Păcatul este răul sub toate formele lui, fiind în dezacord cu legile lui Dumnezeu, legile naturii şi ale vieţii. Cu toate acestea însă, dacă păcătosul se întoarce de la calea lui cea rea, Dumnezeu nu mai ţine seama de relele trecute şi-i arată marea Lui iubire de oameni oferindu-i bucuria sublimei iertări.

Păcatele care se săvârşesc astăzi nu sunt deloc insolite, ci au existat de milenii, fiind săvârşite şi în vechime cu o teribilă dezinvoltură, voluptate, varietate şi perversitate, aşa cum citim, printre altele, în Paterice şi în scrierile de spiritualitate ortodoxă, însă ceea ce diferenţiază lumea noastră de aceea demult apusă este tocmai lipsa intensei căinţe pentru umbrele (la nivel moral) pe care le târâm după noi. Dacă în secolele primare şi mult timp după aceea, se întâmpla ca unii dintre creştini care erau împăraţi sau preoţi, ori monahi sau chiar episcopi, sau fecioare dedicate cu totul vieţii contemplative şi afierosite Domnului pe întreaga viaţă, să guste din cupa cea amară a păcatului şi chiar să o consume cu satisfacţie şi nesaţ până la drojdie, şi intensitatea pocăinţei lor era pe măsura greutăţii şi gravităţii acelor păcate care erau recunoscute, mărturisite, plânse şi căite; penitenţii erau abătuţi, se rugau, respingeau dulceţile vieţii, posteau, îşi sfâşiau veşmintele, dispreţuiau podoabele, îşi sărăceau ţinuta, îşi neglijau corpul, luând drumul căinţei şi al lipsurilor de tot felul, răbdau foamea şi setea, se adânceau în jale şi se închideau în pustie sau se izolau în mănăstiri, sau în stânci, ori în scorburile pădurilor şi după multă şi intensă străpungere a inimii şi rugăciuni smerite de iertare, primeau de la Dumnezeu încredinţarea nu că au fost neapărat cu desăvârşire iertaţi, ci că le-au fost ascultate rugăciunile şi le-au fost primite lacrimile. Actele lor de pocăinţă erau strălucitoare şi parcă fără de măsură. Viaţa lor ulterioară căderii a fost cu totul schimbată, transfigurată, clădită pe temeliile virtuţilor şi a faptelor bune şi sfinte, calea lor devenind cu totul întoarsă de la ocaziile păcatului.

Insă, din nefericire, asemenea scene au devenit atât de rarisime în zilele noastre, încât sunt parcă dispărute, iar puţinele existente trec cu totul neobservate, mai bine zis neluate în seamă, dacă le raportăm la scenariile şi scenele păcătoase oferite frenetic la tot pasul, în presă, la radio, la emisiunile şi filmele diverselor televiziuni, la teatre, în şcoli şi la colţ de stradă de cei mici la suflet, fără frică de Dumnezeu, bun simţ, ruşine de oameni şi regret pentru josniciile lor. Scenele de penitenţă li se par vetuste, provenite dintr-un obscurantism demult uitat, devenind astfel neavenite sau indezirabile.

Şi totuşi, cei puţini care îşi întăresc voinţa şi doresc convertirea totală a minţii şi a inimii, pentru a-I pregăti, prin pocăinţă, Duhului Sfânt un sălaş curat în suflete, pot începe lucrarea pocăinţei prin nimicirea păcatelor şi mărturisirea lor înaintea părintelui duhovnicesc - trimis al Domnului prin mâna căruia primim harul şi iertarea divină -, ocolirea prilejurilor ce pot stârni pofte nepermise sau fapte nedorite, rugăciuni fierbinţi de iertare, şi prin cultivarea virtuţilor opuse păcatelor săvârşite, căci leacul celor contrare sunt cele contrare, iar în final Dumnezeu se va împrieteni iarăşi cu dânşii. In concepţia Părinţilor, dovada de primire a pocăinţei şi de iertare din partea lui Dumnezeu este faptul de a fi alungat din suflete orice simţământ al acelor păcate şi de a începe efectiv lucrarea faptelor luminii contrare celor ale întunericului. Sfântul Ioan Hrisostom rezumă aceasta într-un mod exemplar: „Dacă din om nemilos, ai ajuns milostiv, ţi-ai vindecat mâna uscată! Dacă în loc să te duci la teatru, te duci la biserică, ţi-ai vindecat piciorul, care şchiopăta! Dacă ochii tăi nu mai umblă după femei desfrânate şi nici după frumuseţe străină, ţi-ai deschis ochii tăi cei orbi! Dacă în loc de cântece drăceşti, înveţi cântece duhovniceşti, ai început să vorbeşti, mut fiind! Acestea-s cele mai mari minuni! Acestea-s semne nemaiauzite! Dacă ne vom duce viaţa săvârşind aceste minuni, vom ajunge prin ele şi noi oameni mari şi minunaţi, vom atrage şi pe toţi cei păcătoşi la virtute şi ne vom bucura şi de viaţa ce va să fie"8. Mai aducem în atenţie în acest sens rugăciunea mişcătoare de suflet a acelui bătrân cuvios din Pateric, care, l-a sfătuit astfel pe un ucenic ce-l întrebase cum trebuie să se roage, fiindcă L-a supărat tare pe Dumnezeu: „Fiule, eu, când mă rog, vorbesc astfel: «Doamne, dă-mi voie să Te slujesc aşa cum am slujit pe diavol şi lasă-mă să Te iubesc aşa cum am iubit păcatul»".

Cu adevărat mare minune se întâmplă atunci când cei ce au lucrat faptele întunericului, se leapădă de acestea şi merg pe calea luminii, când „vameşii", desfrânatele şi cei ce şi-au pângărit sufletul şi trupul cu tot felul de patimi se străduie şi reuşesc să ducă viaţă asemănătoare celei îngereşti.

Pr. Asist. Dr. Liviu Petcu

Parintii Patericului despre pocainta, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Parintii Patericului despre pocainta"

Nota:

8Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXII, VIII, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, în col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, voi. 23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 405.
 

• Ce este pacatul?
  Publicat in : Editoriale
• Pacatul
  Publicat in : Religie
• Pacatul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti