Colindatul si Masca

Colindatul si Masca Mareste imaginea.

 

Colindatul si Masca, substitut al Anului care moare si renaste

 

Colindatul nu este specific numai sarbatorilor de iarna. El este un ceremonial complex, organizat de o ceata anume constituita, care transmite prin texte cantate sau strigate, numite colinde, si, uneori, prin masti, recuzita, dansuri, acte si gesturi rituale, formule magice vestea mor­tii si renasterii divinitatii adorate, urari de sanatate, rod bogat, implinirea dorintelor in noul an, in special casatoria fetelor. Colindele vechi romanesti, care descriu moartea violenta a divinitatii cu chip de cerb, taur, leu, porc au ele­mente comune cu cantecele funerare de la moartea oame­nilor. Ceata de feciori reprezinta anturajul in cadrul caruia divinitatea, adesea substituita de o masca (capra, turca, cerb, brezaie etc), se naste, se desfata si moare pentru a marca sfarsitul si inceputul anului sau sezonului. Aceasta poate fi organizata pe criterii de sex (feminina sau mas­culina), de varsta (copii, feciori, fete, oameni casatoriti), sau compozite. Marimea ei variaza de la 2-3 colindatori la cateva zeci. Unele cete, in special cele de feciori, sunt active atat la sarbatorile de Craciun si Anul Nou, cat si la sarbatorile si obiceiuri de peste an unde au atributii organi­zatorice, rituale si ceremoniale: organizeaza hora satului, ceremonialul Tanjaua (Plugarul sau Alegerea Craiului), strigatul peste sat etc. Cetele de feciori bine organizate sunt ierarhizate, cu drepturi si obligatii ale membrilor asumate, uneori, prin juramant (Calusari, Goana Rusaliilor); acestea au un vataf, ajutor de vataf, casier etc.

 

Adesea, cetele de colindatori, insotite sau nu de o masca care joaca rolul zeului supus mortii si renasterii simbolice, poarta un steag (Dragaica, Calusarii), capul impodobit al divinitatii sacrificate (Siva la Craciun), alt substitut divin (Sorcova la Anul Nou), o recuzita rituala (plugul, buhaiul, bice, clopo­tei, talangi etc). Cetele, in special cele care poarta cu ele o masca, sunt insotite de muzica interpretata la diferite ins­trumente. Textele colindelor pot fi cantate de membrii cetei (colindul feciorilor), aclamate (Plugusorul, Semanatul), strigate (Focul lui Samedru) sau se reduc la cuvinte care, datorita vechimii, si-au pierdut sensul. Colindatul se incheie cu primirea darului, uneori cu un joc la care parti­cipa si membrii gazdei, in special fata de maritat (Ghinoiu, 2001, p. 54-55).

 

In concordanta deplina cu degenerarea timpului apar in ritualul de An nou, in special in ajun, mascatii si jocurile cu masti. Desi fiecare tip de masca avea un rol si o semnifi­catie proprie, s-a emis opinia conform careia ele reprezen­tau spiritele mosilor si stramosilor ce transmiteau, prin tot ceea ce se facea (jocuri, gestica, dialog), principiul fertili­tatii in noul an. Jocurile cu masti de Anul Nou nu sunt intotdeauna legate de mosi si stramosi, ci de un fel de refu­lare a tensiunilor sufletesti ascunse in tot timpul anului: "in spatele lor te ascunzi ca sa poti face ceea ce nu poti face in cotidian. Jocurile cu masti sunt, la sfarsitul perioadei ri­tuale sau ceremoniale, un fel de purificare, pregatindu-ne sa intram mai liberi in perioada noua care vine" (M. Pop, 1980, p. 8).

 

Daca ar fi sa raportam jocurile cu masti la atestarile antice, atunci trebuie sa pomenim vestitele cortegii inchi­nate lui Dionysos. Cu ocazia sarbatorii Leneelor, cand se storcea si se punea mustul in butoaie, participantii care intrau in cortegiul lui Dionysos purtau masti de animale (cerb, oaie, capra), se imbracau in piei, isi ungeau fata cu drojdie de vin, foloseau pentru deghizari frunze si ramuri de vita de vie, iedera sau stejar. Unii mergeau calari pe magari si sunau din clopotei, altii mergeau pe jos si jucau diferite scene comice, facand glume licentioase, cantand din gura sau din diferite instrumente. Nucleul acestei pro­cesiuni zgomotoase il formau persoanele mascate. Petru Caraman sustine ca sarbatoarea Leneelor, in special purta­tul mastilor, a trecut de timpuriu hotarele spatiului etnic grecesc, iar in timpul stapanirii romane a fost intens vehi­culata de legionari, mai ales in Imperiul roman de rasarit, cu deosebire la popoarele tracice. Obiceiul travestirii cu masti sau cu piei de animale, unul dintre cele mai caracte­ristice motive dionisiace, a devenit foarte popular in tinutu­rile romanizate datorita apropierii calendaristice a Leneelor de Calendele lui Ianuarie, pe de o parte, de ele­mentele comune ale sarbatorii grecesti cu Saturnaliile romane (contopite cu Calendele lui Ianuarie), pe de alta parte. Asa se explica ca "in Imperiul de rasarit, aceasta datina, in afara de data ei proprie - care in multe locuri s-a mentinut - avea loc si la Anul Nou, ajungand sa fie nedes­partita de sarbatoarea Calendelor lui Ianuarie" (Caraman, 1931, p. 29).

 

Romanii au pastrat pana in zilele noastre obiceiul mascarii in perioadele de renovare a timpului calendaristic: Anul Nou contemporan si alte stravechi inceputuri de an. Pentru exemplificare alegem o masca bovina, Turca sau Borita. Turca este o zeita preistorica care poarta numele feminin al taurului substituita de o ciudata masca zoomorfa imbracata la Craciun de un fecior al cetei de colindat. Turca se naste simbolic la solstitiul de iarna (confectio­narea si imbracarea mastii), petrece si se desfata impreuna cu ceata de feciori in timpul colindatului, moare violent, prin lovire cu ciomagul, impuscare sau inecare si renaste, in raport cu membrii cetei de feciori, Turca actioneaza independent, conform rangului sau divin: nu se supune, asemanator celorlalti membrii ai cetei, ordinelor Vatafului, se amuza speriind femeile si copiii, musca cu ciocul asis­tentii curiosi care se apropie de ea, face loc si apara mem­brii cetei in timpul colindatului, solicita plata (darul) atat cat considera ca i se cuvine, ocupa, la ospete, locul de cinste din capul mesei. Turcasul, feciorul care imbraca masca, nu are voie sa vorbeasca si nu insoteste membrii cetei cand merge la biserica si cu colindatul la preot. Ina­inte de a muri, Turca joaca solitar, in centrul satului, dansul sau fara egal, numit Jocul cel Mare (Transilvania de sud).

 

Masca zoomorfa a cetei de feciori este compusa din cap, corp si un bat (picior) care o sprijina in pamant. Capul are doua coarne de bovina impodobite cu panglici, bete, clopotei, flori artificiale, un bot nedefinit de animal (lup, cal, iepure, capra, pasare) din lemn pe care purtatorul mastii il deschide si il inchide, clampanind ca o barza cu ajutorul unor sfori ascunse, si o barba din piele de iepure ca de tap. Corpul Turcii este confectionat dintr-o fata de masa, cusuta ca un sac, pe care sunt prinse numeroase pan­glici si basmale colorate, smocuri din piele de iepure sau fulgi de pasare si o coada in spate. Trasa peste cap, masca Turcii lasa sa i se vada in partea de jos capatul batului care o sprijina, cioplit ca un palos, si gleznele feciorului care o imbraca. Masca si pozitia aplecata a celui care o poarta redau imaginea unui ciudat patruped. Obiceiul poate fi vazut, in diferite forme de manifestare la sarbatorile de Craciun din Transilvania centrala si de sud, Crisana si, izolat, in Banat.

 

Aparitia mascatilor la priveghiul de inmormantare se inscrie in acelasi ritual de renovare a timpului, a "vietii de om". Iata cum descrie Victor Tufescu obiceiul observat la o inmormantare in satul Nereju, in anul 1938: "Cu oarecare bruschete patrunsese in curte, desprinzandu-se din bezna noptii fara luna, un grup destul de numeros de oameni mascati. Purtau masti reprezentand figuri omenesti hidoase sau capete de animale salbatice. Imbracamintea multora era improvizata din piei de animale. Unii aveau centuri de frunze in jurul soldurilor. O muzica stridenta de clarinet si toba insotea aceasta furtunoasa aparitie. Mascatii vorbeau cu glasuri schimbate, ascutite. Legau intre ei convorbiri pline de umor, necrutand pe nimeni din cei de fata, nici chiar pe mort. Toata lumea izbucnea in hohote de ras. Aveam impresia ca se desfasoara acolo scene menite intr-a­devar sa sperie spiritele" (Tufescu, 1982, p. 197). Probabil ca aceasta atmosfera de descatusare a energiilor domnea in alaiul lui Dionysos, si - mai tarziu - in banchetele si petre­cerile Saturnaliilor.

 

Moartea simulata a turcii, masca si personajul prin­cipal al cetelor de colindatori din Transilvania (Pamfile, 1914, p. 166) care in ziua de Anul Nou juca rolul lui Saturn, urmata de scenariul inmormantarii si ospatul funerar sunt urme ale sacrificiului regelui Saturnaliilor practicat in sud-estul Europei cu 15 secole in urma. Un martirologiu anonim din Moesia Inferior ne-a lasat stiri extrem de pretioase cu privire la alegerea si soarta regelui Saturnaliilor. Soldatii romani din Durostorum (Moesia Inferior), serband in fiecare an Saturnaliile, cu treizeci de zile inainte de sarbatoare trageau la sorti alegerea unui tanar pe care apoi il imbracau in haine regesti, simbolizandu-l pe Saturn. Tanarul rege se plimba prin multime avand toata libertatea sa-si implineasca pasiunile si sa guste orice placere, chiar daca aceasta presupunea o fapta josnica sau rusinoasa. Veselia era insa scurta, pentru ca numai dupa o luna de zile, la sosirea sarbatorii lui Saturn, i se taia gatul pe altarul zeului. In anul 303 e.n. sortii taberei legionarilor din cetatea Durostorum au ales ca rege al Saturnaliilor un crestin, pe nume Dasius. El refuza sa joace rolul de rege al Saturnaliilor si sa-si petreaca in desfrau ultimele zile ale vietii. Amenintarile si argumentele comandantului sau Bassus nu i-au schimbat hotararea si, in consecinta, Dasius a fost decapitat, dupa cum relateaza martirologia crestina cu o minutioasa precizie: "la Durostorum, de catre soldatul Ion, vineri 20 noiembrie, in a douazeci si patra zi a lunii, la ora a patra" (Frazer, 1980, IV, p. 243; Candrea, 1928).

 

Informatiile etnografice sunt in deplina concordanta cu martirologiul crestin: feciorii nostri refuzau sa se faca turca din aceleasi motive cu ale soldatului Dasius. Turca este impodobita precum regele plaiurilor noastre carpatice, cerbul: "Turca e cioplita si sculptata din lemn, intocmai ca un cap de cerb, avand printre cornite fel de fel de panglici si bentite de margele si cu clopotei pe la ureche" (Pamfile, 1914, p. 166), motiv pentru care masca este numita, prin unele zone, de pilda Hunedoara, cerb, cerbut; i se acorda respect deosebit jucand in mijlocul horei si stand in capul mesei, la ospete, incadrata de cate doua fete; asemanator lui Dasius, isi cunoaste sfarsitul tragic: "in ziua Anului nou moare turca. Inainte de pranz se aduna feciorii la gazda, turcasul isi imbraca masca si pleaca la o incrucisare a ulitelor. Aici mai joaca o data turca, dar feciorii nu mai canta, caci turca e trista. Jocul ei nu mai este asa de vioi si nu mai primeste de la nimenea nimic, fiindca simte ca nu mai traieste mult. Dupa catva timp, se apropie de turca un fecior si o impusca, fara nici o vorba, cu o cartusa oarba. Turca se zvarcoleste de cateva ori, apoi cade la pamant. In momentul cand a sunat impuscatura, mai vin doi feciori, unul imbracat ca preot si celalalt ca preoteasa, ca si cum s-ar fi abatut pe aici intamplator. Preotul cand aude ca e pagan, se codeste sa-l inmormanteze, dar la rugamintea celorlalti se invoieste totusi greu. Iar preoteasa vazand ca nu e nimeni cine sa boceasca mortul, ingenuncheaza si-l boceste ea. Apoi il asaza pe o scara si dupa ce l-a sfintit preotul, pleaca convoiul spre casa. Ajunsi la casa gazdei, il ingroapa, ceea ce consta in aceea ca masca de care s-a dezbracat turcasul in curte o asaza iarasi in coltul odaii cu capul in jos pana ce se gateste pomana. Si pomana se face la gazda si decurge tot asa ca si ospatul, numai ca acum fetele ospateaza pe feciori si fruntea mesei e goala" (Pamfile, 1914, p. 175-476).

 

Concludenta pentru aproprierea dintre regele Saturnaliilor romane si turca romanilor este si informatia publicata de Tudor Pamfile: "in unele locuri, cum de exemplu in Porcesti, langa Turnu Rosu, in loc de turca se face un mos cu secera in mana, intocmai cum se prezinta Saturn la cei vechi" (Pamfile, 1914, p. 170).

 

Jocul cu turca este un exemplu convingator ca mastile, devenite astazi un subiect de sociologie si psihologie sociala, de istorie si filozofie a culturii, au avut semnificatii precise in marcarea pragurilor timpului calendaristic (anual) si a timpului uman ("veacul de om"). Ele ne dezvaluie momente din rituri stravechi ale fertilitatii, componente ale magiei imi­tative folosite in tehnica vanatorii sau pentru invocarea ploii, legatura venerata cu lumea stramosilor transformata in cea temuta a spiritelor, mastile au trecut apoi prin eta­pele succesive ale dansului ritual si ale spectacolului imbracand nesfarsit de variate forme. Ideea fundamentala de transformare, de ascundere a purtatorului ei, de stabilire a unor relatii subtile cu fiinte de pe alte planuri a condus, in conditii sociale diferite, la o gama intinsa de reprezentari plastice in care grotescul ca limita a uratului este uneori impregnat de o unda de ironie, atat de specifica spiritului romanesc.

Ion Ghinoiu

03 Iulie 2012

Vizualizari: 14694

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE