Acolo unde vrea Dumnezeu, se biruieste randuiala firii

Acolo unde vrea Dumnezeu, se biruieste randuiala firii Mareste imaginea.

 Marea minune pe care n-o putem indura

"Acolo unde vrea Dumnezeu, se biruieste randuiala firii"

Aprilie, anul 1985. De aproape cinci luni micuta Olga, in varsta de zece ani, cu un teratom la encefal, este supusa unui proces de radiatii, cu scopul ca tumoarea, asupra careia nu se poate interveni chirurgical, si care in ultima vreme o chinuie cu dureri insuportabile si cu ameteli puternice, sa se diminueze.

Parintii ei, doi oameni simpli din Athena. Medicii din Grecia le-au prezentat de la inceput dificultatea situatiei. Speranta cea din urma -Dumnezeu si, intr-o oarecare masura, America.

O ruda din Boston ii invita acolo cu inima deschisa. Le-a spus ca acolo se afla cel mai bun spital pediatric din lume. Isi pregatesc cele necesare si de indata oamenii ajung in locul ultimelor lor nadejdi.

Povestea lor - plina de suferinta si de tensiune interioara. Cum ingaduie Dumnezeu asemenea nedreptati! In sapte ani de casnicie nu au reusit sa dobandeasca un copil. Oameni simpli, fara prea multa stiinta de carte si fara o viata religioasa deosebita. In clipa cand speranta lor palea, Dumnezeu le-a daruit o fetita. Il slavesc pe Dumnezeu pentru darul primit si viata lor incepe sa se roteasca in jurul acestuia. Ajunge la varsta de zece ani, este nepretuita, dar apar simptome ciudate, dureri intense de cap, o stare de disconfort permanent, incep testele si se ajunge la un diagnostic la auzul caruia ti se taie picioarele, ti se sparge capul, ti se face farame sufletul, ti se sfasie inima. Cu aceasta drama drept insotitor, isi abandoneaza serviciile si ajung cu totii in America fara a sti cand, cum si daca se vor intoarce cu totii inapoi. Ii calauzeste totusi o credinta simpla, autentica, puternica. Acum un an si jumatate au cazut in mainile lor cateva casete cu niste predici ce le-au schimbat perspectiva asupra vietii in intregime. I-a inundat credinta. Credinta care izvoraste dinauntru. Si raspunsul lui Dumnezeu? Atunci cand nu frecventau Biserica - nasterea Olgai. De indata ce s-au indreptat spre Biserica - cancerul! De ce face Dumnezeu unele ca acestea? De ce Se exprima asa cum nimeni si in nici un chip n-ar vrea s-o faca? Nu cumva credem intr-un Dumnezeu care nu exista si nu-L cunoastem pe Dumnezeul adevarului, pe Care trebuie sa-L descoperim asa cum este El si nu asa cum il vrem noi?

Olga a colaborat foarte bine cu o echipa a dr. John Shillito, poate cel mai bun oncolog de la Spitalul Pediatric din Boston. Cu totii au dat dovada de multa dragoste si au facut tot ce le-a stat in putinta - ca si cum ar fi fost singurul lor pacient - pentru a o ajuta pe fetita. Toate pareau sa mearga firesc, pana ce, pe neasteptate, a intrat in coma. O serie de teste au aratat ca tumoarea s-a extins pe o zona mare din creier. Ultimele sperante s-au spulberat. Urmeaza clipa in care se anunta vestea parintilor. Trebuie informati astfel incat sa ia hotararea daca prefera ca fetita sa-si sfarseasca viata la Boston si apoi sa-i fie dus trupul in Grecia, sau sa o ia acasa in starea in care se afla. Desigur, intr-un asemenea caz, pe temeiul conventiilor aeriene internationale, se cere asigurarea din partea medicului de la spital ca pacientul nu va muri pe durata zborului.

Si toate acestea in ziua de duminica 28 aprilie 1985. Duminica Mironositelor. Parintii inca nu stiu nimic. Pur si simplu, sunt intr-o stare de zbucium sufletesc si cu gandul la ce e mai rau. La 6 p.m. dr. Shillito le va vorbi pana in cele mai mici amanunte, incat lucrurile sa fie lamurite. Nici unul dintre voluntarii greci ai spitalului nu accepta sa faca traducerea pentru parinti. Cu totii evita acest lucru. E atat de anevoios si teribil sa li se aduca la cunostinta parintilor de pe buzele tale ca nu mai este nici o speranta pentru copilul lor si ca va muri!

In cele din urma sortii au cazut asupra mea. Am auzit de caz, dar nu ii cunoscusem nici pe parinti, nici pe copii. Nu aveam incotro. Am acceptat sa ridic alaturi de ei aceasta cruce cu adevarat grea, ba chiar imposibil de purtat!

Urc cu liftul la etajul al optulea, etajul cu copilasii suferinzi de cancer. Nu ma simt in largul meu, sunt tensionat, fara vlaga, nelinistit. Ies pe culoar. Intru stanjenit intr-un salon cu trei bebelusi in leagane cu tuburi si chimioterapii. Cativa copilasi, cu capetele rase, se uita la desene animate si rad. Alaturi, adancita intr-o canapea, o fetiscana, de treisprezece sau paisprezece ani, cufundata in ganduri, sta pierduta intr-o lume a necunoscutului. Doi ochi indurerati, expresivi, cu o privire foarte profunda, se incruciseaza cu ai mei. De ce sunt chinuiti acesti copii? De ce, in loc sa se mangaie cu perspectiva viitorului, gusta amaraciunea spitalului, tristetea indoielii? De ce, Dumnezeul meu? In urma cu cateva minute, inainte de a ajunge la intrarea spitalului, intr-un parc, am vazut un grup de copii jucandu-se ca si cum nu s-ar intampla nimic, iar parintii plini de veselie radeau in hohote. Ce diferenta uriasa, nedreapta, inexplicabila!

Intalnesc trei persoane care vorbesc greceste. Doi barbati si o femeie. Fara indoiala, doi erau parintii Olgai, iar al treilea, unchiul ei. Ma apropii de ei si ma recomand. Oamenii imi multumesc si, inainte de a apuca sa schimbam doua vorbe, suntem chemati in biroul dr. Shillito. Privirea imi cade pe un triptic cu trei fotografii. Fiicele lui. Trei fete pline de viata pe biroul sau. El este mandru de ele. E firesc si binecuvantat. In camera vecina, schimbata la fata, Olga se lupta cu moartea. Parintii, ia capatul puterilor.

Medicul, dupa o scurta introducere, intra in miezul problemei.
- Olga, dupa cum stiti, are o tumoare la cel de-al treilea lob al encefalului care nu poate fi operata. Am incercat sa-l expunem radiatiilor, cu speranta ca o vom controla. Olga a raspuns foarte bine; intr-atat incat ne-a dat sperante. Din nefericire insa -in acest punct cei doi parinti au devenit incordati - alaltaieri a cazut intr-o coma profunda din care, dupa cum arata testele, nu-si va reveni. Tatal incepe sa planga in hohote. Mama se stapaneste.
- Adica, doctore, vorbiti-ne deschis.
- Consider ca Olga nu va rezista, ii asteptam sfarsitul din clipa in clipa.
- Ce vreti sa spuneti cu „din clipa in clipa", doctore? am incercat sa intreb.
- Vreau sa spun acum cand vorbim, in cateva ore, poate in noaptea asta. Socotesc ca, foarte probabil, nu va apuca seara. As putea sa va dau ca termen-limita ziua de maine.
- Adica, doctore, de acum numai o minune mai poate face ceva, spune mama.
- Da, numai o minune, repeta medicul.
Tata! continua sa planga mai potolit.
- Doctore, noi am vrea foarte mult sa va multumim pentru cele pe care le-ati facut atata timp pentru Olguta noastra, continua mama. Se poate sa fi pierdut lupta omeneasca, dar noi ne pregatim pentru o minune. Ori, in pofida previziunilor dumneavoastra, fiica noastra sa se faca bine, ori sa ajunga un inger pe langa tronul lui Dumnezeu. Oare aceasta e o minune neinsemnata? Stiti ce fata dragalasa este? Noi, desigur, ne rugam cu toata puterea pentru primul lucru. Aceasta-i putinatatea noastra de credinta. Dar daca Dumnezeu va ingadui lucrul cel din urma, il vom primi si pe acesta ca pe un dar. Numai ca acum trebuie sa ne intoarcem cu totul spre Dumnezeu. Greseala noastra e ca ar fi trebuit sa fi facut asta mai demult. Vedeti, noi ne incredem mai intai in medici si apoi in Dumnezeu.
- Asa este, credinta voastra e cea care va va ajuta, a spus doctorul.
- Nu, doctore, credinta nu mai ajuta. Aceasta este un lucru omenesc, ceva propriu noua. Cel care ne ajuta este Dumnezeu Singur.

In toate acestea, eu eram un simplu traducator, dar si un auditor uluit. Ce putere, ce credinta avea acea femeie! Si cu atat mai mult cu cat afirmatiile sale nu pareau sa fie nici psihologice si nici moralizatoare; pareau spontane si instinctive, de o simplitate si stapanire de sine firesti, convingandu-ne de faptul ca ceea ce sustine reflecta lucid profunzimile lumii sale interioare. Demnitate, calm, noblete, stapanire de sine, veracitate se desprindeau de pe buzele ei. Acelasi lucru exprimau si ochii, care de atata vreme dau glas sperantei si nu au slobozit nici macar o lacrima.

Iesim din birou si ne asezam impreuna, ca sa ne cunoastem cumva. In asemenea momente, oamenii se leaga strans si imediat unii de ceilalti. Insa aici aveam in fata mea ceva extraordinar. Femeia aceasta era simpla, dar sufletul ei ascundea neobisnuit de multe. Cuvintele care ii ieseau din gura aveau puterea si forta de convingere a lucrurilor venite din inima. Ii admiram puterea launtrica mai mult decat orice.

Mi-au multumit cu multa caldura si ne-am despartit. Trebuia sa plec. Aveam o indatorire. Intentionam sa trec din nou seara dupa zece, cu speranta ca aveam s-o mai aflu pe Olga in viata. Cat puteam de des sunam la biroul de informatii pentru a afla vesti despre starea ei. E ora 10:30, seara. Olga inca nu se da batuta. Dl. Costas si d-na Maria, acesti parinti minunati, se pregatesc linistiti pentru orice, dar nadajduiesc si se roaga pentru „o mica" minune, asa cum spun ei. Dumnezeu, Care a adus-o la viata - aceasta e marea minune -, nu o poate tine in viata? Numai ca problema, spun ei, sunt pacatele lor!!!

La 11:00 au sosit cu liftul paturile rabatabile cu perne si cearsafuri pentru insotitorii pacientilor. Spitalul e uimitor. Serviciile sociale se ingrijesc de toate. Politica spitalului este ca parintii, atunci cand doresc, sa ramana peste noapte cu copiii. Insa parintilor Olgai le este greu sa doarma. Prefera sa discutam putin pentru a ramane treji. De altfel, medicul le-a spus ca Olga nu va apuca zorile. Credinta lor, de nedescris. Vorbeau despre minuni ca despre niste evenimente simple si firesti. Vorbeau despre vesnicie asa cum discutam despre viata de zi cu zi. Voia lui Dumnezeu, oricare ar fi fost ea, le va fi cea mai mare binecuvantare. Insa, intr-un caz o vor trai ca pe o bucurie netarmurita, in celalalt, ca pe o lupta pe viata cu adevarul. Ultima si cea mai grea li se parea si mai autentica. Prima insa era mult mai de dorit.

Am ramas cu ei pana la 1:30 dupa miezul noptii. Nu ma mai saturam de ei. In viata mea am intalnit oameni cu adevarat credinciosi. Dar marturisesc ca era prima data cand intalneam o asemenea credinta, nu cea de dupa moartea unui apropiat - care poate functiona la nivel psihologic si dintr-o nevoie de consolare -, ci aceea cu cateva clipe inainte de anticipata ultima suflare a singurului si iubitului lor copil. Alaturi Olga, cu totul nemiscata, intr-o coma profunda, fara a comunica in nici un fel cu lumea asta. Poate comunica cu cealalta lume, necunoscuta universului nostru. Din cand in cand, cate-o privire aruncata pe furis asupra trupusorului lipsit de orice expresie face sa se amestece consternarea cu speranta lipsita de orice temei rational.

In cele din urma, Olga a apucat zorile. Previziunea temporala a doctorului a fost dezmintita. Cine stie? Ar putea esua si opinia sa medicala. E atat de frumos ca uneori stiinta sa se insele!

Dimineata telefonez unor doamne si le impartasesc neasteptatele mele impresii. Le recomand sa treaca sa-i vada, pe de o parte pentru sprijin moral, pe de alta, spre folosul lor sufletesc. Olga a rezistat si intreaga zi de luni. Spre seara, intorcandu-ma de la slujba, am trecut sa-i revad. Parintii se hotarasera sa ia copilul in Grecia pentru a-si afla sfarsitul acolo. Luni au avut loc toate formalitatile necesare. In cele din urma, daca avea sa traiasca, i se stabilise plecarea pentru miercuri, 1 mai 1985, cu un zbor al companiei Olympiaki din New York. Am ramas din nou pana tarziu, bucurandu-ma de harul nespus al acestor oameni si asteptand plecarea Olgai fie cu avionul, spre Grecia, fie cu ingerii, spre patria eterna. Clipe intense, foarte adevarate; in preajma unei lumi a credintei traite la dimensiuni incomensurabile.

30 aprilie dimineata. Suna telefonul. Una dintre cele trei doamne, cu care discutasem in ziua precedenta, tocmai vorbise cu duhovnicul ei, cunoscutul parinte Porfirie. I se dusese vestea ca e vazator cu duhul. Cunoscut in toata lumea. Un om sfant. Vederea sa ajunge in locuri unde ochii omenesti nu pot patrunde. I-a spus ca se va ruga si el, dar sa nu-l lasam de unul singur. Si Dumnezeu e mare. Concluzia ei, de la sine inteleasa: mai exista o oarece speranta.

- Te rog, ii spun, nu te pripi sa le vorbesti despre asa ceva. Doar le stii situatia. Am vazut si tomografia computerizata (C.T. scan). Fetita e pe moarte. Ma mir cum de mai traieste. Ai vazut si tu cu ochii tai. Mai bine sa vorbim putin si sa aiba loc mai multe, decat sa le dam sperante si sa nu se petreaca nimic, ii spun.

Olga a depasit si ziua de marti. Seara trec, in jurul orei zece, pentru obisnuita mea vizita - lectie de credinta. Intru in camera si in fata mea se desfasoara un spectacol neobisnuit pentru un spital american. Olga in patutul ei, in starea fericita de mai inainte. D-l Costas un pic mai intr-o parte. D-na Maria, mama ei, alaturi de d-na Vasilia, o infirmiera elino-americana voluntara, o mama adevarata a tuturor copiilor, citesc una langa alta un paraclis necunoscut mie. Au tamaiat, au asezat icoana Preasfintei deasupra copilului, au aprins si o candela mai mica si se roaga. Eu stau langa usa. Jumatate inauntru, jumatate afara. Se apropie de mine o asistenta medicala, Debbie.

- Ce fac?, ma intreaba. Ce-i aia de scoate fum si miroase? Apartin vreunei secte?
- Sunt crestin-ortodoxe de cult rasaritean, ii raspund eu apasat, in caz ca o fi stiind ceva despre cultura rasariteana.
Iese din salon. Noi ceilalti ramanem. Stiam foarte multe rugaciuni. Insa era prima data cand ascultam acele cuvinte.
Dupa vreun sfert de ora citirea rugaciunii lua sfarsit. Aveau putin untdelemn din candela icoanei Preasfintei din insula Tinos si de la cea numita Kanalas - era pentru prima data cand auzeam acest nume. I-au facut copilului semnul crucii pe frunte, pe piept si pe maini. Copilul, nemiscat. De indata ce fac semnul crucii si pe piciorul stang, Olga il indoaie, il intinde la loc, repetand ritmic aceeasi miscare. Nimic altceva. Cele doua femei au izbucnit in strigate de rugaciune:
- Preasfanta, fa o minune!, si isi fac semnul crucii, sarutand fruntea Olgai, care insa ramane afundata cu totul in lumea ei.
Copilul imperturbabil. Dupa ceva vreme, mama se apropie de ea.
- Olguta, ne auzi?, o intreaba. Olga face semn ca da.
- Deschide-ti ochisorii, fetita mea!
Fetita isi incordeaza intr-o incercare nereusita ochii.
- Da-i un sarut d-nei Vasilia. Buzele ei se misca ritmic.
Eu gandesc rationalist. Sunt desigur ultimele momente de luciditate. O intreb pe Debbie daca are toate actele pregatite pentru infirmiera din tura urmatore - schimbarea are loc la 11 p.m., pentru ca toate arata ca nu va dura mult pana ce copilul va inceta din viata.

Timpul trece. Olga s-a reintors la starea anterioara. Nemiscare si tacere deplina; o lipsa absoluta de comunicare cu mediul si a reflexelor. Nimeni nu indrazneste sa o tulbure. Trece de miezul noptii. D-na Maria nu se poate abtine, se apleaca si saruta fetita pe frunte. Parca ar da semne sa raspunda. Probabil imaginatia noastra e de vina. Femeile sunt convinse ca ceva s-a schimbat. D-l Costas, tulburat, urmareste situatia nedumerit. Eu, iarasi, gandesc rationalist. Nimic nu ma poate determina sa cred ca in cel mai bun caz nu e vorba decat despre unele amanari deloc semnificative. In realitate, copilul este pe duca. N-am nici cea mai mica speranta. D-na Vasilia imi spune ca n-am credinta. Cine stie? Poate are dreptate.

Doctorul spusese ca Olga avea sa moara in seara duminicii precedente. Azi e miercuri si fetita treptat, desi discret, da cateva semne neclare de viata si comunicare. Si ne imparte in credinciosi care spera in viata si in rationalisti care asteapta moartea. Eu traiesc cu glacialitatea ultimilor si in compania ratiunii salut familia care pleaca spre Grecia. O ambulanta eu echipament special duce copilul la New York in starea pe care am descris-o. Insotita de un asistent medical, va fi transportata intr-un pat in Grecia. Acolo s-a luat hotararea ca ea sa. moara.

Vineri am sunat la un numar de telefon care ne-a fost lasat pentru a putea afla vesti. Olga, ne spun, treptat isi revine, dar inca se afla intr-o stare de letargie. Intr-o anumita masura, comunica. Vor face sambata niste teste. Ne-am programat o intalnire telefonica pentru ziua de marti, la zece zile dupa diagnosticul definitiv al unei morti iminente. incercam de nenumarate ori sa dam de ei. Nici un raspuns. Presupunem ca Olga a murit si ca parintii ei s-au dus in satul natal sa o ingroape si cumva sa-si caute linistea. Dupa alte doua saptamani cautam un preot si-i facem un parastas. cu toata inima.

A trecut luna lui mai, a trecut si iunie, suntem deja in iulie. Nicio schimbare nu se intrezareste la orizont. Din Grecia au venit alti copilasi la spital, tensiuni similare, bucuria impletita cu tristetea la nivel cotidian.

Luni 8 iulie. Tocmai am sosit in Athena de la Londra. M-am gandit sa incerc sa dau cateva telefoane. Ii sun pe d-na Maria si pe d-l Costas. Poate au revenit.
- Cine e, va rog?, se aude o voce delicata de copil la celalalt capat al firului.
- Cine esti tu?, intreb surprins.
- Eu sunt Olguta, raspunde vocea de copil.
- Olguta? Care Olguta?, intreb naucit.
Imi spune numele ei intreg si cu destula prezenta de spirit isi exprima cu succes banuiala in privinta identitatii mele. Preasfanta, imi spune, a facut o minune si ma invita sa trec pe la ei ca sa o testez la geografie si aritmetica s.a.m.d. Ma invita ea pe mine, pe cel care n-am ezitat sa-i fac parastasul. De sufletul ei.

Ii cer sa mi-o dea pe mama la telefon. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru!", imi spune cu toata inima d-na Maria.

Inchid telefonul si plec. Direct la ei. Imi deschide usa o fetita fermecatoare. Pletele au inceput deja sa-i creasca. Era un pic hiperactiva, dar expresiva si plina de viata. Ii pun in joaca intrebarile pe care mi le ceruse. Imi raspundea cu multa incantare. Simteam ca ma jucam cu ea. Dar simteam si faptul ca ratiunea mea ma tradase. Nu credeam ceea ce vedeam. Mai inainte credeam ceea ce nu vedeam. Viata Olgai este cea mai grea lovitura de pana acum pe obrazul necredintei mele.

Au trecut douazeci si cinci de ani. Olga a terminat facultatea, le aduce parintilor bucurie si intelepciune, are o sora mai mica si a devenit o fetiscana in adevaratul sens al cuvantului, dezmintindu-i pe cei mai buni oameni de stiinta din lume, abolind ratiunea si experienta statisticilor si a ceea ce ne spun simturile: ne-a adus certitudinea ca „acolo unde vrea Dumnezeu, se biruieste randuiala firii" si ca „Viu este Domnul Dumnezeu" cu adevarat si in zilele noastre.

Mitropolitul Nikolaos

Extras din lucrarea "Acolo unde Dumnezeu nu se vede"

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 824

Voteaza:

Acolo unde vrea Dumnezeu, se biruieste randuiala firii 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

minunile credinta

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE