Adevarul si cea dintai lucrare a Sfintilor Parinti

Adevarul si cea dintai lucrare a Sfintilor Parinti Mareste imaginea.


Adevarul si cea dintai lucrare a Sfintilor Parinti

a) Consideratii generale

Adevarul, care se identifica cu realitatea dumnezeiasca, a fost dat si se da omului in mod revelator. Adevarul, adica Dumnezeu in Treime si lucrarea Lui pentru mantuirea omului, S-a descoperit pe Sine progresiv: Legea, Profetia, Evanghelia, Cincizecimea si celelalte. Acest progres este numit de Sf. Grigorie Teologul "schimbari ale modurilor de vietuire" si "cutremure".

Ultimul stadiu incepe cu Cincizecimea, care se continua in spatiul Bisericii (Sf. Ioan Gura de Aur, PG 50, 456AB). Acest stadiu, adica actiunea de conducere si iluminare a Sfantului Duh in Biserica, este considerat drept "nadejde a plinirii" (Sf. Grigorie Teologul, PG 36, 456AB), pentru ca "face minuni si sustine patrunderea in cunoasterea desavarsita" (Sf. Ioan Gura de Aur, PG 59,424).

Sf. Chiril al Alexandriei se exprima mai clar asupra acestui subiect si scrie ca "nu a incetat sa ni se descopere noua Cel Unul Nascut" (PG 74, 576), explicand fireste in continuare ca lucrarea de iluminare a Duhului este si a Domnului. Aceeasi Traditie si linie teologica o urmeaza si Sfintii Parintii ulteriori, precum Sf. Fotie cel Mare (+891), Sfinti Parinti care considera lucrarea teologica vitala a Parintilor rezultat al activitatii de iluminare a Sfantului Duh.

Altfel, nici nu ar avea o valoare speciala aceasta teologie, nici nu ar fi putut fi socotita in Biserica egal valabila cu Scriptura: "Iar daca Tu (= Doamne) ne-ai descoperit noua adevarul in parte, Acela (= Mangaietorul) ne va duce [pe noi] spre tot adevarul Si [in timp ce] Tu ne conduci la [= ne inveti] Taina, noi inca avem nevoie si de intelepciune si de putere si de adevar; iar Acela (= Mangaietorul), venind la noi, ne va oferi nemasurata si imbelsugata desfatare a tuturor. Asadar, daca Tu (= Doamne), intelepciunea si adevarul enipostaziate, le predai pe acestea, n-ar trebui sa ne indoim ca [Sfantul] Duh este vrednic sa primeasca din partea noastra o mai mare cinste si preamarire" (Sf. Fotie cel Mare, Despre mistagogia Sfantului Duh, PG 102, 305CD-308A).

Potrivit cu acest fragment foarte important din Sf. Fotie cel Mare, Hristos descopera adevarul "in parte", in timp ce Sfantul Duh conduce la adevarul intreg. Si completeaza in mod intelept ca avem nevoie ("trebuie") de aceasta importanta lucrare a Duhului. Din aceasta cauza si faptul ca Domnul ne-a invatat nu este un motiv de a nu mai cere mai multa invatatura de la Duhul Sau.

Certitudinea Parintilor asupra caracterului revelator al teologiei lor, ca datorata Sfantului Duh, se sprijina pe cuvintele Domnului, care sunt si "de despartire" adresate ucenicilor Sai: "Acestea vi le-am spus, fiind cu voi; dar Mangaietorul, Duhul Sfant, pe Care-L va trimite Tatal in numele Meu, Acela va va invata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu" (Ioan XIV, 25-26). "Inca multe am a va spune, dar acum nu puteti sa le purtati. Iar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul" (Ioan XVI, 12-13).

Aceste cuvinte cer o mare atentie din partea teologului. Interventia pe care o fac la problema aratarii adevarului este profunda si constituie un fundament stabil in valorificarea contributiei patristice referitoare la adevar. Ceea ce am amintit in ultimele doua paragrafe este exact corecta intelegere si aplicare patristica a cuvintelor de mai sus ale Domnului.

Asadar, potrivit cu aceste cuvinte si cu corecta intelegere patristica a lor, Hristos a avut si alte cuvinte de spus si alte invataturi de dat ucenicilor, pe care nu le-a spus si nu le-a dat. Mangaietorul, Sfantul Duh, va conduce la intregul adevar, va invata toate (cate sunt necesare). Aceste cuvinte ale Domnului ne introduc bineinteles in spatiul iconomiei revelatiei sau in modul prin care Dumnezeu arata adevarul (= pe Sine insusi), dar este necesar sa facem urmatoarele simple lamuriri in legatura cu El, Care este Adevarul.

Din moment ce Hristos nu a condus la intregul adevar si din moment ce in persoana Sa avem adevarul desavarsit, inseamna ca adevarul constituie un intreg unitar si infinit, care tocmai pentru ca este infinit nu se descopera in toata adancimea si marimea sa chiar si atunci cand Dumnezeu Cuvantul devine om. Asadar, intruparea este iconomie dumnezeiasca, adevarata si autentica aratare a Cuvantului dumnezeiesc. Insa aratarea si descoperirea aceasta nu inseamna ca Dumnezeu Cuvantul arata si descopera adevarul in infinitatatea sa, in intreaga adancime si amploare a sa.

Atunci cand spunem descoperire a adevarului, intelegem urmatorul lucru bipolar: Dumnezeu arata omului, pe baza unui plan, adevarul. Omului, care traieste agonic si cauta cu staruinta si rugaciune, i se intampla descoperirea, ridicarea acelui val care il impiedica sa participe la adevar si, prin urmare, sa-l cunoasca (Teodoret al Cyrului, Interpretare la Cantarea Cantarilor, PG 81, 28AB-29A).

Asadar, omul se face vrednic de vederea adevarului, care insa ramane nelimitat, asa cum omul ramane limitat. insa oricat ar cunoaste omul limitat adevarul nelimitat, cel din urma va ramane intotdeauna inepuizabil. Iar criteriul de masurare a cunoasterii adevarului este numai nevoia omului de mantuire, de unire cu Dumnezeu, ca si capacitatea omului de a primi ceva nou.

Deoarece omul se mantuieste in masura in care participa la adevar si in masura in care il contempla pe acesta, se creeaza de multe ori o problema de autenticitate a dumnezeiestii participari si contemplari a membrilor Bisericii. Si deoarece de autenticitatea sau neautenticitatea participarii, care devine cunoastere partiala, depinde mantuirea, problema ia mare amploare, ca una de viata si de moarte.

Astfel se intelege sfantul patos al disputelor teologice, si astfel se intelege cum se nasc progresiv in Biserica marile probleme teologice si de ce au fost multe lucruri, adica infinite, pe care nu le-a spus Domnul si pe care le va lumina Mangaietorul.

Lucrarea Mangaietorului nu presupune imperfectiune in descoperirea Domnului. De altfel, Acesta insusi este Dumnezeu intrupat si este autoaratare a adevarului. Prin urmare, descoperirea adevarului in persoana lui Hristos este autentica si desavarsita. Putem, insa, sa spunem ca Hristos, Care este Adevarul, S-a epuizat? Se epuizeaza Adevarul nemarginit? Cu siguranta nu.

Astfel se autodescopera Dumnezeu in Hristos pentru mantuirea noastra, invata despre persoana Sa ca asigura mantuirea omului, se savarseste iconomia pamanteasca a lui Hristos. Si desi avem in continuare in Biserica pe Hristos si tot ce a spus despre Sine Hristos, nu putem spune ca epuizam Adevarul Hristos, cum se arata in cazurile marilor dispute teologice.

Aceste dispute (Triadologia, Hristologia) au aratat ca cei credinciosi au Adevarul mantuitor Hristos, insa aveau nevoie de o mai profunda intelegere a Lui, incat sa raspunda de exemplu la invatatura lui Arie, cum a facut cu iluminarea Duhului Sf. Atanasie cel Mare, potrivit Sf. Grigorie Teologul.

Constituie o taina de netrecut felul in care, in timp ce participam la Hristos, nu cunoastem la un nivel nelimitat adevarul nelimitat al lui Hristos. Dupa acestea intelegem mai corect spiritul promisiunii Domnului in legatura cu trimiterea Mangaietorului ca sa conduca la intregul Adevar si sa invete toate.

Asadar Domnul a promis ca Mangaietorul va conduce la o intelegere mai mare, mai profunda si mai ampla a acestui Adevar de totdeauna. Adevarul "in intregime" inseamna fireste tot ceea ce potrivit timpului este necesar pentru mantuirea omului.

Astfel se explica si problematica progresiva din sanul Bisericii in legatura cu Persoana lui Hristos, desi insusi Hristos a vorbit despre Sine si Apostolii au scris explicand lucrarea Sa. Mai intai apare problema triadologiei. Apoi se discuta forma legaturii dintre Persoanele dumnezeiesti, care inseamna ca Sfantul Duh a condus la Adevar, ca Hristos, Care este Fiul Tatalui, este deofiinta, are aceeasi fire si este de putere egala cu Tatal.

Mai tarziu va fi pusa problema legaturii celor doua firi ale lui Hristos. Iar dupa ce va fi rezolvata si aceasta, se va discuta legatura lucrarilor celor doua firi ale lui Hristos.

Constatam asadar in spatiul teologiei patristice un proces stabil, pe baza caruia se reuseste progresiv o mai mare intelegere si, prin urmare, cunoastere a Adevarului, care fusese deja descoperit in Scriptura, dar ca nelimitat ramane inepuizabil. Aceasta intelegere progresiva mai mare a Adevarului o realizeaza Duhul Sfant, folosind anumiti membri ai Bisericii, care devin astfel Parinti si invatatori.

Sf. Grigorie Teologul si Sf. Ioan Gura de Aur, referindu-se la mersul progresiv al Revelatiei, il consimt pe acesta si il justifica. Ambii sfinti barbati cred ca nu ar fi fost posibil ca cei care Il ascultau pe Domnul sa-L inteleaga daca le-ar fi spus ca era "egal" cu Tatal, din moment ce inca nu puteau intelege nici ca era Fiul Tatalui (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la cartea Faptele Apostolilor, I, 2; Sf. Grigorie Teologul, Cuvantarea XXXI, PG 36,161).

Desigur, Sf. Grigorie subliniaza si o alta latura a problemei, care conduce la o mai buna intelegere teologica a progresivitatii despre care vorbim. Spune asadar ca Dumnezeu nu a considerat drept sa faca oamenilor bine, prin descoperirea adevarurilor, fara ca ei insisi sa vrea aceasta, fara sa solicite aceasta ("cugeta deci ca nu trebuie sa faca bine celor ce nu voiesc, ci sa daruiasca binefacerile Sale celor ce le voiesc"1, PG 36, 161). Prin urmare, agonia si cererea din partea oamenilor (in perioada Bisericii si dupa Cincizecime) pentru o mai ampla si profunda aratare a adevarului este un termen necesar pentru realizarea lui din partea lui Dumnezeu, avand ca instrumente Parintii.

Astfel, in timpul in care a fost formulat adevarul despre "deofiintime" sau cel despre cele doua firi ale lui Hristos, credinciosii au cerut aceste adevaruri cu mare si staruitoare straduinta, din care pricina au fost si ajutati de Dumnezeu prin aratarea vederii insasi a Adevarului Hristos.

Persoanele Bisericii, pentru care se savarseste aratarea "in continuare" a Adevarului, sunt Parintii si invatatorii. Asadar acestia sunt folositi de Dumnezeu pentru sporirea Bisericii in invatatura si dogme. Sf. Ioan Gura de Aur, interpretand pe Sf. Ap. Pavel, spune:

"Toata Biserica, atata timp cat are cap (pe Hristos) sporeste" (PG 62,344). "Si Biserica.. mereu sporind si progresand, precum cedrii Libanului astfel se raspandeste" (Sinodul quini-sext Ecumenic, I, 227).

Vezi si Sf. Ioan Gura de Aur (Omilia III, 2 la Epistola soborniceasca catre Efeseni a Sf. Ap. Pavel, PG 62, 26) care considera Biserica o sporire precum cea de la seminta la copac. "Iar noi, adeverindu-ne in dragoste, cea catre Dumnezeu si catre aproapele, si neavand nicio invatatura mincinoasa, nici traind in ipocrizie, sporim toate ale noastre in Hristos, atat viata cat si invataturile. Caci acestui Cap cu adevarat suntem datori sa potrivim cele ale noastre, ca sa nu facem nimic nepotrivit si nepermis fata de acest Cap, ci toate potrivit Lui sa le sporim" (Sf. Teofilact al Bulgariei, Omilie la Epistola catre Efeseni a Sf. Ap. Pavel, PG 124, 1088D-1089A).

Si Sf. Grigorie Teologul arata ca va pastra drept sigura credinta si invatatura ceea ce i-a luminat acum, ceea ce i-a aratat Sfantul Duh: "supunandu-ma conducerii Duhului, de unde am primit stralucirea, pastrand-o pe aceasta pana la sfarsit insotitor autentic si impreuna glasuitor" (Cuvantarea 31, 33, PG 36,172).

b) Adevarul Sfintilor Parinti ca "lamurire" si "iluminare" sau "descoperire"

Dupa cele expuse se iveste intrebarea: ce este oferta teologica a Parintilor sau, mai bine, ce este adevarul pe care il exprima ca o mai mare intelegere a adevarului care a fost deja aratat in Scriptura si in Traditie? Pentru inceput, din moment ce este vorba despre o intelegere "in continuare", nu avem un nou adevar. Este exclus acest lucru. Sf. Irineu de Lyon, care se refera la ceea ce poate sa aduca in plus ("mai mult", "mai desavarsit") un teolog bun, arata insistent ca nu aduce un nou Hristos sau un alt Dumnezeu creator, ci, intr-un oarecare mod, patrunde mai adanc in aceste adevaruri si prelucreaza teme ale iconomiei dumnezeiesti (Combatere I, X, 3), dand raspunsuri la problemele care apar celor care traiesc adevarurile de mai sus. Prin urmare, din moment ce nu avem un nou adevar, este vorba despre lamurirea sau interpretarea adevarului care exista. Acesta este de netagaduit, insa "lamurirea" este aici ceva amplu si foarte puternic fata de ceea ce ar fi intr-o obisnuita problematica istorico-filologica. Din acest motiv nici acesti termeni nu sunt suficienti in explicarea lucrarii respective a Parintilor.

Adevarul de care ne ocupam nu poate fi inteles cu metode omenesti, exegetice s.a., deoarece el insusi nu s-a aratat in mod firesc.

Astfel, o "lamurire" a adevarului solicita patrunderea in el si participarea oarecum mai ampla si mai profunda (expresiile sunt in mod necesar conventionale) fata de cat reusisera aceasta pana atunci sfintele personalitati ale Traditiei, care preceda timpuri in care realizeaza aceasta un nou Parinte si invatator al Bisericii.

Daca apropierea si cunoasterea adevarului nu este mai deplina (propriu-zis niciodata deplina), atunci "lamurirea" este imposibila si de cele mai multe ori periculoasa, pentru ca foarte usor este prezentata drept "lamurire autentica a adevarului" o simpla fantasma sau conceptie intelectuala a unui teolog, caz in care ne gasim inaintea unui fenomen eretic.

De exemplu, in cazul legaturii Tatalui cu Fiul, "lamurire" este formularea "deofiintimii", care nu numai ca nu exista literalmente in Scriptura, dar si paragrafele referitoare la ea sunt neclare si nu conduc direct la deofiintime numai cu ajutorul metodei filologice.

Dovada ca Biserica s-a chinuit cu aceasta problema timp de secole. Si, dupa ce a trecut prin doua secole de incertitudine (subordinatio - raspandita conceptie din sec. al II-lea si al III-lea a inferioritatii Fiului fata de Tatal), a sfarsit in ajungerea la adevarul deofiintimii.

Daca respectivele texte ar fi spus sau ar fi aratat in mod clar deofiintimea, nu ar fi cunoscut Biserica o criza groaznica timp de doua secole. Din moment ce Biserica a ajuns candva la aceasta, cand aceasta a devenit mai ales o problema de mantuire sau de pieire pentru credinciosi, inseamna ca a ajuns prin procesul prin care Dumnezeu arata in general adevarul sau vointa Sa omului. Si acest proces se numeste "descoperire" si "iluminare".

Parintele si invatatorul este iluminat sau se face capabil de contemplarea pe mai departe a Adevarului, castiga adica o mai ampla experiere a Acestuia si astfel poate sa spuna ceva mai mult decat s-a spus pana atunci despre El. Si, cu exactitate, acest mai mult al adevarului indica un scriitor al Bisericii ca fiind "Parinte si invatator".

Oferta sau-si contributia Parintilor este si este numita iluminare, asadar rezultat al iluminarii Sfantului Duh (Sf. Grigorie Teologul, PG 36, 172AB). Potrivit Sf. Atanasie cel Mare, Dumnezeu "a descoperit" anumitor credinciosi-teologi ceea ce nu pot intelege ceilalti, din care pricina si indeamna sa ne indreptam spre cei care au mai mult decat cei multi descoperirea adevarului (Despre sinoade, 40,3).

In cea de-a doua Cuvantare teologica (1), care constituie o minunata introducere la functionalitatea Teologiei, Sf. Grigorie de Nazianz atribuie Sfantului Duh rolul de a "insufla", iar in Cuvantarea 41 la Cincizecime se roaga: "sa am parte de Duhul si sa-mi dea cuvant!" (PG 36, 436), in legatura cu ce este insusi Sfantul Duh.

Asadar credea ca nu ar fi putut sa teologhiseasca fara sa aiba la aceasta sfanta lucrare drept ajutor, la modul propriu, pe Sfantul Duh. Aceasta nu inseamna, bineinteles ca cel care teologhiseste cu aceste premise va avea si experienta adevarului in infinitatea sa, sau va cunoaste "totul", adevarul, in toata profunzimea si amploarea sa, ci va reusi pur si simplu "mai deplinul", mai mult decat a reusit "altul" in Traditia Bisericii (Cuvantarea 30, PG 36,125BC).

Iar acest teolog, care reuseste in spatiul adevarului "mai deplinul", este numit de catre Sf. Grigorie "prea distins" si este intru totul o persoana sfanta, pe care intreaga Biserica il numeste Parinte si invatator.

"Iar pentru noi [este] un prea distins teolog, nu cel care [spune] ca a descoperit "totul" [= tot adevarul] - pentru ca niciodata omul nu va putea cuprinde "totul" - ci cel care se face partas unei vederi mai depline si care [reuseste] sa cuprinda in sine mai mult [din] stralucirea sau rasfrangerea adevarului, sau oricum l-am numi [pe acesta]" (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantarea XVII, PG 36,125BC).

Am notat deja ca "mai deplinul" "prea distinsului" teolog este numit de Sf. Grigorie [Teologul] "iluminare" care i-a fost data de la Dumnezeu. Este semnificativ faptul ca, acelasi Parinte, valorificand contributia Sf. Atanasie [cel Mare] la largirea adevarului despre Sfantul Duh, o considera pe aceasta rezultat al inspiratiei dumnezeiesti care a fost daruita atunci pentru prima data in Biserica prin intermediul Sf. Atanasie:

"Mai inainte de toti si singur - sau sustinut de putini -, a indraznit sa marturiseasca in scris atat de clar si precis adevarul despre o dumnezeire si fiinta a Celor Trei [Persoane ale Sfintei Treimi]. Si ceea ce, prin dar dumnezeiesc, [s-a spus] mai inainte [= la Sin. I Ecumenic] despre Fiul de catre Parintii cei multi, aceea [spune si] el mai apoi, prin insuflare, despre Sfantul Duh, si aduce imparatului dar cu adevarat imparatesc si prea-minunat, insemnand in scris dreapta credinta impotriva credintei celei noi [= ereziei] si nescrise [in Scrierile sfinte si de Dumnezeu insuflate]" (Cuvantarea XXI, 33, PG 35,1121C, 1124A).

c) Contributia Parintelui si invatatorului este "largire" si nu "imbunatatire" a cunoasterii

Pe parcursul indelungului mers al Bisericii, Parintele si invatatorul contribuie intotdeauna prin iluminarea Sfantului Duh cu ceva mai mult la aratarea adevarului. Avand ca fundament Scriptura si adaosurile ("mai deplinul") de-a lungul timpului ale Parintilor avem nucleul teologiei, care isi ia formele sale dupa multe prelucrari si incercari de exprimare a adevarului prin intermediul formelor istorico-filosofice.

Acest nucleu al Teologiei, care prin contributiile Parintilor se largeste si se mareste, inseamna oare "imbunatatire" si "maturizare" a nucleului primar al descoperirii sau altceva? Asadar, Parintii imbunatatesc ceea ce au primit de la Domnul, Apostoli si Parintii dinaintea lor? Cu siguranta nu.

Ceea ce exista ca adevar in Biserica este autentic si adevarat, nu suporta revizuire si imbunatatire. Si aceasta pentru ca fiecare invatatura descoperita este lucrare a lui Dumnezeu pentru mantuirea omului, care se savarseste autentic in toate timpurile, din sec. I pana astazi. Daca oferta teologica ar fi imbunatatire, ar trebui sa ne indoim de valabilitatea lucrarii Bisericii din fiecare perioada care preceda o contributie patristica concreta, ceea ce constituie o negare propriu-zisa a Bisericii insasi.

Contributia invatatorului Bisericii este adaus de experienta (si prin urmare cunoastere) a adevarului. Asadar Biserica, progresand prin intermediul invatatorului ei in cunoasterea harismatica a Adevarului, are si traieste uneori fenomenul largirii nu al Adevarului, ci al experierii Adevarului.

Adevarul insusi nici nu se mareste nici nu se micsoreaza, deoarece este identic cu realitatea dumnezeiasca. Ceea ce se poate intampla este numai invrednicirea omului de o experiere mai ampla a Adevarului. in acest mod avem, analog cu problemele ivite de-a lungul timpului, o "plinire" a experierii noastre din partea Adevarului. Insa in terminologia teologica obisnuita numim adevar atat realitatea dumnezeiasca propriu-zisa cat si experierea Sa sau cunoasterea Sa.

Acest lucru provoaca confuzie si interpretari gresite. Noi vrem sa evidentiem faptul ca la Sfintii Parinti, care propriu-zis largesc invatatura-Traditie a Bisericii, avem numai o "adaugare" a experierii si cunoasterii adevarului, potrivit si cu cele explicate de Sf. Vasile cel Mare in legatura cu acestea, combatand insasi interpretarea gresita:

"In Biserica nu trebuie sa adaugam adevaruri, nici invataturi de credinta, "fara numai, in virtutea progresului firesc, largirea (avfioic) celor [mai inainte] spuse, ceea ce nu este in niciun caz transformare a ceva rau in ceva mai putin rau, ci plinire a ceea ce lipseste, potrivit adaosului de cunoastere" (Sf. Vasile cel Mare, Ser. 223, 5, Catre Eustatie, PG 32, 829B).

Prin urmare, orice invatatura [noua] sau dogma propusa care nu constituie un "progres in cunoastere" a adevarului este erezie (= rea-credinta).

In fine, trebuie sa explicam in mod special putinele cazuri in care contributia teologica a Parintilor, desi nu este straina de Scriptura, nu pare sa constituie o clara "continuare", "prelungire" sau "amplificare" a sa. Este vorba, de exemplu, despre Canonul Scripturii sau despre adevarul pururea-fecioriei Nascatoarei de Dumnezeu sau despre cinstirea Sfintilor sau cinstirea Sfintelor Icoane.

Aceste teme sunt abordate corect numai de cel care traieste autentica Traditie de la Scriptura pana la oferta Parintilor. Faptul ca nu sunt legate mai strans cu Scriptura, ca de exemplu adevarul "deofiintimii", nu face contributia Parintilor la aceste teme mai putin autentica sau mai putin valabila.

De altfel, adevarurile de mai sus, alcatuind credinta Bisericii, subliniaza particularitatea Parintilor fata de Scriptura si caracterul Teologiei ortodoxe. Avem inaintea noastra un mers al carui sfarsit va coincide cu sfarsitul istoriei.

d) Patrunderea in "frumusetea ascunsa", adica in "mai deplinul" adevarului

Contributia Parintilor si invatatorilor la experierea si cunoasterea adevarului nu este un fapt autonom si independent, ci o "continuare" si o "amplificare" a unei realitati. Aceasta realitate se ofera in Scriptura. Din aceasta cauza si ceea ce se produce in viata Bisericii este legat indestructibil de adevarul care este formulat in Scriptura. Parintii prin urmare au teologhisit avand ca fundament Scriptura.

Cea mai mare parte a importantei lor opere privea perspectivele adevarului care se gasesc in Scriptura. Si aceasta pentru ca, in constiinta Parintilor, Scriptura era cartea inspirata de Dumnezeu care exprima autentica si unica realitate (adevarul). Considerau Scriptura o exprimare si formulare a adevarului si nu insusi Adevarul, care, fireste, nu incape propriu-zis in nici o carte si in nici o forma. Aveau constiinta faptului ca textul Scripturii ca exprimare si forma este o structura de simboluri, folosite conventional si cu intelegerea celor interesati, ca sa exprime perspective fundamentale si mantuitoare despre Adevarul dumnezeiesc.

Procesul aduce aminte de ceea ce se intampla in muzica si bineinteles in cea bizantina, numita si parasimandica. In muzica avem notele sau semnele cu ajutorul carora reprezentam sau aratam sunetele muzicale asa cum le auzim. Sunetele nu sunt supuse semnelor, care incearca numai sa indice existenta lor, frumusetea lor, calitatea lor. Mai mult, semnele nu epuizeaza sunetele. Urechea sensibila si exersata patrunde mai adanc si mai amplu in sunetele muzicale decat cea necultivata.

A fost nevoie de aceasta scurta introducere pentru ca Parintii vorbesc adesea de patrunderea in "ceea ce este ascuns" sau "frumusetea ascunsa" care exista in spatele, sub sau dincolo de litera Scripturii. Si se refera la aceasta, pentru ca contributia lor teologica trebuie sa fie si sa se arate indestructibil legata de adevarul Scripturii. Noutatea pe care o aduc este desigur noutate in ceea ce priveste exprimarea Scripturii, insa constituie numai o exprimare a altor puncte de vedere a adevarului, care sunt ascunse si exista sub litera Scripturii.

Parintii, accentuand aceasta legatura, au creat si un criteriu care sa arate daca o contributie teologica sau alta a teologilor Bisericii este autentica sau nu. Asadar, daca noutatea pe care au oferit-o de-a lungul timpului ca exprimare a frumusetii ascunse a adevarului, a nearatatelor vederi ale ei, era identica si potrivita si continuare fireasca a acelor perspective care fusesera deja exprimate prin litera Scripturii, atunci aceasta noutate era autentica, era rezultat a iluminarii propriu-zise, ceva ce trebuia sa devina (cum s-a si intamplat) gandire, credinta, Traditie a Bisericii.

Procesul de patrundere in profunzimea literei sau in frumusetea ascunsa a adevarului a fost urmat numai de Parinti, din care pricina numai opera lor este autentica crestere si amplificare a adevarului pe care il avem in Scriptura. Dimpotriva, rau-credinciosii si ereticii au urmat o alta procedura: au aratat un atasament fanatic fata de litera Scripturii si au inlaturat tot ce nu exista spus literalmente. Sau au construit conceptii care nu erau identice si potrivite cu ceea ce in mod clar exprima Scriptura. Sustineau de multe ori, ca sa justifice contributia lor teologica neautentica, ca detineau traditii nescrise, chipurile apostolice.

Lucrarea de patrundere in frumusetea ascunsa, adica in realitatea netarmurita a adevarului, este prin excelenta o realizare a Parintilor si invatatorilor si este exact ceea ce face un Parinte si invatator teolog, in timp ce aceasta lucrare sfanta este numita in acelasi timp descoperire, aratare sau iluminare. Textele referitoare la aceasta tema sunt nenumarate:

"Sa nu trecem, dar, cu usurinta pe langa textele dumnezeiestilor Scripturi, nici sa citim fara multa luare aminte cele spuse, ci, patrunzand in adancul lor si cunoscand bogatia aflata in ele, sa slavim pe Domnul" (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Cartea Facerii, 62, 3, PG, 54, 535). "Cu cat mai mult se osteneste cineva sa cerceteze Scripturile, cu atat mai mult poate intrezari comoara care se ascunde in ele si de aici sa scoata multa si negraita avutie" (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Cartea Facerii, 13,1, PG 53,106).

Corectitudinea celor sustinute de Sf. Grigorie Teologul despre Sfantul Duh a fost recunoscuta "de catre cei ce nu au citit dumnezeiestile Scripturi fara sarguinta si superficial, ci au despicat litera si au patruns in ea si s-au invrednicit sa vada frumusetea ascunsa inlauntrul ei si s-au luminat de lumina cunostintei" (Cuvantarea XXXI, PG 36,156CD).

Acelasi Parinte, explicand modul in care teologhisea si interpreta Scriptura prietenul sau, Sf. Vasile cel Mare, zice: "Atunci cand dezvolta pentru cei scurti la vedere celelalte comentarii, dupa ce [mai intai] intreit le incrusteaza pe tablele cele solide ale inimii sale, ma convinge ca nu se opreste la litera, nici nu se uita in mod simplu la cele de sus, ci patrunde mai departe dincolo, inaintand din profunzime in profunzime, din adanc chemand adancul si din lumina descoperind lumina pana cand ajunge spre locul cel mai inalt" (Cuvantarea XLIII, 67, PG 36, 585A).

"Primind darul Duhului, ai osebit imbracamintea cea proasta a scripturii legii si frumusetea cea ascunsa a intelegerilor noua o ai descoperit" (la [Utrenia] Sf. Grigorie de Nyssa, Cantarea a 4-a, 10 ianuarie). "in Muntele Sinai in nor de demult intrand Moisi, fericite Chirile, a luat legea, care ucidea cu scriptura; iara tu ai descoperit frumusetea cea ascunsa a Duhului" (Facere a Sf. Ioan Damaschin, la Utrenia Sf. Chiril al Alexandriei, Cantarea a 7-a, 18 ianuarie).

Exemplu de exprimare a frumusetii ascunse, asadar a vederilor adevarului de dincolo de formularea Scripturii, este faptul ca Sfantul Duh este Dumnezeu si deofiinta cu Tatal. Principal exponent al acestei teologii a fost Sf. Grigorie Teologul, care s-a sprijinit si pe tot ceea ce a oferit in legatura cu aceasta Sf. Atanasie cel Mare. Scriptura nu spune ca Sfantul Duh este deofiinta cu Tatal, ca are aceeasi fire cu Tatal.

Totusi, adevarul deofiintimii Duhului este conform si identic cu ceea ce spune despre El Scriptura. Acest lucru convinge de faptul ca deofiintimea este aici o autentica exprimare a vederii adevarului care nu este insemnat in Scriptura, care insa arata in general "adevarul Duh".

La adevarul despre dumnezeirea Duhului a ajuns Sfantul Parinte prin cunoasterea mai ampla a Scripturii, dar si prin iluminarea Duhului. Pentru ca omul numai prin Dumnezeu cunoaste cele ale lui Dumnezeu (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantarea 43, 65, PG 36, 584AB), pentru ca ii este necesar harul Sau deosebit ca sa "cerceteze" impreuna cu Duhul ceea ce este Sfantul Duh.

Patrunderea Parintelui si invatatorului in "frumusetea ascunsa" a adevarului este un lucru care nu poate fi analizat logic. Se savarseste cu premisele si regulile care nu sunt verificate de functia logica a omului, desi intreaga realitate duhovniceasca a cunoasterii dumnezeiesti si prin urmare si a teologiei au neindoielnic propria lor "rationalitate" interioara, punctualitate si armonie. insa cunoasterea mai ampla a adevarului nu se face in lipsa, in afara, puterilor duhovnicesti in general ale omului.

Cand spunem iluminarea Duhului, intelegem ca prin puterea Sfantului Duh gandirea omului se amplifica, cuprinde sau, mai bine, primeste mai multe decat putea sa primeasca mai inainte, recunoaste ca adevarate si urmareste evenimente pe care altadata nu le recunostea nici macar ca existente. Sf. Maxim Marturisitorul socoteste drept centru foarte important al omului inima, loc unde se zideste simtirea adevarului.

Parinti si imnografi accentueaza intotdeauna ca mintea, atunci cand teologhiseste si in special in clipa in care se realizeaza sporirea cunostintei, devine "limpede", "clarvazatoare", se subtiaza, se ascute si devine astfel primitoare (in masura participarii sale) a adevarului cu admiratie si consimtire a acesteia. Expresia si analiza de referinta a lucrarii duhovnicesti de mai sus, care creeaza mai deplin teologia, constituie o problema aparte, asupra careia vom reveni.

"Aici nu este iures de ape fara randuiala! Aici harul Duhului ne lumineaza mintea, ne ajuta sa gasim cu usurinta ceea ce cautam..." (Sf. Ioan Gura de Aur, Comentariu la Cartea Facerii, XIV, 1, PG 53, 106BC).

"Desavarsita stralucire a Duhului nu este doar o oarecare descoperire a sensurilor (lucrurilor), ci si o stralucire continua si reala a luminii ipostatice in suflete. Ca "Dumnezeu Care a zis sa straluceasca lumina, Acesta a stralucit in inimile noastre" (II Cor. IV, 6). Si pentu fericitul Pavel, "Lumina care a luminat pe cale" (Fap. Ap. IX, 3), prin Care a fost rapit pana la al treilea Cer si ascultator unor taine negraite s-a facut (II Cor. XII, 2-4), n-a fost numai o oarecare luminare a sensurilor si a cunoasterii, ci o stralucire dupa ipostas in suflet a puterii Duhului Celui bun... prin care toata cunostinta se descopera si Dumnezeu Se face cunoscut sufletului celui vrednic si iubit" (atribuit Sf. Macarie Egipteanul, Cuvant despre libertate, PG 34, 956D-957B).

"Duhului intelepciunii ne face sa ne inaltam la cauza ratiunilor duhovnicesti din porunci si la unirea cu ea; prin aceasta cunoscand, pe cat este cu putinta oamenilor, in chip nestiut, ratiunile simple ale lucrurilor, aflatoare in Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor tasnitor al inimii adevarul din toate, imprastiindu-l in chip felurit si celorlalti oameni" (Sf. Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, PG 90, 251B).

"Ca stralucita mintea ta ca o oglinda facandu-ti, lumina Dumnezeirii cea intreita si nedespartita, Parinte, ai luat prea luminat, si raza cea unita din destul, o ai incaput, pre care acum roaga-o, sa dea sufletelor noastre..." (Stihira la Stihoavna Vecerniei Mari a slujbei Sf. Grigorie Teologul din 25 ianuarie).

"Inaltandu-Te la ceruri.. si sezand de-a dreapta Tatalui.. ai promis inteleptilor Tai ucenici ca le vei trimite Duhul Sfant si noua ne-ai luminat cugetarea, dandu-ne luminare" (Catisma la Cantarea a III-a din slujba Duminicii Parintilor).

Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos

08 Iunie 2012

Vizualizari: 3407

Voteaza:

Adevarul si cea dintai lucrare a Sfintilor Parinti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE