Apel la constiinta si ratiune

Apel la constiinta si ratiune Mareste imaginea.

Apel la conştiinţă şi raţiune
(şcoala şi religia)

Am vizitat şi am participat la orele de religie în şcolile elementare din Baia Mare. După această vizită am rămas deosebit de impresionat şi cu convingerea fermă că introducerea acestor ore de religie este de o importanţă deosebită pentru vindecarea copiilor noştri de anumite goluri, care pejudiciază maturizarea lor, formarea lor, luminarea lor, desăvârşirea lor spirituală, intelectuală, morală şi socială, integrarea lor în viaţa creştină, precum şi construirea caracterului lor. Ceea ce realizează religia, ceea ce primeşte un copil, un tânăr sau orice om, prin religie, nu este o nouă ideologie, aşa cum greşit se exprimă cei ce nu cunosc ce este religia. Religia nu este o ideologie. Religia este viaţă.

Religia este o parte componentă din fiinţa omenească, iar fiinţa omenească nu are doar viaţă biologică, ci are şi un element nemuritor ce face din această făptură o fiinţă gânditoare, creatoare, producătoare de valori, de acte şi fapte pe care nici o vietate de pe pământ nu o poate realiza, pentru că nu are “viaţă”, adică suflet, acea scânteie divină în ea. Doar omul, format din trup viu şi suflet nemuritor, realizează bunuri şi valori ce depăşesc toate bunurile materiale. Pe lângă bunuri materiale omul realizează şi bunuri spirituale: Ştiinţă, Filosofie, Artă, Poezie, cultura în general, în care intră toate creaţiile fiinţei umane.

Mai presus de toate, omul dispune de voinţa liberă prin care el are posibilitatea să transforme viaţa lui, societatea şi lumea în sânul căreia trăieşte, într-un infern sau într-un paradis. Creatorul i-a acordat omului acest drept şi această putere, prin care omul să vină lângă El, lângă Creatorul, sau să treacă în tabăra distructivă a răului, prin care să transforme totul într-un haos, dând drept hazardului - acestui instinct al întunericului-, să se joace cu existenţa noastră, a întregii lumi, a universului. Aceasta, însă, s-ar întâmpla dacă Providenţa n-ar veghea şi nu ar îndruma, prin religie, creatura, să meargă şi să respecte strict legile ce i-au fost imprimate şi date de la început, de când Creatorul a adus cosmosul din nefiinţă la fiinţă.

Liberul arbitru, voia liberă, cu care omul a fost înzestrat ca să devină asemenea cu Dumnezeu, are nevoie să fie cultivată, îndrumată, instruită, învăţată, chiar dacă fiecare fiinţă umană, în mod firesc cunoaşte binele şi răul, adică poate face diferenţa între ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Acest dar i-a fost dat omului de Dumnezeu după cum zice “Ţi-am dat să cunoşti binele şi răul” (Deut. 30,15). Dar omul, căzând din starea primordială, alunecă uşor spre ceea ce este negativ, deoarece pentru aceasta nu trebuie să depună efort, căderea fiind o continuare a căderii celei dintâi, care a fost o cădere dinafară de istorie în istorie, o cădere din nemurire în pierire, din viaţă în moarte, o cădere din traiectoria eternă, ce i-a fost imprimată omului de la început, în rătăcirea haotică, înafara legilor eterne date de Dumnezeu pentru el. După ce omul a căzut din lumină în întuneric, pentru a se putea regăsi pe sine, pentru a ieşi din grotele şi tavernele în care căzuse alături de animale, pentru a putea aprinde un opaiţ - prima invenţie a omului-, pentru a-şi putea ridica fruntea spre stele, spre zorile luminoase şi spre amurgurile măreţe, spre a privi azurul cerurilor de vară şi a întrezări acolo o mână, o faţă despre care şi-a dat seama că-l veghează de la început, că-i coordonează viaţa, că îl asistă şi îl cheamă, Creatorul i-a trimis omului soli. Mai întâi i-a vorbit prin creatura Sa şi atunci omul a strigat: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18,1).

Aceasta a fost revelaţia naturală. Dar Dumnezeu a văzut că nu-i este de ajuns această Revelaţie şi atunci Cel etern, “Cel ce este” (Ieş. 3,14), i-a vorbit omului direct prin protopărintele neamului omenesc, i-a vorbit primului om ce căzuse strigându-l : “Adame, unde eşti ?” (Fc. 3,9). Acesta este cuvântul prin care Domnul a început dialogul cu omul căzut, a cărui gândire şi cunoaştere se întunecase. Mai departe, Creatorul i-a vorbit omului prin făpturile alese de El, numiţi Patriarhi, Prooroci, Drepţi şi Sfinţi. Pe aceştia Dumnezeu i-a iluminat şi prin ei Dumnezeu le-a dat oamenilor Legea, profeţiile şi psalmii. Prin acestea Dumnezeu le-a vorbit oamenilor, într-o limbă înţeleasă de ei, dar prin care s-au descoperit tainele cele mari şi necuprinse ale vieţii. Aceasta este Revelaţia supranaturală, prin care omul a cunoscut limpede destinul său, locul său unic în univers, drumul său pe care trebuie să-l facă spre lumină, deci inversul drumului spre care îl îndemnase prin înşelare cel rău, vrăjmaşul lui Dumnezeu.

Ca o încununare, “la plinirea vremii” (Gal. 4,4), adică atunci când omul se maturizase şi mintea lui nu se mai găsea în faza copilăriei, S-a coborât în sânul lumii create Cel necreat. S-a coborât în sânul lumii materiale, Cel ce era deofiinţă cu Dumnezeu - Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce “S-a întrupat şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(In. 1,14). Acesta este Iisus Hristos, Care, în mod desăvârşit, mai presus decât toţi drepţii şi profeţii, nemijlocit, ne-a adus de la Dumnezeu Vestea, Învăţătura şi Descoperirea cea mai presus de orice învăţătură. A întemeiat Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ care este Biserica şi a aşezat în ea mijloacele, aşa-numitele „Taine”, pentru că lucrarea lor este tainică şi necuprinsă de mintea omenească. Cel înţelept, Fiul Tatălui, S-a jertfit pentru salvarea omului care devenise victimă a morţii, apoi a Înviat, iar prin învierea Sa ne-a arătat că tot cel ce “va asculta şi va împlini” Cuvântul Său, va reveni la starea primordială de fiinţă nemuritoare şi moştenitoare a Slavei şi Fericirii veşnice, care sunt bunurile cele mai înalte, pe care, în mod desăvârşit le are numai Dumnezeu, dar pe care Dumnezeu doreşte să le dăruiască şi creaturii Lui celei mai iubite, care este omul.

Toate aceste înalte Descoperiri ale lui Dumnezeu, deci toate cuvintele lui Dumnezeu care sunt Duh şi Viaţă, trebuie cunoscute, trebuie păsatrate, trebuie învăţate. Avem nevoie de ele ca să ne putem realiza. Ele nu sunt teorii, nici ideologii, nici creaţii sau invenţii omeneşti – pe care timpul le înghite - ci sunt adevăruri fundamentale care nu pier, după cum ne-a dovedit istoria. Istoria ne-a dovedit că sentimentul religios se află înnăscut în firea omenească, dar aceasta se întunecă, se falsifică, - după cum am văzut de-a lungul veacurilor-, atunci când omul neînvăţat nu cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu şi de aceea se rătăceşte şi-şi face zei şi dumnezei străini, închinându-se la pietre şi lemne, la lună şi la soare, la animale şi la şerpi, la tot ce este străin de Dumnezeul Cel adevărat.

Omul de azi este în pericol de a cădea într-o idolatrie mai periculoasă şi mai întunecată decât a fost idolatria lumii antice. Instinctele animalice, sunt cele dintâi zeităţi de care omul a ajuns să fie robit. Nu este nevoie de dovezi. Le simţim, le trăim, le vedem manifestându-se între noi şi în jurul nostru în modul cel mai sălbatic, începând de la copil, crescând cu mare intensitate în tânăr, maturizându-se în bărbat şi în femeie şi tinzând să se menţină şi în bătrâni, atunci când aceştia nu sunt instruiţi, când nu sunt educaţi şi nu sunt crescuţi în lumina Evangheliei lui Iisus Hristos.

Egoismul este alt idol al zilelor noastre, un adevărat moloh care-şi devorează pe propriii săi fii. Toţi cei ce se lasă cuceriţi de acest idol devin victime ale idolului lor, victime ale egoismului. Acest idol provoacă duşmăniile, ura, tâlhăriile, invidiile, uciderile şi războaiele. Din cauza acestuia, a egoismului, pământul s-a umplut de cadavre şi iadul de suflete. Acest păcat răceşte şi pustieşte inimile de cea mai nobilă virtute care este iubirea, ucide cele mai nobile sentimente cu care a fost înzestrat omul, sentimentele religioase. Desfigurează chipul frumos al oamenilor, pe care îi transformă în vânzători, trădători, ucigători de fraţi, în demoni cu chip de oameni, dar cu fire de fiară. Împotriva acestora, împotriva tuturor relelor din lume, nu există alt scut decât Evanghelia, Învăţătura şi Viaţa lui Iisus Hristos, pe care, cunoscându-o, omul este apărat de toţi monştrii, de tot ceea ce-l nenoroceşte pe om.

Puterile răului, duşmanii lui Dumnezeu, care de fapt sunt duşmanii de moarte ai omului, încearcă pe toate căile să şteargă din memoria omului chipul lui Iisus Hristos. Diavolul, vrăjmaşul cel mare al lui Dumnezeu şi al omului şi, împreună cu el, toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai omului, ştiu că dacă omenirea pierde credinţa în Iisus Hristos, omul pierde orice legătură cu Dumnezeu, cu lumea dumnezeiască, cu lumea suprapământească, omul rămâne din nou singur şi părăsit, aşa cum a fost înainte de Hristos, într-un univers pustiu şi locuit numai de valurile întunecate şi înspăimântătoare ale morţii.

Lupta cea mare, Armaghedonul, aici este. Cu o violenţă nespusă, puterile iadului lovesc în Hristos, în Biserica lui Hristos, în sufletul omului, în inima copilului, ca să nu-L cunoască pe Hristos, nici viaţa lui Iisus Hristos, nici puterea lui Iisus Hristos, nici învăţătura lui Iisus Hristos. Pentru că ştie cel viclean şi fiecare slugă a diavolului, că fără Hristos se năruie totul, se pustieşte tot neamul omenesc. Fără Hristos, care e Lumină şi Viaţă, poporul lui Dumnezeu intră în putrefacţie, de la care nu-l va putea salva nimeni şi nimic, nici ştiinţa, nici cultura, nici tehnica, nici arta. De aceea, după ce Fiul lui Dumnezeu a biruit pe cel rău şi moartea, după ce a înviat, S-a adresat ucenicilor Săi şi le-a poruncit zicând: “mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mt. 28,19-20).

Iată sarcina supremă pe care o avem noi slujitorii lui Dumnezeu, iată datoria pe care o are Biserica lui Hristos. Iată datoria pe care o aveţi fiecare dintre voi, cei ce aţi născut şi aţi adus în lume copii şi fii ai lui Dumnezeu: să-i botezaţi, să-i învăţaţi Evanghelia lui Iisus Hristos, care nu este o nenorocită ideologie, aşa cum cred cei ce au crescut şi au fost îndoctrinaţi de Marx şi Engels, de Lenin, de Stalin şi de ucenicii acestora.

Învăţătura lui Iisus Hristos, repet, nu este o teorie, nu este o ideologie, nu este doctrină politică, ea este viaţa noastră aici şi-n eternitate, ea este Har, ea este elementul necesar prin care omul se întregeşte, devine om în înţelesul pozitiv al cuvântului. Religia creştină este necesară vieţii, aşa cum este necesară apa pentru orice plantă şi mai ales pentru fiinţa omenească. Prin nimic nu poate fi mai uşor ucis omul, ca prin sete. Nu hrană cere omul când moare, ci apă. Aşa şi sufletul, nu cere teorii, nu cere ideologii, nu filosofii cere omul, ci “Apa cea vie” (In. 4,10-14) a Cuvântului curat al lui Dumnezeu. De aceea Familia, Biserica şi Şcoala, au datoria să instruiască pe noiii născuţi, odraslele noastre scumpe, odraslele noastre sfinte, pe copiii aceştia nevinovaţi, de sufletele cărora vor da seama înaintea lui Dumnezeu toţi cei ce le stau împotrivă. Familia, Biserica şi Şcoala au datoria să le dăruiască acestor copii bogate cunoştinţe religioase, să-i lumineze cu Lumina care s-a pogorât din cer, atunci când Iisus Hristos S-a născut ca un Prunc pe pământ. A refuza copilului să facă religie înseamnă a-l împinge înapoi spre speluncile sălbatice, spre grotele în care a zăcut omul mii de ani după ce a fost alungat din rai, înseamnă a-l împinge pe copil spre starea sălbatică din care au ieşit strămoşii noştri în urmă cu mii de ani.

Pentru viaţă, pentru societate, studierea religiei este tot aşa de importantă ca toate celelalte materii care se predau în şcolile elementare şi în licee. Precum chimia, fizica, sportul şi toate celelalte materii sunt necesare formării omului, la fel şi instruirea spirituală, morală şi religioasă, este o componentă vitală pentru formarea omului complet, care este alcătuit din materie, dar şi din spirit ca element vital. Cine oare ar mai dori să studieze matematica, fizica sau chimia, dacă într-o bună zi i s-ar propune să aleagă? Religia şi Învăţătura lui Iisus Hristos nu se impune nimănui de către nimeni, însă ea face mereu un apel la conştiinţa şi raţiunea noastră a fiecăruia, chemându-i pe toţii fiii lui Dumnezeu să-şi cunoască originile, rostul şi menirea pentru care s-au născut pe pământ. Unii ar dori să neglijeze religia, însă niciodată nu-şi vor putea neglija conştiinţa, acel „vierme neadormit”, care va roade în veşnicie mintea, inima şi sufletele celor care, în viaţa aceasta, au stat împotriva lui Dumnezeu. Neglijând religia înseamnă că neglijăm însăşi existenţa noastră.

Este necesar ca părinţii să fie ajutaţi să-şi formeze copii sănătoşi psihic şi fizic, moral, raţional şi intelectual. Copiii educaţi nu sunt nişte ignoranţi spiritual, ci sunt fiinţe luminate cu gândire clară, senină, ca cerul neîntunecat. Părinţii au nevoie să fie ajutaţi de şcoală, să-şi poată creşte copiii sănătoşi, credincioşi, luminaţi, bine educaţi şi civilizaţi. Pentru aceasta părinţii cer ca şcoala să-şi facă datoria faţă de familie, faţă de copii şi tineret, oferind o educaţie religioasă generaţiei tinere, pentru ca aceasta să nu cadă într-o gravă ignoranţă materialistă.

O societate care nu va oferi copiilor o instruire religioasă, o societate care nu va ajuta pe copii să-L cunoască pe Iisus Hristos, încet dar sigur, se îndreaptă spre o îmbătrânire prematură, spre o prăbuşire şi ieşire cu necinste din istorie. Văzând râvna şi bucuria cu care copiii se poartă la orele de religie, mi-am dat seama de extraordinara importanţă a predării religiei în şcoală. De acest lucru constat că nu toată lumea îşi dă seama îndeajuns. Unii consideră că religia este o nouă ideologie, care înlocuieşte ideologia marxistă, de care lumea, de bună credinţă, nu mai vrea să audă. Alţii, de bună credinţă, consideră că religia este un mijloc de a întări viaţa morală şi se întreabă dacă nu poate exista morală şi fără religie. Este bine, însă, ca noi să ştim, că fără credinţă în Dumnezeu nu există morală, adevărată morală vie, morală creatoare de valori şi frumuseţe spirituală. Fără credinţă şi dragoste creştină nu există decât o morală sumbră, seacă şi moartă, există doar o etică care nu încălzeşte şi, mai ales, care nu fericeşte pe nimeni, nici aici, nici acum, nici la moarte, şi - vă spun cu toată certitudinea - nici după moarte.

† Justinian Chira
Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului
 

.

04 Decembrie 2014

Vizualizari: 1069

Voteaza:

Apel la constiinta si ratiune 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE