Arhieria Vechiului Testament vs. arhieria Noului Testament

Arhieria Vechiului Testament vs. arhieria Noului Testament Mareste imaginea.

Arhieria Vechiului Testament vs. arhieria Noului Testament - Iisus Hristos, Arhiereul cel vesnic

Pr. Prof. Traian Nojea

             In opera Inchinarea si slujirea in Duh si Adevar, Sfantul Chiril al Alexandriei (375 – 444 d. Hr.) dezvolta ideea ca noi nu putem intra la Tatal decat ca jertfa curata.1 Dar noi insine nu ne putem transpune in aceasta stare de jertfa curata. De aceea a acceptat Hristos starea de jertfa curata, pentru ca intrand la Tatal in aceasta stare sa ne introduca si pe noi adunati in Sine, salasluind El Insusi in noi. Aici, ideea de jertfa o arata in mod straveziu pe cea de comuniune.2

Toate cele trei directii ale jertfei lui Hristos ca sfintire si eliberare a firii noastre de pacat si de moarte, ni le infatiseaza Sfantul Chiril din Alexandria spunand: „Deci cand S-a facut Hristos Arhiereu si prin El am fost adusi in chip spiritual intru miros de buna mireasma lui Dumnezeu si Tatal, atunci ne-am invrednicit in chip bogat de bunavointa Lui si am dobandit si fagaduinta sigura ca moartea nu mai are putere asupra noastra. S-au destramat si cele ale maniei si au fost desfiintate urmarile blestemului vechi. Caci am fost binecuvantati in Hristos”.3

Intrarea lui Hristos ca Om la Tatal, conditionata de starea de jertfa curata care poate fi inteleasa si ca o deschidere a omului pentru intrarea Tatalui, este restabilirea comuniunii intre Hristos ca om si Dumnezeu. Dar starea Lui de jertfa a realizat-o pentru noi, ca o concluzie si intarire a comuniunii Lui cu noi, sau ca o baza a comuniunii noastre cu El. Caci El intra la Tatal ca jertfa curata, sau restabileste comuniunea Sa cu El, pentru a ne introduce si pe noi in comuniunea cu Tatal. Dar prin aceasta intram in comuniune si cu Hristos ca Dumnezeu, pentru ca intram in comuniune cu Tatal Lui, Care devine astfel Tatal nostru. Jertfa e necesara pentru comuniune.4

Jertfa e animata de tendinta dupa comuniune; e renuntare la sine, de dragul celuilalt; e uitare de sine din iubirea fata de celalalt. Astfel, comuniunea e rezultatul jertfei. Oarecum insasi chenoza Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea firii noastre si prin acceptarea mortii, e o initiativa a Lui spre restabilirea comuniunii Sale, ca Dumnezeu, cu noi, dar si spre restabilirea comuniunii Sale ca om cu Tatal si prin aceasta si a noastra cu Tatal, in El. Dar din cele spuse rezulta ca si Tatal avea o lipsa de jertfa noastra pentru restabilirea comuniunii intre noi si El. Nu de o jertfa pentru satisfacerea onoarei Lui, ci pentru a ne deschide comuniunii cu El, renuntand la noi insine si vazandu-L pe El in toata marirea Lui. De aceea L-a dat pe Fiul Sau spre jertfa, pentru ca noi nu eram in stare sa aducem aceasta jertfa. L-a trimis pe El in trup, pentru a aduce aceasta jertfa necesara comuniunii, dar nu pentru a rezolva exclusiv un conflict intre Sine ca Dumnezeu si noi, ci pentru a face din jertfa Fiului Sau puterea si stimulentul jertfei noastre.

De aceea Se face Hristos Arhiereu si Jertfa pentru noi. El este astfel infaptuitorul comuniunii noastre cu Dumnezeu si intre noi insine. Eficacitatea mantuitoare a lui Hristos ca Arhiereu o vede si Leontiu de Bizant in faptul ca El e nu numai om, ci si Dumnezeu. Ca om aduce trupul Sau jertfa, dar ca Dumnezeu il asaza de-a dreapta Tatalui. Prin aceasta trupul jertfit e preamarit si poate iradia din el puterea indumnezeitoare peste toti.

Aici ne intalnim cu un nou paradox. Trupul lui Hristos e jertfa in veci, infuzandu-ne si noua duhul de jertfa, dar in acelasi timp e locul in care e salasluita toata slava si puterea dumnezeiasca destinata noua. E trupul in actualitatea permanenta a starii de jertfa, dar si de actiune indumnezeitoare, sau dincolo de contradictia aparenta dintre aceste stari. Numai asa ne da si noua puterea de jertfa, dar chiar prin aceasta, o putere adevarata.5

Adresandu-se nestorienilor, care imparteau pe Hristos in doua persoane, Leontiu zice: „Voi, cei ce nu recunoasteti pe Apostolul si Arhiereul credintei noastre, cum va porunceste Pavel (Evr. 3,1), spuneti pe ce preot il stiti vreodata de aceeasi fiinta cu Cel caruia I se slujeste ca preot? Sau pe ce apostol nu-l stiti supus Celui ce l-a trimis ca apostol? Noi spunem ca Acelasi Hristos pe care-L cunoastem Facatorul tuturor este si faptura… Caci stim ca Acelasi Hristos este si Dumnezeu si Preot si Jertfa”.

Deci din faptul ca se numeste preot – zice de asta data Sfantul Chiril – , nu-L socotiti numai inchinator si liturghisitor al lui Dumnezeu, dupa intelesul in care e cunoscut orice preot. Ci auziti pe acelasi apostol spunand iarasi despre Acelasi Preot: <<Avand un astfel de Arhiereu, Care a sezut de-a dreapta tronului maririi, in cele ceresti>> (Evr. 1,3). Priviţi ceea ce nu recunoasteti cu noi: nu este propriu preotului sa fie impreuna-sezator pe tron cu Cel caruia I se slujeste si impreuna-cinstit si slavit, ci cuiva de fiinta si de putere egala cu Dumnezeu cel slavit. Deci nu sade numai ca preot impreuna cu Dumnezeu in ceruri Cel ce S-a facut Preotul lui Dumnezeu pe pamant si Si-a facut trupul Sau Jertfa sfintita si l-a introdus la Dumnezeu, ci ca Cel ce este Acelasi si Dumnezeu adevarat.”6

Mai intai observam ca in faptul ca Hristos e sfintit ca preot de Dumnezeu prin Duhul Sfant, se arata nu numai initiativa Fiului in a Se aduce jertfa lui Dumnezeu pentru oameni (deci in cele trei directii), ci si initiativa lui Dumnezeu-Tatal. Initiativa Fiului e mai degraba un raspuns al Lui la initiativa Tatalui, simultan cu ea, constituind impreuna-implinirea „sfatului cel vesnic” al Tatalui si al Fiului, in Duhul Sfant. In baza acestei initiative, Tatal trimite pe Fiul Sau in lume pentru a Se aduce jertfa ca om.
 

Ca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul-Nascut Fiul Sau L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (In. 3,16). Aceasta da oricarei preotii umane un temei in initiativa lui Dumnezeu. Acesta e sensul sfintirii preotului. Desigur, initiativa aceasta a lui Dumnezeu se intalneste cu o aspiratie a omului de a jertfi si de a se jertfi, sau de a se darui lui Dumnezeu. Sfintirea nu este o opera a lui Dumnezeu indreptata spre un obiect pasiv, ci raspunde unei aspiratii a subiectului uman. In acest sens am putea vorbi de o corelatie intre preotie si lucrarea sfintitoare a lui Dumnezeu. Desigur, aceasta aspiratie din partea omului nu se poate actualiza fara sa-i vina in intampinare o initiativa dumnezeiasca.7

La noi, oamenii, datorita pacatului, nici initiativa divina nu poate actualiza deplin aspiratia umana, neputand-o face din pricina pacatul nici o deplina disponibilitate pentru Dumnezeu. Dumnezeu nu face pe cineva preot ca pe un obiect sau impotriva vointei lui. In cazul lui Hristos initiativa lui Dumnezeu-Tatal se intalneste cu raspunsul simultan si total al Fiului inainte de intrupare, iar dupa intrupare cu raspunsul Sau ca om, desavarsind intr-o deplina disponibilitate aspiratia umana spre preotie. In cazul lui Hristos, la initiativa Tatalui si la initiativa Fiului, ca raspuns, de a Se intrupa si de a Se face Arhiereu deplin, se adauga asocierea firii Sale umane, care face ca raspunsul Fiului sa fie si un raspuns uman ce vine in intampinarea initiativei Tatalui. In Vechiul Testament, unde comuniunea deplina intre Dumnezeu si oameni nu se putea inca realiza, se pune mai putin accent pe raspunsul voluntar din partea fapturii umane.8

Acolo, jertfa se aducea din porunca, spune Sfantul Chiril, si e semnificativ ca acolo se vorbeste mult de o sfintire a animalelor inainte de a fi jertfite. Tot asa de semnificativ e ca nu se vorbeste de un raspuns al celor ce aveau sa fie preoti, ci numai de o initiativa a lui Dumnezeu, Care consacra pe toti urmasii lui Aaron ca preoti.9

In cazul lui Hristos e o initiativa a Fiului lui Dumnezeu spre a Se aduce jertfa ca om, care se conjuga ca raspuns cu initiativa sfintitoare a Tatalui, facand ca Hristos Fiul lui Dumnezeu cel intrupat sa ipostazieze sau sa personalizeze umanitatea asumata de la insasi nasterea Sa ca om, avand in El imprimata pornirea spre jertfa, pentru ca si Hristos-Omul sa fie sfintit, de la insasi nasterea Sa, ca jertfa; astfel, chiar de la inceputul existentei Sale ca om, initiativa sfintitoare a Tatalui se intalnea cu pornirea Lui ca om de a Se aduce jertfa.10 In acest sens, sfintirea menita sa pregateasca pentru jertfa si sfintirea jertfei sau a celui jertfit apar ca initiativa a lui Dumnezeu si ca raspuns al omului pentru primirea si intrarea acestuia in comuniune cu Dumnezeu.

Hristos este sfintit si Se sfinteste pentru a Se aduce jertfa de cand Se face Om. Caci de atunci realizeaza ca om inceputul comuniunii cu Dumnezeu. Dar e sfintit si ca jertfa adusa, caci prin ea a intrat ca om in deplina comuniune cu Tatal. „Cel ce fiind in chipul si in starea lui Dumnezeu… cand S-a golit pe Sine, se spune ca S-a si aratat liturghisitor al celor sfinte si al Cortului adevarat. Atunci S-a sfintit impreuna cu noi.”11 Simultaneitatea vointei Lui de a Se jertfi, odata cu initiativa Tatalui, se arata dinainte de Intrupare si de la inceputul Intruparii.

In Epistola catre Evrei, care, conform Ps. 3,9 şi urm., prezinta pe Fiul ca Preot, se spune: „Drept aceea intrand in lume zice: <<Jertfa si prinos pentru pacat n-ai voit, dar mi-ai intocmit trup. Arderi de tot si jertfe pentru pacat nu Ti-au placut. Atunci am zis: Iata vin, ca sa fac, Dumnezeule, voia Ta>>” (Evr. 10,5-7). Sfintirea Celui ce vrea sa Se jertfeasca si a jertfei Lui odata aduse nu-si are un inteles demn de Dumnezeu decat inteleasa ca manifestare a vointei de comuniune din partea Tatalui si ca acceptare din partea lui Hristos-Omul, sau ca inceput de realizare a comuniunii si ca realizare a ei.12

Altfel ea ramane atasarea unei calitati „fizice” la Cel sfintit si la jertfa Lui. Inteleasa in acest unic mod posibil, moartea lui Hristos nu mai apare ca aducerea unei satisfactii substitutive pentru onoarea jignita a lui Dumnezeu in numele oamenilor, sau ca ispasirea unei pedepse substitutive, in locul lor, din acelasi motiv. Teologia apuseana, catolica si protestanta, n-a cunoscut alta modalitate a scoaterii omului din pacat decat suportarea pedepsei pentru el, sau amnistia in baza unei satisfactii oferite Lui. Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti vad solutia dincolo de aceasta alternativa exterioara: intr-o miscare a lui Dumnezeu spre comuniune care se imprima si omului. In amandoua celelalte cazuri, Dumnezeu ramane exterior, pedepsind, sau pune pe om, din exterior, in miscare de satisfacere.13

In spiritul acestei teologii, chiar si Hans Urs von Balthasar, care de altfel isi insuseste mult din duhul Parintilor rasariteni, spune, citand cu aprobare un alt teolog catolic: „Dumnezeu nu poate iubi raul moral, ci numai uri… Nu exista nici o iubire autentica fara manie; caci mania este reversul iubirii. Dumnezeu n-ar putea iubi cu adevarat binele daca n-ar uri si n-ar respinge raul… Iata de ce Dumnezeu nu iarta pacatul fara ispasire. O simpla amnistie ar echivala cu ignorarea raului, ignorare care ia prea usor pacatul si-i recunoaste chiar o existenta de drept.”14

Desi in aparenta mania lui Dumnezeu e considerata aici ca indreptandu-se impotriva pacatului, si nu asupra omului, in realitate, prin faptul ca scoaterea omului din pacat e vazuta ca impunand numaidecat pedepsirea lui, mania se indreapta si asupra omului pacatos. Distinctia intre omul pacatos si pacat se face numai acolo unde iertarea nu vine in urma ispasirii sau satisfacerii, ci Dumnezeu ia initiativa comuniunii cu omul pentru a provoca si in om raspunsul prin comuniune. Cand raspunsul se produce, are loc iertarea.
 

Caci raspunsul are si sensul unei cainte. Desigur, omul isi insuseste pornirea spre comuniune, initiata de Dumnezeu, prin renuntarea la starea de pacat, ca stare de egoism. Iar renuntarea aceasta e un efort greu si deci dureros pentru el. Dureroasa este insa si persistarea lui in pacat, date fiind toate urmarile pe care pacatul le implica. Dar din moment ce omul face din urmarile dureroase ale pacatului mijloace de depasire a lui, ele inceteaza sa mai insemne o suportare a lor ca pedepse.

De fapt, urmarile pacatului cu caracter de pedeapsa sunt pornirile egoiste, durerile si moartea. Acceptarea pornirilor egoiste produce durerile cu finalul lor, care e moartea. Dar satisfacerea lor inseamna totodata savarsirea pacatului in continuare. Durerea si moartea venite de pe urma lor in acest caz, inseamna nu numai o urmare a pacatului, ci si o pedeapsa a lui. Durerea ca efort incordat de renuntare la porniri egoiste, desi mai astreaza caracterul de urmare a pacatului, nu mai are si caracterul de pedeapsa a lui, ci de mijloc de eliberare de pacat si ca atare de realizare a comuniunii, care va aduce si invierea si viata vesnica. Astfel Dumnezeu accepta pe om nu pentru ca acesta suporta o pedeapsa pentru pacatul lui, ci pentru ca face efortul de a nu mai pacatui, pentru ca a luat durerile pe care le suporta caracterul de pedeapsa pentru pacat, facandu-le simple urmari ale pacatului si mijloace de lupta impotriva lui si de intrare in comuniunea oferita de Dumnezeu.15

Desigur, aceasta e tot o slavire a lui Dumnezeu, o slavire chiar mai reala decat cea oferita prin suportarea durerii si a mortii ca pedeapsa pentru pacat sau ca satisfacere adusa onoarei jignite a lui Dumnezeu. Dar aceasta numai Hristos o poate face Cel dintai si numai in El o putem face si noi. In Hristos durerea si moartea si-au schimbat pentru prima data in mod deplin rostul de pedeapsa pentru pacat, desi pe de alta parte El le-a asumat ca urmari ale pacatului, sau ca „blestem” venit asupra intregii omeniri de pe urma pacatului, spune Sfantul Chiril.16 Aceste urmari aveau chiar prin ele nu numai caracterul de blestem, ci si de mijloace de limitare si de depasire a pacatului, prin scarbirea omului de pacat din cauza lor si prin folosirea lor pentru o limitare a pacatului prin ele si prin folosirea lor ca mijloace de iesire din pacat.

Dar numai in Hristos ele s-au curatit de fapt deplin de caracterul lor de pedepse pentru pacat, caci numai in El au incetat sa mai fie amestecate cu pacatul. De aceea, numai in El moartea a fost invinsa, pentru ca numai in El ea a devenit jertfa sfanta sau mijloc de sfintire a firii umane si numai in El durerile au devenit si ele mijloace de biruire deplina a lor si a mortii, pentru ca si ele au devenit mijloace de sfintire a firii si de „leac” al ei.
 

 

1 Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea I, Inchinarea si slujirea in duh si adevar, in col. PSB. vol. 38, trad., introd. si note de Pr. Prof. Dumitru Staniloae, EIMBOR, Bucuresti, 1991, p. 9.

2 Pr. Nicolae Dascalu, Comunicare pentru comuniune, Ed. Trinitas, Iasi, 2000, p. 27.

3 Sf. Chiril al Alexandriei, Inchinarea si slujirea in duh si adevar, ed. cit., p. 376.

4 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Dogmatica Ortodoxa, vol. II, EIBMBOR, Bucuresti, 2003, p. 224.

5 ibidem, p. 231.

6 Sf. Chiril al Alexandriei, Inchinarea si slujirea in duh si adevar, ed. cit., p. 377.

7 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica speciala, Ed. Lumea Credintei, Bucuresti, 2008 p. 337.

8 Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament in talcuirea Sfintilor Parinti, vol. II (Iesirea), Ed. Christiana, Bucuresti, 2002, p. 43.

9 Sf. Chiril al Alexandriei, Inchinarea si slujirea in duh si adevar, ed. cit., p. 382.

10 Georgios Martzelos, Sfintii Parinti si problematica teologica, trad. de Pr. Cristian Chivu, Ed. Bizantina, Bucuresti, 2000, p. 48.

11 ibidem, p. 432.

12 Origen, Scrieri alese, partea I, Din lucrarile exegetice la Vechiul Testament, in col. PSB, vol. 6, trad., introducere si note de Pr. Teodor Bodogae, Nicolae Neaga si Zorica Latcu, EIBMBOR, Bucuresti, 1981, p. 137.

13 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean, Dogmatica Ortodoxa, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 228.

14 ibidem, p. 226.

15 IPS Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spiritualitate crestina, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 53.

16 Sf. Chiril al Alexandriei, Inchinarea si slujirea in duh si adevar, ed. cit., p. 458.

 

29 Iulie 2014

Vizualizari: 713

Voteaza:

Arhieria Vechiului Testament vs. arhieria Noului Testament 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE