Agresivitatea - o chestiune naturala?

Agresivitatea - o chestiune naturala? Mareste imaginea.

Lumea în care trăim e caracterizată de când se ştie de violenţă: violenţă între persoane, violenţă chiar şi împotriva vieţii încă nenăscute, violenţă apoi şi în relaţiile dintre popoare, în fine, violenţă împotriva naturii, împotriva mediului nostru înconjurător, de care atârnă însăşi existenţa noastră. De când Cain l-a doborât pe fratele său Abel, domneşte în lume legea violenţei.

Psihologia modernă a încercat să explice această omniprezentă „agresivitate" sau plăcere de a ataca drept „naturală", ba chiar drept necesară. Prin aceasta însă situaţia nu s-a îmbunătăţit cu nimic. Incercări bine intenţionate, cum sunt acelea ale ONU, se străduiesc ce-i drept să ţină între anumite limite violenţa generală dintre popoare - dar tot prin violenţă. Agresivitatea oamenilor n-a cedat însă prin aceasta, din contră. Violenţa împotriva oamenilor şi lucrurilor pare a creşte nestăvilit tocmai în statele cele mai civilizate şi „iubitoare de pace". Lucrurile stau ca şi cum „diavolul ar fi fost dezlegat".

Şi chiar aşa se întâmplă. „Lumea întreagă zace în [violenţa] celui rău"1, nu numai a unui „rău" impersonal, a „răutăţii", ci în violenţa „celui rău", a unui rău personal, simplu spus, a Satanei. Astăzi, când unii şi-au luat oficial „rămas-bun de la diavol", multe spirite luminate nu ascultă bucuros toate aceasta. Lucrurile miros mult prea mult a obscurantism şi par doar a înlesni „cultura răului" ce se propagă îngrijorător. „Diavolul nu trebuie pictat pe ziduri", se spune. Dar lucrurile stau cu totul invers! „Răul" şi „cel rău" însuşi trebuie numiţi cu numele lor şi în toate formele lor, căci numai aşa le putem veni de hac.

Desigur, Satana n-are nimic împotrivă să se vorbească despre o „agresivitate naturală" a omului, dat fiind că în spatele acestei expresii se pot ascunde multe. întrucât în înţelegerea modernă agresivitatea e „naturală", şi prin aceasta sustrasă în ultimă instanţă oricărei evaluări, trebuie să ne deprindem să trăim cu ea. Ceea ce şi fac cei mai mulţi, spre paguba tuturor, chiar şi în Biserică. Ciudat este faptul că, într-o anumită măsură, lucrurile au stat întotdeauna aşa, chiar şi atunci când noţiunea modernă de „agresivitate" nu exista încă şi se vorbea despre „irascibilitate" (thymikon) ca despre o facultate a sufletului, în vreme ce „mânia" (thymos) şi „furia" (orge) treceau drept vicii. Istoria Bisericii întemeiate de Cel ce a spus despre Sine însuşi că este „smerit şi blând cu inima", şi Care ne-a învăţat că tocmai aceste însuşiri trebuie să le învăţăm de la El2, e plină şi ea de violenţă.

Nu ne gândim aici nicidecum la excesele medievale, cum au fost cruciadele sau vânătoarea şi arderea pe rug a vrăjitoarelor, citate cel mai adeseori în acest context. Mai stranie e agresivitatea multor oameni ai Bisericii în relaţiile cu semenii lor atunci când unul din aceştia era sedus de erezie sau devenea chiar şi numai suspect de aşa ceva. Atunci până şi faimoşii „Părinţi ai Bisericii" nu se dădeau înapoi de la a-şi exprima măcar verbal agresivitatea domolită.

Victimă celebră a acestei agresivităţi din interiorul Bisericii a devenit şi un bărbat care ne-a lăsat el însuşi multe gânduri despre „mânie": awa Evagrie Ponticul (circa 345-399)3, ucenic mai întâi al sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie din Nazianz, iar mai apoi, ca monah în pustia Egiptului, al celor doi mari părinţi Macarie cel Mare şi Macarie Alexandrinul. Tocmai la awa Evagrie găsim o învăţătură cizelată despre mânie, asupra căreia merită să medităm. Fiindcă Evagrie e şi marele dascăl al „rugăciunii", al vieţii mistice, pe care - direct sau indirect - l-au transcris toţi cei ce i-au urmat. Agresivitatea deturnată în direcţie greşită este însă - lucru la care se gândesc doar puţini - cea mai mare duşmană a vieţii duhovniceşti în genere şi duşmana de moarte a rugăciunii în special.

Când diavolul cel preaviclean, făcând multe, nu poate împiedica rugăciunea dreptului, o lasă pentru puţină vreme mai domol şi pe urmă îl războieşte iarăşi pe cel ce se roagă. Căci fie că-l aprinde pe acesta spre mânie, şi aşa strică starea lui cea bună dobândită prin rugăciune, fie că-l aţâţă la plăcere pătimaşă, şi aşa îi pângăreşte mintea.4

Scopul meu aici nu este acela de a trata tema „mâniei" la awa Evagrie într-un mod ştiinţific sau chiar şi numai într-o prezentare exhaustivă. Mult mai important mi se pare să dezvolt cunoştinţele duhovniceşti la care a ajuns monahul pontic, pentru a le putea face utile pentru propria noastră viaţă duhovnicească. Fiindcă la ce ajută „a vorbi cu plăcere" şi bogate cunoştinţe „despre faptele Părinţilor", dacă „de la noi înşine nu ne cerem osteneala de a le îndeplini cu cea mai mare sârguinţă"?5 Lucrurile ar sta atunci - mutatis mutandis - ca şi cu credinţa demonilor: aceasta nu le foloseşte la nimic.6

L-am înţelege însă cu totul fals pe avva Evagrie dacă lucrurile s-ar rezuma la simpla înfierare a acestui viciu. Patima, ca şi răul în genere, nu are fiinţă în sine. Mai degrabă ea se lasă în mod secundar, parazitar, asupra sufletului şi puterilor lui - care „prin fire", adică în calitate de creaţii ale lui Dumnezeu, sunt „sănătoase"7 - ca o „boală", acesta fiind de altfel unul din sensurile cuvântului grecesc pathos. Pe scurt, patima sau viciul e în permanenţă doar o pervertire a unei existenţe cre-aturale bune. Tot aşa şi mânia nu este nimic altceva decât activarea eronată şi contrară firii a uneia din cele două puteri, ce-i drept iraţionale, dar în sine totuşi bune8, ale sufletului, adică a „irascibilităţii" (thymikon). Activarea ei „conformă firii" nu este nimic altceva decât virtutea opusă patimii sau viciului.

Prin urmare, viciul nu poate fi înţeles, nici combătut în mod eficient cfoţă nu cunoaştem mai înainte virtutea care îi este opusă. Aceasta însă poate fi cunoscută numai în măsura în care o practicăm şi ne-o însuşim. In cazul mâniei, această virtute este iubirea (agape) creştină9, iubire care pentru avva Evagrie se manifestă ca răbdare, îndelungă-răbdare etc, şi, înainte de toate, ca „blândeţe" (praotes).

Iubirea blândă activează tocmai ceea ce mânia antinaturală împiedică. Dacă aceasta din urmă distruge contemplaţia, fiindcă „orbeşte" mintea10, cea dintâi devine „maică a cunoştinţei"11 şi o face „contemplativă"12. Şi în vreme ce mânia face imposibilă rugăciunea13, „în iubirea desăvârşită şi duhovnicească se lucrează rugăciunea «în Duh şi Adevăr»"14!

Aşadar,, sunt multe în joc. Cine se lasă stăpânit de mânie, îşi ratează propria menire creaţională. Fiindcă mintea a fost creată tocmai pentru ca să „cunoască"15, iar rugăciunea, în care cunoaşterea lui Dumnezeu ajunge la desfăşurarea ei cea mai înaltă, „e lucrarea demnă de vrednicia minţii sau întrebuinţarea cea mai bună şi mai curată a ei"16. De aceea, cine năzuieşte după adevărata rugăciune, dar se mânie şi ţine minte răul trebuie să fie nebun.17 La fel de nebun ca şi cel care poate să vadă limpede, dar îşi scoate el însuşi ochii cu un ac de fier...18

In joc aici stă „vrednicia" noastră de creaturi ale lui Dumnezeu înzestrate cu raţiune (logos), care, în virtutea acestei înzestrări, sunt în stare de o relaţie personală nemijlocită cu Creatorul lor. Şi ce-i rămâne omului, dacă îşi ratează această menire?

Mania si terapia ei dupa avva Evagrie Ponticul, Editura Deisis

Cumpara cartea "Mania si terapia ei dupa avva Evagrie Ponticul"

Note:
1.In. 5,19.
2.Mt. 11, 29.
3 Despre Evagrie, cf. G. BUNGE, Evagrios Pontikos. Briefe aus der Wiiste, Trier, 1986, Introducere A şi B [trad. rom. Ioan I. Ică jr: G. BUNGE, Evagrie Ponticul. 0 introducere, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 17-131],
4 Or 48.
5 Eul 16.
6 Cf. lac 2,19.
7Cf.KG 1 , 41; Pr 56.
8 Cf. Pr 86.
9 Pr 38.
10 KG IV, 47; V, 27.
11 Ep 27, 2.
12 Ep 27, 4.
13 Or 27.
14 Or 77.
 

08 August 2016

Vizualizari: 370

Voteaza:

Agresivitatea - o chestiune naturala? 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

agresivitatea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE