Cauzele anxietatii

Cauzele anxietatii Mareste imaginea.

Anxietatea este un fenomen care rămâne în mare măsură neînţeles, în ciuda uriaşului număr al studiilor de psihologie, psihiatrie şi fiziologie dedicate acestei probleme.

Problema principală nu constă însă nici măcar în faptul că anxietatea rămâne neînţeleasă şi neclară: durerea este că noile cunoştinţe privitoare la problema anxietăţii nu prea ajută la rezolvarea acestei probleme în practică.

Cuvintele rostite de R. May în 1977 rămân actuale şi astăzi: „In prezent pot fi numărate până la şase mii de publicaţii şi dizertaţii privitoare la anxietate şi la problemele legate de aceasta... Cunoştinţele noastre s-au înmulţit, dar până acum nu ştim ce să facem cu anxietatea noastră."

Ameninţările ne umplu viaţa; problema este următoarea: care formaţiuni psihologice interioare ne fac mai vulnerabili în faţa acestor ameninţări? Aparent, răspunsul evident este următorul: insuficienta încredere în sine, în propriile forţe, preţuirea de sine scăzută, automatismul mintal fals: „Nu o să fac faţă!" Tocmai acest răspuns este propus de psihologia umanistă, parţial şi de psihologia cognitivă; ca atare, ajutorul propus de ele constă în creşterea preţuirii de sine, a credinţei omului în sine însuşi.

Psihologii existenţialist-umanişti încearcă să ne convingă că viaţa şi bunăstarea omului depind doar de el însuşi, că ajunge să posezi instrumentele de influenţare activă a propriei vieţi. în mod paradoxal, aceste afirmaţii se dovedesc a fi apropiate de ideologia sovietică, pe care psihologia existenţialist-umanistă, în general, nu o iubeşte: „Om - ce mândru nume!", „Totul depinde de omul însuşi", „Totul e în mâinile tale".

Deosebit de şocant sună afirmaţiile de acest gen în contextul experienţei trăite şi descrise de A. Soljeniţîn (Arhipelagul Gulag), N. Nikulin (Amintiri despre război), V. Şalamov (Povestiri din Kolîmâ), E.M. Remarque (Nimic nou pe frontul de vest), J. Steinbeck (Iarna vrajbei noastre). Afirmaţiile privitoare la atotputernicia omului nu ţin cont de tragica experienţă umană care atestă faptul că nicidecum nu depinde de noi totul. Cum poate contemporanul nostru, care trăieşte în epoca informaţiei, să creadă în sine însuşi, în propriile puteri, când vede şi aude că pericolul îl pândeşte la orice pas? Trebuie să fii complet orb şi surd ca să nu vezi că o viaţă petrecută în bunăstare, în care nimic nu prevesteşte vreo nenorocire, se poate schimba într-o clipă, după care se înstăpânesc pustiirea şi haosul? Cum poţi să vezi toate acestea şi să nu devii anxios?

Ne urmăreşte ceea ce grecii numeau în Antichitate „soarta necruţătoare", şi fiecare om se convinge adeseori, din proprie experienţă, de zădărnicia planurilor, năzuinţelor şi nădejdilor sale. E absolut firesc să se observe o creştere a anxietăţii, lucru pe care îl şi constată psihologii. Oare poţi să vezi lumea fără ochelari roz, să-i înţelegi tragismul şi totodată să nu te îngrijorezi pentru viitor?

Anxietatea nu este legată nemijlocit de nivelul vieţii materiale şi de extinderea posibilităţilor materiale, care oferă o anumită bogăţie de trăiri, de senzaţii, şi sporesc „autorealizarea". Realizările tehnologice asigură un nivel înalt de confort şi timp liber pentru o pătură destul de considerabilă a populaţiei occidentale. Totuşi, eliberarea de munca grea, uşurarea vieţii de zi cu zi nu duc la scăderea anxietăţii. Nivelul bunăstării materiale şi nivelul mediu de viaţă din ţările occidentale, din S.U.A. şi Japonia, sunt ridicate, însă depresia şi anxietatea sunt foarte răspândite şi în aceste ţări. Oamenii care duc o viaţă confortabilă nu sunt mai puţin supuşi anxietăţii. Pe măsură ce viaţa devine tot mai uşoară, este atribuită o însemnătate tot mai mare lucrurilor neesenţiale, şi sfera îngrijorărilor se extinde. Potrivit observaţiei lui T. Lears, pe măsură ce viaţa confortabilă devine tot mai accesibilă, anxietatea, epuizarea nervoasă, oboseala nervoasă devin o adevărată calamitate pentru păturile „asigurate material" ale populaţiei1.

Odată cu creşterea nivelului de confort al existenţei de zi cu zi, în om apare sentimentul că el nu poate face faţă pericolelor vieţii reale, dificile, care se pot abate asupra lui în orice moment. El începe să se teamă de orice. Aparent, are o situaţie, câştigă mult, are proprietăţi imobiliare, bani, investiţii, însă nimic nu-i garantează că toate acestea nu se vor deprecia într-o clipă. Pe măsura creşterii nivelului de adaptare creşte şi anxietatea. Dificultatea constă în aceea că omul se bazează pe ceva ce el însuşi nu consideră (şi nici nu poate considera) a fi de nădejde.

R. May a remarcat faptul că anxietatea s-a răspândit şi a devenit evidentă la mijlocul secolului al XX-lea, subliniind că ea s-a dovedit a fi legată de pierderea valorilor. Epoca respectivă e însă una a creşterii bunăstării, chiar a belşugului de bunuri materiale, de creştere a posibilităţilor de „autorealizare" şi de largă răspândire a concepţiilor despre necesitatea şi utilitatea „autorealizării" (înfăptuirii năzuinţelor şi dorinţelor „eului interior"). Astfel, la mijlocul secolului al XX-lea, în paralel cu creşterea bunăstării materiale şi a posibilităţilor de autorealizare, s-a răspândit trăirea lipsei de sens a vieţii.

In literatura epocii respective, anxietatea este interpretată ca fiind legată de dezrădăcinare, de singurătate şi de căutarea disperată, obsesivă şi sortită eşecului, a siguranţei. In romanul Nu poţi să te întorci acasă al lui Th. Wolfe, anxietatea este determinată de schimbarea legăturilor, normelor, valorilor, modului de viaţă încetăţenite, cu care oamenii se obişnuiseră, de pierderea căminului, de pierderea rădăcinilor. Singurătatea, pierderea valorilor, a sensului vieţii, şi imposibilitatea întoarcerii în lumea pierdută sunt descrise de E.M. Remarque în romanul Nimic nou pe frontul de vest. Intr-un poem al lui W.H. Auden care se numeşte chiar Veacul anxietăţii sau Era anxietăţii, aceste surse sunt văzute în pierderea rădăcinilor, a tradiţiilor. Acestei pierderi îi urmează sentimentele de nelinişte, de inutilitate şi de singurătate. Ceea ce reprezintă doar un mijloc devine scop al vieţii:

...Lume neroadă, în care oamenii se închină la inovaţiile tehnice...

Vorbim mereu unii cu alţii, Dar suntem singuri. Vii şi singuri.

Ai cui suntem? Ca nişte vagabonzi făr' rădăcini.

Sentimentul de neajutorare, dezorientare, singurătate, înstrăinare, confuzie este caracteristic pentru eroii lui Kafka şi Proust. Reflectând asupra surselor profunde ale anxietăţii, Karl Jaspers observă că aceasta creşte pe măsura pierderii tradiţiilor şi valorilor. Pe măsură ce ceea ce a constituit de secole lumea omului „plesneşte la cusături", „totul devine inconsistent; nu e nimic care să nu stârnească îndoieli, nu se afirmă nimic autentic; există doar un vârtej fără sfârşit, care constă din înşelare reciprocă şi autoînşelare prin intermediul ideologiilor. Conştiinţa epocii se separă de orice fiinţare şi se umple cu ea însăşi. Cel ce gândeşte aşa se simte şi pe sine însuşi ca pe un nimic".

Astfel, cauzele anxietăţii sunt reprezentate de demolarea tradiţiilor, de pierderea valorilor, normelor şi regulilor care reglează comportamentul, care ajută la formarea unei anumite viziuni asupra lumii, unei anumite înţelegeri a ei.

Dar demolarea tradiţiilor nu duce, oare, la eliberarea de convenţii, de limitări, la izbăvirea de tirania lui „trebuie"? Că doar se consideră că tocmai acestea provoacă anxietatea. Prin urmare, distrugerea tradiţiilor, normelor, regulilor şi convenţiilor ar trebui să ducă la micşorarea anxietăţii. In asemenea perioade slăbeşte „oprimarea morală", deseori adulţii nu îşi dau seama cum să-şi educe copiii, ce să le transmită, fiindcă lumea însăşi s-a schimbat. Ei au crescut şi au tră it într-o lume, pe urmă s-au trezit într-o cu totul altă realitate. S-ar părea că vremurile s-au schimbat până într-atât că nu mai există nimic comun între trecut şi prezent, că sistemul de orientare din trecut nu mai este bun de nimic în noile condiţii. Despre asemenea vremuri şi dispoziţii sufleteşti scria Marina Ţvetaeva:

Conştiinţa noastră nu e a voastră! Sunteţi liberii Ajunge! De toate uitând,
Copii, scrieţi singuri istoria
Zilelor şi patimilor voastre, la rând.
(Stihuri către fiul meu)

Eliberarea de tradiţii, distrugerea sistemului regulilor şi interdicţiilor formate, ar trebui, aparent, să ajute la dezinhibarea lăuntrică, la libertatea de autoexprimare, de autorealizare, la libertatea alegerii, la alegerea năzuinţelor lăuntrice reale, autentice, nu a celor impuse din afară (de părinţi sau de societate). Şi atunci, de ce în perioadele de distrugere a tradiţiilor se observă o creştere a anxietăţii?

Poate că creşterea incertitudinii, a necunoscutului, care este legată de distrugerea tradiţiilor, de schimbările din concepţiile societăţii, de substituirea normelor, regulilor de comportament, care contribuiau la formarea unei anumite viziuni asupra lumii, poate, ca atare, să provoace anxietate. Fiecare dintre noi ştie din proprie experienţă că anxietatea poate fi, într-adevăr, provocată de schimbări, de noi căi care se deschid şi care sunt asociate cu incertitudinea - dar, recurgând la propria experienţă, putem observa, de asemenea, că schimbarea modului de viaţă, a regulilor şi normelor nici pe departe nu face întotdeauna să crească anxietatea; adeseori, oamenii aşteaptă schimbări, se bucură de ele ca de nişte noi posibilităţi care se deschid.

Asupra acestei contradicţii, pe care fiecare o poate observa din propria experienţă, atrăgea atenţia cunoscutul filosof Paul Tillich, observând că explicaţia potrivit căreia teama de necunoscutul din viitor şi frica de necunoscut sunt cele care cauzează anxietatea nu e completă: „Există nenumărate domenii ale necunoscutului, care sunt diferite pentru fiecare subiect în parte şi care sunt întâmpinate fără urmă de anxietate." Necunoscutul care provoacă anxietate este „necunoscutul care prin însăşi natura sa nu poate fi cunoscut, nefiinţa"2. Despre faptul că anxietatea îşi are rădăcinile în frica de nefiinţă sau în lipsa de sens scria şi S. Kierkegaard.

P. Tillich afirmă că anxietatea reprezintă o reacţie la ameninţarea nefiinţei. Ce este nefiinţa? Este nu pur şi simplu moartea fizică, ci ameninţarea neantului. Ameninţarea nefiinţei, ameninţarea prefacerii în nimic, stă la baza oricărei anxietăţi particulare. In spatele tuturor anxietăţilor particulare, în toată multitudinea de situaţii particulare, stă anxietatea nefiinţei, care le hrăneşte.

Anxietatea nu este neapărat legată de refuzul realizării noilor posibilităţi, de refuzul autoafirmării. Mai sus am examinat în detaliu faptul că majoritatea psihologilor de varii orientări leagă anxietatea tocmai de înstrăinarea de sine, de refuzul afirmării propriei persoane, propriului „eu" real. Tillich însă ne atrage atenţia asupra faptului că afirmarea de sine, dimpotrivă, poate fi foarte puternică, foarte manifestă, însă „eul" pe care îl afirmă, îl confirmă omul, este un „eu" micşorat, îngustat, redus. „El afirmă ceva mai mic decât existenţa lui fundamentală sau potenţială."3 In atare caz, omul simte anxietate4.

Drept exemplu de puternică şi izbitoare afirmare de sine poate servi Stavroghin din Demonii lui Dostoievski, „om liber", care-şi înfăptuieşte toate impulsurile lăuntrice spontane, care în calea sa a realizat multe dintre posibilităţile apărute, care „în toate şi-a încercat puterea şi a dezvoltat-o la nesfârşit". Nu se poate spune că el era împovărat de interdicţii şi de imperative lăuntrice. El s-a apropiat total dejdealul supraomului nietzschean şi poate răspunde afirmativ la întrebările: „Poţi, oare, să-ţi stabileşti propriul bine şi propriul rău şi să-ţi atârni asupra ta ca lege propria voinţă? Poţi, oare, să-ţi fii singur judecător şi răzbunător al legii tale?" El singur hotărăşte cum va fi în momentul următor, singur se formează, şi este orientat exclusiv asupra realizării propriului „eu". El îşi asumă şi responsabilitatea pentru propria soartă. Aparent, în acest caz se poate vorbi de creştere personală, dezvoltare personală, dar rezultatul unei asemenea „dezvoltări" e boala...

In cazul dat, este mai potrivit să vorbim nu de dezvoltare a personalităţii, ci de autoafirmare, de afirmarea „eului", realizarea lui. Trebuie făcută distincţie între „eul lăuntric" natural şi personalitate, în acest caz, autoafirmarea, autorealizarea, este deosebit de dezvoltată, omului i se pare că merge către sine, cel adevărat, dar dezvoltarea personalităţii nu are loc. Se dovedeşte că în urma cultivării libertăţii realizării dorinţelor spontane, a impulsurilor lăuntrice, are loc nu dezvoltarea, ci distrugerea personalităţii: omul tocmai că nu-şi realizează „eul" cel autentic...

MARIANNA KOLPAKOVA

Depasirea anxietatii, Editura Sophia

Cumpara cartea "Depasirea anxietatii"

1 Lears, T., From Salvation to Self-Realization: Advertising and the Therapeutic Roots of theConsumer Culture, 1880-1930II The Culture of Consumption: Critical Essays, în American History, 1880-1930, ed. R.W. Fox, J.T. Lears, Pantheon Books, New York, 1983, pp. 1-38.
2 Tillich, P., The Courage to Be, Yale University Press, New Haven, ST, 1952, p. 37.
3 Ibidem, p. 66.
4 Interesant este că, după cum ne amintim, însuşi termenul „anxietate" indică legătura dintre starea aceasta şi mărginirea, contractarea, nedeplinătatea (v. cap. I).

17 Octombrie 2016

Vizualizari: 1111

Voteaza:

Cauzele anxietatii 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE