Ascultarea fata de un batran

Ascultarea fata de un batran Mareste imaginea.

Ascultarea faţă de un bătrân, aşa cum se făcea în monahismul de odinioară, nu este dată şi vremii noastre. Sfântul Ioan Cassian spune că Părinţii din Egipt, a căror viaţă mănăstirească era deosebit de înfloritoare şi dădea naştere la roade spirituale uimitoare, “afirmau că este bine să fii direcţionat spiritual şi dirijat de cei ce sunt cu adevărat înţelepţi şi ei precizează că acest lucru este un mare har al Sfântului Duh”.

Condiţia esenţială pentru o asemenea supunere este prezenţa unui dascăl pnevmatofor care este în stare, prin voia Sfântului Duh, să corecteze voinţa căzută a celui ce îi este supus întru Domnul şi dimpreună cu această voie căzută, toate patimile. Există în voinţa căzută şi coruptă a omului o înclinare spre toate patimile. Este evident că voinţa căzută, care se poate redresa cu succes prin voia Duhului Sfânt, nu poate fi îndreptată de către un dascăl care el însuşi este rob patimilor.

“Dacă tu vrei să renunţi la lume”, zice Sfântul Simeon Noul Teolog călugărilor din timpul său, “şi să înveţi a trăi după Evanghelie, nu te da pe mâna unui dascăl fară experienţă sau robit de patimi, ca nu cumva să deprinzi de la el în locul vieţii evanghelice o viaţă drăcească. Căci învăţătura dascălilor buni este bună, iar a dascălilor răi este rea. Seminţele rele vor produce cu siguranţă roade rele. Orice om orb care vrea să-i călăuzească pe alţii este un impostor şi îi aruncă pe cei ce-I urmează în prăpastia pierzării după cuvântul Domnului: “dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă ” Matei 15, 14).”

Intr-o altă împrejurare, acest mare slujitor a lui Dumnezeu, după ce l-a sfătuit pe un călugăr să trăiască după poveţele părintelui său duhovnicesc, adaugă: “desigur, trebuie să procedeze astfel, cel ce ştie că părintele său duhovnicesc este în comuniune cu Duhul Sfânt, că nu va spune nimic împotriva voii lui Dumnezeu, ci va propovădui, după darul pe care l-a primit şi după puterea de a înţelege a ucenicului său, ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce este folositor sufletului; altfel se va afla în penibila situaţie a celor ce ascultă de oameni şi nu de Dumnezeu”.

In acest sens Apostolul porunceşte: “Nu vă faceţi robi oamenilor” (1 Cor. 7, 23). El le cere slujitorilor să-şi împlinească sarcina într-un chip duhovnicesc, “nu ca cei ce caută să placă oamenilor”, ci în calitate de “slugi ale lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu” (Efes. 6, 6) în slujbele exterioare rânduite pentru oameni. “Căci acum, zice Apostolul, caut să înduplec oamenii sau pe Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai plăcea oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos” (Gal. 1, 10). “Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi – (fie unui om cu înţelepciune trupească, fie lui Dumnezeu) sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate? (Romani 6, 16).

Ascultarea îl formează pe cel ascultător după imaginea celui ce-l povăţuieşte: “Şi zămisleau oile cum erau nuielele şi fătau oile miei pestriţi, tărcaţi şi negri” (Facere 30, 39).

Bătrânii care-şi iau asupra lor sarcina sfinţilor stareţi de odinioară, dar fără a avea darurile lor spirituale, trebuie să înţeleagă că intenţiile lor, gândurile lor şi concepţiile lor asupra marii lucrări călugăreşti, ascultarea, sunt false. Se ştie clar: felul lor de a gândi, înţelepciunea şi ştiinţa lor nu sunt decât orbire şi nălucire drăcească care nu vor întârzia să producă fructe de aceeaşi natură în cel pe care-l conduc.

Pretenţia lor exagerată nu va putea trece nedescoperită decât o oarecare vreme, pentru începătorul neexperimentat ce se află sub povăţuirea lor, dacă acesta are puţină inteligenţă şi se ocupă cu lectura cărţilor sfinte cu dorinţa sinceră de a se mântui. Mai devreme sau mai târziu, această impostură va fi descoperită cu putere, ducând la o ruptură foarte penibilă şi la relaţii neplăcute între bătrân şi ucenic, şi le va provoca şi unuia şi altuia serioase tulburări psihice.

Este teribil să ai asupra ta, din îngâmfare şi din proprie iniţiativă, obligaţii pe care nu le poţi îndeplini decât cu mandat de la Sfântul Duh şi cu ajutorul Său; este teribil să te prezinţi ca un purtător de Duh Sfânt până când legăturile cu satan nu sunt încă rupte şi până când eşti întinat de el. O asemenea comedie şi ipocrizie sunt înspăimântătoare. Ele sunt dezastruoase atât pentru tine însuţi, cât şi pentru semenul tău. Sunt o crimă şi o blasfemie faţă de Dumnezeu.

Este de prisos să cităm exemplul Avvei Zaharia care, fiind supus unui bătrân fără experienţă, Carion, tatăl său după trup, a atins perfecţiunea monahală, sau a Sfântului Accaciu care şi-a câştigat mântuirea pe lângă un bătrân care şi-a condus ucenicul fără de vreme în mormânt, bătându-l cu bastonul cu o cruzime inumană.

Amândoi erau, cu siguranţă, supuşi unor bătrâni incompetenţi, dar erau conduşi de învăţăturile Părinţilor purtători de duh, cât şi de exemplele deosebit de edificatoare ce le aveau sub ochii lor; din această cauză au putut face o ascultare formală de bătrânii lor. Aceste cazuri sunt în afara rânduielii comune şi a regulei generale. “Felul de a lucra al Providenţei, spune Sfântul Isaac Sirul, este total diferit de ordinea comună omenească, în ce te priveşte pe tine, ţine-te de ordinea comună”.

Poate ni se va răspunde: “credinţa novicelui poate suplini lipsurile bătrânului”. Acest lucru nu este adevărat! Doar încrederea în adevăr te salvează; alăturarea credinţei la minciună şi la nălucirile drăceşti duce la ruină, după învăţătura Apostolului.

“N-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciunii, zice el referitor la cei se pierd de bună voie. “Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut minciuna” (2 Ies. 2, 10-12).

“După credinţa voastră, fie vouă!” (Matei 9, 29), le-a spus Domnul, Adevărul întrupat, la doi orbi, iar aceştia s-au vindecat de orbirea lor. Minciuna şi ipocrizia n-au dreptul să repete cuvintele Adevărului întrupat, pentru a-şi justifica conduita criminală prin care îl pierd pe aproapele lor.

Sunt cazuri – dar foarte rare – în care credinţa, prin purtarea de grijă specială a lui Dumnezeu, a putut lucra prin intermediul păcătoşilor şi chiar să ducă la mântuirea lor. In Egipt, Flavian, şeful unei bande de tâlhari, avea intenţia de a jefui o mănăstire de maici. Pentru a-şi atinge scopul, el a îmbrăcat haina monahală şi a intrat în mănăstire. Maicile l-au primit ca pe un sfânt părinte, l-au dus la biserică şi i-au cerut să se roage la Dumnezeu pentru ele. Impotriva voinţei, şi spre propria sa uimire, Flavian a făcut-o. Apoi i-au pus masa. După masă, maicile i-au spălat picioarele. Una dintre surori era surdă şi mută. Maicile au adus-o şi i-au dat să bea din apa cu care au spălat picioarele străinului. Bolnava s-a tămăduit imediat. Maicile l-au preamărit pe Dumnezeu şi viaţa sfântă acestui călugăr străin, şi au făcut cunoscută noua minune ce a avut loc. Harul lui Dumnezeu s-a coborât asupra şefului tâlharilor, acesta a făcut pocăinţă, şi din şef de bandă de tâlhari a devenit călugăr făcător de minuni.

In „Viaţa Sfântului Teodor”, episcopul Edesei, citim că o desfrânată, obligată de Adera, tovarăşa sa disperată, s-a rugat pentru fiul acesteia ce murise, şi mortul a înviat la rugăciunile prostituatei. Uimită de acest lucru, desfrânata s-a lepădat de viaţa sa păcătoasă, a intrat într-o mănăstire şi printr-o viaţă de asceză a ajuns la sfinţenie.

Exemplele de acest fel sunt excepţii. Meditând la aceste întâmplări, ne minunăm cât de nepătrunse sunt judecăţile lui Dumnezeu şi ne întărim în credinţă şi în nădejde; dar ne vom înşela amarnic dacă vom lua aceste cazuri drept modele de urmat. Pentru a ne călăuzi Domnul ne-a dat Legea lui Dumnezeu, adică Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfântul Pavel declară categoric: “Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi!” (2 Tes. 3, 6).

Prin predanie înţelegem tradiţia ascetică şi morală a Bisericii cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în scrierile sfinţilor Părinţi.

Avva Pimen ne cere să rupem cu un bătrân, dacă petrecerea cu el se arată vătămătoare pentru suflet; aceasta presupune, evident, că bătrânul în cauză încalcă tradiţia morală a Bisericii. Este cu totul altceva, şi nu-i păgubitor pentru suflet, când eşti tulburat doar de gânduri: gândurile ce ne tulbură sunt în mod sigur de origine drăcească. Nu trebuie să le cedezi. Dracii sunt în mod sigur prezenţi acolo unde noi ne folosim duhovniceşte, încercând să ne tulbure.

Ascultarea mănăstirească aşa cum era practicată de către călugării de odinioară este o taină duhovnicească înaltă. Nouă ne este imposibil de a o imita în întregime. O putem doar contempla cu veneraţie şi prudenţă şi să ni-o asumăm în duh. Vom da dovadă de o judecată dreaptă şi de o înţelepciune salutară dacă, citind vieţile şi rânduielile părinţilor din vechime – ascultarea fiind la fel de uimitoare ca a ucenicilor – vom constata în vremea noastră un declin general al creştinismului. Va trebui să recunoaştem că nu suntem în stare să moştenim în întregime practicile Părinţilor. Dar este o mare binecuvântare a lui Dumnezeu şi o mare fericire să ne putem hrăni cu fărâmiturile ce cad de la masa Părinţilor. Aceste fărâmituri nu constituie o hrană suficientă, dar ele pot, nu fără a ne lăsa un sentiment de frustare şi de foame, să ne scape de moartea spirituală”.

SFANTUL IGNATIE BRIANICIANINOV
Faramiturile ospatului, Editura Arhiepiscopia Alba Iulia - Reintregirea

.

18 Iunie 2015

Vizualizari: 317

Voteaza:

Ascultarea fata de un batran 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE