Praznicele Craciunului si Teofaniei sunt insotite de multe probleme de ritual

Praznicele Craciunului si Teofaniei sunt insotite de multe probleme de ritual Mareste imaginea.

Praznicele Crăciunului şi Teofaniei sunt însoţite de multe probleme de ritual, care îi preocupă pe preoţi şi pe credincioşi şi la care se dau diferite răspunsuri şi situaţii de către diverşi. Nu ar fi nimerit ca aceste probleme să fie abordate amândouă odată, pentru ca să existe o abordare unitară a lor?

Intr-adevăr, aceste două praznice împărăteşti mari prezintă multe probleme de ritual. Dacă judecăm numai după întrebările care din când în când sunt adresate de mulţi şi au fost abordate în această rubrică, o mare parte dintre acestea se referă în principal la slujbele din ajunul acestor sărbători, precum şi la finalul lor strălucitor, slujba Agheasmei Mari de la Teofanie. Chiar şi faptul că există aceste problematizări este o mostră mângâietoare de vioiciune şi interes. Unele ca acestea trebuie salutate şi soluţionate pe cât este cu putinţă. Cu un astfel de mod de gândire, cu multă osteneală şi prin căutarea atentă în izvoare şi în tradiţia rituală a Bisericii, am cercetat cât mai amănunţit cu putinţă multe din problemele punctuale, pornind de la întrebările care au fost adresate de-a lungul timpului. S-au dat răspunsuri la câteva dintre aceste întrebări, la care poate că nu mai trebuie adăugat nimic în plus sau esenţial. Este nepotrivit şi obositor să revenim încontinuu asupra aceloraşi teme, fără să avem nimic nou de adus. Insă, pentru dragostea părinţilor şi fraţilor care continuă să pună întrebări pe aceste teme, fie deoarece nu au fost atenţi la răspunsurile mai vechi, fie deoarece nu au fost mulţumiţi de ele, revenim asupra acestor întrebări, recapitulând cele pe care le-am scris acolo mai pe larg, făcând trimitere la acestea pentru amănunte şi pentru confirmarea dată de izvoare la cele pe care le scriem acum, şi încercând să le privim dintr-o altă latură, pentru ca să nu repetăm lucruri care deja au fost spuse.

1. Este ştiut faptul că ultimele cinci zile ale înainte-prăznuirii Crăciunului (20-24 decembrie) şi cele patru zile de înainte-prăznuire ale praznicului Teofaniei (2-5 ianuarie) sunt un fel de „Săptămână Mare" a acestor două mari praznice împărăteşti. Imitarea Săptămânii Mari a Paştelui constă în „traduceri" sau adaptări a celor două canoane, a trei tripesneţe şi a dipesneţului Săptămânii Mari la subiectele Crăciunului şi Bobotezei, precum şi la Ceasurile împărăteşti şi la Vecernia din ajun, cu multele citiri vechi-testamentare şi cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Cel mai vechi element dintre toate acestea este Vecernia care, aproape în forma actuală, apare deja în Tipicul Sfintei Sofia din secolul al IX-lea (cod. Patmos 266 şi T. Stavrou 40). Structura ei este paralelă cu Vecernia Sâmbetei Mari şi în mod evident este influenţată de aceasta, multe citiri vechi-testamentare (opt la Crăciun, douăsprezece la Teofanie, faţă de cincisprezece în Sâmbăta Mare) urmăreau iniţial să acopere timpul necesar pentru botezul catehumenilor care se făcea în baptisteriu în acel moment. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare care urmează în toate cele trei situaţii (Crăciun, Bobotează, Sâmbăta Mare) este Liturghia mare a privegherii de toată noaptea, adevărata încununare a praznicului. Insă săvârşirea Liturghiei de seară, care se termina după ora a doua a nopţii, adică pe la 9 seara, şi împărtăşirea în timpul ei presupunea post deplin de la cina serii de dinainte sau de la miezul nopţii. Pentru Sâmbăta Mare nu era nici o problemă, deoarece este singura Sâmbătă când se posteşte. Insă ajunul Crăciunului şi Bobotezei se întâmplă adesea să nu fie o zi de post, adică să cadă într-o sâmbătă sau într-o Duminică, zile în care nu se ţine post. Din acest motiv nu se putea săvârşi în aceste zile o Liturghie de seară, deoarece nu era firesc ca oamenii să rămână nemâncaţi în zi de bucurie, cum este Duminica şi, prin extensie, Sâmbăta. In aceste cazuri se săvârşea dimineaţa Liturghia obişnuită, iar seara slujba Vecerniei praznicului, cu multele ei lecturi, dar fără Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare. Vecernia se întrerupea după ectenia întreită, care urma pericopa evanghelică.

Astăzi este valabilă aceeaşi rânduială, numai că, în aceste situaţii, se adaugă la Vecernie litie şi stihoavnă. De asemenea, astăzi în ziua principală a praznicului, atunci când aceasta cade Duminica sau lunea, în locul Liturghiei Sfântului Ioan Hrisostom se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, care nu s-a săvârşit în timpul privegherii praznicului. Vechile prevederi nu amintesc acest lucru, poate pentru că în acea perioadă era ceva de la sine înţeles. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare a fost Liturghia Duminicilor şi a praznicelor împărăteşti, iar săvârşirea ei în situaţiile de mai sus, în ziua praznicului Crăciunului şi Bobotezei, se datorează supravieţuirii acestei rânduieli vechi.

Un al doilea element, relativ mai nou, al acestor zile este „Săptămână Mare" a Crăciunului şi Bobotezei, care constă, după cum am spus, în folosirea în aceste zile de înainte-prăznuire a unor canoane, tripesneţe şi a unui dipesneţ, prin adaptarea alcătuirilor imnografice paralele ale Săptămânii Mari a Paştelui, precum şi a Ceasurilor împărăteşti ale Vinerii Mari. Alcătuitor, sau mai degrabă cel care a prelucrat aceste imne este Simeon Metafrastul (secolul al X-lea). Scopul lui evident a fost înfrumuseţarea acestor două mari praznice împărăteşti după modelul Paştelui. Insă săptămâna de înainte-prăznuire a Crăciunului este dezvoltată în cinci zile, iar a Teofaniei în patru. In ambele situaţii ajunurile praznicelor ţin loc concomitent de Vinere Mare şi de Sâmbătă Mare.

Canoanele înainte-prăznuirii şi Ceasurile împărăteşti ale Crăciunului şi Bobotezei sunt întâlnite pentru prima dată în Tipicul mănăstirii Everghetidos (cod. Bibliotecii Naţionale 788 din secolul al XH-lea), însă nu întocmai ca în Tipicele mai noi. Cel mai aproape de rânduială de astăzi este Tipicul mănăstirii Mântuitorului din Messina din anul 1131. Adică, în timp ce în Tipicul mănăstirii Everghetidos numai praznicul Crăciunului are un tripesneţ al înainte-prăznuirii şi celelalte, Tipicul din Messina are şi tripesneţul şi celelalte ale înainte-prăznuirii Bobotezei. Totuşi, diferenţa cea mai importantă se află în altă parte.

Ceasurile împărăteşti ale Crăciunului şi Bobotezei au fost compuse după modelul Ceasurilor împărăteşti din Vinerea Mare, o zi de post negru şi în care nu se săvârşeşte Liturghie. Ceasurile împărăteşti ale Crăciunului şi Bobotezei se săvârşesc în ajunul acestor praznice, care sunt zile de post. Dumnezeiasca Liturghie se săvârşeşte seara, după modelul Sâmbetei Mari, unită cu Vecernia, după cum am văzut. Dacă însă se întâmplă ca ajunul să nu fie o zi de post, adică să cadă sâmbăta sau Duminica? Atunci, conform Tipicului mănăstirii Everghetidos Ceasurile împărăteşti se dădeau la o parte, adică nu se săvârşeau deloc, iar cele douăsprezece idiomele ale Ceasurilor împărăteşti se redistribuiau la stihirile („Doamne strigat-am" şi „Toată suflarea") şi la stihoavnele Vecerniei şi Utreniei din ajun. Tipicul de la Messina preferă o altă soluţie, care în cele din urmă s-a impus, adică să se mute cântarea Ceasurilor împărăteşti în cea mai apropiată zi de vineri, o zi de post înainte de Crăciun, dar nu de post înainte de Bobotează. Poate că această soluţie a fost mai bună sau, în orice caz, cea mai conservatoare. Ea a creat însă, după cum era de aşteptat, destul de multe probleme, care se referă mai ales la punctul până unde poate merge influenţa Vinerii Mari. Adică dacă ar fi o zi de post vinerea de dinainte de Bobotează şi dacă ar trebui să se săvârşească Liturghia în aceste două zile. Cu această dublă temă ne-am ocupat mai demult. Pentru prima există o părere exprimată a Sfântului Marcu Eugenicul în minei la 6 ianuarie: Nu postim în ziua de vineri, deoarece aceasta aparţine perioadei sărbătoreşti de douăsprezece zile, iar în ajun nu se face dezlegare la vin şi untdelem chiar dacă este sâmbătă sau Duminică. Dar de ce nu se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, deşi aceste zile nu sunt cuprinse în numărul zilelor neliturgice din an (Vinerea Mare, miercurea şi vinerea din săptămâna brânzei)? Pentru ca slujba Ceasurilor împărăteşti să se săvârşească fără grabă sau ca tema praznicului împărătesc să rămână, oarecum, ca o temă specială, numai a acestor zile,ori pentru ca să nu se îngreueze slujba zilei? Toate aceste trei argumente sunt foarte slabe. Pe de o parte, pentru vinerea de dinaintea Teofaniei nu există vreo problemă de ordin practic care să aibă ca urmare nesăvârşirea în această zi a Dumnezeieştii Liturghii. Pentru vinerea de dinaintea Crăciunului, însă, există, mai accentuată în special în bisericile de mir, din cauza venirii la Dumnezeiasca împărtăşanie, mai ales a copiilor prin programele de la şcoală, şi a sărbătorii Sfintei învieri în bisericile cu sau fără acest hram. Este oare atât de puternic motivul acesta încât imitarea Vinerii Mari să ajungă până şi la nesăvârşirea Dumnezeieştii Liturghii? Vechile prevederi tipiconale lasă impresia că, zicând «Liturghie nu se săvârşeşte» înţeleg nu Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom, ci Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia, care, într-adevăr, aşa cum am văzut, nu se săvârşeşte, deoarece, în aceste cazuri, vinerea de dinainte de Crăciun şi de Bobotează nu este ajunul acestor praznice, ci pre-ajunul sau ziua de dinainte de acestea. Conformprevederilor astăzi în vigoare, în acea zi nu se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, nici chiar a Sfântului Ioan Hrisostom.

2. Problemele care sunt legate de slujba Agheasmei Mari nu sunt atât de încurcate, cum sunt cele legate de înainte-prăznuirile Crăciunului şi Bobotezei. O parte dintre acestea au şi ele legătură şi depind de răspunsul la întrebarea dacă ajunul Bobotezei este o zi de post sau nu. Astfel se pune problema în vechile izvoare şi nu în faptul dacă Teofania (ca şi Crăciunul în situaţia precedentă) cad Duminica sau lunea. Rezultatul este acelaşi, însă, localizând problema de ritual în întrebarea dacă ajunul este o zi de post sau nu, suntem orientaţi imediat către cauza problemei şi către soluţia ei.

Deci, dacă ajunul este o zi de post (prin urmare Teofania nu cade Duminica sau lunea) slujba se desfăşoară normal, iar în ajun se fac Ceasurile împărăteşti şi Vecernia cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Agheasmă Mare se face atunci, după o prevedere tipiconală foarte clară, imediat «după rugăciunea amvonului». Aşa scrie Mineiul în uz, iar după sfârşitul Agheasmei, completează: «Intrând în biserică cântăm această idiomelă pe glasul al 6-lea: „Să cântăm credincioşii"... Apoi psalmul „Bine voi cuvânta pe Domnul" şi se dă anafora şi se face apolis». Tot aşa de clare sunt şi prevederile vechilor Tipice: «Iar la apolis diaconul nu slobozeşte poporul, adică nu zice „In pace să ieşim", ci „înţelepciune" şi patriarhul intră... şi ... zice patriarhul rugăciunea apelor» (Tipicul Sfintei Sofia). «Iar când au fost puse Cele Sfinte la diaconicon, întorcându-se diaconul, zice „Drepţi primind". Deci, după ce preotul a rostit ecfonisul „Că Tu eşti sfinţirea noastră" şi poporul a spus „Amin", psalţii încep troparul, glas 8 „Glasul Domnului peste ape..." (se săvârşeşte Agheasmă Mare şi se continuă apoi Dumnezeiasca Liturghie), diaconul „Domnului să ne rugăm". Preotul rugăciunea amvonului...» (Tipicul mănăstirii Mântuitorului din Messina). «Şi după ce preotul a rostit rugăciunea amvonului, nici binecuvântare dând, nici obişnuitul psalm „Bine voi cuvânta pe Domnul" zicând, ieşim toţi la baie, cântând acest tropar „Glasul Domnului peste ape" (urmează slujba Agheasmei, şi continuă:) Toţi fiind sfinţiţi şi luând din împărtăşirea şi stropirea cu Agheasmă... intrăm în biserică... Indată se dă binecuvântare, după care zicem şi psalmul 33, „Bine voi cuvânta pe Domnul"» (Tipicul mănăstirii Everghetidos).

In afară de prevederea tipiconală a mineiului adăugăm şi mărturiile celor trei vechi Tipice (al Bisericii celei Mari, al bisericii Mântuitorului din Messina şi al mănăstirii Everghetidos). Aceste prevederi s-ar putea înmulţi prin recursul şi la alte Tipice mai vechi şi mai noi. Toate consună în faptul că Agheasmă Mare se face în cadrul Dumnezeieştii Liturghii, inserată între sfârşitul ei şi înainte de apolisul ei final. De aceea şi slujba Agheasmei Mari nu are şi nu a avut niciodată propriul ei început şi apolisul ei propriu. Neconcordanţa dintre prevederile tipiconale pe care le-am amintit, care apare şi în alte prevederi tipiconale, pe care am socotit că nu are rost să le expunem, este una de suprafaţă. Ea constă în aceea că în Tipicul Sfintei Sofia şi cel al bisericii Mântuitorului din Messina cuvintele de terminare a slujbei „In pace să ieşim" încă îşi păstrau caracterul lor de apolis, iar rugăciunea amvonului era păstrată încă în amintire ca şi cum ar fi fost o anexă a Dumnezeieştii Liturghii. Slujba Agheasmei Mari era intercalată între ecfonisul „Că tu eşti sfinţirea noastră..." şi „In pace să ieşim" sau, după rânduiala mai nouă, între rugăciunea amvonului şi „Fie numele Domnului...". Această rânduiala este în vigoare până astăzi. „Fie numele Domnului..." este o prescurtare sau un incipit de psalm al celor doi psalmi (33 şi 144), care acopereau împărţirea anaforei. Stăruinţa asupra acriviei a celor două prevederi tipiconale nu este ceva scolastic sau, după cum foarte uşor se spune, o tipolatrie, ci o expresie a esenţei şi a deontologiei liturgice. Aici înseamnă că după Dumnezeiasca împărtăşanie urmează să se bea Agheasmă Mare şi după aceea gustăm din anafura. La Agheasmă Mică săvârşită la începutul lunilor şi în alte situaţii avem o ordine inversă: împărtăşire - anafura - agheasmă. Despre primatul Agheasmei Mari faţă de anafura avem, printe altele, şi răspunsul patriarhului Ghenadie Scolarios dat domnitorului Serbiei, Gheorghe că «agheasmă Sfintelor Teofanii se ia înainte de anafura». Cu toate acestea, din neştiinţă sau din superficialitate, aceste prevederi tipiconale părut neimportante şi Agheasmă Mare se săvârşesc după „Fie numele Domnului..." şi uneori chiar după apolisul Dumnezeieştii Liturghii.

Acestea despre săvârşirea obişnuită a Agheasmei Mari în ajunul Bobotezei, atunci când este o zi de post. Când ajunul nu este o zi de post, adică atunci când cade sâmbăta sau Duminica, atunci Agheasmă Mare după rânduiala veche, pe de o parte, se săvârşea fie în seara de ajun, imediat după Evanghelie, fără Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile făcută seara (Tipicul mănăstirii Everghetidos), fie în dimineaţa zilei principale, la sfârşitul slujbei Utreniei (Tipicul Sfintei Sofia şi a bisericii Mântuitorului din Messina). Aşa prevăd şi mineele. După rânduiala mai nouă, pe de altă parte, care se ţine prin părţile noastre, Agheasmă se săvârşeşte după sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii din ajun şi în ziua principală a praznicului, şi se aplică prevederile tipicului care se referă la săvârşirea Agheasmei în ajun în zi de post, adică între rugăciunea amvonului şi „Fie numele Domnului binecuvântat...".

Multe „probleme", mai degrabă pseudoprobleme, a provocat obiceiul de a se săvârşi de două ori Agheasmă Mare, în ajunul Bobotezei şi în dimineaţa zilei de praznic. Şi aceasta, în pofida opoziţiilor care au existat la început, s-a întâmplat foarte bine şi s-a impus, cel puţin în ţinuturile noastre, deoarece s-a dovedit folositoare pentru nevoile practice ale creştinilor. Insă în încercarea de justificare a săvârşirii de două ori şi a „diferenţei" dintre o slujbă şi cealaltă s-au spus şi încă se spun lucruri nemaiauzite şi lipsite de judecată. Astfel, deşi este vorba exact despre aceeaşi sfinţire, în esenţă sfinţirea apei Sfântului Botez, cu exact aceleaşi rugăciuni şi cu întregul ritual, prima, cea din ajun, este denumită „mică", iar cea din ziua de praznic „mare". S-a născut problema care din cele două se bea şi cu care se stropeşte, care trebuie păstrată şi care nu, pentru care este nevoie de post înainte de a o bea şi pentru care nu, care se săvârşeşte întru pomenirea botezului lui Hristos şi care întru pomenirea botezului lui Ioan. Pentru toate acestea răspunsul se afă în textul rugăciunilor, al cererilor diaconeşti şi al prevederilor tipiconale, care vorbesc despre faptul că Agheasmă Mare se bea şi se stropeşte cu ea, spre sfinţirea caselor şi spre folosul potrivit, precum şi despre păstrarea apei sfinţite de către credincioşi care o luau («să o aibă»). Săvârşirea de două ori a Agheasmei Mari de la Teofanie poate fi pusă în paralel cu practica mai nouă de a se săvârşi Dumnezeiasca Liturghie de două ori în Duminici şi la sărbătorile mai importante, acolo unde nevoile pastorale o impun. La fel, ar putea fi pusă în legătură cu practica impusă de obicei în bisericile de mir, când se întâmplă să se săvârşească în acestea o priveghere de toată noaptea, anume să se săvârşească o a doua Liturghie în ziua hramului lor, pentru deservirea credincioşilor care nu pot să participe la slujba şi la Dumnezeiasca Liturghie de la priveghere. După cum în aceste situaţii ar fi ilogic să se caute vreo diferenţă între cele două Liturghii, la fel şi în cazul săvârşirii de două ori a sfinţirii apei celei mari. Insă ceea ce s-a făcut odată bine cu duh cuprinzător, din înţelegerea nevoilor pastorale şi pentru uşurarea creştinilor la Agheasmă de la Bobotează, este în pericol să se înece într-un scolasticism greu de purtat, care nu este iertat de evlavia cu adevărat de lăudat faţă de aşa-numita — şi care cu adevărat este - Agheasmă Mare.

De obicei se spune că postul din ajunul Bobotezei are legătură cu faptul de a bea din Agheasmă Mare şi, prin urmare, că premisa gustării din aceasta o constituie postul de o zi. Despre acest subiect ar fi folositor să spunem câteva cuvinte, deoarece este unul din subiectele cele mai disputate care se leagă de sfinţirea apei de la Teofanie şi despre care credincioşii cer sfat de la preoţi.

Faptul că Agheasmă Mare «deţine locul al doilea după Dumnezeieştile Taine» (Evhologion, cod. Vatopedi 134 [754] din anul 1538), adică este a doua „materie de taină" (potrivit terminologiei scolastice) după Dumnezeiasca împărtăşanie, nu îl pune nimeni la îndoială. Ea este „apa naşterii din nou" de la Sfântul Botez, care, prin invocarea şi pogorârea Sfântului Duh „se rematerializează" (sau „se transmaterializează (uexctc") potrivit sfântului Chiril al Alexandriei (Comentariu la Ioan, II, 1) şi devine „izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, izbăvire de păcate, vindecare de boli" pentru credincioşii care gustă sau se ung cu ea, dăruitoare de sfinţenie şi de binecuvântare pentru toată zidirea. Faptul că apa Agheasmei Mari este aceeaşi cu apa Sfântului Botez este evident atât din identitatea rugăciunilor de sfinţire atât din vechea, cât şi din noua practică a Bisericii, care îi boteza şi îi botează în aceasta pe catehumeni, cât şi din cele pe care le scrie Sfântul Simeon al Tesalonicului, care socoteşte, în sens invers, apa botezului «cu nimic mai prejos decât cea a Sfintei Teofanii» (Dialog, cap. 70). Aşa ceva se dă, în loc de împărtăşanie, credincioşilor care, din diverse motive, sunt opriţi de se împărtăşească. Tocmai acest lucru a provocat două interpretări greşite evlavioase: faptul că a fost socotită egală cu împărtăşania şi că, în mod analog, ea este precedată de post. Primul lucru nici n-ar mai trebui să îl discutăm, deoarece este clar că Agheasmă Mare este, din motivele pe care le-am spus, cea mai sfântă materie după Dumnezeiasca împărtăşanie, însă în nici un fel nu este împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului, nici nu o înlocuieşte vreodată. în ciuda acestui fapt, există concepţia populară că la Teofanie nu ne împărtăşim deoarece vom lua agheasmă şi «este acelaşi lucru». Cât despre postul de dinainte de Agheasmă Mare - şi acesta s-a cultivat mai degrabă prin imitarea obiceiului mai nou de a posti înainte de Dumnezeiasca împărtăşanie - nici acesta nu a putut să se dezvolte la trei zile din cauza faptului că zilele de dinaintea Bobotezei, din perioada sărbătorească de douăsprezece zile, au «dezlegare la toate», exceptând, se subînţelege, ajunul. Cât despre postul acesta din ajun, care îndeobşte este socotit că se face pentru Agheasmă, el nu are nici o legătură cu ea şi se ţine obligatoriu, fie că va gusta cineva din ea, fie nu. De aceea acest post nici nu se dezleagă în caz că cineva a băut din agheasmă în ajun. El îşi are începutul în vechiul obicei de a preceda marilor praznice o zi de post a întregii Bisericii, fie pentru botezul catehumenilor, după cum se zice îndeobşte, botez care se făcea în acele zile de praznic, fie, fără legătură ce aceasta, ca unul din multele feluri de punere în evidenţă a zilei principale a praznicului şi de pregătire pentru ea prin post, înfrânare şi rugăciune. Faptul că nu se referă la gustarea din agheasmă se vede şi din aceea că Agheasmă nu numai că se săvârşeşte - prin urmare se şi bea - şi în ajun, după obiceiul mai nou, în ajunul căreia nu este zi de post, cât şi din faptul că adesea se întâmplă ca nici ajunul să nu fie o zi de post, atunci când cade sâmbăta sau Duminica.

Cu alte cuvinte, gustarea din Agheasmă Mare nu este precedată de post? Ba da. Insă e de neînţeles ca acest post să fie mai auster sau mai lung ca durată decât postul prevăzut pentru venirea la Dumnezeiasca împărtăşanie, aşa numitul «post euharistie». Iar acest post, după cum am avut şi altă dată ocazia să scriem, este clar şi de neîncălcat, cu singura excepţie atunci când există un pericol de moarte. Adică abţinere desăvârşită de la mâncare şi băutură, de la cină sau de la miezul nopţii zilei anterioare şi până în momentul împărtăşirii, la orice oră s-ar întâmpla aceasta, adică dimineaţa în zilele care nu sunt de post şi seara în zilele de post. După cum am văzut, săvârşirea şi gustarea Agheasmei Mari este prevăzută de rânduiala şi tradiţia noastră bisericească după Dumnezeiasca împărtăşanie şi înainte de gustarea din anafura, adică, din punct de vedere liturgic, între ecfonisul rugăciunii de mulţumire, după ce «toţi s-au împărtăşit» („Că Tu eşti sfinţirea noastră..."), după rânduiala mai veche, sau după rugăciunea amvonului, conform celei mai noi, şi înainte de „Fie numele Domnului binecuvântat..." şi împărţirea anafurei şi apolis.

Postul, potrivit Părinţilor şi tradiţiei Bisericii, este «mare bunătate». El se mişcă însă între anumite norme temporale şi cantitative definite de tradiţie, norme pe care suntem datori să le promovăm şi să le valorificăm. Extinderea lui dincolo de aceste hotare poate avea rezultate negative şi să îşi deplaseze accentul în cele din urmă departe chiar de voia lui Dumnezeu şi de scopul Bisericii, care este sfinţirea credincioşilor şi a întregii creaţii, prin gustarea şi stropirea cu apa Agheasmei Mari de la Teofanie. O întrepătrundere bună a tradiţiei vechi cu cea nouă poate fi sfatul de a mânca mâncare uscată la cina din ajun, atunci când acesta cade sâmbăta sau Duminica. Adică extinderea într-un anume mod a postului euharistie în nişte hotarea mai normale.

Incheind acest răspuns lung care a încercat să răspundă la întrebările repetate referitoare la Agheasmă de la Bobotează, să mi se permită încă o scurtă referire la aşa-numitul «Prolog» sau «Introducere la Sfintele Teofanii» despre care s-a vorbit îndelung în răspunsul de la întrebarea cu numărul 391. Nu vom relua cele expuse acolo amănunţit în legătură cu tradiţia manuscrisă a acestui «Prolog» şi cu prevederile tipiconale care definesc cele referitoare la rostirea lui, nici observaţiile filologice care se referă la relaţia lui cu rugăciunea sfinţirii apei „Mare eşti, Doamne...". întrebările mai noi abordează alte subiecte, care se leagă în principal de timpul rostirii lui, adică dacă se zice la ambele slujbe ale Agheasmei Mari, dacă se zice numai la una din ele şi la care şi dacă citirea sau necitirea Prologului este un element de diferenţiere a celor două sfinţiri ale apei, cea din ajun şi cea din ziua de praznic.

Este vorba despre o introducere retorică pompoasă de la „Treime mai presus de fiinţă..." până la „întru zdrobire de inimă strig Ţie". Nestatornicia actuală în rânduiala aceasta este foarte veche. In Biserica Mare nu se zicea şi în multe manuscrise vechi nu există. Se zicea pe alocuri ca un cuvânt encomiastic la praznic, adunat din diferite omilii patristice, în lipsa unei predici vii. Atunci când s-a îndătinat săvârşirea de două ori a sfinţirii apei, avem în prevederile tipiconale ale manuscriselor toate variantele posibile, care au supravieţuit până astăzi. Adică fie îl ziceau la amândouă slujbele de sfinţire a apei, fie numai la una, în funcţie de emfaza care se dădea fiecăreia dintre ele. Atâta timp cât săvârşirea Agheasmei în timpul privegherii de toată noaptea din ajun îşi mai păstra încă vechea ei splendoare, Prologul se zicea în timpul ei. Când mai târziu s-a mutat centrul de greutate şi caracterul oficial pe ziua principală, atunci Prologul se zicea în timpul ei. Exact acest lucru arată faptul că slujba nu este influenţată de cuvântul encomiastic. Adică, fie se zicea Prologul, fie nu, acest fapt nu schimba caracterul Agheasmei Mari şi indentitatea celor două slujbe. Nu rostirea cuvântului encomiastic este cea care face pe una „mică" şi pe alta „mare". Astăzi, de obicei, s-a impus rânduiala ca acest cuvânt să se spună în ziua de praznic şi să se omită în ajun. Şi aceasta este o urmare a devalorizării treptate a ajunului şi a scoaterii în evidenţă a zilei principale a praznicului. Mai demult se întâmpla exact opusul, motiv pentru care şi acest cuvânt encomiastic era rostit în timpul Agheasmei din ajun. Citirea lui sau necitirea lui, precum şi timpul citirii lui au rămas până la impunerea cărţilor de cult tipărite şi mult timp după aceea la alegerea preotului («dacă vrea», «dacă vrea, se zice aceasta», «dacă are... sau nu are», «dacă vrea să zică aceasta», după prevederile diferitelor manuscrise). Nu este vorba despre un cuvânt de rugăciune adresat lui Dumnezeu, ci de o omilie sărbătorească adresată credincioşilor, chiar dacă se dă impresia că este o rugăciune, datorită introducerii triadologice de la început şi a caracterului compilator al textului ei.

IOANNIS FOUNDOULIS
Dialoguri Liturgice, vol V, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Dialoguri Liturgice, vol. V"

 

02 Decembrie 2015

Vizualizari: 1179

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

craciunul boboteaza

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE