Care fapta este mai presus de rugaciune?

Care fapta este mai presus de rugaciune? Mareste imaginea.

Nimic nu face pe om aşa de mult împreună-vorbitor cu Dumnezeu ca rugăciunea curată şi nematerială. E bună şi cantitatea în cântarea rugăciunilor, atunci când e stăpânită de stăruinţă şi luare-aminte. Dar ceea ce dă viaţă sufletului este calitatea; aceasta pricinuieşte şi roadă. Iar calitatea cântării şi rugăciunii stă în a se ruga cineva cu duhul şi cu mintea. Şi se roagă cineva cu mintea când, rugându-se şi cântând, priveşte la înţelesul ce se află în dumnezeiasca Scriptură şi primeşte prin aceasta urcuşuri de înţelesuri în inima sa, prin cugetări vrednice de Dumnezeu. Sufletul, fiind răpit de acestea în chip înţelegător în văzduhul luminii, e luminat şi curăţit tot mai mult şi se ridică întreg spre ceruri, unde vede frumuseţile bunătăţilor rânduite sfinţilor. Aprinzându-se de dorinţa acestora, îndată sloboade din ochi rodul rugăciunii şi lacrimile încep să-i curgă sub lucrarea de lumină făcătoare a Duhului. Gustul acestora e atât de dulce, încât cel ce s-a făcut părtaş de ele uită uneori şi de hrana trupească. Acesta este rodul rugăciunii, care răsare în sufletele celor ce se roagă, din calitatea gândită a cântării.

Unde se vede roada Duhului, acolo este şi calitatea gândită a rugăciunii. Şi unde e calitatea aceasta, acolo e foarte bună şi cantitatea cântării. Iar unde nu se arată rodul, e seacă şi calitatea. Şi dacă aceasta este uscată, de prisos este şi cantitatea care, deşi înseamnă deprinderea trupului, totuşi nu aduce celor mai mulţi nici un câştig.

Rugându-te şi cântând psalmi Domnului, ia aminte la viclenie. Căci diavolii sau ne înşală, furişându-ne în simţirea sufletului să spunem unele în locul altora, abătând stihurile psalmilor spre hulire, ca să zicem cu gura cele ce nu se cuvin; sau, făcând noi începutul psalmilor, pun sfârşit cuvântului nostru, risipindu-le pe celelalte din minte; sau ne întorc mereu la acelaşi stih, nelăsându-ne, din pricina uitării, să găsim stihul următor al psalmului; sau, aflându-ne la mijlocul psalmului, iau deodată din mintea noastră toată amintirea stihurilor rostite, încât nici nu ne mai aducem aminte ce stihuri am avut în gură şi nu mai putem să le aflăm şi să le aducem iarăşi pe limbă. Iar aceasta o fac ca să ne arunce în negrijă şi în trândăvie şi ca să zădărnicească roadele rugăciunii noastre, punându-ne în minte că s-a făcut târziu. Tu însă stăruie cu putere şi urmăreşte psalmul cu şi mai multă linişte, ca să culegi folosul rugăciunii din stihuri prin vedere (contemplare) şi să te îmbogăţeşti cu luminarea Duhului, care se iveşte în sufletele celor ce se roagă.

Când ţi s-ar întâmpla una ca aceasta în vreme ce te rogi cu luare-aminte, să nu te leneveşti şi să cazi în nepăsare, nici să nu preţuieşti mai mult odihna trupului decât folosul sufletului, luând seama că e ceasul târziu. Ci, unde ţi se va întâmpla robirea minţii, acolo să stai pe loc. Dacă ţi s-ar întâmpla spre sfârşitul psalmului, revino cu toată râvna la început şi, pornind de la început, urmăreşte iarăşi psalmul pe calea lui, chiar dacă ţi s-ar întâmpla de mai multe ori într-un ceas robirea minţii. Făcând tu aceasta, diavolii nu vor putea suferi răbdarea stăruinţei şi încordarea râvnei tale, şi umplându-se de ruşine, se vor depărta de la tine.

Să cunoşti fără greşeală că rugăciunea neîncetată este aceea care nu se isprăveşte din suflet toată ziua şi toată noaptea. Ea nu se arată privitorilor în întinderea mâinilor, sau în înfăţişarea trupului şi în sunetul limbii, ci se face cunoscută celor ce ştiu să înţeleagă, în meditaţia cugetării, în lucrarea minţii şi în pomenirea lui Dumnezeu cu umilinţă stăruitoare.

Cineva poate să stăruie pururea în rugăciune, când îşi are gândurile adunate în minte întru pace şi evlavie multă, săpând cu ele adâncurile lui Dumnezeu şi căutând să guste, de acolo, preadulcea băutură a vederii (contemplării). Dacă lipseşte această pace, nu poate. Căci rugăciunea neîncetată a dobândit-o numai acela ale cărui puteri sufleteşti înaintează prin cunoştinţă.

De cânţi rugăciune lui Dumnezeu şi un frate stă la uşa chiliei tale şi bate, să nu pui mai presus fapta rugăciunii, decât fapta dragostei şi să treci cu vederea pe fratele tău. Căci acest lucru nu e plăcut lui Dumnezeu. El vrea untdelemnul iubirii şi nu jertfa rugăciunii. Lăsând deci darul rugăciunii, dă cuvânt de iubire fratelui, slujindu-l pe el. Apoi, întorcându-te, adu darul tău Tatălui duhurilor, cu lacrimi şi cu inimă zdrobită, şi duh drept se va înnoi în cele dinlăuntru ale tale.

Taina rugăciunii nu se săvârşeşte în vreme şi în loc hotărât. Căci de hotărăşti cele ale rugăciunii în ceasuri şi timpuri şi locuri, timpul rămas în afară îşi varsă veninul în alte lucruri ale deşertăciunii. Rugăciunea înseamnă mişcarea necontenită a minţii în jurul lui Dumnezeu; fapta ei stă în învârtirea sufletului în jurul lucrărilor dumnezeieşti; iar sfârşitul ei e lipirea cugetării de Dumnezeu şi înălţarea la un singur duh cu El, după regula şi cuvântul apostolului.

Postul cu dreaptă socoteală, având ca însoţitoare privegherea împreunată cu cugetarea şi cu rugăciunea, face pe cel ce se nevoieşte cu el să ajungă repede la hotarul nepătimirii, când acesta îşi are sufletul inundat de lacrimi pentru prisosinţa smereniei şi când arde de dragostea lui Dumnezeu. Pe cel ajuns aici, postul îl duce la pacea duhului, care este mai presus de orice minte slobodă, şi-l uneşte prin dragoste cu Dumnezeu.

Nu se mândreşte împăratul pentru slava şi împărăţia sa atât de mult şi nu se bucură de stăpânire cum se bucură monahul pentru nepătimirea sufletului şi pentru lacrimile de umilinţă. Căci mândria celui dintâi se veştejeşte împreună cu împărăţia. Dar fericita nepătimire a celui de-al doilea rămâne, împreună cu bucuria pentru ea, în veacuri nesfârşite. Unul ca acesta se învârteşte în mijlocul oamenilor, în vremea vieţii de aici, ca o roată, apropiindu-se puţin de pământ şi de cei de pe el, pentru trebuinţa firii, dar mişcându-se în întregime ca un glob în văzduhul minţii şi purtând în sine, îmbinate ca într-un cerc, începutul şi sfârşitul şi întipărite, în cununa smereniei, chipurile darurilor. Acesta are drept masă îmbelşugată contemplaţie a lucrurilor şi ca băutură, paharul înţelepciunii; iar ca odihnă, pe Dumnezeu.

Trebuie să păşim spre cele ce ne stau înainte după rânduielile şi treptele vieţii înţelepte. Trebuie să urcăm cu sârguinţă spre ceea ce e aşezat mai sus, ca unii ce ne mişcăm neîncetat în jurul lui Dumnezeu şi nu cunoaştem niciodată vreo oprire în mersul spre mai bine. De la nevoinţa cu fapta, să înaintăm la contemplaţia naturală a zidirii. De la aceasta trebuie să urcăm la cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu şi să ne odihnim în ea de toate faptele deprinderii trupeşti, ca unii ce ne-am ridicat deasupra slăbiciunii trupului şi am primit cunoştinţa adevăratei drepte socoteli, şi dreapta socoteală însăşi. Iar, dacă n-am primit încă cunoştinţa acestei drepte socoteli (discernământ) şi încă nu ştim să păşim spre cele ce ne stau înainte, şi să ne întindem spre ceea ce e mai desăvârşit, suntem încă mai răi decât cei din lume, care nu cunosc regula înaintării de la vrednicia pe care o au, nici statornicia urcuşului până ce se vor urca la ceea ce e deasupra celorlalte vrednicii (trepte), şi-şi vor odihni acolo dorul lor.

Cuviosul Nichita Stithatul,

Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, în Filocalia vol. VI, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti

15 Decembrie 2015

Vizualizari: 3877

Voteaza:

Care fapta este mai presus de rugaciune? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE