Am vazut pe Domnul!

Am vazut pe Domnul! Mareste imaginea.

Primavara era ciudat de timpurie si de calda. Incepand cu diminetile blande si pana in serile linistite si caldute, soarele trezea la viata intreaga fata a pamantului. Era o incoltire brusca si viguroasa a tuturor semintelor deodata, una din acele izbucniri violente de seva ca o dorinta inflacarata de a renaste pe care natura o are uneori si care-l face pe om - omul-pamant cu aspiratie catre cer - sa creada in invierea vesnica.
 
Maria se simtea tulburata in chip nedeslusit de aceasta fermentatie a vietii, desi avea lancezeli neasteptate in fata unui firicel de iarba, melancolii dulci si ceasuri de adanca tristete si durere pentru ceea ce se petrecuse. Nu-i venea sa creada ochilor, cum El, care facuse atatea si atatea minuni, s-a lasat prins, chinuit, osandit si rastignit.


 
Deodata se simti napadita de amintiri induiosatoare din clipa intalnirii cu Domnul. Tot trupul ei mangaiat de adieri si patruns de miresmele primaverii se tulbura, ca sub semnul unei nevazute si dulci chemari.

Intr-o dimineata, in timp ce dormita asa, o vedenie ii trecu pe dinaintea ochilor, vedenia fugara a mormantului Domnului. Acolo, pentru intaia oara, isi simtise trupul sfartecat de durere si sufletul plin de intristare pentru Cel ce ii iertase pacatele si ii pecetluise mantuirea. De aceea dori sa vada din nou locul acela; sa faca un fel de pelerinaj sufletesc, ca si cum o intoarcere la locul acela ar fi trebuit sa schimbe ceva in tot restul vietii ei.
 
Iata ca Maria pleca spre mormantul Domnului, mai inainte de a se face ziua. Era o zi linistita, in care parea ca totul avea sa ramana incremenit pana in veacul veacurilor, ca si cum pana si vantul murise, pana si gazele disparusera. O liniste fierbinte, atotstapanitoare, cobora din soare ca un abur si Maria mergea ingandurata si cu ochii inlacrimati. Din cand in cand isi ridica ochii catre cer si abia daca mai zarea in inaltul lui vreun nor mic si alb, cat o bucatica de vata, fulg de abur atarnat, uitat si ramas acolo, singur in mijlocul imensitatii albastre. Ajunsa in valea care cobora spre mormant, Maria cauta locul si parca nu l mai gasea, ratacind pe cararile inguste.
 
Deodata, strabatand o alee lunga, recunoscu numaidecat, tocmai la capatul ei, piatra mormantului. Ea, care se despartise cea din urma de mormantul Domnului in seara de vineri, era acum, dupa ziua Sambetei, cea dintai care se intorcea la El. Cand ajunse langa mormant fu cuprinsa de spaima si groaza. Incepu sa strige… Dar nimeni nu- i raspunse. Astepta un timp, nedumerita, fara sa inteleaga ce se intamplase. De ce mormantul era gol?
 
Alerga intr-un suflet spre casa unde se adaposteau Petru si Ioan. Mintea ei judeca repede, chibzuia, cantarea faptele, apropia unele imprejurari. Doar atat. Nimic nu o facea sa inteleaga despre ce era vorba. Apropiindu-se de casa, il vede pe Petru si cu sufletul la gura si inlacrimata ii zice:

- Petru, L-au luat pe Domnul din mormant si nu stiu unde L-au pus.
- Ce vorba este aceasta? intreaba Petru. In clipa aceea apare si Ioan care uimit de cele auzite spune:
- Ce tot spui acolo, Maria, ai innebunit?
- Adevarat va zic voua: am fost dis-de-dimineata la mormant. Piatra era indepartata si mormantul gol!
 
Auzind acestea, fara a mai sta pe ganduri, Ioan zice:
- Sa mergem iute la mormantul Domnului.
Toti trei se indreptara spre mormant, intrara si vazura giulgiul intins pe pamant. Petru, neintelegand inca ce se intamplase cu adevarat, ramane mirat si exclama:
- Invatatorul nostru a fost luat! Dar de catre cine?
Ioan, cu sufletul intristat si incarcat de durere, se adresa lui Petru:
- Hai sa dam de veste celorlalti frati!
 
Si cei doi ucenici plecara inmarmuriti de cele ce vazusera.
Maria ramane langa mormant si plange cu lacrimi amare. Ea nu are vreme sa se gandeasca la putinta invierii. Inima ei e coplesita de lipsa celui care o mantuise.
Deodata, in fata ei, apare un om, stand in picioare si vorbindu-i:
"Femeie, pentru ce plangi?”
 
Ochii ei obositi de plans si intunecati in lacrimi, nu-L recunosc pe Cel Inviat. Ea crede ca este gradinarul… Dar Iisus o cheama, cu glasul bland si plin de dragoste:
"Maria, mergi la fratii Mei si le spune…”
Atunci ea Il recunoaste si cuprinsa de o mare bucurie si fericire in suflet exclama:
- Intr-adevar Domnul a inviat!
 
Cand primavara, dintre arborii trufasi, cade trasnit naprasnic un stejar viguros care umbreste sute de trecatori si pe ramurile caruia mii de pasarele cantand se desfata, o puternica zguduire si o jale adanca cuprinde inimile noastre. Cand o coloana puternica de granit destinata sa sprijine un maret edificiu se naruie tocmai cand noi ne punem mai mare nadejde in taria sa, inimile noastre raman - si nu fara cuvant - un rastimp indelungat fara refugiu.
 
Cand "intamplarea” face sa ne pierdem un brat, corpul intreg sufera, tanjeste dupa el si se resimte groaznic de pierderea indurata. Tot asa, sufletul Mariei Magdalena a fost stapanit de adancimea durerii ce i a fost sortita. Trebuia sa suporte cu tarie pierderea Celui ce ii daruise piatra cea mai de pret - mantuirea. Ea a fost cea care s-a despartit cu greu de Domnul Iisus, plecand ultima de la inmormantare si revenind prima la mormant.
 
Aleasa pretuire a Mariei fata de Domnul, atat cat a fost in viata pe pamant, cat si dupa rastignire, sentimentele sale de nezdruncinata incredere in Hristos planeaza acum deasupra noastra, ne starnesc admiratia deosebita si ne stapanesc mai presus de noi. Dragostea ei netarmurita si increderea in Domnul au fost aceleasi, chiar si atunci cand Iisus a fost rastignit, cand L-a petrecut si insotit la mormant, dar si dupa aceea, inima ei fiind cuprinsa de o jale continua. Si Domnul Iisus nu a intarziat cu recompensa, Maria fiind prima careia i s-a aratat dupa inviere.
 
Vorbind despre chinul sufletesc al acestei femei pacatoase, Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca ea este singura persoana care a venit la Iisus sa capete tamaduirea sufletului… Ea L-a cautat pe Domnul Iisus. Ea nu a strigat - cuvintele n-ar fi fost de ajuns pentru a face sa se abata peste sufletul ei gratia divina… Ea a plans, a plans, a plans…
 
Cati dintre noi, oamenii, ne aratam recunostinta, dragostea, pretuirea fata de cei pe care-i iubim, fata de cei care ne insotesc pe drumul vietii, atat cat sunt in viata, cat si dupa ce trec la cele vesnice?
 
Suntem noi asemenea Mariei Magdalena, sa plecam ultimii si sa venim primii la mormantul celui drag noua?
 
Suntem noi increzatori in dragostea si iubirea noastra fata de cei dragi, carora le-am jurat credinta in iubire?
 
Suntem noi inmarmuriti de durere asemenea unei mame care isi pierde propriul fiu si care ar fi in stare sa intre in mormant alaturi de el, vie fiind?
 
Avem noi ravna neobosita pentru a-L cauta pe Domnul Iisus si a-i sluji cu credinta, asemenea Mariei Magdalena?
 
Tineri, cautati cu inversunare pe Domnul Iisus Hristos, ca sa aveti bucuria deplina a Mariei Magdalena si sa puteti striga fericiti: "Am vazut pe Domnul!”
 
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!
 
Doamne ajuta!

Stefan Popa

.

Despre autor

Stefan Popa Stefan Popa

Senior editor
301 articole postate
Publica din 28 Septembrie 2012

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 634

Voteaza:

Am vazut pe Domnul! 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE