemplarea Lui, adică în linişte, fără trecerea necesară de la un lucru mărginit la altul.

O persoană umană în preajma căreia se experiază prezenţa sfinţeniei, atrage pe oameni cu o forţă cu care nu poate atrage nimic din splendorile naturii sau măreţiile ideilor.

Patimile sunt dorinţe întoarse asupra relativului în care căutăm absolutul.
Omul e făcut cu o aspiraţie spre viaţa veşnică. Spre aceasta se pregăteşte în viaţa lui pământească.

Prin dezordinea pe care o promovează în cele din afara lui, omul produce şi în sine o dezordine şi o suferinţă...

Mantuirea e cresterea prin iubire.

Prin blândeţe, sufletul se apropie de simplitate, care este idealul fiinţei spirituale.

Lumea nu se reflectă în om printr-o formă statică, ci modificată de om continuu conform chipului pe care el îl dă.

Îndumnezeirea este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, dat fiind că în alt chip el nu poate ajunge la desăvârşire şi deplina spiritualizare.

Lumea este un pedagog spre Hristos.

"Ori de cate ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu si ii raspund intr-o oarecare masura, ei traiesc in vesnicie. Intr-adevar, intr-un anumit fel, ori de cate ori traiesc in dragoste unii cu altii, ei traiesc in vesnicie."

"Viata este in comuniunea spirituala, in comu¬niunea prin care altul iti comunica adancurile lui de iubire, adancurile lui spirituale, si tu i le comunici pe ale tale; viata este aceea in care infinitul dumnezeiesc imi comunica adancurile infinite ale iubirii Lui si in care eu inaintez la nesfarsit, atat in cunoastere, cat si in iubire.

"Ma pot intreba: cine manuieste tot ce fac eu? E un "eu", e un subiect care e dincolo de toate aceste lucrari si care aduna prin ele si cele materiale, de formeaza un trup. Asa se poate ajunge, chiar prin stiinta, pana la acel subiect suprem care nu numai organizeaza toate, ci le da si existenta, le da fiinta tuturor si le si calauzeste si le tine pe toate intr-o ordine, intr-o armonie.

"Toate sunt dependente; trebuie sa fie unul care nu e dependent de nimic, care e prin Sine, care e absolut, care are toate prin Sine; are pana si puterea de a le crea pe toate. Si daca vom ajunge sa intelegem lucrurile acestea, vom deveni si credinciosi; pe masura ce am inaintat in stiinta vom inainta si in credinta, unindu-le pe acestea doua…

"Societatea noastra ar trebui sa evolueze adancindu-si continutul in planul spiritual, intarind spiritul din oameni, care inseamna depasirea egoismului, a dezbinarilor, care inseamna iubirea intre oameni, care inseamna o intelegere mult mai profunda a realitatii, care nu reduce toata realitatea la cele materiale ale lumii acesteia…Dumitru Staniloaie